Infracţiuni de corupţie

Prin încheierea nr. 1 din Camera de Consiliu din 5 ianuarie 2017 a judecătorului de Cameră Preliminară din cadrul Tribunalului Arad, în temeiul dispoziţiilor art. 345 alin.1 Cod procedură penală respinge excepţiile invocate de inculpatul M.A. prin avocat, de inculpatul V.E.D. prin avocat şi inculpatul A.R.P. prin avocat .

În temeiul dispoziţiilor art. 346 alin.2 Cod procedură penală  constată legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. 29/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara, privind pe inculpaţii A.R.P., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 323 al. 1 Cod penal anterior, art. 26 Cod penal raportat la art. 254 Cod penal anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 Cod penal  şi cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal anterior, M.A., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.323 al. l Cod penal anterior, art.254 Cod penal anterior raportat  la art.6 şi art.7 lit. a din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.5 Cod penal  nou şi cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal anterior, S.V., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.323 al. l Cod penal anterior, art.255 Cod penal anterior raportat la art.6 din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.5 Cod penal şi cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal anterior şi V.E.D., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.323 al. l Cod penal anterior, art.255 Cod penal anterior raportat la art.6 din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.5 Cod penal şi cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal .

Constată legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Dispune începerea judecăţii cauzei privind pe inculpaţii A.R.P., M.A.,  S.V. şi V.E.D..

Pentru a pronunţa această încheiere, judecătorul de Cameră Preliminară din cadrul Tribunalului Arad a constatat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara nr. 29/P/2014 înregistrat la această instanţă la data de 24 noiembrie  2016 au fost trimişi în judecată  inculpaţii A.R.P., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 323 al. 1 Cod penal anterior, art. 26 Cod penal raportat  la art. 254 Cod penal anterior raportat  la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 Cod penal şi cu aplic. art. 33 lit. a Cod penal anterior, M.A., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.323 al. l Cod penal anterior, art.254 Cod penal anterior raportat la art.6 şi art.7 lit. a din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.5 Cod penal şi cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal anterior,  S.V., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.323 al. l Cod penal anterior, art.255 Cod penal anterior raportat  la art.6 din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.5 Cod penal şi cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal anterior şi V.E.D., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.323 al. l Cod penal anterior, art.255 Cod penal anterior raportat la art.6 din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.5 Cod penal şi cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal anterior.

Prin actul de sesizare s-a reţinut că, prin procesul - verbal de sesizare din oficiu înregistrat în data de 23 august 2011 la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara sub numărul 1G7/P/2011, s-a sesizat cu privire la faptul că inculpatul A.R.P. în cursul anului 2011, în urma acordului concordant cu mai mulţi administratori ai unor societăţi comerciale, a iniţiat şi constituit o asociere infracţională, pretinzând şi primind de la aceşti administratori, în numele său personal şi al primarilor unor localităţi din judeţul …, diverse sume de bani în lei şi valută, reprezentând 1/6 respectiv 1/3 din valoarea totală a lucrărilor decontate de primării din fondurile primite ca subvenţii pentru efectuarea lucrărilor de întreţinere a pajiştilor comunale, ori decontate direct fermierilor pentru lucrările de întreţinere a pajiştilor concesionate de la aceste primării în urma înţelegerilor infracţionale cu primarii localităţilor avute în vedere. În schimbul acestor sume, inculpatul A.R.P. a propus şi s-a angajat faţă de administratorii firmelor că îi va determina pe primarii localităţilor să-şi exercite necorespunzător prerogativele şi atribuţiile, în sensul de a încredinţa direct aceste lucrări societăţilor comerciale vizate, ori de a le concesiona pajiştile, eludând dispoziţiile legale imperative cu privire la organizarea de licitaţii.

În acest sens, inculpatul A.R.P. a mijlocit primirea de către primarii care au aderat ulterior la asocierea infracţională a sumelor oferite ca mită, determinându-i pe primari ca la datele alimentării conturilor primăriilor cu sumele reprezentând subvenţiile să încheie contracte de lucrări antedatate, ca şi cum aceste lucrări ar fi fost deja efectuate, pentru a se putea deconta facturile emise în aceleaşi zile.

