Plata ajutorului la trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, pentru personalul militar, poliţişti şi funcţionari publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare pe

Decizie 110 din 14.02.2017


Rezumat

Potrivit art. 20 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010 la trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcţie de vechimea efectivă ca militar, poliţist, funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personal civil în instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, beneficiază de un ajutor stabilit în raport cu solda funcţiei de bază, respectiv salariul funcţiei de bază avută/avut în luna schimbării poziţiei de activitate.

 Ulterior, prin dispoziţiile legale succesive, speciale şi derogatorii de la dispoziţiile generale cuprinse în art. 20 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010, legiuitorul a stabilit că aceste drepturi băneşti nu se plătesc.

În Decizia nr. 16/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut printre altele că: „Din interpretarea normelor legale enunţate rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept.

Raţiunea acestei interpretări este impusă şi de succesiunea în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus, cu caracter temporar, măsura neaplicării dispoziţiilor legale privind ajutoarele/indemnizaţiile în anii 2011 - 2015.”

 Prin urmare, chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că dispoziţiile legale prin care se prevedea plata ajutoarelor pentru trecerea în rezervă nu se aplică în anii 2011-2015.

(Decizia nr. 110 din 14 februarie 2017, dosar nr. 7725/2/2015–extras)

Hotărâre:

Prin sentinţa civilă nr. 1107 din 29 septembrie 2016, Tribunalul Suceava a respins acţiunea având ca obiect „drepturi băneşti” privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul MB. , ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în fapt, că A., având gradul de general locotenent cu trei stele a fost trecut în rezervă pentru limită de vârstă în grad, conform Decretului nr. 972 din 28 noiembrie 2013 emis de Preşedintele României, încetându-i raporturile de serviciu cu B. la data de 01.12.2013. (f.11 ds. fond)

La data de 22.10.2015, reclamantul a solicitat pârâtului B.  recunoaşterea dreptului de a beneficia de plata ajutorului prevăzut de  art. 20 al. 1 Anexa VII la legea 284/ 2010. (f.13 ds. fond)

 B. - Direcţia financiar-contabilă i-a comunicat prin adresa nr. P 129 din 2.11.2015  că, deşi este recunoscut un drept născut în temeiul art. 20 alin. 1 din Anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, din legislaţia incidentă rezultă imposibilitatea exercitării dreptului datorată restricţiilor statuate prin reglementările invocate în această adresă.

Instanţa a reţinut că potrivit prevederilor art. 20 al. 1 Anexa VII la Legea 284/ 2010: la trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcţie de vechimea efectivă ca militar, poliţist, funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personal civil în instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, beneficiază de un ajutor stabilit în raport cu solda funcţiei de bază, respectiv salariul funcţiei de bază avută/avut în luna schimbării poziţiei de activitate.

 Potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. 1 din Legea nr. 285/2010 „(1) În anul 2011, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.”

De asemenea art.9 din OUG nr.80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, modificat de legea 283/2011 prevede ca „În anul 2012 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă”.

 De asemenea art.2 din OUG 84/2012 prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, şi ale art. 1 alin. (4) şi (5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) şi (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin. (2) şi art. 13 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013, reclamantului fiindu-i incident acest act normativ, având în vedere data trecerii în rezervă.

Ulterior, şi în anul 2014 au existat aceleaşi restricţii conform art.10 alin.1 OUG nr.103/2013, în anul 2015 prin art.9 alin.1 din OUG nr.83/2014, în  anul 2016 art.11 din OUG nr. 57/2015, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.

Dispoziţiile legale menţionate, nu au ca scop a înlătura de la aplicare normele legale privind însăşi acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă, ci doar de amânare a plăţii unui drept, persoanele aflate într-o astfel de situaţie dobândind în patrimoniu un drept de creanţă neexigibil.

Sesizată fiind cu dezlegarea acestei chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că voinţa legiuitorului exprimată în art. 13 alin. 1 din Legea nr. 285/2010 vizând neacordarea ajutoarelor în discuţie nu a fost cea de eliminare a acestor beneficii, respectiv de încetare a existenţei dreptului, ci doar de suspendare a exerciţiului acestuia, raţiunea acestei interpretări fiind impusă şi de succesiunea în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus cu caracter temporar, măsura neaplicării dispoziţiilor legale privind aceste ajutoare în anii 2011 – 2016.

