Constatare nulitate absolută clauze abuzive in contract de credit; restituire sumă

Pe rol se află pronunţarea hotărârii în cauza de litigii cu profesioniştii privind pe apelanta intimată SC B SA şi pe intimat apelantă LA, intimata E, având ca obiect obligatia de a face constatare nulitate absolută clauze abuzive; restituire sumă.

deliberând asupra  apelurilor civile de  față, 

Prin sentinţa civilă nr. 9364/03.07.2017 pronunţată de Judecătoria Iaşi s-a dispus :

Admite în parte acţiunea formulată de către reclamanta LA, în contradictoriu cu pârâtele SC B SA si E.

Constată caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 4.3 din art 4 din Contractul de credit nr. 244CSF2071500001 din 30.05.2007.

Pentru a se pronunţa astfel a reţinut Judecătoria n următoarele aspecte :

Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Iasi la data de 20.07.2016 sub nr. 24432/245/2016, așa cum a fost precizată, reclamanta LA a chemat în judecată pe pârâtele SC B SA si E, solicitând constatarea nulităţii absolute a clauzelor referitoare la :

- dobândă, reclamanta făcând mentiune in acest sens cu privire la cuantumul ei, formula de calcul, dreptul bancii de a modifica unilateral dobânzile, comisioanele si taxele bancare, modalitatea de calcul a ratei anuale a dobânzii, modalitatea creditorului de revizuire a ratei dobânzii, modalitatea de calcul a dobânzii in situatia reeșalonării ei, solicitând in acest ultim caz anularea clauzei existenta sub acest aspect si in actul aditional din 19.10.2012;

- comisionul de administrare, făcând referire la modalitatea de plata si la cuantumul ei lunar;

- riscul de schimb valutar, cu conversia creditului din franci in lei;

 cu obligarea pârâtelor la plata, pe cale de consecinta, a sumelor de bani plătite in plus, pentru considerentele expuse anterior.

În fapt, retine instanta că la data de 30.05.2007, între reclamanta LA şi pârâtele SC B SA a intervenit convenţia de credit nr. 244CSF207150000/30.05.2007, pentru un împrumut in valoare de 7450 CHF, acordat pentru o perioada de 120 de luni, fiind incheiate ulterior si doua acte aditionale ( filele 21 si 32 ds).

Instanţa reţine că raporturile contractuale dintre reclamantă şi pârâtă intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant şi consumatori, aşa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege. Acest act normativ interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 alin.5 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

De asemenea, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor inserate în cuprinsul contractelor de credit încheiate cu consumatorii trebuie realizată în funcţie de împrejurările proprii fiecărei speţe (aşa cum a arătat CJUE şi în cauza C-137/08, VB Penzugyi Lizing).

În conformitate cu prevederile ar. 4 alin.1 şi alin.2 din Legea nr. 193 din 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, o clauzã contractualã care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãşi sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile pãrţilor. Totodată, o clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii şi anume 1) clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant şi consumator şi 2) această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.

Legea nr. 193/2000 prevede, însă, şi o serie de clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv. Astfel, art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul naţional a cerinţelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi, în mod corespunzător, art. 4 alin. 6 din actul normativ naţional transpune prevederile art. 4 alin. 2 din Directivă care, de o manieră mai clară, menţionează că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici justeţea preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Comisionul de administrare prevăzut atât in contrcatul initial, dar si actul aditional din 29.01.2010 (de 0,3 % aplicat la valoarea soldului creditului) nu are caracter abuziv.

Clauza privind comisionul de administrare a fost redactată într-un limbaj clar, inteligibil, astfel încât un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat poate să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, pentru acesta și, prin urmare, costul total al împrumutului său. Acest comision de administrare reprezintă o componentă a ratei lunare, cunoscută de către împrumutaţi de la data semnării contractului de credit.

Mai reţine instanţa că, ulterior încheierii contractului de credit, prin O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, legiuitorul român a prevăzut posibilitatea perceperii de către bancă a unui comision de administrare a creditului, astfel cum s-a stabilit prin art. 36 alin.1 din actul normativ menţionat mai sus. În plus, acest comision de administrare a fost prevăzut intr-un act aditional ce a fost incheiat la solicitarea expresa a debitorului ( fila 21 ds), el fiind prevăzut si in cadrul contractului initial ( art 4.1 din contract –fila 16 ds), presupunându-se ca consumatorul daca, ar fi apreciat ca aceasta clauza ar fi fost abuziva, in mod evident nu ar mai fi semnat actul aditional incheiat ulterior in cadrul căruia se face referire la acelasi comision.

În aceste condiţii, instanţa apreciază că prevederea contractuală referitoare la obligaţia de plată a unui comision de administrare nu are caracter abuziv, solicitarea reclamantei ce are ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei achitate cu titlu de comision de administrare urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

Cu privire la dobânda contractuală, instanţa reţine că părţile au încheiat un contract de credit cu dobândă variabilă.

Astfel, potrivit art. 4.1 din contract, creditul se acorda cu o dobânda variabila de 7,95% pe an, existând referiri la dobânda in ambele acte aditionale incheiate ulterior.

Dobânda contractuală intră sub incidenţa art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 întrucât vizează preţul contractului, însă nu este exclusă analizei caracterului abuziv reglementat de Legea nr. 193/2000 decât în măsura în care nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Scopul încheierii actului adiţional a fost acela de a evita orice posibile neclarităţi cu privire la interpretarea oricărei prevederi/clauze referitoare la raporturile juridice dintre părţile semnatare ale contractului. În aceste condiţii, instanţa constată că nu se poate reţine caracterul nenegociat al actului adiţional din 10.12.2010 însuşit de către părţi. Totodată din probatoriul administrat nu rezultă nici dezechilibrul semnificativ dintre drepturile şi obligațiile părţilor ca urmare a modului de calcul prevăzut in contract, așa cum a fost el completat prin cele doua acte adiţionale însușite de către reclamantă.

Prin urmare, cererea reclamanţilor de restituire a sumelor reprezentând dobânda achitată suplimentar faţă de dobânda iniţială, începând cu data încheierii primului act aditional este neîntemeiată.

Referitor la capatul de cerere privind constatarea nulităţii clauzei referitoare la dreptul bancii de a modifica dobanda, comisioanele si taxele bancare ( art 4.3 din contract), instanta arata urmatoarele aspecte:

Conform dispoziţiilor art, 1, alin. 1 din Legea nr. 193/2000 „orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

In alineatul 2 din acelaşi articol, se arată "in caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului".

Conform alineatului 3 din acelaşi articol "se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive in contractele încheiate cu consumatorii".

