Consecințele admiterii cererii de intervenţie accesorie în favoarea reclamanților cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate de intervenient.

Rezumat: 

Având în vedere că temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală, pârâta nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de o parte faţă de care nu a formulat nicio pretenție.

Deşi a invocat protejarea unui interes propriu (prin formularea cererii de intervenţie), apelantul nu a arătat care anume este acest interes, pentru a se putea aprecia că pârâta a fost în culpă procesuală faţă de această parte.

Intervenientul nu a arătat la care anume acţiuni/inacţiuni ale pârâtei de natură să-i producă un prejudiciu se referă şi care este prejudiciul produs, iar instanţa a constatat că nu se poate imputa pârâtei nicio conduită procesuală contrară intervenientului sau de natură să-i producă acestuia un prejudiciu.

Împrejurarea că apelantul a dorit să intervină în prezentul litigiu în sprijinul reclamanţilor nu îi este imputabilă pârâtei.

La baza soluţiei de admitere în principiu a cererii de intervenţie accesorie au stat dispoziţiile art. 28 alin. 1 Codul muncii, conform cărora “organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor… “, prima instanţă neprecizând în concret un anume interes al intervenientului protejat prin formularea cererii.

(Decizia nr. 233/23 martie 2017, dosar nr. 738/86/2016)

Hotărâre:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava reclamanţii A.B. în contradictoriu cu pârâta C.D. au solicitat să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 1 alin. 3, raportat la art. 3 alin. 2 din O.G. nr. 13/2011, dobânda aferentă drepturilor salariale recunoscute în favoarea reclamanţilor prin hotărâri judecătoreşti irevocabile pentru perioada ultimilor trei ani anterior introducerii acţiunii (începând cu data de 16.02.2013) şi până la data plăţii efective a sumelor menţionate în titlurile executorii; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, au arătat că sunt angajaţii pârâtei în calitate de personal didactic şi personal didactic auxiliar, membri ai Sindicatului E.F. din cadrul instituţiei pârâte.

Prin hotărâri judecătoreşti irevocabile pârâta a fost obligată să le plătească diferenţe de drepturi salariale.

Aceste drepturi salariale au început a fi achitate cu foarte mare întârziere şi apoi eşalonat, în acord cu prevederile O.U.G. nr. 71/2009, O.U.G. nr. 18/2010, O.U.G. nr. 45/2010, O.U.G. nr. 113/2010, Legea nr. 196/2011, Legea nr. 228/2011, Legea nr. 229/2011, Legea nr. 230/2011.

Procedura de executare eşalonată nu poate conduce la concluzia că nu au dreptul la dobândă legală aferentă principalului, sens în care au invocate şi decizia nr. 2/2014 a Î.C.C.J., potrivit căreia, în aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi art. 1088 din Codul civil de la 1864 (prevederi reluate în noul Cod civil), pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi art. 2 din OUG nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

Au considerat că sunt îndreptăţiţi a solicita şi a obţine o dezdăunare lunară pentru neexecutarea întocmai şi la timp a dispoziţiilor hotărârilor judecătoreşti indicate, în vederea acoperirii integrale a prejudiciului ce le-a fost cauzat prin amânarea succesivă şi dincolo de limitele unui termen rezonabil a plăţii unor drepturi salariale restante obţinute în baza unor sentinţe definitive şi irevocabile, sens în care au invocat art. 166 alin. 4 şi art. 278 Codul muncii, art. 1488, art. 1489 alin. 1, art. 1531, art. 1535 şi art. 1536 C.civ., art. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Faţă de dispoziţiile legale anterior enunţate, rezultă că dobânda legală (circumscrisă noţiunii de daune-interese moratorii) se datorează indiferent de motivul pentru care suma datorată nu este plătită la scadenţă şi independent de existenţa sau inexistenţa culpei debitorului, indiferent dacă este sau nu prevăzută în vreun contract încheiat între părţi, iar existenţa unui act normativ de eşalonare a plăţii debitului nu poate înlătura îndreptăţirea noastră la plata dobânzilor legale pentru sumele scadente stabilite prin hotărâre judecătorească, un astfel de act normativ având ca efect numai amânarea executării obligaţiei.

