Acţiune în despăgubiri. Temei juridic. Principiul disponibilităţii şi rolul activ al instanței în a stabili cauza acțiunii.

Decizie 433 din 06.03.2017


Rezumat:

Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, cauza, temeiul legal al unei acţiuni, este definită ca situaţia de fapt calificată juridic. Aşadar, nu atât indicarea unui anume text de lege dă cauza acţiunii, ci instituţia de drept material la care se raportează reclamantul în expunerea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul acţiunii. Or, aşa cum s-a arătat anterior, instituţia de drept la care reclamantul a apelat în acţiunea introductivă, este cea a contractului, nu a delictului extracontractual.

Este adevărat că judecătorul nu poate, cu de la sine putere şi peste voinţa celui care are calitate de reclamant, schimba cauza acţiunii dedusă judecăţii, faţă de principiul disponibilităţii în procesul civil. Însă judecătorul este însă ţinut ca, observând cauza acţiunii astfel cum a fost construită de reclamant, să aplice acesteia textul de lege corect. În aceste sens, doctrina reţine regula iura novit curia (judecătorul cunoaşte legea) aplicabilă în procesul civil, potrivit căreia judecătorul nu este ţinut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situaţiei de fapt calificată juridic de către parte.

(Decizia nr.433/06 martie 2017, dosar nr.1640/40/2015 )

Hotărâre:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal sub nr. 1640/40/2015, din data de 01.07.2015, reclamantul Judeţul B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., obligarea acesteia la restituirea sumei de 16.096,10 lei, reprezentând lucrări neefectuate, constatate cu ocazia inventarierii lucrărilor executate la obiectivul de investiţii „Reparaţii capitale imobil str. xx nr. yy (Casa ZZ) din municipiul Botoşani” şi a penalităţilor calculate până la data achitării efective.

Prin sentinţa nr.  294 din 12 mai 2016 Tribunalul Botoşani – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Judeţul B. în  contradictoriu cu pârâta SC A. SRL. Totodată a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 16.096,10 lei reprezentând contravaloare lucrări neefectuate aferente contractului nr. 16452/03.11.2011 şi a actelor adiţionale, precum şi a sumei de 9.150,49 lei, reprezentând majorări de întârziere, calculate de la data scadenţei până la data de 16.03.2016 şi în continuare în procent de 1%/lună, până la plata efectivă a debitului principal.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs  pârâta SC A. SRL criticând-o pentru nelegalitate. În motivarea recursului a arătat că sentinţa civila atacată cuprinde motive contradictorii si străine de natura pricinii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.pr.civ. Sentinţa civilă atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ.

Arată că prin acţiunea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea societăţii pârâte la plata sumei de 16.096 lei şi a penalităţilor calculate până la data achitării efective reprezentând lucrări neefectuate, constatate cu ocazia inventarierii lucrărilor executate la obiectivul de investiţii Reparaţii capitale imobil str. xx nr. yy (Casa ZZ). Instanţa de fond, în Sentinţa nr. 294/12.05.2016 a admis acţiunea, cu motivarea că, „potrivit clauzelor contractuale, plăţile parţiale trebuie făcute, la cererea executantului, la valoarea lucrărilor executate". Pentru a ajunge la această concluzie prima instanţă a făcut o motivare străină de natura cauzei, analizând cu totul alte dispoziţii legale de drept material decât cele invocate prin cererea iniţială şi incidente în cauză, ajungând astfel la o concluzie greşită, aplicând greşit legea. Astfel, deşi reclamanta UAT B. a invocat ca temei de drept al acţiunii răspunderea civila delictuală - prevederile art. 1357 şi următoarele cod civil - totuşi, într-un mod absolut nejustificat, prima instanţă a făcut analiza contractului - art. 17.5 (încheiat în baza OUG 34/2006) şi a Legii 273/2006, temei legal inaplicabil în speţa.

Aşa fiind, judecătorul fondului în pronunţarea sentinţei a avut în vedere un alt temei de drept decât cel invocat de reclamantă prin cererea introductivă, şi nici nu a pus în discuţia părţilor recalificarea cererii. În ceea ce priveşte proba elementelor răspunderii civile delictuale s-a arătat că potrivit principiului general, sarcina probei referitoare la existenţa elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului (deoarece ea este cea care reclamă ceva în faţa justiţiei), fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice – stricto sensu.

A considerat greşită reţinerea instanţei de fond, că în cauză nu pot fi aplicabile prevederile art. 30 din HG nr. 273/1994, reţinere făcută contrar practicii în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi chiar a Curţii de Apel Suceava, dar şi legislaţiei aplicabile în materie. Contrar susţinerii instanţei de fond, procesul verbal de recepţie este actul prin care investitorul declara că acceptă, preia lucrarea cu sau fără rezerve şi că  aceasta poate fi dată în folosinţă. Prin actul de recepţie se certifică faptul că executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului şi ale documentaţiei de execuţie, nemaiputând fi formulate pretenţii ulterioare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 13 februarie 2017 intimatul Consiliul Judeţean B. a solicitat anularea recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe ca fiind legală şi temeinică.