Potrivit art. 4 alin. î din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul, va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor",

Pârâta nu a făcut dovada negocierii directe cu împrumutata a clauzei prevăzute la art.4.3 din contract, simpla semnare a conventiei de credit de către împrumutati neputând fi interpretată că şi-a dat acordul pentru modificarea ratei dobânzii, câtă vreme, contractul are un caracter preformulat şi nu a existat posibilitatea efectivă pentru împrumutată să negocieze aceasta clauza .

Clauza referitoare la dreptul bancii de a modifica unilateral dobanda, comisioanele si taxele bancare din convenţie oferă paratei dreptul discreţionar de a revizui in mod unilateral rata dobânzii curente, a comisioanelor si taxele bancare, fara o negociere prealabila cu clienţii, care urmează sa fie doar înştiinţaţi cu privire la decizia interna a bancii fara a se indica criteriile in functie de care se va determina aceasta.

Instanţa a apreciat ca nefiind prevăzute criteriile la care urmează a se face raportarea, acestea au un caracter pur subiectiv, putând fi interpretate diferit de către părţile contractante.

Conform art. 1 lit.a din anexa Ia Legea nr. 193/2000, in principiu, o clauza care da dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii in mod unilateral nu este abuziva, cu condiţia ca acest lucru sa se faca in baza unui motiv intemeiat, prevăzut in contract si, totodată, cu condiţia informării imediate a clientului, care sa aiba, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Motivul invocat de parat pentru revizuirea ratei dobânzii, a comisioanelor, respectiv a taxelor bancare trebuie sa reprezinte o situaţie clar descrisa, caracterizata prin previzibilitate, astfel încât consumatorii sa poată anticipa consecinţele ce s-ar produce in situaţia intervenirii respectivei situaţii.

In plus, pentru ca o astfel de clauza sa nu fie abuziva, ar trebui in mod obligatoriu prevăzuta in contract si posibilitatea consumatorului de a rezilia de indata contractul.

Dezechilibrul semnificativ creat in detrimentul clientului trebuie raportat la efectul creat ca urmare a atitudinii băncii de a insera in contract clauze ce nu au fost negociate, fara a prevedea si defini in mod concret elementele in funcţie de care urmează a fi revizuita rata dobânzii sau cea a comisioanelor, respectiv taxelor, determinând astfel o imprevizibilitate pentru client in ce priveşte condiţiile contractuale.

Sancţiunea prevăzuta de lege, in cazul inserării de clauze abuzive in cuprinsul contractului este nulitatea absoluta a acestor clauze.

In acest sens, instanţa a reţinut ca nulitatea reprezintă o sancţiune de drept civil care consta in desfiinţarea retroactiva a unui act juridic încheiat cu incalcarea dispoziţiilor legale.

Nulitatea absoluta este sancţiunea ce intervine in situaţia încheierii actelor juridice cu incalcarea dispoziţiilor imperative ale legii, ca urmare a nevalabilitatii cauzei (cauza ilicita).

Ca atare, în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 si, in baza prevederilor art. 13 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, instanţa va constata nulitatea absoluta a clauzei referitoare la dreptul bancii de a modifica dobanda, comisioanele si taxele bancare ca fiind abuzivă.

Instanţa va reţine netemeinicia cererii reclamantei ce are ca obiect constatarea ca fiind abuzive a clauzelor referitoare la riscul de schimb valutar, cu conversia creditului din franci in lei pentru următoarele argumente:

Este de necontestat faptul că ambele părţi au cunoscut că moneda în care urmează a fi acordat şi, ulterior, restituit împrumutul, în baza contractului de credit 244CSF207150000/30.05.2007, este francul elveţian.

Clauza cuprinsă în contract, conform căreia rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul, consacră principiul nominalismului monetar reglementat de legislaţia română (inclusiv art. 1578 din Codul civil în vigoare la data încheierii contractului). Astfel, potrivit art. 1578 alin.1 Cod civil din 1864 (avut în vedere de către instanţă prin prisma dispoziţiilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, conform cărora dispoziţiile Codului civil din 2009 se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare), obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi suma numericã arãtatã în contract. Împrumutatul este dator sa restituie lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate, şi la timpul stipulat (art. 1584 din Codul civil din 1864).

Deprecierea ulterioară a monedei naţionale în raport de francul elveţian, cu consecinţe negative asupra situaţiei economice a împrumutatei, nu poate fi reţinută drept cauză de nulitate, motivele de nulitate fiind contemporane cu data semnării contractului a cărui clauză este contestată.

Reclamanta a acceptat să încheie un contract de credit în monedă străină (CHF) . Argumentele reclamantei nu pot fi reţinute întrucât contractul de credit nr. 244CSF207150000/30.05.2007, precum si actele aditionale au fost semnate la cererea expresă a reclamantei, aceasta asumându-şi riscul valutar încă de la data încheierii contractului. Opţiunea clientului de a contracta un credit într-o altă valută decât cea în care îşi realizează veniturile implică o analiză preliminară acordării creditului, fiind conştient de faptul că va trebui să suporte riscul valutar şi implicit variaţia cursului de schimb, fapt însuşit prin însăşi semnarea contractului de credit. Prin urmare, consumatorul nu poate fi exonerat de responsabilitatea alegerii înţelepte în raport de chestiuni de fapt particulare cum ar fi situaţia financiară proprie, prezentă sau viitoare şi posibilităţile de respectare a obligaţiilor de plată ulterioare, aşa cum nu poate fi exonerat nici de alegerea unui produs cu un raport calitate – preţ care să corespundă criteriilor personale ale fiecăruia dintre consumatori.

Totodată, clauzele respective nu au creat un dezechilibru între drepturile si obligaţiile părţilor. Pârâta nu a impus niciun curs de schimb reclamantei, astfel încât aceasta a avut posibilitatea de a procura oricând CHF la orice curs valutar agreat de aceasta pentru a-şi putea îndeplini la scadenţă obligaţia de plată a ratelor de credit. La momentul încheierii contractului nu se putea stabili evoluţia viitoare a valorii CHF, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF – Leu, pentru a putea fi imputată pârâtei o lipsă de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului.

Prin urmare, clauza prin care se menţionează moneda în care se acordă un credit, nu se încadrează si nu întruneşte condiţiile legale pentru a fi reţinută drept abuzivă.

Raporturile contractuale dintre părţi sunt reglementate de principiul forţei obligatorii a contractelor, ce se impun semnatarilor cu putere de lege. Prin impunerea unui curs valutar unic, în raport de data încheierii contractului de credit nr. 244CSF207150000/30.05.2007, reclamanta solicită intervenţia instanţei în modificarea clauzelor esenţiale ale contractului, cu efecte nu doar asupra prevederilor contestate în prezenta cauză, ci asupra întregului contract, având consecinţe asupra tuturor componentelor ratelor lunare (practic, preţul contractului) pe care reclamanta s-a obligat să le achite, conform graficului de rambursare.

