Obligaţia de a face. Acordarea de despăgubiri în cazul prevăzut de art. 113 alin. 6 din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale.

Rezumat

În condiţiile în care reclamantul a cumpărat în anul 2012 un teren pe care se află amplasate instalaţii de distribuţie a gazelor naturale realizate în anul 1983 când terenul era în proprietatea statului, acesta nu este îndreptăţit la despăgubiri, întrucât singurul caz în care pot fi acordate despăgubiri prevăzut de art. 113 alin. 6 din Lg. 123/2012 se referă la efectuarea de către pârâta E.ON Gaz a unei intervenţii în zona proprietăţii reclamantului de natură a-i produce o pagubă şi în lipsa unei minime diligente, reclamantul şi-a asumat riscul de a obţine un teren „impropriu" edificării unui garaj.

Având în vedere faptul că, în speţă nu sunt incidente disp. art. 113 alin. 6 din Legea nr. 123/2012, întrucât, pe de o parte, dreptul de uz şi servitute asupra terenului afectat de obiectivul pârâtei nu a fost constituit în favoarea acesteia după intrarea în vigoare a legii (condiţie impusă în alin. 2 în forma existentă la data promovării acţiunii), ci este exercitat de pârâtă din anul 1983, când s-a realizat sistemul de distribuţie a gazului metan, iar pe de altă parte, pârâta nu a efectuat o intervenţie în zona proprietăţii reclamantului de natură a-i produce o pagubă acestuia, singurul caz în care pot fi acordate despăgubiri, Curtea a apreciat că pretenţiile reclamantului îndreptate împotriva pârâtei, căreia nu i se poate reţine vreo culpă, nu sunt justificate.

(Decizia nr. 92 din 2 martie 2017, dosar nr.1063/86/2015*)

Hotărâre:

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 23.08.2012 şi înregistrată sub nr. 10185/86/2012, reclamantul A., în contradictoriu cu S.C. B. S.A., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la mutarea staţiei de reglare de sector (SRS) din locaţia existentă, locaţie învecinată terenului proprietatea sa, precum şi la devierea conductelor de joasă presiune ce traversează terenul său pe cheltuiala pârâtei, iar în subsidiar să dispună autorizarea sa în calitate de creditor la mutarea staţiei de reglare de sector (SRS) aparţinând pârâtei din locaţia existentă precum şi la devierea conductelor de joasă presiune ce traversează terenul proprietatea sa pe cheltuiala pârâtei. Totodată, a solicitat şi obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de 50.000 euro în echivalent ron, sumă ce reprezintă valoarea de circulaţie a terenului afectat la care se adaugă beneficiul nerealizat.

Prin sentinţa nr. 2513 din 26 noiembrie 2012 Tribunalul Suceava - Secţia Civilă a respins, ca nefondată, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Suceava, precum şi acţiunea având ca obiect „obligaţia de a face" formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta SC B. S.A., ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut, în ce priveşte excepţia necompetentei materiale, invocată de pârâtă, că este neîntemeiată, raportat la disp. art. 2 pct 1 lit. a şi b Cod procedură civilă. Pe fondul cauzei a reţinut, în esenţă, netemeinicia pretenţiilor deduse judecăţii.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 125 din 16 mai 2014 Curtea de Apel Suceava Secţia a II-a Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal, a respins, ca nefondată, excepţia tardivităţii apelului, invocată de intimata SC B. SA şi a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 2513 din 26 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Suceava - secţia civilă. Totodată, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu obligarea intimatei la plata în favoarea apelantului a sumei de 3.056 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu a pus în discuţie şi nici nu s-a pronunţat cu privire la cererile în probaţiune  formulate, situaţie care echivalează cu nepronunţarea asupra fondului cauzei, instanţa încălcând astfel formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii prev. de art. 105 al. 2 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A. criticând, în esenţă, decizia atacată din perspectiva aplicării greşite de către instanţa de apel a art. 274 Cod procedură civilă în raport de soluţia pronunţată.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin decizia 3922/9.12.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurentele-pârâte SC B. S.A. şi SC EC. S.A. cu consecinţa modificării în parte a deciziei recurate în sensul înlăturării obligaţiei intimatei SC E.B. SA de a plăti suma de 3056 lei cu titlu de cheltuieli de judecată şi cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei atacate, reţinând că faţă de soluţia pronunţată în apel, nu se identifică culpa procesuală a părţii, în sensul aplicării art. 274 Cod procedură civilă, cheltuielile de judecată solicitate de reclamantul-apelant urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării pe fond a cauzei.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 13.02.2015 sub nr. 1063/86/2015*.

