Clauze abuzive

Prin sentinţa civilă nr. 1002 pronunţată de Judecătoria Iaşi la data de 02.03.2017 în dosarul nr. 9449/245/2015, instanţa aadmis în parte acţiunea exercitată de către reclamanţi în contradictoriu cu pârâta şi intervenientul forţat; a constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinsă în art. 5.2 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 105005/11.04.2008, referitoare la revizuirea cuantumului comisioanelor; a respins ca neîntemeiate cererile reclamanţilor privind constatarea nulităţii absolute a clauzelor înscrise în art. 4.4,  5.1, lit. b, 5.1, lit. c, 8.14 şi 8.15 din contractul de credit, precum şi cererile de obligare a pârâtei la restituirea comisioanelor de acordare şi de administrare, a excedentului de dobândă  şi a dobânzii legale aferente acestora.; a respins ca neîntemeiate cererile de îngheţare a cursului CHF la momentul semnării contractului de credit, precum şi denominarea în moneda naţională a plăţilor; a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată şi a respins cererea pârâtei de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a avut în vedere faptul că prevederile contractuale referitoare la clauza prin care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda, dar prinraportare la un indicator precis individualizat, nu face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, ci dă posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

Instanţa a constatat că din modul în care este redactată clauza din art. 4.4 un astfel de motiv întemeiat este prevăzut în contract, oferindu-se clientului posibilitatea să ştie, de la început situaţiile în care dobânda va fi mărită. În concret, această situaţie se raportează la variaţia indicelui de referinţă LIBOR la şase luni, un indice obiectiv şi transparent, la care se adaugă un procent fix de 4% pe an. Ori, clientului, în speţă reclamanţilor li se asigură previzibilitatea modului de calcul al dobânzii prin afişarea nivelului dobânzii la sediul băncii, ori pe site-ul acesteia, fiindu-le, totodată, oferită posibilitatea de a înapoia întregul credit în termen de 10 zile.

Cu alte cuvinte, în situaţia de faţă, clienţilor nu le este imposibil să determine modalitatea în care banca, lună de lună, calculează cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu o respectare a caracterului determinabil al dobânzii.

Modul de calcul al dobânzii revizuibile este raportat la un indice extern băncii, LIBOR, un indice public, cu privire la care banca nu are posibilităţi de a-l influenţa. Evident, există posibilitatea reală ca dobânda să varieze nu numai în sens ascendent, ci şi descendent, mai ales având în vedere durata de derulare a contractului de 360 de luni.

Ambele elemente din care se compune dobânda revizuibilă sunt clar exprimate în clauzele actului, care aşa după cum s-a mai precizat, a fost aplicat de către pârâtă din anul 2008 până în prezent, fără să existe vreo opoziţie din partea reclamanţilor.

În concluzie, clauza art. 4.4. din contractul părţilor privitoare la dobândă conţine indici obiectivi şi verificabili referitori la modul de calcul al dobânzii, astfel că aceasta nu are un caracter abuziv.

În ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de acordare, faţă de modul de redactare al acestei clauze, consideră instanţa că denumirea sa, „de acordare” lămureşte menirea acestui comision: operaţiunea de analiza a cererii de creditare şi a situaţiei financiare a solicitanţilor creditului. Nu era necesar ca Banca să indice în mod concret toate operaţiunile tehnice pe care analiza cererii de acordare a creditului le presupune, fiind suficient că raţiunea perceperii comisionului a fost individualizată. De asemenea, întinderea acestui cost este strict determinată prin indicarea expresă a cuantumului său.  Mai mult de atât, faţă de nivelul creditului solicitat şi aprobat, cuantumul acestui comision, de 2%, nu apare a fi disproporţionată, astfel că nu există nici dezechilibrul din drepturile şi obligaţiile părţilor.

Atât timp cât acest comision ce acoperă costurile pe care banca le-a efectuat în activitatea de procesare a cererii de credit, a fost cuantificat încă de la data încheierii contractului ţi clauzele care îl stipulează sunt clare, fără echivoc şi pe înţelesul consumatorului mediu, instanţa nu poate să constate abuzivă această clauză contractuală.