Or, în cauza C-618/10 Banco Español de Crédito SA împotriva Joaquín Calderón Camino (paragraful 73), C.J.U.E. a statuat cu valoare de principiu că articolul 6 alineatul 1 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru, care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze. O asemenea intervenţie a fost acceptată de către C.J.U.E. în cauza C-26/13 Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, în care a arătat că articolul 6 alineatul 1 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv (paragraful 80). Însă, situaţia din cauza C-26/13 nu poate fi reţinută în prezentul litigiu. Mai mult, potrivit legislaţiei interne, instanţa nu are dreptul de a impune anumite clauze contractuale în lipsa acordului de voinţă al părţilor. A admite contrariul echivalează cu stabilirea în sarcina pârâtei a obligaţiei de a continua un contract într-o manieră în care nu ar fi acceptat încheierea contractului.

Mai mult, referitor la clauzele contestate cuprinse în actul adițional, contestate ca fiind abuzive de catre reclamanta, dacă aceasta au apreciat că anumite clauze din contractul de împrumut inițial ar fi fost abuzive, trebuia să manifeste o mai mare vigilență și eventual să apeleze la persoane specializate ori să insiste în a le fi explicați, de către reprezentanții Băncii, anumiți termeni și formulări din actele adiționale, încheiate dupa aproximativ 3 ani, respectiv dupa 5 ani după contractul de împrumut și nu să le semneze, pentru ca, ulterior, să invoce faptul că și acestea ar conține clauze abuzive.

Se constată că termenii contractuali din clauzele contestate ( cu exceptia art 4.3.) au fost formulaţi în acord cu nivelul de înţelegere al oricărui consumator. De asemenea, nu se poate susţine că şi actele adiţionale, încheiate ulterior, au caracterul unui contract prestabilit, ce conţine clauze standard, preformulate, ci, dimpotrivă, clauzele au fost stabilite de comun acord de către părţi şi însuşite de către acestea prin semnătură. Prin semnarea actului adiţional, care se bucură de o prezumţie de negociere, reclamanta şi-a însuşit atât modificările pe care acesta le cuprinde, dar şi prevederile contractuale iniţiale care au rămas nemodificate.

Pentru motivele mai sus menționate instanța va respinge ca neîntemeiate celelalte capete de cerere .

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi .

B SA în motivarea apelul său arată în esenţă că în mod greşit a reţinut prima instanţă că dobânda a variat în funcţie voinţa unilaterală a băncii, întrucât indicele de referinţă al băncii a fost influenţat de mai mulţi factori obiectivi, precum: condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe si nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către Bancă. Prin urmare, nu se poate considera că clauzele anterior menţionate conferă băncii dreptul de a modifica (creşte) dobânda în funcţie de criteria lăsate exclusive la aprecierea sa.

De asemenea, învederează instanţei de control judiciar că respectivele clauze nu sunt abuzive întrucât potrivit dispoziţiilor alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000, „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor contractuale în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit.

În apelul său LA critică soluţia primei instanţe pentru următoarele :

1. In ceea ce priveşte dobânda variabila, instanţa de fond retine in mod greşit faptul ca scopul incheierii actului adiţional a fost acela de a evita orice posibile neclarităţi cu privire la interpretarea oricărei prevederi /clauze referitoare la raporturile juridice dintre părţile semnatare ale contractului, si ca nu s-ar putea retine caracterul nenegociat al actului adiţional.

In realitate, actul adiţional are caracter de act de adeziune, el fiind redactat anterior semnării acestuia, intocmai precum contractul de credit iniţial. Nu se poate retine o veritabila negociere a clauzelor, de vreme ce forma finala a actului adiţional a fost data anterior discuţiilor cu consumatorul. El poate doar sa fie sau nu de acord cu semnarea actului adiţional.

2.In ceea ce clauza care stabileşte in sarcina consumatorului plata unui comision de admistrare, instanţa retine in mod greşit ca acesta nu ar avea caracter abuziv, întrucât ar fi fost redactata intr-un limbaj clar, inteligibil, astfel incat un consumator mediu, normal informat si suficient de atent ar fi putut sa evalueze consecinţele economice. Totodată, retine instanţa ca, ulterior incheierii contractului de credit, prin OUG 50/2010, legiuitorul roman a prevăzut posibilitatea perceperii de către banca a unui comision de administrare a creditului.

Comisionul enunţat anterior este abuziv, prin raportate la art. 15 din Legea nr. 190/1999 care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit si constituirii ipotecii si garanţiilor aferente ".

Prin urmare, orice alt cost pus în sarcina clienţilor, inclusiv comisionul de acordare/comisionul de gestiune, este interzis în mod expres de legislaţia în vigoare.

Legea interzice profesioniştilor să includă în contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislaţia stabileşte o listă de caluze considerate ab initio abuzive. în cazul în care, totuşi, astfel de clauze sunt înscrise în contracte, mai ales dacă acesta este un contract pre-formulat, astfel cum se întâmplă în situaţia convenţiilor de credit, clauzele respective sunt oprite a mai produce efecte fată de consumator, ele putând fi declarate nule în instanţă, la sesizarea autorităţilor în domeniul protecţiei consumatorului, sau chiar a consumatorilor, acţionând individual sau în asociaţii.

Conform art.6 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianţilor cu consumatorii, lege care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1995, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumatori, iar contractul va continua să fie executat de părti doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat.

Art. 4 si art. 13-14 ale aceleaşi legi permit judecătorului să intervină în contract pentru a-1 revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractuale, aplicând sancţiunea nulităţii absolutea acestora.

Dacă nu se impune rezilierea contractului pentru eliminarea respectivelor clauze, contractul poate fi executat în continuare, judecătorul dispunând continuarea executării, restabilind, totodată, echilibrul între părţile co-contractante.

Conform art. 4 alin 1, din Legea 193/2000, sunt clauze abuzive acele clauze care nu au fost negociate cu consumatorul, si care creează între părti un dezechilibru semnificativ al prestaţiilor, contrar cerinţelor bunei-credinte.

Prin urmare, Comisionul de Administrare practicat si de către alte instituţii bancare si prezent in contractele de credit a fost declarat abuziv în practica instanţelor judecătoreşti.

3 Referitor la clauza privind a încheia contractul de asigurare cu o societate de asigurări parteneră sau asreată de Bancă, instanţa omite sa se pronunţe in totalitate.