În cauză a fost administrată proba cu expertiza tehnică imobiliară, fiind întocmite două rapoarte de expertiză (f. 27-54, 80-82, respectiv 104-122, 133).

Prin Sentinţa nr. 432 din 28 noiembrie 2016, Tribunalul Suceava Secţia a II-a a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul  B.S.A. şi a obligat pârâtul la plata sumei de 17.660 euro, precum  şi a sumei de 1079 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Suceava a reţinut, în esenţă, că solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la mutarea staţiei de reglare de sector din locaţia existentă şi, în subsidiar, de a fi autorizat el însuşi la mutarea SRS aparţinând pârâtei din locaţia existentă precum şi la devierea conductelor de joasă presiune ce traversează terenul proprietatea sa pe cheltuiala pârâtei, intră sub incidenţa prevederilor art. 190 lit. a) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123 din 10 iulie 2012, potrivit cărora, pentru protecţia obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale se interzice terţilor să realizeze construcţii de orice fel în zona de siguranţă a obiectivelor de gaze naturale, iar în cazul în care, în mod excepţional, este necesar ca pe terenul pe care sunt amplasate acestea să se execute o construcţie, solicitantul va suporta toate cheltuielile aferente modificărilor necesare, cu respectarea tuturor prevederilor referitoare la proiectarea şi execuţia lucrărilor în sectorul gazelor naturale şi sub condiţia cedării în patrimoniu operatorului a bunului rezultat.

Prin urmare, întrucât în cauză construirea garajului nu reprezintă o necesitate excepţională, iar staţia SRS nu este amplasată pe terenul reclamantului, nu s-a putut dispune măsura modificării soluţiei tehnice. Mai mult, contrar susţinerilor reclamantului, chiar în ipoteza în care s-ar aprecia că este necesară modificarea amplasamentului SRS, solicitantul ar suporta toate cheltuielile aferente modificărilor necesare, şi nu deţinătorul sistemului.

Referitor la solicitarea de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului, a apreciat că aceasta este parţial întemeiată, în condiţiile prevăzute de art. 113 din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123 din 10 iulie 2012, legea în vigoare la data emiterii avizului de către pârâtă, astfel că reclamantul este îndreptăţit să fie despăgubit pentru lipsa de folosinţă a terenului, întrucât interdicția de a construi duce la pierderea posibilității de a vinde imobilul în condiții normale de piață şi la reducerea semnificativă a posibilităţii  practice de a exercita dreptul de proprietate.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, rapoartele de expertiză au evidenţiat o valoare de circulaţie a terenului de 21.100 euro, respectiv de 22.494 euro, prin metoda comparaţiei directe, şi o valoare de folosinţă de 17.660 euro prin metoda costului de înlocuire brut, respectiv 22.494 euro, prin asimilarea valorii de circulaţie.

Instanţa nu şi-a însuşit concluziile rapoartelor de expertiză cu privire la valoare de circulaţie a terenului, întrucât au fost utilizate comparabile care nu îndeplineau condiţiile de similaritate şi atractivitate. În imposibilitatea identificării unor comparabile care să îndeplinească condiţiile menţionate, s-a avut în vedere valoarea de folosinţă a terenului, rezultată prin aplicarea metodei costului de înlocuire brut.

Mai mult, reţinând culpa procesuală a pârâtului, în temeiul art. 276 din Codul de procedură civilă, instanţa a redus proporţional cu pretenţiile încuviinţate cuantumul cheltuielilor de judecată, puse în sarcina sa, de la suma de 4.316 lei la suma de 1079 lei.

Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamantul A. şi pârâta B. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel reclamantul a susţinut, în esenţă, că suma la plata căreia a fost obligat pârâtul (17.660 euro în loc de 22.494 euro) a fost stabilită în mod eronat, prin greşita interpretare a rapoartelor de expertiză. 

În primul rând, a susţinut faptul că alegerea primei instanţe de valorificare a metodei costului de înlocuire brut pentru a determina valoarea de folosinţă a terenului este greşită întrucât, această metodă nu este oportună prin raportare la prevederile Standardelor de Evaluare ANEVAR care recomandă folosirea acestei metode de evaluare în privinţa construcţiilor şi nicidecum în cazul terenurilor, şi prin care se încearcă estimarea diferenţei pe care o percepe cumpărătorul între proprietatea imobiliară evaluată şi o clădire nou construită cu o utilitate optimală.