A arătat că în temeiul art. 489 alin. 2 C.p.c., solicită anularea recursului întrucât consideră că motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pot. 6. Totodată având în vedere  susţinerea pârâtului referitoare la calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecaţii a considerat că prima instanţă a analizat în mod corect acest aspect. Cu atât mai mult, invocarea greşită a unui text de lege de către o parte nu influenţează asupra dreptului judecătorului de a stabili şi aplica textul corect situaţiei de fapt expuse de către parte. Prin urmare, ca regulă, denumirea unor acte sau fapte deduse judecăţii şi textul legal nu sunt chestiuni de natură să ţină judecătorul la pronunţarea soluţiei.

Totodată, a menţionat că potrivit procesului verbal nr. 9129 din 04.06.2015 SC A. SRL recunoaşte debitul în cuantumul specificat mai sus şi a înţeles să achite această sumă cu condiţia ca beneficiarul lucrării, respectiv Consiliului Judeţean B., să stabilească o modalitate de achitare a lucrărilor executate peste contract  la acelaşi obiectiv. A mai arătat că potrivit art. 30 din HG nr.273/1994 privind Regulamentul de recepţia lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, după acceptarea  recepţiei de către investitor cu sau fără obiecţii, acesta nu mai poate emite alte solicitări de remediere de lucrări, penalizări, diminuări de valori și alte asemenea, decât cele consemnate în procesul-verbal de recepţie. Fac excepţie viciile ascunse descoperite în termenul stabilit conform legii.

Astfel prima instanţă în mod corect a considerat că plata acestor lucrări a fost efectuată în mod nelegal deoarece potrivit art. 51 alin. 3 din Legea nr. 273/2006 a finanţelor publice locale efectuarea cheltuielilor bugetare se face numai pe bază de documente justificative, care să confirme angajamentele contractuale, primirea bunurilor materiale, prestarea serviciilor, executarea de lucrări, plata salariilor si a altor drepturi băneşti, plata obligaţiilor bugetare, precum şi a altor obligaţii, iar potrivit art. 54 alin 5 şi 6 instrumentele de plată trebuie să fie însoţite de documentele justificative. Aceste documente trebuie să certifice exactitatea sumelor de plată, recepţia bunurilor, executarea serviciilor şi altele asemenea, conform angajamentelor legale încheiate. Instrumentele de plată se semnează de către contabil şi şeful compartimentului financiar-contabil, iar efectuarea plăţilor se face numai pe bază de acte justificative, întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale, şi numai după ce acestea au fost angajate, lichidate şi ordonanţate.

Drept urmare, având în vedere argumente expuse, a solicitat anularea recursului formulat de S.C. A. SRL ca nemotivat, respectiv menţinerea hotărârii primei instanţe ca fiind legală şi temeinică şi admiterea cererii aşa cum a fost formulată.

Curtea de Apel Suceava  – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, prin decizia nr.433/06.03.2017 a respins recursul ca nefondat pentru cele ce urmează :

Recurenta Sc A. SRL a criticat sentința Tribunalului Botoşani, arătând că instanța de fond a soluționat în mod greșit cauza analizând pretenţiile reclamantului din perspectiva răspunderii contractuale, când în realitate temeiul acţiunii îl reprezenta răspunderea delictuală, întrucât reclamantul a indicat art. 1357 Cciv., ale cărei condiţii nu erau îndeplinite. De asemenea, arată că hotărârea nu este motivată, în cuprinsul ei făcându-se de altfel referire la o altă sentinţă care nu exista la data pronunţării prezentei soluţii. Arată că oricum soluţionarea fondului s-a făcut cu aplicarea greşită a legii de drept material, în lumina art. 30 din HG nr. 273/1994, după acceptarea recepţiei de către investitor ce a avut loc la 22.11.2013, nemaifiind posibile alte solicitări de remediere lucrări, penalizări, diminuări de valori şi alte asemenea.

Analizând criticile formulate, curtea apreciază că acestea nu sunt întemeiate.

În primul rând, reţine curtea că în mod corect prima instanța a soluţionat cauza având în vedere ca şi temei al răspunderii, răspunderea contractuală decurgând din contractul de achiziţie publică nr. 16452 din 3.11.2013 şi act adiţional nr. 1/18455 din 10.12.2012, nr. 2/1509 din 31.01.2013 şi nr. 3/7034 din 26.04.2013.