Din cuprinsul sentinţei atacate, rezultă ca instanţa de fond a omis in totalitate sa facă referire la acest capăt de cerere. Prin urmare, se impune desfiinţarea sentinţei si sub acest aspect, intrucat, intemeiate sau nu, instanţa are obligaţia sa se pronunţe pe absolut toate capetele de cerere ale cererii de chemare in judecata.

S-a arătat prin cererea de chemare in judecata ca aceată limitare impusa de banca priveşte atât opţiunea in ceea ce priveşte alegerea unei societăţi de asigurări, cat si obligaţia împrumutatului de a cesiona poliţele de asigurare in favoarea băncii. Pe de alta parte, împrumutatului ii este stabilita in mod obligatoriu si o valoare pe care trebuie sa o aibă suma asigurata, respectiv,, cel puţin egala cu valoarea evaluata a apartamentelor/construcţiilor ce fac obiectul garanţiilor" . Prin urmare, nu consideră justificata susţinerea instanţei cu privire la măsura de protecţie pe care si-o asuma banca, in contextul in care aceasta măsura reprezintă tocmai limitarea abuziva a reclamanţilor la alegerea unei societăţi de asigurări dintre cele preferate doar de către imprumutator, nu si de cocotractantul sau.

4. Raportat la capătul de cerere având ca obiect conversia creditului

dinfarnci elveţieni in lei, instanţa de fond retine in mod greşit ca este neteminica

cererea reclamantei, motivând ca ambele parti au cunoscut ca moneda in care

urmează sa fie restituit creditul este francul elveţian. Totodată se retine in

motivarea sentinţei atacate ca deprecierea ulterioara a monedei naţionale in raport

de francul elveţian, cu consecinţe negative asupra situaţiei economice a

împrumutatei nu poate fi considerata clauza de nulitate.

Potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, sistemul de protecţie pus în aplicare de Directiva 93/13 are la bază ideea că, în fapt, consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător-furnizor, atât raportat la puterea de negociere, cât şi la nivelul de informare, aderarea la condiţiile redactate în prealabil de furnizor, fiind făcută de cumpărător fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora, articolul 4 alin. 2 din Directiva 93/13 prevăzând în fapt o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, care este prevăzut în sistemul de protecţie a consumatorilor, dispoziţia fiind de strictă interpretare.

Intre cauza Kasler impotriva Ungariei si prezenta speţa exista o similitudine faptica. Reclamanta au avut ca moneda scriptica, prin contract, francul elveţian, dar, in realitate, suma împrumutata a fost convertita de către banca in Euro, si eliberata reclamantei in lei.

Pornind de la aceasta premisa, rezulta ca si in prezenta speţa francul elveţian a fost doar un criteriu de stabilire a valorii nominale imprumutate, si nu moneda in care s-a acordat împrumutul. Stabilirea si modalitatea de acordare a creditului in acest fel a fost o opţiune exclusiva a unităţii bancare.

Mai mult, arătam instanţei de control judiciar ca, pe teritoriul statului roman francul elveţian nu este momenda de tranzacţionare sau de realizare a raporturilor juridice, cu excepţia creditelor bancare. Respectând principiul nominalismului, ar rezulta ca in ceea ce o priveşte pe reclamanta aceasta trebuie sa restituie suma imprumutata efectiv, francul elveţian fiind doar un criteriu de stabilire a valorii nominale. Acelaşi principiu este prevăzut de codul civil la art. 1578, alin. 2, unde se precizează foarte clar ca debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata, asica ceea ce i-a fost acordat efectiv.

Prin urmare, Banca se asigura in sensul de a-si recupera creditul, prin debitarea oricărui cont al împrumutatului, indiferent de moneda acestuia, la cursul valutar agreat de banca.

In schimb, imprumutatul are in mod exclusiv obligaţia de a se prezenta la banca si de a achita creditul, la cursul valutar impus de către banca, indiferent de fluctuaţia acestuia, fapt ce permite creşterea costurilor serviciului financiar, aparent fara o limita maxima si fara niciun mijloc de procetie pus la dispoziţia consumatorului.

Instanţa de fond, insa, retine in mod greşit ca nu poate fi reţinuta apărarea reclamantei in sensul ca propunerea contractării creditului in moneda francului elveţian a aparţinut băncii parate, prezentate ca fiind o moneda stabila si viabila, intrucat ar fi fost conştienta ca s-a împrumutat in franci elveţieni si ca trebuie sa restituie împrumutatului aceeaşi moneda. Totodată, greşita este si susţinerea ca obligaţia de informare a clientului nu poate viza posibilitatea aprecierii sau deprecierii unei monede străine .

In momentul in care consumatorul se prezintă la ofiţerul de credit bancar, se presupune ca acesta ii va furniza toate informaţiile privind riscurile pe care urmează sa si le asume, acesta fiind un cunoscător mult mai bine pregătit in domeniul problemelor pietii financiare, tocmai din acest considerent având sarcina acordării de consultanta clienţilor. Or, prezentarea ca fiind o moneda cu stabilitate si viabilitatea pe piaţa financiara a francului elveţian a fost elementul definitoriu in contractarea de către reclamanta a unui imprumut in aceasta moneda, si nu in oricare alta. Prin urmare, Banca nu poate fi degrevata de asumarea oricărui risc in măsura in care s-au produs modificări majore privind apreciererea sau deprecierea monedei creditului.

Faţă de aceste interpretări ale dreptului Uniunii Europene privind directiva 93/13, trebuie apreciat ca in anul 2008 şi anterior momentului semnării contractului, cursul valutar al francului elveţian a fost prezentat clienţilor ca fiind de mult timp unul stabil, acest aspect determinând de altfel ca aceştia să încheie un contract de împrumut în această monedă.

Stabilitatea cursului de schimb se reflecta şi în valoarea relativ mică a dobânzii pentru acest tip de împrumut, ceea ce făcea şi mai atractiv împrumutul pentru apelanta. Apelanta, ca şi consumator mediu şi normal informat, nu avea cum să prevadă o modificare dramatică a cursului de schimb valutar pentru francul elveţian. Banca, având informaţii mult mai multe de pe piaţa interbancară, a inserat ca şi mod de protecţie a sa clauza în litigiu din contract privind conversia creditului din CHF în RON. Astfel, acordând numai băncii dreptul de a opera o astfel de modificare, fără a permite şi împrumutatului să beneficieze de o astfel de protecţie şi fără a stabili criterii transparente care să fie cunoscute de ambele părţi şi pe baza cărora banca să ia hotărârea de a converti creditul din CHF în RON, clauza contestata nu poate fi considerata decât abuzivă. Ingreunandu-se voit situaţia debitorului, banca nu avea nimic de pierdut dintr-o astfel de transformare, pe care şi-a asumat-o ca pe un beneficiu. O astfel de creştere a cursului de schimb CHF/RON a avut loc la data de 14.02.2008. Ca urmare, de la această dată se putea modifica contractul din monedă CHF în RON.