În al doilea rând, a precizat că, în privinţa evaluării unui teren Standardele de Evaluare ANEVAR recomandă metoda comparaţiei directe, care presupune estimarea valorii de piaţă prin analizarea pieţei spre a găsi proprietăţi similare şi compararea ulterioară a acestei proprietăţi cu cea în evaluare.

Pentru aplicarea acestei tehnici s-au analizat ofertele de vânzare privind parcele de teren cu localizare similară comparabile, expertul analizând asemănările şi deosebirile între loturi, astfel încât preţurile şi celelalte informaţii referitoare la vânzări comparabile similare au fost comparate, corectate şi ajustate pentru a justifica diferenţele faţă de caracteristicile terenului evaluat.

Nu în ultimul rând, a mai precizat că, soluţia primei instanţe privind obligarea pârâtului la plata sumei de 17.660 Euro, reprezentând valoarea de folosinţă a terenului, rezultată din aplicarea metodei costului de înlocuire brut, este greşită, de vreme ce prin raportul de expertiză D. s-a determinat suma de 22.494 euro valoare de folosinţă, sumă stabilită în conformitate cu prev. Legii nr. 50/1991.

În dezvoltarea motivelor de apel pârâta SC B. SA a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a aplicat în mod eronat dispoziţiile legale, ignorând faptul că activitatea de distribuţie a gazelor naturale este guvernată de reguli speciale (Lg. nr. 351/2004 şi Lg. 123/2012).

A arătat că, instalaţiile de distribuire a gazelor naturale edificate pe terenul reclamantului au fost realizate în anul 1983, anterior încheierii contractului de vânzare – cumpărare a terenului, în anul 2012, drept pentru care a apreciat că, reclamantul a preluat terenul cunoscând situaţia juridică a acestuia, respectiv afectarea sa de un drept de uz în favoarea operatorului de distribuţie a gazelor naturale,  astfel că nu este îndreptăţit a solicita despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a acestuia.

Mai mult, reclamantul a solicitat suma de 50.000 euro, în echivalent ron, reprezentând valoarea terenului şi lipsa de folosinţă a acestuia, însă nu a precizat pentru ce perioadă solicită acordarea lipsei de folosinţă. De asemenea, nici instanţa de fond nu a precizat în dispozitiv ce reprezintă suma de 17.660 euro, la plata căreia pârâta a fost obligată,  şi pentru ce perioadă de timp a fost calculată, aspecte din care rezultă că, în cauză, nu s-a putut determina un prejudiciu cert, care să poată face obiectul unei reparaţii prin plată.

Astfel, a apreciat că, în lipsa precizării de către reclamant a intervalului de timp de timp pentru care a solicitat plata unei lipse de folosinţă, acţiunea ar fi trebuit respinsă în integrum.

Prin întâmpinare, reclamantul A. a solicitat respingerea apelului declarat de pârâta S.C. B. S.A., susţinând, în esenţă, că prevederile Legii nr. 351/2004 nu s-au aplicat în cauză, întrucât au fost abrogate prin disp. art. 230 lit. z din Lg. nr. 71/2011, iar în ceea ce priveşte prejudiciul cert, valoarea acestuia se poate determina, întrucât acesta poate fi evaluat din prisma lipsei de folosinţă. 

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea constată următoarele:

Iniţial, la solicitarea reclamantului A., Primăria municipiului E. i-a eliberat Certificatul de urbanism nr. 414/18.05.2012 în scopul obţinerii autorizaţiei de construire pentru garaj cu subsol şi acoperiş tip şarpantă, racorduri/ branşamente pe terenul în suprafaţă de 158 mp identic cu parcela cadastrală 2371 situată în municipiul E., str. xx, ce face obiectul unui contract de promisiune bilaterală de vânzare – cumpărare, autentificat cu nr. 686/3.05.2012 de BNP F. (fila 21 ds. 10185/86/2012 al Tribunalului Suceava), fiind menţionată expres obligaţia reclamantului de a depune avizele şi acordurile privind utilităţile urbane şi infrastructură, respectiv alimentare cu apă, canalizare, alimentare cu energie electrică/termică, gaze naturale, telefonizare etc. (fila 23 ds. fond).