Prin urmare, voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socio-profesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, însă aceasta nu semnifică că lipsa aplicabilităţii nu se menţine încă.

În ceea ce priveşte apărarea reclamantului cu privire la faptul că nu poate fi vorba în acest caz doar de o speranţă legitimă ci este un drept garantat sub aspectul existenţei, drept câştigat în virtutea raportului de serviciu şi exigibil odată cu încetarea raporturilor de muncă, instanţa a constatat că aceasta este neîntemeiată. În acest sens, instanţa a reţinut că sunt pe deplin incidente în cauză considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 326 din 25 iunie 2013, nr. 70 din 18 februarie 2003, nr.861 din 28 noiembrie 2006 sau nr. 1576 din 7 decembrie 2011, din care a rezultat că legiuitorul este liber să dispună cu privire la conţinutul, limitele şi condiţiile de acordare a ajutoarelor şi indemnizaţiilor, precum şi să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării acestora, fără a fi necesară întrunirea condiţiilor stabilite de art. 53 din Legea fundamentală, nefiind încălcat dreptul de proprietate şi nici principiul statului de drept, principiul protecţiei aşteptărilor legitime sau al egalităţii în drepturi.

 De asemenea, în ceea ce priveşte apărarea reclamantului privind existenţa unei discriminări, trebuie precizat că drepturile remuneratorii ale reclamantului ca urmare a pensionării sunt reglementate de legea în vigoare la data pensionării, neavând relevanţă faptul că persoanele pensionate anterior au beneficiat (sau nu) de drepturi suplimentare.

Starea de discriminare invocată de către reclamant nu există cât timp din anul 2011 şi  până în prezent ajutoarele solicitate de către reclamant nu s-au mai acordat.

O diferenţă de tratament constituie discriminare atunci când criteriul de distincţie între două categorii nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă.

Or, nu reprezintă discriminare faptul că în anii anteriori ieşirii la pensie alte categorii de pensionari au beneficiat de drepturi băneşti suplimentare, diferenţa intervenind ca urmare a implementării unei alte legi din considerente de ordin bugetar, dispoziţii legale ce s-au menţinut pe parcursul anilor următori.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a arătat că situaţia diferită în care se găsesc persoanele în funcţie de aplicarea principiului tempus regit actum nu poate fi considerată ca fiind contrară dispoziţiilor constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor. În acest sens, Curtea a statuat prin Decizia nr. 70 din 18 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 1 aprilie 2003, că "nu se poate reţine încălcarea principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, întrucât cele două categorii de pensionari, supuse unor regimuri juridice diferite, nu se află într-o situaţie identică, de natură să justifice aplicarea unui tratament egal. Contrar celor susţinute de autorul excepţiei, data pensionării, anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a noii reglementări în materie, generează situaţii juridice diferite, care impun şi justifică un tratament juridic diferenţiat."

În concluzie, măsura nu a fost aplicată discriminatoriu, toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie cu reclamantul fiind afectate în mod egal.

Prin urmare, chiar dacă exprimarea folosită de către legiuitor „nu se aplică”, „ nu se acordă” nu are valoarea unei abrogări, instanţa are în vedere că, la data ieşirii la pensie, deci data când se naşte dreptul la un anumit cuantum al indemnizaţiei inclusiv alte beneficii (în speţă nefiind contestat dreptul la indemnizaţie –drept de care se bucură reclamantul), dispoziţiile de care se prevalează reclamantul nu erau aplicabile. Se observă că această lipsă a aplicabilităţii se menţine încă, context în care nu se poate constata existenţa unei baze legale pentru acordarea acestor beneficii. Jurisprudenţa invocată de către reclamant nu este o jurisprudenţă constantă în sensul recunoaşterii acestor drepturi pentru a se considera o bază suficient de determinată şi fundamentată în dreptul intern.