Acordarea dobânzii legale nu este condiţionată de încheierea unei convenţii în acest sens, indiferent cine este debitorul şi fără a fi necesar a se face dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale sau contractuale.

Soluţia de obligare a pârâtei la plata dobânzii se impune şi din considerente de echitate, dat fiind faptul că amânarea executării datoriei sau eşalonarea acesteia a fost dispusă prin ordonanţă de urgenţă adoptată de Guvern, fără acordul creditorilor, iar termenul stabilit pentru executarea întregii sume depăşeşte o durată rezonabilă de valorificare a drepturilor noastre de creanţă şi nu mai răspunde cerinţelor de proporţionalitate dintre scopul urmărit prin reglementarea adoptată şi i menţinerea unui just echilibru al intereselor noastre, în discuţie.

Prejudiciul suferit prin eşalonarea succesivă nu poate fi considerat acoperit prin actualizarea creanţelor în raport cu rata inflaţiei în condiţiile O.U.G. nr. 71/2009 deoarece actualizarea cu indicele de inflaţie urmăreşte păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti la data efectivă a plăţii, având un caracter compensatoriu, ce rezidă în faptul că repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobândă.

Dobânda legală reprezintă prejudiciul pentru beneficiul nerealizat, având o natură juridică diferită de actualizarea cu indicele de inflaţie.

Dacă actualizarea cu indicele de inflaţie are finalitatea aducerii creanţei la valoarea ei reală, în aceeaşi expresie economică din momentul stabilirii ei (deci, circumscris noţiunii de lucrum\cessans), fără altă componentă adăugată (protejându-se, astfel, interesele creditorului, care nu trebuie să suporte din patrimoniul propriu, fără o culpă a sa, efectele devalorizării monedei), ci dimpotrivă, atunci când se vorbeşte despre daunele-interese moratorii, discuţia este plasată pe tărâmul unei reparaţii a prejudiciului creat prin neexecutarea la timp a creanţei băneşti, de această dată sub forma beneficiului nerealizat, care, potrivit legii aplicabile, nu poate cuprinde decât dobânda legală.

Aşadar, dobânzile legale li se cuvin ca daune moratorii, ele având un alt temei decât cel al daunelor cu caracter compensatoriu pe care creditorul le poate, în principiu, pretinde, cerând actualizarea creanţei raportat la inflaţie.

Referitor la modul de calcul al dobânzii solicitate, au precizat că rata dobânzii legale penalizatoare este prevăzută de O.G. nr. 13/2011, care se impune a fi aplicată la sumele nete lunare.

Prin Decizia nr. 21/22.06.2015 a Î.C.C.J. s-a stabilit că dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. A mai arătat că în situaţia în care nu este admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive solicită chemarea în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerul Educaţiei Naţionale.

Sindicatul E.F. a formulat cerere de intervenţie accesorie în susţinerea poziţiei procesuale a reclamanţilor, solicitând admiterea acţiunii.

Prin întâmpinare, chematul în garanţie Ministerul Educaţiei Naţionale a solicitat respingerea cererii de chemare în garanţie.

Prin încheierea din 08.09.2016, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de Sindicatul E.F. şi a respins cererile de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului Educaţiei Naţionale formulate de pârâta ca inadmisibile, încheiere rămasă definitivă prin decizia nr. 865 din 13.10.2016 pronunţată de Curtea de Apel Suceava.