La data de 24.05.2012, reclamantul a devenit proprietarul terenului menţionat anterior prin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 836 de BNP F. şi urmărind îndeplinirea cerinţelor stabilite prin certificatul de urbanism în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie, s-a adresat instituţiilor de resort, primind avize favorabile, cu excepţia pârâtei .B S.A. care, urmare a solicitării reclamantului nr. 5027/29.05.2012 a emis avizul nefavorabil nr. 6041/19.06.2012 (fila 48 dosar fond) motivat de faptul că, în apropierea terenului se află o staţie de reglare de sector (SRS) de o capacitate de 7000 mc/h, iar construcţia propusă urmează să fie aşezată pe conductele de distribuire gaze naturale de presiune redusă din oţel părţi ale sistemului de distribuţie gaze naturale E. şi nu se pot respecta distanţele de siguranţă între instalaţiile de distribuire gaze naturale respectiv staţia de reglare de sector şi construcţia propusă şi conductele de gaz şi construcţia propusă.

În mod corect judecătorul fondului a respins cererile reclamantului de obligare a pârâtei la mutarea staţiei de reglare de sector (SRS) şi respectiv de autorizare a sa la mutarea SRS pe cheltuiala pârâtei, reţinând aplicarea art. 190 lit. a din Legea 123/10 iulie 2012, motivat de faptul că, SRS nu este amplasată pe terenul reclamantului, iar construirea garajului nu reprezintă o necesitate excepţională şi chiar dacă ar fi necesară modificarea amplasamentului SRS, reclamantul ar suporta toate cheltuielile, însă, este criticabilă soluţia de admitere a cererii de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului, temeiul juridic invocat de reclamant şi reţinut de instanţă fiind disp. art. 113 din Legea 123/2012.

În primul rând, Curtea reţine că, potrivit disp. art. 113 alin. 2 din legea energiei şi a gazelor naturale din 12 iulie 2012, în forma în vigoare la data promovării acţiunii, „exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor private afectate de obiectivul/ sistemul care se vor realiza după intrarea în vigoare a prezentei legi se face în conformitate cu regulile procedurale privind condiţiile şi termenii referitori la durată, conţinutul şi limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o convenţie-cadru, precum şi pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor şi a despăgubirilor şi a modului de plată a acestora, care se aprobă, împreună cu convenţia-cadru, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort”, or, în speţă, instalaţiile de distribuţie a gazelor naturale aflate pe terenul reclamantului au fost realizate în anul 1983, când terenul se afla în proprietatea statului, aşa încât, starea de fapt existentă nu se circumscrie condiţiei impuse de legiuitor.

Totodată se reţine că, deşi această prevedere a fost modificată ulterior prin Lg. 127/4.10.2014, în sensul eliminării condiţiei temporale, legiuitorul a consacrat prin art. 113 alin. 1 şi 2 din Lg. 123/2012 caracterul legal al drepturilor de uz şi de servitute, ce au ca obiect utilitatea publică şi exercitarea acestora cu titlu obligatoriu, fără înscriere în cartea funciară şi fără vreo formalitate prealabilă, reglementând în termeni de strictă interpretare circumstanţele şi modalitatea în care pot fi acordate indemnizaţii şi despăgubiri proprietarilor de terenuri afectate de exercitarea acestor drepturi de către titularii de licenţe şi autorizaţii.

Astfel, potrivit art. 113 alin. 3 „în scopul acordării de indemnizaţii şi despăgubiri juste aferente exercitării drepturilor de uz şi de servitute, titularii de licenţe şi autorizaţii încheie cu proprietarii terenurilor afectate de exercitarea drepturilor de uz şi de servitute o convenţie-cadru al cărei conţinut este stabilit prin hotărâre a Guvernului” această convenţie – cadru urmând a fi încheiată în mod obligatoriu în termen de 30 de zile de la solicitarea proprietarilor afectaţi conform alin. 4, însă, în speţă nu numai că nu a fost încheiată o astfel de convenţie, dar nici nu a existat o solicitare în acest sens.

Pe de altă parte, deşi reclamantul invocă în susţinerea pretenţiilor sale dispoziţiile referitoare la criteriile de stabilire a despăgubirilor inserate în art. 113 alin. 6 din Lg. 123/2012, Curtea reţine că legiuitorul a stipulat expres în alin. 5 situaţiile care generează în sarcina concesionarilor obligaţia de a plăti despăgubiri.