Privitor la clauza referitoare la comisionul de administrare, instanţa a apreciat că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare a fost redactată într-un limbaj clar, inteligibil, astfel încât un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat poate să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, pentru acesta și, prin urmare, costul total al împrumutului său. Acest comision de administrare reprezintă o componentă a ratei lunare, cunoscută de către împrumutat de la data semnării contractului de credit, fiind menţionată expres în graficul de rambursare şi având aceeaşi valoare pe toată durata derulării relaţiilor contractuale dintre părţi.

Nu este rolul instanţei acela de a verifica dacă un preţ stabilit în cuprinsul unei convenţii este „corect”, „justificat”, „echitabil” faţă de natura şi întinderea prestaţiei pe care preţul are menirea să o recompenseze. Preţul este stabilit prin corecta funcţionare a legilor pieţei şi de către părţile din contract, prin negociere, iar intervenţia instanţei nu ar avea decât semnificaţia încălcării libertăţii de voinţăşi libertăţii contractuale. De asemenea, nu este menirea instanţei să aprecieze dacă acest comision a fost instituit în mod optim pentru operaţiunile de urmărire a creditului, iar  nu pentru cele de administrare a contului curent, părţile fiind întru totul îndreptăţite să stabilească ce operaţiuni urmează să se efectueze şi cum sunt acestea recompensate. Reclamanţii nu au indicat o norma legală cu caracter imperativ pe care pârâta să o fi încălcat prin instituirea comisionului de administrare pentru operaţiunile de urmărire a creditului, iar nu pentru alte operaţiuni.

În aceste condiţii, instanţa apreciază că prevederea contractuală referitoare la obligaţia de plată a unui comision de administrare nu are caracter abuziv.

Referitor la art. 5.2 din contract: s-a reţinut că o clauză care permite băncii modificarea cuantumului comisioanelor în mod unilateral fără consimţământul împrumutatului,  acordă un drept discreţionar băncii de a modifica acordul de voinţa format la momentul semnării contractului de credit. Cu alte cuvinte, posibilitatea rezervată de pârâtă ca în funcţie de indicatori imprecişi să poată modifica unilateral cuantumul comisioanelor, nu poate fi acceptată, deoarece orice modificare ar trebui adusă la cunoştinţa reclamanţilor la momentul încheierii convenţiei, printr-o informare corectă, completă şi precisă a  împrumutaţilor cu privire la data şi modul de ajustare a comisioanelor cunoscute.

Aşadar, aceste prevederi contractuale referitoare la clauza prin care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral cuantumul comisioanelor fără a fi raportată la un indicator precis individualizat, face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă modificarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.

Pârâta ar fi avut legitimarea de a modifica nivelul comisioanelor doar în baza unor „motive întemeiate”, în caz contrar devenind aplicabil art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000, care stipulează că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Instanţa constată că un astfel de motiv întemeiat nu este prevăzut în contract, neputând identifica în cadrul acestuia descriereaunei situaţii clare, care să ofere clientului posibilitatea să ştie, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, comisioanele vor fi modificate. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa să poată verifica dacă acea situaţie, motiv de modificare a comisioanelor, chiar s-a produs. Aşa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel şi o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situaţie intervine, o anumită consecinţă se produce.

Or, în situaţia de faţă, clienţilor le este imposibil să determine modalitatea în care banca, ar putea, la un moment dat, să modifice cuantumul comisioanelor, fapt ce echivalează cu o nerespectare a caracterului determinabil al acestora.

Referitor la art. 8.14 şi 8.15 din contract, privitoare la scadenţa anticipată, instanţa a observat, contrar susţinerilor reclamanţilor, că aceste clauze contractuale au un conţinut clar şi inteligibil, fără a oferi posibilitatea băncii de a declara scadenţa anticipată în orice situaţie. În fapt, prin aceste clauze s-a prevăzut posibilitatea băncii de a denunţa unilateral contractul şi a declara scadenţa anticipată a acestuia în situaţiile de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale din partea celor împrumutaţi, denumite cazuri de culpă – ori, atât obligaţiile părţilor, cât şi situaţiile ce sunt considerate de culpă, sunt enunţate în cadrul art. 7 şi 8 din condiţiile generale ale contractului, fiind astfel strict individualizate.