În consecinţă, în condiţiile în care, pârâtul prin reprezentant a recunoscut dreptul reclamantului la drepturile băneşti vizate, instanţa a reţinut că acţiunea reclamantului trebuie respinsă ca neîntemeiată, solicitarea acestuia de a se constata calitatea sa de creditor al B. în baza Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, neavându-şi raţiune având în vedere poziţia procesuală a pârâtului. De asemenea, instanţa a reţinut că sunt neîntemeiate şi capetele de cerere privind obligarea pârâtului să emită un act administrativ privind plata ajutorului egal cu 20 solde ale funcţiei de bază prevăzut în art. 20 alin. 1 din Anexa nr. VII a legii şi plata ajutorului egal cu 20 solde actualizat cu indicele de inflaţie, în condiţiile în care măsurile financiare instituite de legiuitor în anii 2011-2016 deşi nu aduc atingere substanţei dreptului, amână totuşi acordarea ajutoarelor pe o perioadă limitată de timp, pentru a nu se crea o datorie bugetară imposibil de acoperit.

Faţă de considerentele expuse, acţiunea reclamantului astfel cum a fost modificată, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.

La termenul de judecată din data de 7 februarie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 152 din Noul Cod de procedură civilă, instanţa a calificat calea de atac ca fiind apel şi nu recurs, astfel cum greşit a fost intitulată de reclamantul A].

Apelantul susține că sentința este nelegală şi netemeinică. Dreptul la acordarea ajutoarelor la ieșirea la pensie a fost recunoscut prin dispozițiile pct. 2 din Anexa nr. IV/2 la Legea nr 330/2009 și, începând cu anul 2011, prin art. 20 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010. Acest drept nu a fost contestat de pârât care însă a refuzat plata lui susținând că dispozițiile legale nu sunt aplicabile, fiind suspendate, pe o perioadă limitată de timp între anii 2011- 2016.

Este de necontestat că dreptul la acordarea beneficiilor este prevăzut de lege, fiind cert, lichid si exigibil de la data pensionării - 1.12.2013.

Prin decizia nr. 16/08.06.2015 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de fond, s-a clarificat voința legiuitorului care prin actele normative de suspendare a înțeles să suspende, cu caracter temporar, exercițiul acestui drept.

De asemenea, apelantul arată că suspendarea plății drepturilor nu poate fi amânată la nesfârșit pentru că se anulează caracterul temporar al măsurii, iar dreptul prevăzut de  lege se transformă într-o obligație lipsită de conținut, deși nu a fost  abrogat și nici declarat neconstituțional.

Efectele actelor normative de suspendare sau amânare trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care l-a prevăzut pentru că altfel s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și de art. 6 din Codul civil.

In acest sens este și jurisprudența CEDO care în hotărârea Hechko c. Ucrainei din 8.11.2005 a prevăzut că dacă printr-o dispoziție legală se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru acestea au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât acestea sunt în vigoare.

Ca atare, apelantul susține că acțiunea a fost nelegal respinsă ca neîntemeiată și, față de prevederile legale invocate, și de decizia nr. 16/2015 a ÎCCJ, solicită admiterea apelului, casarea sentinţei nr. 1107/29.09.2016 a Tribunalului Suceava, admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 284/2010.

Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477, art. 479 alin. 1 C.pr.civ., stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea reţine următoarele:

Reclamantul, general - locotenent a trecut în rezervă la data de 1.12.2013. Potrivit art. 20 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010 la trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcţie de vechimea efectivă ca militar, poliţist, funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personal civil în instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, beneficiază de un ajutor stabilit în raport cu solda funcţiei de bază, respectiv salariul funcţiei de bază avută/avut în luna schimbării poziţiei de activitate. La aceeaşi dată, a trecerii în rezervă, erau în vigoare prevederile art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare potrivit cărora prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, şi ale art. 1 alin. (4) şi (5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) şi (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin. (2) şi art. 13 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013."  Art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 prevedea că în anul 2012 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. Din aceste dispoziţii rezultă că legiuitorul a stabilit în mod expres faptul că nu se plătesc ajutoarele reglementate de art. 20 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010 în anul 2013 când reclamantul a fost trecut în rezervă.

În continuare art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice a prevăzut că în anul 2014 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. Similar s-a prevăzut şi de către art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 pentru anul 2015 şi de către art. 11 din OUG nr. 57/2015 pentru anul 2016.