Astfel, potrivit art. 113 alin. 5 „dacă, cu ocazia intervenţiilor pentru dezvoltare, modernizare, reparaţii, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea obiectivelor/sistemelor din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligaţia să plătească despăgubiri în condiţiile legii”, iar conform alin. 6 „despăgubirile se stabilesc avându-se în vedere următoarele criterii: a) suprafaţa de teren afectată cu ocazia lucrărilor; b) valorile pentru producţiile estimate ale culturilor şi plantaţiilor afectate, comunicate de organismele abilitate, precum şi amenajările afectate de lucrări; c) valoarea de circulaţie a bunurilor imobile afectate”.

Interpretând sistematic aceste prevederi legale se constată că, atât timp cât reclamantul nu a dovedit existenţa unei pagube determinată de intervenţia pârâtei la obiectivul de distribuţie a gazelor naturale aflat în vecinătatea terenului său conform alin. 5, acesta nu este îndreptăţit să solicite şi să primească despăgubiri, în cauză nefiind incidente disp. art. 113 alin. 6 din Lg. 123/2012.

De asemenea, nu pot fi reţinute considerentele instanţei de fond care se raportează la jurisprudenţa comunitară, întrucât aceste cauze vizează ipoteze juridice diferite, or, în speţă, reclamantul a devenit proprietarul terenului prin cumpărare, la data de 24.05.2012, având posibilitatea, printr-o minimă diligenţă, să ia la cunoştinţă despre existenţa obiectivului pârâtei aflat în vecinătatea terenului, respectiv staţia de reglare de sector şi să facă demersuri pentru a obţine informaţii suplimentare despre implicaţiile acestui sistem asupra proprietăţii sale (mai ales că anterior încheierii contractului de vânzare – cumpărare, urmare a negocierilor, reclamantul – cumpărător a încheiat cu vânzătorii o promisiune autentică de vânzare – cumpărare nr. 686/3.05.2012, care i-a permis obţinerea certificatului de urbanism).

În acest context, instanţa de apel apreciază că, prin perfectarea actului de vânzare – cumpărare în circumstanţele arătate, reclamantul şi-a asumat riscul de a obţine un teren „impropriu” edificării unui garaj, în condiţiile în care, avea obligaţia conform contractului să verifice starea bunului imobil pentru a descoperi viciile aparente şi eventualele vicii ascunse, legiuitorul oferind însă protecţie cumpărătorului prin instituirea în sarcina vânzătorului a obligaţiei de garanţie contra viciilor ascunse ale bunului vândut prin art. 1707 din Codul Civil, dispoziţie stipulată expres şi în contractul de vânzare – cumpărare nr. 836/24.05.2012 (filele 17-20 ds. fond).

În concluzie, având în vedere faptul că, în speţă nu sunt incidente disp. art. 113 alin. 6 din Legea nr. 123/2012, întrucât, pe de o parte, dreptul de uz şi servitute asupra terenului afectat de obiectivul pârâtei nu a fost constituit în favoarea acesteia după intrarea în vigoare a legii (condiţie impusă în alin. 2 în forma existentă la data promovării acţiunii), ci este exercitat de pârâtă din anul 1983, când s-a realizat sistemul de distribuţie a gazului metan, iar pe de altă parte, pârâta nu a efectuat o intervenţie în zona proprietăţii reclamantului de natură a-i produce o pagubă acestuia, singurul caz în care pot fi acordate despăgubiri, Curtea apreciază că pretenţiile reclamantului îndreptate împotriva pârâtei, căreia nu i se poate reţine vreo culpă, nu sunt justificate.

În considerarea celor reţinute, constatând că soluţia instanţei de fond este nelegală, în raport de motivele de apel invocate de pârâta  B. S.A., Curtea în baza disp. art. 480 alin. 1 va admite apelul acesteia, va schimba în tot sentinţa atacată şi va respinge ca nefondată acţiunea, cu consecinţa respingerii apelului formulat de reclamant, acesta criticând doar cuantumul despăgubirilor acordate, la care, în opinia instanţei de apel, reclamantul nu este îndreptăţit.

Potrivit disp. art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, reclamantul, ca parte căzută în pretenţii, va fi obligat să plătească pârâtei – apelante suma de 3201 lei reprezentând taxă judiciară de timbru.

Domenii speta

Spete similare