Prin sentinţa civilă nr. 1373 din 10 noiembrie 2016 Tribunalul Suceava a respins ca nefondate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis acţiunea; a admis cererea de intervenţie accesorie în favoarea reclamanţilor formulată de Sindicatul E.F.; a obligat pârâta să plătească reclamanţilor dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor achitate cu întârziere şi sumelor neachitate până în prezent, recunoscute prin sentinţa civilă nr. 226 din 31.01.2011, pronunţată de Tribunalul Suceava în dosar nr. 578/86/2011, definitivă şi irevocabilă aşa cum a fost modificată prin decizia nr. 1370/19.05.2011, pronunţată de Curtea de Apel Suceava şi prin sentinţa civilă nr. 1410 din 29.06.2011 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosarul nr. 4056/86/2011, irevocabilă, începând cu data de 17.02.2013 şi  până la data plăţii efective a acestor sume, a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins cererea intervenientului accesoriu Sindicatul E.F. de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamanţilor formulată de Sindicatul E.F., instanţa a reţinut următoarele:

Prin încheierea şedinţei de judecată din 08.09.2016, cererea de intervenţie accesorie în favoarea reclamanţilor a fost admisă în principiu.

Potrivit dispoziţiilor art. 67 C.pr.civ, instanţa este obligată să se pronunţe asupra cererii de intervenţie accesorie prin aceeaşi hotărâre odată cu fondul.

Prin urmare, faţă de admiterea în principiu a cererii de intervenţie potrivit încheierii de şedinţă din 08.09.2016, de natura juridică de apărare a acestei cereri şi de soluţia reţinută anterior cu privire la pretenţiile reclamanţilor, instanţa a admis cererea de intervenţie în interes accesoriu în favoarea reclamanţilor formulată de Sindicatul E.F.

Având în vedere soluţiile expuse anterior şi dispoziţiile art. 453 C.pr.civ, instanţa a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat potrivit chitanţei nr. 35 din 29.03.2016.

În ceea ce priveşte cererea intervenientului accesoriu Sindicatul E.F. de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, instanţa a respins-o ca neîntemeiată. Instanţa a reţinut că, în ceea ce priveşte suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de intervenientul accesoriu, acesta din urmă îşi va suporta cheltuielile propriei cereri având în vedere că intervenţia accesorie voluntară nu trebuie să aibă drept consecinţă sporirea cheltuielilor de judecată pe care le va suporta partea căzută în pretenţii. Chiar şi având în vedere dispoziţiile art. 453 alin.1 C.pr.civ care prevăd că temeiul cheltuielilor de judecată rezidă în culpa procesuală, astfel încât ar trebuie ca şi intervenientului accesoriu să i se recunoască dreptul de a-şi recupera cheltuielile, aceasta, doar în măsura în care apărările sale au contribuit la pronunţarea soluţiei asupra cererii principale, situaţie care nu este incidentă în cauză în condiţiile în care intervenientul nu a  făcut decât să reia o parte din temeiurile de drept indicate de reclamanţi în susţinerea acţiunii, fără a invoca noi apărări de care instanţa să ţină cont, în soluţionarea acţiunii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel intervenientul, solicitând ca, în rejudecare, să se admită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, în sensul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată suportate în cauză (onorariu avocat), cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată din apel.

În motivare, a arătat că nimic nu justifică refuzul instanţei de a acorda cheltuieli de judecată în temeiul art. 451 C.pr.civ., cheltuieli angajate de Sindicat în calitate de intervenient intimat.

Instanţa a reţinut eronat că intervenientul în favoarea reclamanţilor, deşi i s-a admis cererea de intervenţie, dobândind calitate procesuală în litigiul dedus judecăţii, nu ar putea pretinde cheltuieli de judecată, motivat de faptul că aceste cheltuieli ar avea drept consecinţă sporirea cheltuielilor de judecată pe care le va suporta partea care a căzut în pretenţii.