Astfel, în urma constituirii asocierii infracţionale cu primarul comunei B. din judeţul …., inculpatul M.A., în cursul anului 2012, inculpatul A.R.P. a exercitat activităţi intens persuasive pe lângă administratorii de fapt a două societăţi comerciale, inculpaţii S.V. şi V.E.D., captând interesul şi acordul acestora de a se alătura tandemului infracţional deja constituit. Ca urmare a interesului şi acceptului inculpaţilor S.V. şi V.E.D. de a adera la asocierea infracţională, aceştia s-au angajat să-i remită inculpatului M.A. suma totală de 30.000 euro, în echivalent lei, pentru ca inculpatul M.A., ca parte a atribuţiilor asumate în cadrul asocierii să încheie în numele Primăriei B. contracte de concesionare a păşunilor comunei cu firmele inculpaţilor S.V. şi V.E.D..

Ca urmare a acestor înţelegeri, în data de 11 mai 2012, inculpatul M.A. a redactat contractul de concesiune avut în vedere cu inculpatul S.V., contract ce privea concesionarea unei suprafeţe de 365,62 ha păşune aparţinând comunei B., concesiunea fiind acordată cu titlu gratuit concubinei inculpatului S.V., numita H.M.. Ca urmare a arestării preventive a inculpatului A.R.P. în primăvara anului 2012, nu s-a mai încheiat şi contractul de concesiune a unor suprafeţe de păşune aparţinând comunei B. cu inculpatul V.E.D..

În virtutea rolurilor asumate în cadrul asocierii infracţionale şi a contribuţiilor efective în vederea ducerii la îndeplinire a obiectivelor frauduloase propuse, produsul infracţiunii, respectiv sumele de bani decontate pentru lucrări neefectuate, urma a fi împărţit între membrii asocierii infracţionale după cum urmează; A.R.P. urma a primi 40.000 euro de la inculpatul S.V. şi 30.000 euro de la inculpatul V.E.D., sume ce nu i-au mai fost efectiv  remise inculpatului datorită arestării sale preventive, iar inculpatului M.A. urma a-i fi remisă suma de 30.000 euro, echivalent a 150.000 lei, din care i-au fost efectiv remişi 135.000 de lei de către inculpatul S.V. şt 15.000 lei de către inculpatul  V.E.D..

Inculpaţii S.V. şi V.E.D. au aderat la asocierea infracţională deja iniţiată ca urmare a activităţilor de influenţare a lor de către A.R.P., acesta din urmă pretinzând de la bun început inculpatului M.A. o parte egală din suma ce urma a fi împărţită ca urmare a activităţii infracţionale, pretenţie cu  care M.A. a fost de acord încă de la iniţierea asocierii, cei doi convenind ca directorul A.P.I.A. …, inculpatul A. R.P., să determine diverşi oameni de afaceri să li se alăture la asocierea infracţională şi să desfăşoare activităţile infracţionale descrise mai sus.

La data de 20 decembrie 2016 inculpatul M.A., prin avocat, a formulat  cerere privitoare la neregularitatea actului de sesizare a instanţei prin care a solicitat judecătorului de cameră preliminară să constate prin încheiere că actul de sesizare a instanţei a fost întocmit cu încălcarea legii, rechizitoriul necuprinzând  descrierea faptelor cuprinse în dispoziţia de trimitere în judecată, să comunice încheierea astfel pronunţată procurorului, cu menţiunea de remediere a neregularităţilor constatate şi cu precizarea dacă îşi menţine dispoziţia iniţială de trimitere în judecată sau solicită restituirea cauzei pentru reluarea urmăririi penale şi în cazurile prevăzute de art. 346 al. 3 lit. a, c Cod procedură penală, să dispună restituirea cauzei la Parchet pentru refacerea actului de sesizare a instanţei şi/sau reluarea urmăririi penale.

În motivare se arată că judecătorul de cameră preliminară al Tribunalului Arad a fost sesizat cu Rechizitoriul din 21.11.2016, comunicat inculpatului la 29.11.2016 potrivit dovezii de primire, fiind stabilit un termen de 20 de zile pentru formularea cererilor prevăzute de art. 242 Cod procedură penală.

Prin rechizitoriul Direcţiei Generale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, inculpatul M.A. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de  asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, faptă prevăzută de art. 223 al. 1 Cod penal  1969, luarea de mită, faptă prevăzută de art. 254 CP 1969. raportat  la art. 6 şi art. 7 lit. a din Legea nr. 78/2000, reţinându-se  pluralitatea sub forma concursului real prev. de art. 33 Cod penal 1969 şi aplicarea art. 5 Cod penal.

Inculpatul consideră că actul de sesizare al instanţei nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea procesual penală şi de Convenţia CEDO, privind claritatea acuzaţiei în materie penală, sens în care se impune constatarea neregularităţii acestuia.