Tribunalul, analizând actele şi lucrările dosarului reţine următoarele aspecte :

În ceea ce priveşte apelul declarat de LA :

Critica apelantei pentru repronunțarea primei instanțe asupra caracterului abuziv al clauzei de încheiere a unui contract de asigurare cu o societate de asigurări parteneră sau agreată de bancă :

Art . 444 Cod proc. Civ. / Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.

Art. 445 Cod proc. Civ.

Obligativitatea procedurii

Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii ori completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444.

Dat fiind cele arătate nu poate fi reținut ca motiv de ape repronunțarea asupra unui capăt de cerere câtă vreme nu s/a urmat procedura prev. d e art. 44 Cod proc. Civ. .

În ceea ce priveşte critica referitoare la dobânda variabilă:

Potrivit art. 4.1 din contract, creditul se acorda cu o dobânda variabila de 7,95% pe an, existând referiri la dobânda in ambele acte adiționale încheiate ulterior.

Aşa cum a reţinut şi prima instanţă dobânda contractuală intră sub incidenţa art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 întrucât vizează preţul contractului, însă nu este exclusă analizei caracterului abuziv reglementat de Legea nr. 193/2000 decât în măsura în care nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Scopul încheierii actului adiţional a fost acela de a evita orice posibile neclarităţi cu privire la interpretarea oricărei prevederi/clauze referitoare la raporturile juridice dintre părţile semnatare ale contractului. În aceste condiţii, instanţa constată că nu se poate reţine caracterul nenegociat al actului adiţional din 10.12.2010 însuşit de către părţi. Totodată din probatoriul administrat nu rezultă nici dezechilibrul semnificativ dintre drepturile şi obligațiile părţilor ca urmare a modului de calcul prevăzut in contract, așa cum a fost el completat prin cele doua acte adiţionale însușite de către reclamantă.

Prin urmare, cererea reclamanţilor de restituire a sumelor reprezentând dobânda achitată suplimentar faţă de dobânda iniţială, începând cu data încheierii primului act aditional este neîntemeiată.

Potrivit art.1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000: “Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care : a) dau dreptul comerciantului de a modifica, in mod unilateral, clauzele contractuale, fara a avea un motiv intemeiat specificat in contract si acceptat de consumator prin semnarea acestuia.”.

Banca a respectat insa intocmai prevederile mai sus citate, in sensul ca a prevazut o motivatie intemeiata a variatiei dobanzii –“evolutia pietei financiare”, modificarea dobanzii fiind adusa la cunostinta reclamantilor prin notificare si/sau afisare la sediile bancii, clientii avand posibilitatea oricand sa rezilieze contractul, prin rambursarea anticipata a creditului fara ca Imprumutatii sa fie penalizati in vreun fel.

De la data acceptarii tacit a actului aditional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010, pentru intreaga perioada de creditare s-a calculat o dobanda curenta variabila,, conform act aditional, din acest moment nemaifiind aplicat reclamantilor criteriul de modificare a dobanzii in functie de “evolutia pietei financiare”.

Nu poate fi reţinută solicitarea reclamantei de anulare a clauzei care vizeaza modul de calcul al dobanzii variabile in functie de o marja stabilita aleatoriu de aceştia, o astfel de modificare a contractului ar determina ca dobanda perceputa pentru acest credit fie stabilita de instanta de judecata, ceea ce este inadmisibil si contrar prevederilor art. 969 C.civ., contractul fiind legea partilor si reflectand expresia libertatii de vointa a acestora.

In ceea ce priveste caracterul variabil al ratei dobanzii, clauza este clara, consumatorul asumându-şi faptul ca, pe viitor, dobanda platita pentru creditul contractat s-ar putea sa creasca sau sa descreasca in functie de fluctuatia indicelui de referinta LIBOR, fluctuatia fiind de esenta dobanzii revizuibile.

În ceea ce privește critica referitoare la comisionul de administrare :

Nu se poate sustine caracterul abuziv al clauzei contractuale care reglementeaza comisionul de administrare credit in conditiile in care acest comision se regăseşte reglamentat în disp art. 36 alin. 3 din O.U.G. nr. 50/2010, act normativ prin care a fost transpusa in legislatia nationala Directiva 2008/48/CEE privind contractele de credit pentru consumatori:

“(3) Comisionul de administrare se percepe pentru monitorizarea/ înregistrarea/ efectuarea de operatiuni de catre creditor în scopul utilizarii/rambursarii creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se calculeaza ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului.”

În ceea ce priveşte critica referitoare conversia creditului din franci eleveţieni în lei :

In cauza, reclamanta a primit, tras un credit în CHF si solicită instanţei să ii permită să nu-l mai restituie în CHF, ci în Lei, pe motiv că, in mai multe tari din Uniunea Europeana s-ar fi pronunţat hotărâri in sensul celor solicitate de către reclamanţi .Contractul a fost semnat la solicitarea expresa a clientului in CHF. Astfel, rezulta fara echivoc faptul ca reclamanţii si-au asumat riscul valutar încă de la momentul încheierii contractului de credit. Clientul a ales sa contracteze un împrumut intr-o valuta in care nu realizează veniturile, însa la momentul contractării a fost avantajos datorita nivelului de dobânda si al costurilor adiacente. În consecinţa, opţiunea clientului de a contracta un credit intr-o alta valuta decât cea in care isi realizează veniturile implica o analiza preliminară acordării creditului, fiind conştient de faptul ca va trebui sa suporte riscul valutar si implicit variaţia cursului de schimb, fapt însuşit prin insasi semnarea contractului de credit.

Ca urmare a manifestării de voinţa a reclamanţilor, in cadrul contractului de credit încheiat de părţi s-au introdus date referitoare la moneda creditului. Consumatorul nu poate fi exonerat de responsabilitatea alegerii înţelepte in raport de chestiuni de fapt particulare cum ar fi, situaţia financiara proprie, prezenta sau viitoare si posibilităţile de respectare a obligaţiilor de plata ulterioare, precum nu poate fi exonerat nici de alegerea unui produs cu un raport calitate – preţ care sa corespunda criteriilor personale ale fiecăruia dintre consumatori. Reclamanta apelantă a fost in cunoştinţa de cauza când au semnat contractul de credit. Totodată, clauzele respective nu au creat un dezechilibru intre drepturile si obligaţiile părţilor. Clientul s-a obligat sa depună in contul curent suma lunara datorata pârâtei in CHF. Pârâta nu a impus niciun curs de schimb reclamantei Aceasta, la data scadenta a ratei lunare, era obligată sa depună suma datorata in CHF, deoarece suma împrumutata a fost tot in CHF si conform înţelegerii părţilor rambursarea se făcea in aceeaşi moneda. Doar in cazul in care acesta nu depunea suma datorata in CHF, pârâta avea dreptul sa efectueze schimbul valutar. Prin urmare, efectuarea schimbului valutar se efectua exclusiv in funcţie de voinţa reclamanţilor. Daca acesta depunea suma datorata in CHF– nu se efectua niciun schimb valutar.