Instanţa nu poate fi de acord cu raţionamentul reclamanţilor conform căruia singura situaţie care ar trebui să permită băncii declararea scadenţei anticipate a contractului de credit este cea determinată de neplata ratelor de credit. În condiţiile în care obligaţiile împrumutaţilor nu sunt limitate la plata ratelor de credit, este normal ca neîndeplinirea oricăreia din aceste obligaţii să poată atrage denunţarea unilaterală din partea băncii a contractului de credit; aşa cum, în mod corelativ, neîndeplinirea unei obligaţii ce incumbă băncii poate fi sancţionată de reclamanţi cu denunţarea contractului de credit.

Pe de altă parte, cele două clauze contractuale nu oferă băncii posibilitatea de a declara scadenţa anticipată pentru neîndeplinirea unei obligaţii a reclamanţilor străine de contract, astfel că instanţa constată că aceste clauze nu prezintă un caracter abuziv.

Referitor la obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite în contul comisionului de acordare şi al comisionului de administrare din momentul încheierii contractului, sume la care se aplică dobânda legală raportată la momentul fiecărei plăţi şi restituirea excedentului de dobândă, faţă de soluţia ce s-a acordat capetelor de cerere privitoare la constatarea caracterului abuziv al acestor clauze, anterior analizate, instanţa consideră că nu sunt întemeiate aceste cereri, întrucât nu ne aflăm în prezenţa niciunei sumei nedatorate.

Privitor la cerere de stabilizare (îngheţare) a cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominare în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională:

Instanța observă faptul că potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii contractului şi, deci, incidente în cauză, acesta din urmă este guvernat de principiul nominalismului monetar. Astfel, conform art. 1.578 Cod Civil din 1864: „Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii”.

Astfel, potrivit primului alineat, suma de rambursat urma a fi determinată în raport cu suma efectiv împrumutată. Cu alte cuvinte, suma unităţilor transmise trebuie restituită întocmai, formulă considerată, de altfel, un truism fondat pe natura obligaţiei, pentru că, în fapt, textul menţionat reaminteşte o regulă care poate fi dedusă cu uşurinţă urmând logica stabilită de legislaţia civilă în materia altor obligaţii. În plus, cel de-al doilea alineat trimite la valoarea nominală, chiar şi în ipoteza unor eventuale modificări ale valorii monedei.

Pe de altă parte, riscul creșterii sau descreșterii cursului de schimb valutar este inerent oricărui contract încheiat în valută. Totodată, riscul creșterii cursului de schimb este asumat de către client, în timp ce riscul scăderii cursului de schimb este asumat de către Bancă. Faptul că exista posibilitatea ca rata de schimb a CHF să crească putea fi dedusă inclusiv din faptul că cererea pentru această valută era mult mai mare decât oferta de pe piață, iar aceasta este o regulă simplă, elementară a economiei de piață, fiind un fapt notoriu că în cazul în care există o cerere mare pentru un anumit bun ce se găsește în cantități limitate, prețul acelui bun va crește.

În orice caz, instanţa apreciază că şi din prisma unui consumator obiectiv, cu o pregătire medie, este rezonabil a presupune că ar fi avut posibilitatea de a lua la cunoştinţă de împrejurările anterior arătate; astfel că, atât timp cât prin raportare la o evaluare în mod abstract, ca un bonus pater familias, este rezonabil a se considera că fluctuaţia valutei este o împrejurare asumată, cu atât mai mult prin raportare strict la cei doi reclamanţi, această împrejurare este una asumată.

Cu alte cuvinte, conform celor de mai sus, instanţa reţine că reclamanţii ar fi putut avea în vedere facultatea schimbării împrejurărilor privitoare la fluctuaţiile monedei în care s-au împrumutat, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile teoriei impreviziunii referitoare, pe de o parte la situaţia excepţională, iar pe de altă parte la neasumarea de către împrumutaţi a fluctuaţiilor de monedă, astfel încât aceştia vor fi nevoiţi să suporte noua prestaţie, chiar dacă este mai oneroasă decât cea iniţială.

Deşi instanţa nu neagă sub nicio formă faptul că moneda CHF în raport de leul românesc a cunoscut o apreciere majoră între momentul semnării contractului de credit şi cel al introducerii prezentei acţiuni, consideră că aceasta nu poate fi asimilată unei împrejurări excepţionale de natură a permite instanţei să intervină în contractul părţilor, în sensul reechilibrării contraprestaţiilor.