Astfel, potrivit art. 328 Cod procedură penală  alături de menţiunile generale prevăzute de art. 286 al. 2, rechizitoriul mai trebuie să cuprindă „ datele  privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia ".

Actul de sesizare trebuie prin urmare în mod obligatoriu, să cuprindă o rubrică in care să descrie succesiunea faptelor cu care este sesizată instanţa dar şi o  rubrică în drept, în care procurorul trebuie să califice juridic faptele anterior descrise. Aceasta este diferită de încadrarea juridică din dispozitivul actului de sesizare, şi trebuie să analizeze distinct, pentru fiecare faptă elementele constitutive, latura obiectivă (elementul material, urmarea socialmente periculoasă, cauzalitatea), latura subiectivă, cauze de agravare/atenuare. Esenţial este ca faptele să fie prezentate fiecare în parte, cu toate elementele ce au relevanţă penală, pentru a înlătura orice dubiu privitor la obiectul judecăţii.

Se arată că, fiecare element din tipicitatea legală trebuie să fie explicat prin arătarea elementului de fapt corespunzător, cu referire la probele care fundamentează dispoziţia de trimitere în judecată, simpla enumerare a normelor de incriminare nefiind suficientă.

În concret, din actul de sesizare întocmit în prezentul dosar se poate observa că reprezentantul DNA s-a limitat  la a descrie o succesiune de evenimente, pe care ulterior le-a încadrat juridic prin dispoziţia de trimitere în judecată, fără însă a analiza în mod riguros juridic faptele respectiv elementele constitutive care au formulat convingerea că fapta există şi că a fost săvârşită  de inculpat.

La filele 3-19 din actul de sesizare este expusă o stare de fapt care în opinia procurorului, susţine întrunirea elementelor constitutive ale faptelor arătate şi a vinovăţiei persoanelor trimise în judecată. Secţiunea în drept, cuprinsă între pag. 19-21 este însă lipsită de rigoare analitică şi nu cuprinde analiza faptelor imputate inculpatului.

Se susţine că, simpla afirmaţie în sensul că fapta inculpatului..., de a iniţia ...şi de a primi.. întrunesc elementele  constitutive ale infracţiunilor de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni şi luare de milă nu este suficientă pentru a stabili cu claritate obiectul şi limitele judecăţii, condiţie absolut necesară pentru o legală învestire a instanţei de judecată.

În opinia inculpatului, se poate observa de altfel că şi partea expozitivă a rechizitoriului este ambiguă, echivocă şi nu stabileşte în mod riguros obiectul şi limitele judecăţii. Prezentarea unei situaţii de fapt pe alocuri confuză urmată de arătarea unor texte legale nu îndeplineşte condiţiile de regularitate impuse de lege şi de practica judiciara.Actul a fost întocmit cu nerespectarea prevederilor art. 328 al. 1 teza 1 Cod procedură penală  cu referire la art.1 al. 2, art. 8, art. 10 Cod procedură penală, ale art. 6 par. 3 lit. a CEDO, ale art. 6 din Directiva 2012/13/UE privind standardul de claritate al acuzaţiilor în materie penală, privitor la fundamentarea factuală şi juridică a dispoziţiei de trimitere în judecată.

Potrivit art. 323 Cod penal  1969, asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni constă în , „fapta de a se asocia sau de a iniţia constituirea unei asocieri în scopul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni altele decât cele arătate  în art. 167,  ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei, astfel de asocieri " S-a arătat că asocierea presupune o reuniune, cu perspectiva unei durate în timp a unor persoane în vederea realizării unui scop infracţional comun art. 323 nu este aplicabil în cazul unor asocieri întâmplătoare şi spontane între mai multe persoane.

Se menţionează că, reprezentantul DNA nu explicitează în secţiunea din rechizitoriu modul în care a concluzionat că inculpatul ar  fi constituit asocierea despre care face vorbire. Chiar dacă a fost dublată până la 1.02.2014 de norma prevăzută de Legea 39/2003, asocierea nu este o simplă pluralitate ocazională, ci implică multe asemănări cu un grup organizat, sub aspectul duratei, structurii, organizării, scopului comun. Ori, analiza acestor condiţii lipseşte cu desăvârşire la rubrica de drept, dedicată tocmai analizei corespondenţei faptelor cu norma legală.