 În conformitate cu art.2-4 ale Regulamentului 3/2007, astfel cum era acesta in vigoare la momentul semnării contractelor de credit cu reclamanţii, pârâta avea, la data acordării creditului, in portofoliul de produse atât produse de creditare in leu, cat si produse de creditare si in alte valute (CHF, CHF, USD), astfel încât contractarea creditului in alta moneda decât leu a ţinut exclusiv de opţiunea reclamanţilor.

Pârâta apelantă nu a impus prin niciuna dintre clauzele contractului practicarea unui anumit curs de schimb valutar la data plaţii ratelor de credit. Astfel, reclamanta a avut posibilitatea de a procura oricând CHF la orice curs valutar agreat de acesta pentru a-si putea îndeplini la scadenta obligaţia de plata a ratelor de credit. La momentul încheierii contractului nu se putea stabili evoluţia viitoare a valorii CHF, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF – leu, pentru a putea fi imputata piritei o lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Iar caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabileşte, nu prin raportare la obligaţia de informare, ci prin raportare la obligaţia de negociere si la obligaţia de necauzare a unui dezechilibru intre drepturile si obligaţiile părţilor. Prin urmare, clauza prin care se menţionează moneda in care se acorda un credit, nu se încadrează si nu întrunesc condiţiile pentru a fi catalogate drept abuzive. Aşadar, aserţiunile formulate la modul general conform cărora bănca ar fi omis sa informeze consumatorul asupra riscului valutar al CHF, nu pot fi luate in considerare la modul concret, de natura a produce efecte juridice cu caracter sancţionator asupra pârâtei, atâta timp cat la data contractării creditului, dintre produsele de creditare aflate in portofoliul acesteia, reclamanţii a ales un credit in CHF.

 Astfel, creditul acordat de pârâta apelantă a fost solicitat de reclamantă in CHF, a fost acordat in CHF, ratele se rambursează la scadente in CHF, din contul curent deschis in CHF, iar in contractul de credit nu este prevăzut un curs de schimb ci, părţile de comun acord au convenit faptul ca, numai in cazul in care clientul nu efectuează voluntar operaţiunile de alimentare cu CHF a contului sau curent, pârâta in temeiul mandatului debitare automata a conturilor sale si, respectiv, de efectuare operaţiuni de schimb valutar va utiliza cursul de schimb, utilizând cotațiile proprii.

Totodată, reclamanta avea posibilitatea sa efectueze schimbul valutar la orice alta banca si sa depună suma datorata direct in CHF. Clauzele incriminate de reclamantă, ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul si referitor la care se solicita eliminarea din contract nu sunt nelegale/abuzive, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar.

Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului (debitor), ci despre o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esenţă, că, dacă ai primit 1 CHF, atunci legal trebuie să rambursezi tot 1 CHF, indiferent de fluctuaţiile cursului de schimb CHF/RON dintre momentul acordării şi cel al rambursării împrumutului. Cu alte cuvinte, debitorul trebuie să restituie băncii creditul în valuta (ca monedă) şi în cuantumul (ca sumă) în care acesta a fost tras. Astfel, acordarea de credite in valuta si respectiv, încasarea ratelor de credit in valuta nu încalcă principii ale regulamentului valutar întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplica dispoziţiile art.2 si 3, coroborat cu art.1 din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr.4/2005, privind regimul valutar.

Reglementari precum Norma BNR nr.10/2005, Norma BNR nr.20/2006, Regulamentul BNR nr.3/2007, au stabilit cadrul in care se pot acorda credite către consumatori, fara limitări din perspectiva monedei in care se acorda creditele.

Legislaţia interna a fost in concordanta cu angajamentele asumate de România fata de partenerii săi externi, tarile membre ale Uniunii Europene, fata de care s-a angajat sa se liberalizeze circulaţia capitalurilor, in conformitate cu acquisul comunitar aferent liberei circulaţii a capitalurilor, care consta din: Articolele 56-60 din Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene, Directiva Consiliului 88/361, Articolele 119 – 120 din Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene si Reglementarea Consiliului 1969/88 privind stabilirea unei facilitaţi unice de acordare a asistentei financiare pe termen mediu pentru balanţele de plaţi ale Statelor Membre.

În România, legislaţia in domeniul liberei circulaţii a capitalurilor a fost reprezentată de Regulamentul nr.3/1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare, căreia i-au urmat Regulamentul nr.4/2004 si Regulamentul nr.4/2005 privind regimul valutar, cu amendamentele ulterioare, ultimul in vigoare si aplicabil.

În conformitate cu prevederile actelor normative anterior menţionate, persoanele fizice pot efectua operaţiuni in valuta, daca acestea au caracter ocazional, deci este permisa creditarea in alta moneda decât leu, iar clauzele referitoare la moneda in care se acorda creditul nu pot fi analizate sub prezumţia de a avea caracter abuziv in conformitate cu Legea nr.193/2000.

În cererea de chemare în judecată se susţine că ar fi îndeplinite condiţiile legale pentru calificarea clauzelor incriminate drept abuzive, conform art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. Aceste susţineri nu ţin însă cont de prevederile de excepţie din cuprinsul art.4 alin.6 din aceeaşi Lege nr.193/2000, potrivit cărora „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”. Această prevedere a fost emisă de legiuitorul român în cadrul transpunerii în dreptul intern a dispoziţiei comunitare în materie (art.4 alin.2 al Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii) conform căreia „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.”

Faptul că moneda în care se face rambursarea unui împrumut ţine de obiectul principal al contractului este dincolo de orice dubiu. În acest sens, în literatura de specialitate s-a arătat în mod corect că „dobânzile şi comisioanele, precum şi moneda în care creditul a fost acordat, respectiv va fi rambursat, sunt elemente care ţin de costul creditului, deci, firesc este ca şi clauzele referitoare la acestea să calificate drept esenţiale în raport cu obiectul principal al contractului”.