Acest argument nu este suficient pentru a înlătura aplicarea regulii vizând acordarea cheltuielilor de judecată înscrisă în art. 453 alin. 1 C.pr.civ., ce are ca fundament stabilirea culpei procesuale, în condiţiile în care terţul a intervenit în sprijinul uneia dintre părţi, intenţionând însă protejarea unui interes propriu. Apărarea în mod preventiv a acestui interes, prin formularea cererii de intervenţie accesorie, poate conduce la ocazionarea unor cheltuieli în proces, fiind echitabil şi legal ca terţului să i se recunoască dreptul de a şi le recupera de la partea în culpă, care prin acţiunile sau inacţiunile sale este pe cale de a-i produce un prejudiciu. De altfel, ca principiu, orice derogare de la regula generală sau orice restrângere de drepturi ar trebui expres prevăzută de lege, nefiind însă cazul în ipoteza discutată.

Motivarea instanţei pentru neacordarea cheltuielilor de judecată nu are fundament legal, neexistând vreun text legal care să cenzureze aplicarea dispoziţiilor art. 451 – 453 C.pr.civ. la cererea intervenientului.

Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii, pârâta. Stabilind că temeiul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este atitudinea procesuală culpabilă a părţii care a căzut în pretenţii, se observă că fapta acesteia declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 451, 466 Cod procedură civilă.

Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477, art. 479 alin. 1 N.C.pr.civ., stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea reţine următoarele:

Apelantul critică soluţia Tribunalului Suceava de neacordare a cheltuielilor de judecată pe care le-a făcut în faţa primei instanţe, invocând în esenţă o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 453 alin. 1 C.pr.civ.

Curtea reţine că apărările din apel sunt nefondate, dispoziţiile legale care reglementează acordarea cheltuielilor de judecată fiind corect interpretate şi aplicate de prima instanţă.

Având în vedere că temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală (aspect susţinut şi de apelant), Curtea reţine că pârâta nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de o parte faţă de care nu a formulat nicio pretenţie.

Deşi a invocat protejarea unui interes propriu (prin formularea cererii de intervenţie), apelantul nu a arătat care anume este acest interes, pentru a se putea aprecia că pârâta a fost în culpă procesuală faţă de această parte.

Susţinerea apelantului în sensul că „prin acţiunile sau inacţiunile sale (pârâta) este pe cale de a-i produce un prejudiciu” va fi înlăturată, atâta vreme cât acesta nu a arătat la care anume acţiuni/inacţiuni ale pârâtei se referă şi care este prejudiciul produs, iar instanţa constată că nu se poate imputa pârâtei nicio conduită procesuală contrară intervenientului sau de natură să-i producă acestuia un prejudiciu.

Împrejurarea că apelantul a dorit să intervină în prezentul litigiu în sprijinul reclamanţilor nu îi este imputabilă pârâtei.

Se are în vedere şi faptul că la baza soluţiei de admitere în principiu a cererii de intervenţie accesorie au stat dispoziţiile art. 28 alin. 1 Codul muncii, conform cărora “organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor…” , prima instanţă neprecizând în concret un anume interes al intervenientului protejat prin formularea cererii.

În ceea ce priveşte apărarea propriu-zisă desfăşurată în faţa primei instanţe (şi care a condus la cheltuieli judiciare constând în onorariu de avocat), Curtea reţine, în acord cu prima instanţă, că aceasta a constat în formularea, prin intermediul aceluiaşi avocat ales pe care l-au avut reclamanţii, a unei cereri de intervenţie în care s-au reluat (pe scurt) susţinerile din cererea de chemare în judecată (alături de indicarea temeiului dreptului sindicatului de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor săi), şi a unor note de concluzii identice cu cererea de intervenţie (f. 32-34, 98-100 dosar fond), fără a se formula noi apărări.

Temeiul legal al soluţiei primei instanţe îl constituie dispoziţiile art. 453 alin. 1 C.pr.civ., motivul de apel privind absenţa acestui temei fiind aşadar nefondat.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, în baza art. 480 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge apelul ca nefondat, faţă de dispoziţiile art. 453 alin. 1 C.pr.civ. neimpunându-se nici obligarea pârâtei-intimate la plata cheltuielilor de judecată din apel.

Domenii speta

Spete similare