În continuare se precizează că, fapta de asociere nu este nici plasată în timp, neclaritatea planând şi asupra acestui aspect, asocierea fiind o faptă instantanee. Procurorul precizează o perioadă extinsă – sfârşitul anului 2011- începutul anului 2012, dar care nu întruneşte condiţiile de claritate ale unei acuzaţii penale.

Potrivit art. 254 Cod penal  1969  luarea de mită reprezintă fapta funcţionarului care direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, in scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. " Procurorul nu a analizat  în secţiunea specială din rechizitoriu calitatea specială cerută de lege,  elementul material al laturii obiective sau elementul subiectiv al  vinovăţiei.

De asemenea, legat de această ultimă infracţiune, deşi textul legal cuprinde mai multe alineate, nu este arătat care dintre acestea este reţinut în sarcina inculpatului. Referirea la art. 7 lit.a  din Legea nr. 78/2000 (forma dinainte de modificarea de la 1.02.2014 prin Legea 187/2012) nu cuprinde lit. (a), art. 7 nefiind la acel moment structurat în acel fel.

Se arată că, statuarea asupra legii mai favorabile o va face instanţa de judecată cu ocazia soluţionării fondului, însă, în situaţia referirii la art. 5 Cod penal, procurorul trebuie să facă o analiză a dispoziţiilor legale ce s-au succedat,  iar nu doar să indice această normă. Astfel, sub acelaşi aspect al neregularităţii actului de sesizare, acesta trebuia să cuprindă şi referirea la dispoziţiile legale ale art. 323  Cod penal  prin raportare la art. 367 Cod penal şi la art. 254 din vechiul Cod comparat cu art. 289 Cod penal, ambele raportate la dispoziţiile legii nr. 78/2000,  dinainte şi după 1 feb. 2014.

Se susţine că, dat fiind neregularitatea actului de sesizare în formele arătate,  inculpatul M.A. nu are posibilitatea efectuării unei apărări concrete şi  efective în prezenta cauză, cunoscând doar încadrarea juridică a unor fapte de care este acuzat, dar neştiind modul in care DNA a apreciat că aceste fapte întrunesc elementele constitutive ale unor infracţiuni.

A formula o acuzaţie nu semnifică doar consemnarea detaliată a succesiunii unor date ale realităţii, ci a le arăta semnificaţia juridică raportat la un text incriminator, ceea ce în actul de sesizare criticat nu a fost realizat. Claritatea unei acuzaţii este o condiţie necesară pentru legala sesizare a instanţei, pe de o parte permiţând inculpatului cunoaşterea detaliată a faptelor imputate iar pe de altă parte permiţând instanţei stabilirea limitelor şi obiectului judecăţii.

Având în vedere aceste motive ce privesc lipsa de claritate a acuzaţiei,  nerespectarea dispoziţiilor legale privind descrierea exactă a infracţiunilor imputate sub aspectul examinării elementelor constitutive, inculpatul apreciază că se impune pronunţarea unei încheieri intermediare prin care instanţa să constate neregularitatea actului de sesizare, urmând ca procurorul să îşi exprime poziţia în condiţiile art. 345 alin. 3 Cod procedură penală.

La data de 20 decembrie 2016 inculpatul V.E.D., prin avocat, a formulat  cereri şi excepţii,  prin care a solicitat judecătorului de Cameră Preliminară să constate nelegalitatea şi neregularitatea tuturor probelor administrate în cauză în  ceea ce priveşte persoana inculpatului, în special a înregistrărilor convorbirilor telefonice şi ambientale efectuate în cauză.

Astfel în baza prev. art. 346 alin, 3 lit.a Cod procedură penală, solicită restituirea cauzei la procuror, datorită faptului ca aceste neregularităţi din actul de sesizare precum şi nulităţile incidente, atrag imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecaţii, şi mai mult duc la certitudinea că în ceea ce îl priveşte pe inculpat nu s-a efectuat urmărirea penală.

Raportat la prevederile legale referitoare la procesele-verbale întocmite în cadrul procedurii supravegherii tehnice efectuate în cauză, mijloc de probă şi procedeu probator, Curtea conchide prin decizia nr. 51 din 16.02.2016 că procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform an. 143 din Codul de procedură penală, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr.383 (lin 27 mai 2015 (par.2l), Curtea constată că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative, potrivit distincţiilor 15 prevăzute la art.281 şi 282 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art.138-146 din Codul de procedură penală, inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. l02 alin.3 din Codul de procedură penală.

În speţa de faţă, interceptările au fost făcute în anul 2011 sub imperiul vechii legi. Ori, reglementarea din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art.142 alin.(1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică.