Celor de mai sus rezultă că prevederile contractuale referitoare la moneda în care creditul se acordă şi este rambursat, reprezintă elemente esenţiale în raport cu obiectul principal al contractului, care „sunt exceptate în speţă de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin. 6 din legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenţiei de credit, respectiv preţul serviciului de finanţare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în aşa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voinţă, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea lor în cuprinsul convenţiei, iar termenii utilizaţi pentru stipularea lor au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili şi apţi de a fi înţeleşi cu ajutorul gândirii logice” .

 Exprimarea clară şi inteligibilă a clauzelor incriminate, care nu spun altceva decât că împrumutatul va rambursa creditul în aceeaşi monedă în care l-a primit (adică în CHF) este dincolo de orice dubiu. După cum s-a arătat într-o altă decizie de speţă „este evident că la momentul semnării contractului semnatarii au avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă de clauzele sale prin simpla citire a înscrisului pe care şi-au pus semnăturile. Deci, posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă de clauzele contractuale a existat, împrumutatul putând lua la cunoştinţă de toate aceste clauze prin simpla citire a înscrisului. Într-un contract în care împrumutaţii au optat să primească împrumutul în CHF, nu poate fi de conceput ca aceştia să nu fi înţeles cu ajutorul gândirii logice clauzele care stipulau că trebuie să dea înapoi exact ce şi cât a primit (principiul nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 din Codul civil vechi), mai ales că, după cum se vede, clauzele sus-menţionate nu au fost redactate într-un limbaj abscons sau sofisticat, fiind dimpotrivă pe deplin clare şi inteligibile.

 Atât Vechiul Cod Civil (art. 1.578), cât şi Noul Cod civil (art. 2.164), consacră în materia împrumutului bănesc principiul nominalismului monetar, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.

 Astfel, potrivit art. 1.578 din Vechiul Cod Civil (în vigoare la data încheierii contractului de credit în cauză), „ Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată in contract. întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."In cauza nu este vorba despre credit care ar fi doar „denominat" în CHF, cum se încearcă în mod voit şi tendenţios să se inducă ideea în cererea de chemare în judecată. „Denominat" înseamnă că suma creditului a fost înregistrată şi calculată în valuta creditului (CHF), dar tragerea creditului (adică, suma efectiv primită de client) şi restituirea creditului prin plata ratelor s-ar face în moneda naţională.

 Situația in cauza de fata este diferita de situaţia din Ungaria, vizată prin hotărârea CJUE din 30 aprilie 2014, pronunţată în cauza C - 26/13, Kâsler împotriva băncii. In timp ce în Ungaria reclamanţii au primit împrumutul în moneda naţională (forinţi), numai denominarea creditului făcându-se prin raportarea la CHF cu titlu de referinţă, în România, Regulamentul BNR nr. 4/2005 prevede că pot fi efectuate operaţiuni, în mod liber, fie în moneda naţională (leu), fie în valută, cu limitările prevăzute în mod expres.

 Astfel, potrivit art. 3 din Regulamentul valutar nr. 4/2005, „(1) Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni care decurg din vânzări de bunuri şi prestări de servicii între rezidenţi, indiferent de raportai juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută», care se pot efectua şi în valută.

(1A1) Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi care decurg din remunerarea muncii prestate, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu).

(2) Toate celelalte operaţiuni între rezidenţi care nu fac obiectul alin. (1) şi (1^1) pot fi efectuate, în mod liber, fie în moneda naţionala (leu), fie în valută".

 Pe de altă parte, situaţia diferită rezultă din chiar cuprinsul hotărârii C.J.U.E. din 30 aprilie 2014, pronunţată în cauza 26/13, Kâsler în care se arată că: "La 29 mai 2008, domnul Kâsler şi doamna Káslemé Rábai au încheiat cu o bancă maghiară un contract de împrumut ipotecar într-o monedă străină. Banca le acorda împrumutaţilor un împrumut în valoare de 14.400.000 de forinţi maghiari (HUF) (aproximativ 46.469 EUR), al cărui echivalent în franci elveţieni (CHF) a fost stabilit la 94.240,84 CHF. Potrivit contractului, soţii Kâsler au luat act că, în afară de cuantumul împrumutului, dobânzile aferente, cheltuielile de administrare, precum şi dobânzile de întârziere şi celelalte cheltuieli se stabilesc în CHF. Contractul prevedea, de asemenea, că stabilirea cuantumului în CHF al împrumutului se efectua pe baza cursului de schimb la cumpărare al acestei monede aplicat de bancă în ziua deblocării fondurilor...Soţii Kâsler au contestat în faţa instanţelor maghiare clauza care permitea băncii calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb la vânzarea CHF. Ei se prevalează de natura abuzivă a acestei clauze, în măsura în care prevede, pentru rambursarea împrumutului, aplicarea unui curs diferit de cel utilizat la punerea la dispoziţie a împrumutului. Kuria (Curtea Supremă din Ungaria), sesizată cu judecarea recursului, adresează Curţii de Justiţie întrebarea dacă clauza care determină cursurile de schimb aplicabile unui contract de împrumut încheiat în monedă străină se raportează la obiectul său principal sau la raportul calitate/preţ al prestaţiei."

 Prin urmare trebuie evitata o gravă confuzie între situaţia din speţa dedusă judecăţii în prezentul dosar şi cea cu totul diferită din speţa Kâsler adusă în faţa C.J.U.E. (care, de altfel nici nu a statuat nimic cu privire la caracterul nevalabil al vreunei clauze contractuale propriu-zise şi nici nu a impus modificarea cursului de schimb agreat contractual), ci doar explicitează unele, noţiuni generale din Directiva 1993/13 C.E.E.

 In virtutea principiului nominalismului monetar, sunt întru totul valabile clauzele contractuale incriminate care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce şi cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF). Clauzele incriminate de reclamant, ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul (CHF) nu sunt nelegale/abuzive, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului (debitor), ci despre o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar. Plăţile supuse analizei in prezentul dosar decurg dintr-o operaţiune de împrumut, fiindu-le aplicabile prevederile OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi cele ale Regulamentului nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, care nu interzic unei instituţii de credit a acorda unui rezident credit in valută.

 In ce priveste invocarea teoriei impreviziunii de catre reclamanţi, instanta are in vedere însă, pe de o parte, că potrivit art. 107 din Lg. nr. 71/2011 pentru punerea în aplicarea a Codului Civil,dispoziţiile art. 1271 din Codul Civil privitoare la impreviziune se aplica numai contactelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului Civil, condiţii în care reclamanţii nu se poate prevala de aceste reglementări, împrejurare faţă de care se concluzionează în sensul că teoriei impreviziunii nu îşi găseşte aplicabilitatea in speţă. Pe de altă parte, convenţia încheiată între părti este guvernata de principiul de bază în materie contractuală „pacta sunt servanta",, semnatarii asumându-si cu putere de lege, clauzele asupra cărora s-a întâlnit acordul lor de voinţă; nu s-au invocat motive de nulitate a contractului, ori încălcarea vreunei condiţii de validitate a clauzelor asumate, astfel ca analiza litigiului se va circumscrie aspectelor menţionate prin cerereade chemare în judecată.