Din alt punct de vedere, instanţa consideră necesar a menţiona faptul că cererea celor doi nu poate fi analizată nici prin prisma deciziei pronunțată de CJUE în cauza ArpádKasler și HajnalkaKaslerneRabai v OTP JelzalogbankZrt, în dosarul C-26/13 (“decizia Kasler”), cu privire la interpretarea art. 4 alin. (2) și art. 6 alin (1) din Directiva 93/13/CEE a Parlamentului European și a Consiliului privind clauzele abuzive încheiate în contractele cu consumatorii, în legătură cu interpretarea și executarea unui contract de credit nu rezultă posibilitatea convertirii în moneda națională a creditului în valută, la cursul de schimb de la data încheierii contractului.

Situația de fapt avută în vedere de decizia Kasler nu poate fi echivalată cu situația altor tipuri de contracte de credit prin care băncile au acordat împrumuturi consumatorilor în altă valută decât valuta națională.

Astfel, contractul de credit încheiat de ArpádKasler și HajnalkaKaslerneRabai a avut în vedere un împrumut acordat în forinți maghiari, dar raportat la echivalentul sumei în franci elvețieni la cursul de schimb la cumpărare al Băncii de la data acordării creditului, rambursarea urmând să se facă direct în forinți maghiari prin raportare la valoarea ratei stabilită în franci elvețieni, la cursul de schimb la vânzare al Băncii.

Cu alte cuvinte, moneda străină (francul elvețian) era doar un criteriu de stabilire a valorii nominale împrumutate și respectiv a valorii de rambursat, iar nu moneda creditului.

CJUE a observat că, în realitate, nu avea loc nicio operațiune de schimb valutar din partea băncii, care sa justifice obligarea împrumutaților de a rambursa suma în rate stabilite la cursul de schimb determinat de aceeași bancă, având în vedere că atât suma avansată cu titlu de împrumut, cât și ratele pentru rambursare era în moneda națională maghiară, iar nu în franci elvețieni care să facă obiectul unui schimb valutar în forinți (sau invers), pentru îndeplinirea obligațiilor specifice unui asemenea contract.

Un asemenea mecanism de rambursare a creditului, prin raportare la cursul de schimb față de moneda străină, fără a avea loc nicio operațiune efectivă de schimb valutar, reprezintă, într-adevăr, o plată (un preț) plătit fără nici o contraprestație din partea băncii, fiind abuziv din perspectiva Directivei 93/13/CEE.

Prețul legitim care se achita băncii în acest caz consta în dobânda la suma împrumutată, caracterizată prin reguli proprii de stabilire în contractele de împrumut bancar, iar la acest preț nu se mai poate adăuga un altul, constând într-o ipotetică diferență de curs valutar, pentru care nu are loc o operațiune de schimb valutar din moneda națională în moneda străină sau invers.

Cu totul alta este însă situația în cazul în care împrumutul a fost acordat direct, efectiv, în moneda străină, iar obligația de rambursare a capitalului și a dobânzii se execută, de asemenea, în aceeași monedă.

În acest caz, pe de o parte, consumatorul trebuie să restituie suma primită cu titlu de împrumut, chiar dacă în moneda străină, iar, pe de alta parte, nu i se impune un anumit curs de schimb la care sa procure valuta necesară rambursării creditului.

Împrumutatul are în acest caz mai multe opțiuni pentru procurarea valutei străine în care trebuie să aibă loc rambursarea: cumpără valuta de la alta banca sau de la o casă de schimb valutar autorizată; folosește sistemul intern de schimb valutar al băncii de la care a luat împrumutul sau; se poate afla în situația în care realizează venituri direct în valuta creditului, nemaiavând astfel nevoie de nici un fel de operațiune de schimb valutar.

Clientul se bucură de dreptul de a restitui împrumutul în valuta în care l-a contractat, putând avea aceasta valută din oricare dintre cele trei surse.

Dacă se adresează totuși aceleiași bănci cu scopul de a cumpăra valuta străină necesară rambursării unei anumite rate, eventual la un curs de schimb mai puțin favorabil, aceasta va fi o opțiune la libera alegerea a clientului, banca prestând serviciul de schimb valutar în mod efectiv.

Domenii speta

Spete similare