Rezultă din aceste dispoziţii că pârâtul nu poate să plătească drepturile băneşti solicitate atât timp cât de la data trecerii în rezervă şi până la data formulării cererii de chemare în judecată (dar şi ulterior) legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile legale succesive, speciale şi derogatorii de la dispoziţiile generale cuprinse în art. 20 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010, că aceste drepturi băneşti nu se plătesc.

Din Decizia nr. 16/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de apelant nu se desprinde o altă concluzie. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut printre altele următoarele: „Din interpretarea normelor legale enunţate rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept.

Raţiunea acestei interpretări este impusă şi de succesiunea în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus, cu caracter temporar, măsura neaplicării dispoziţiilor legale privind ajutoarele/indemnizaţiile în anii 2011 - 2015.”

 Prin urmare, chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că dispoziţiile legale prin care se prevedea plata ajutoarelor pentru trecerea în rezervă nu se aplică în anii 2011-2015.

Aprecierea apelantului că suspendarea plăţii acestor drepturi nu poate fi amânată la nesfârşit nu determină o altă soluţie, legiuitorul este suveran în ceea ce priveşte legiferarea acordării unor drepturi băneşti, suspendarea plăţii acestora, abrogarea acestor drepturi, instanţa fiind obligată să aplice legea nu să aprecieze asupra oportunităţii sale (a se vedea în aceste sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 291/2013).

În speţă nu se poate vorbi de o aplicare retroactivă a dispoziţiilor legale pentru că prevederile legale care au suspendat plata ajutoarelor la trecerea în rezervă erau în vigoare la data la care reclamantul a fost trecut în rezervă şi sunt în vigoare şi în prezent, chiar dacă reglementate prin alte acte normative expuse mai sus.

În cauza Kechko împotriva Ucrainei (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 8 noiembrie 2005), invocată de apelant s-au reţinut următoarele:

„Curtea consideră că statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuşi, atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate sunt respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispoziţiile legale rămân în vigoare.

În prezenta cauză, dispoziţiile care confereau reclamantului dreptul la o creştere salarială de 20 % şi la anumite stimulente anuale au fost introduse în 1996 şi suspendate ulterior, în iunie 1999. Pretenţiile reclamantului cu privire la aceste beneficii ar trebui separate în două părţi, iar Curtea le va examina individual.

Curtea observă că deciziile instanţelor interne de a respinge pretenţiile reclamantului privind beneficiile pentru aceste perioade (perioada anterioară datei de 1 ianuarie 1999 şi perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999) erau întemeiate pe legislaţia internă.

Curtea nu a putut examina pe fond pretenţiile reclamantului privind beneficiile pentru perioada cuprinsă între 1997 şi 1998 deoarece erau prescrise (a se vedea pct. 11 şi 16). De asemenea, instanţele au respins pretenţiile reclamantului pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999, întrucât dreptul său fusese suspendat prin legea privind învăţământul secundar (a se vedea pct. 11 şi 18). Curtea nu observă caracterul arbitrar al deciziilor instanţelor cu privire la aceste perioade. În consecinţă, nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce priveşte acest capăt de cerere.”

Astfel cum se poate observa C.E.D.O. a apreciat că beneficiile acordate de stat pot fi suspendate de acesta şi nu a constatat că s-a încălcat dreptul de proprietate al reclamantului pentru perioada când prin lege plata beneficiilor a fost suspendată, situaţie existentă şi în prezenta cauză când prin lege plata ajutoarele la trecerea în rezervă a militarilor a fost suspendată.

În ceea ce priveşte practica instanţelor contrară invocată de apelant, Curtea constată că într-adevăr există o practică neunitară, însă practica instanţelor nu este izvor de drept iar posibilitatea unui conflict între hotărârile judecătoreşti reprezintă o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care are la bază mai multe curţi de apel, cu autoritate asupra razei lor de competenţă teritorială. Astfel de diferenţe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiaşi instanţe. Însă, în sine, acest fapt nu poate fi considerat drept unul contrar Convenţiei (Decizia C.E.D.O. de inadmisibilitate din 11 septembrie 2012, din cauza Ioan Radu şi alţi 30 de reclamanţi împotriva României).

Pentru considerentele arătate, în temeiul art.480 alin.1 C.proc.civ., se impune respingerea apelului declarat de reclamant ca nefondat.