 Deşi concluziile menţionate anterior, sunt suficiente pentru dezlegarea litigiului dintre părţi, se observă în plus că, pentru a se retine teoria impreviziunii,este necesar a se constata că executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea contractului, ori in cauză nu s-a dovedit caracterul excepţional al unei imprejurări determinante, prin contract fiecare dintre părţi alegând să îşi asume riscuri, constând în fluctuaţia pieţei valutare, eveniment posibil, făra a se interpreta că acesta ar fi presupus o rată de schimb avantajoasă numai pentru împrumutat, în urma evaluării avantajelor şi dezavantajelor, chiar reclamanţii recunoscând că la acel moment au apreciat că modul de creditare corespunde doleanţelor sale. Reclamanta nu a susţinut apărarea legată de caracterul excesiv de oneros al obligaţiei sale prin nici un fel de probă cu privire la alte obligaţii, la veniturile realizate de alţi membri ai familiei, etc,, solicitarea acesteia ce formează obiectul pricinii de faţă echivalând cu o reeșalonare a modalităţii de restituire, ce implică în mod automat modificarea termenului la care vor înceta efectele contractului, împrejurare care creşte riscurile convenţiei pentru una dintre părţi, împotriva voinţei acesteia.

 Nu în ultimul rând se va ţine seama de dispoziţiile art. 1578 din Codul Civil care continuă să guverneze raporturile juridice rezultate din contractat de credit în vigoare la data încheierii acestuia şi care stabilesc în sarcina împrumutatului obligatia de a restitui aceeaşi suma pe care a primit-o, prin art.4.1 din contract prevăzându-se că respectivul credit va fi restituit în aceeaşi valută, clauză cu conţinut clar şi nesusceptibilă de alte interpretări îndoielnice,suma împrumutată fiind primită în franci elveţieni.

Având în vedere cele expuse Tribunalul constată că apelul declarat de LA este nefundat şi va fi respins ca atare :

În ceea ce priveşte apelul declarat de SC B SA :

Referitor la cererea privind constatarea nulităţii clauzei prevăzute la art. 4.3 din contract, privind modificarea dobanzii, Tribunalul, contrar celor reţinute de prima instanţă, constata ca, aceasta nu încalcă prevederile Legii 193/2000, nefiind îndeplinite cele trei condiţii cerute de lege pentru a fi declarată abuzivă, respectiv: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să fie contrară bunei credinţe; prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Pe lângă faptul că această clauză nu este contrară bunei credinţe, nu se poate reţine că ar produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Faţă de condiţiile în care o clauză poate fi considerată ca abuzivă, de textele legale incidente, de conţinutul clauzei referitoare la dobândă, de faptul că reclamantul a semnat în mod liber contractul, instanţa nu poate reţine că aceasta ar fi una abuzivă.

În conformitate cu disp .art. 4 alin.6 din Lg. nr. 193, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Art. 4 alin. 6 din Lg. nr. 193 şi art. 4 alin.2 din Directiva 93/13/CEE nu exclud de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb şi la exprimarea în mod clar şi inteligibil a respectivelor clauze.

În cauză însă, art.4.3 este clar, nelăsând loc la interpretări. La art. 4.1 părţile au stabilit că împrumutatul datorează băncii o dobândă variabila de 7,95%. În art. 4.3 din contract s-a prevăzut că banca isi rezerva dreptul de a modifica dobanzile, comisioanele si taxele bancare. Rezultă astfel că încă de la data încheierii contractului reclamantul a cunoscut şi a acceptat faptul că dobânda poate fi modificata, dispoziţia este clară, iar instanţele nu pot aprecia asupra clauzei referitoare la dobândă, aceasta fiind un element al preţului convenţiei.

Deşi nu are loc o negociere asupra cuantumului dobânzii modificate, respectiva clauză nu este automat una abuzivă, pentru a fi apreciată astfel fiind necesar să producă, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

In condiţiile în care reclamanta a acceptat fără rezerve un astfel de contract era firesc să îşi asume şi riscul modificarii dobanzii. O interpretare contrară ar însemna încălcarea prevederilor art.969 C.civ; instanţa ar interveni în contractul părţilor, în sensul modificării unei clauze contractuale, transformând dobânda variabilă în dobândă fixă, ceea ce nu este admisibil.

Este evident faptul că acest contract este unul standard, în care este prezentată oferta băncii, clauzele fiind prestabilite de către împrumutător, singurele clauze negociate sunt cele referitoare la valoarea creditului, perioada de rambursare, garanţiile constituite. Clientul nu are posibilitatea de a negocia restul clauzelor inserate, acesta având insa posibilitatea să ia decizia de a încheie sau nu contractul, pârâta nedeţinând monopolul pe piaţă în ceea ce priveşte acest produs.

Or, este de notorietate că toate instituţiile bancare ţin cont şi sunt influenţate în stabilirea dobânzii revizuibile de politica BNR, care stabileşte rata dobânzii de referinţă, de ratele medii ale dobânzii interbancare.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare instanţa constată că acest comision a fost cuantificat încă de la data încheierii contractului, fiind menţionat în contractul de credit prin clauze clare, fără echivoc şi pe înţelesul consumatorului mediu, fără a presupune costuri ascunse ori de neprevăzut.

În aprecierea dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, trebuie avut în vedere obiectul contractului de credit, care îl constituie acordarea unei sume de bani pentru o perioadă relativ întinsă de timp în schimbul profitului, care în cauză este format din dobândă şi comisioane, iar potrivit art. 4 alin 6 din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Clauzele referitoare la dobânzi şi comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit formează preţul contractului, în aprecierea caracterului abuziv al acestor clauze neputând fi analizat caracterul adecvat al preţului.

Având în vedere cele expuse va fi admis apelul declarat de B SA .

DECIDE:

Admite apelul formulat de către B SA împotriva sentinţei civile nr. 9364/03.07.2017a Judecătoriei Iaşi, sentinţă pe care o modifica în sensul ca respinge cererea ce constare a caracterului abuziv a clauzei cuprinse în art. 4.3 din art. 4 din contractul de credit 244CSF2071500001/30.05.2007.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate ce nu contravin prezentei.

Respinge apelul declarat de LA împotriva sentinţei civile nr. 9364/03.07.2017a Judecătoriei Iaşi.

Domenii speta

Spete similare