Astfel, aşa cum se poate observa din cuprinsul acţiunii, cauza prezentei cereri de chemare în judecată la care a apelat reclamantul pentru fondarea acţiunii sale, a reprezentat-o răspunderea civilă contractuală, respectiv repararea prejudiciului pentru executare necorespunzătoare. Din parcurgerea întregii acţiuni, rezultă cu certitudine că aceasta este instituţia juridică la care a apelat reclamantul ca şi temei de drept al acţiunii sale, şi nicidecum răspunderea civilă delictuală.

Că este aşa, şi că de altfel pe parcursul judecăţii nu a existat nici un dubiu asupra temeiului acţiunii pentru nici unul din actorii cauzei, o dovedeşte însuşi recurentul care în întâmpinarea depusă la prima instanţă precum şi pe parcursul întregii judecăţi, s-a apărat exclusiv relativ la aceasta cauză – răspunderea contractuală – invocând dispoziţii legale privind această formă de răspundere (HG 273/1994), şi nefiind afectată la acel moment, de vreun eventual dubiu asupra obiectul/cauzei judecăţii, aşa cum pretinde în prezentul recurs.

Nu era, astfel, atrasă necesitatea punerii în discuţie a temeiului acţiunii promovate sau recalificarea acesteia, şi nu a avut astfel loc, încălcarea vreunuia din principiile procesului civil, care mai apoi să pună problem unei vătămări de înlăturat.

Cât priveşte împrejurarea că reclamanta în finalul acţiunii introductive ar fi menţionat un text de lege care ar aparţine materiei răspunderii civile delictuale, această împrejurare, aşa cum se va arată în cele ce urmează, nu împietează asupra celor de mai sus.

Astfel, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, cauza, temeiul legal al unei acţiuni, este definită ca situaţia de fapt calificată juridic. Aşadar, nu atât indicarea unui anume text de lege dă cauza acţiunii, ci instituţia de drept material la care se raportează reclamantul în expunerea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul acţiunii. Or, aşa cum s-a arătat anterior, instituţia de drept la care reclamantul a apelat în acţiunea introductivă, este cea a contractului, nu a delictului extracontractual.

Este adevărat că judecătorul nu poate, cu de la sine putere şi peste voinţa celui care are calitate de reclamant, schimba cauza acţiunii dedusă judecăţii, faţă de principiul disponibilităţii în procesul civil. Însă judecătorul este însă ţinut ca, observând cauza acţiunii astfel cum a fost construită de reclamant, să aplice acesteia textul de lege corect. În aceste sens, doctrina reţine regula iura novit curia (judecătorul cunoaşte legea) aplicabilă în procesul civil, potrivit căreia judecătorul nu este ţinut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situaţiei de fapt calificată juridic de către parte.

Cu alte cuvinte cauza cererii de chemare în judecată şi textul de lege sunt elemente juridice distincte, şi faţă de care judecătorul este ţinut de cel dintâi, pe care nu-l poate schimba, dar având obligaţia de a aplica textul legal corect, în ce priveşte pe cel de-al doilea, aceasta fiind şi situaţia din prezenta cauză, unde judecătorul în mod corect a reţinut invocarea de către reclamant a răspunderii contractuale faţă de care a aplicat dispoziţiile legale corecte.

Nu se pune problema nici a vreunei necesităţi de punere în discuţia părţilor a cauzei acţiunii pe care judecătorul să o fi ignorat şi de încălcarea astfel, a dispoziţiilor procedurale, cât timp, aşa cum s-a arătat mai sus, cauza acţiunii era una certă, şi asupra căreia nu exista dubiu.

În ce priveşte apărarea recurentei privind limitarea în cauză a pretenţiilor autorităţii, până la încheierea procesului – verbal de recepţie decurgând din art. 30 din HG nr. 273/1994, se reţine că nici aceasta nu este întemeiată, cât timp aşa cum s-a arătat, pârâta însăşi, prin recunoaşterea expresă pe care a făcut-o prin procesul – verbal de constatare din 4.06.015, s-a obligat la plată, punând la dispoziţia reclamantei, posibilitatea de a acţiona. De reţinut şi faptul că recunoaşterea este un act unilateral de voinţă, şi, ca atare, irevocabil, din momentul materializării ei, astfel că prezenta opoziţie a recurentei faţă de pretenţiile reclamantei nu este suficientă.

Împrejurarea că recurenta a condiţionat recunoaşterea de plata în favoarea sa a unei alte sume de bani aferentă unor lucrări distincte, nu este relevantă, şi nu înlătură raţionamentul de mai sus, fiind vorba de fapte distincte şi care nu au o legătura între ele. În acest sens, devine irelevantă împrejurarea că judecătorul cauzei a folosit în motivare şi soluţia pronunţată asupra acestei din urmă cereri. 

Pentru aceste motive, curtea, reținând că hotărârea pronunțată de prima instanța este legală, că nu există motive de nelegalitate care să atragă casarea acesteia, și că astfel, cererea de recurs este neîntemeiată, urmează ca, în temeiul art. 496 Cpc să respingă recursul ca atare.