Se arată că, în ceea ce priveşte atribuirea vreunei calităţi în dosarul cauzei a inculpatului, aceasta a avut loc în 16.05.2016 când prin ordonanţa procurorului, s-a dispus în baza art. 108 şi art. 309 alin 2 Cod procedură penală, i s-a adus la cunoştinţă înainte de a fi audiat ca este suspect pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mita, prev. de art. 255 alin 1 Cod penal  raportat  la art. 6 din Legea 78/2000 cu aplicarea art. 5 Cod penal, constatând în acea că la  data de 29.02.2012, în baza unei înţelegeri avute cu suspectul A.R.P., a remis prin intermediul acestuia suma de 15.000 lei ca avans din suma de 30.000 euro, numitului M.A., primar la acea data al comunei B., judeţ …., pentru atribuirea unor suprafeţe de teren de pe raza administrativă a comunei B., în scopul de a obţine subvenţii APIA.

Ulterior, la data de 24.20.2016, i s-a adus la cunoştinţă, faptul că este suspectat pentru săvârşirea infracţiunilor de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni şi dare de mită, aflate în situaţia concursului real, prev. de art. 323 alin 1 Cod penal, art. 255 Cod penal raportat la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 5 Cod penal şi cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal.

În continuare se precizează că, calitatea astfel dobândită de suspect, i-a fost adusă la cunoştinţă în data de 24.10.2016, conform procesului verbal aflat la filele 198-200 vol. I dosar urmărire penală. Ulterior, în aceeaşi zi, s-a emis ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale si totodată i  s-a adus la cunoştinţă calitatea de inculpat, conform procesului verbal aflat la filele 201-204 vol 1, dosar de urmărire penală.

Toate activităţile în ceea ce îl priveşte, constând în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, inculpat, audierile în ambele calităţi au avut loc efectiv în data de 24.10.2016.

Prin urmare, consecutiv, în aceeaşi dată 24.10.2016, procurorul prin ordonanţa aflată la filele 201-204 vol. I dosar urmărire penală, a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului, aspect ce i-a fost adus la cunoştinţă în aceiaşi zi 24.10.2016 prin procesul verbal de la filele 201-204 vol I dosar urmărire penala. Imediat după aceea, tot în data de 26.10.2016 s-a procedat la audierea în calitate de inculpat, declaraţia fiind consemnată în filele menţionate anterior.

Aşadar, se arată că, întreaga urmărire penală împotriva inculpatului pentru fapta imputată a avut loc într-o singură zi, cea de 24.10.2016, pentru că în 21.11.2016 să fie întocmit actul de sesizare a instanţei prin care inculpatul  a fost trimis în judecată.

În opinia inculpatului, această modalitate nelegală în care organul de urmărire penala a înţeles să deruleze procesul penal împotriva inculpatului este în mod evident una de natură a vătăma interesele legitime ale inculpatului constând în dreptul la apărare, dreptul de a propune şi de a administra probe în apărare.

Timpul extrem de scurt alocat de organul de urmărire penală în ceea ce priveşte stabilirea stării de fapt şi a implicaţiilor inculpatului, s-au răsfrânt în mod evident asupra exercitării în concret a drepturilor procesuale recunoscute de lege, suspectului şi inculpatului.

Astfel, solicită să se constate nulitatea urmăririi penale desfăşurată împotriva inculpatului şi să se dispună înlăturarea tuturor probelor administrate.

Se susţine că, consecinţa acestor constatări şi remediul instituit de legea procesual penală este trimiterea cauzei la procuror în vederea refacerii în condiţii de legalitate a urmăririi penale. Maniera în care organul judiciar a înţeles să procedeze în cauză în ceea ce îl priveşte pe inculpat, finalizată prin rechizitoriul întocmit la 21.11.2016 este evident nelegală atât sub aspectul formei cât şi sub aspectul conţinutului.

Evident că în lipsa unei urmăriri penale şi a unor probe ce să fie administrate cu respectarea principiului loialităţii, explicaţiile inculpatului date cu prilejul audierii în cauză nu au fost de natură să lămurească pricina sub toate aspectele şi să stabilească în mod real o stare de fapt şi încadrarea ei în  prevederile legii penale.

Prin urmare solicită admiterea cererilor şi excepţiilor formulate cu consecinţa restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale şi a actului de sesizare în ceea ce priveşte persoana inculpatului.

La data de 23 decembrie 2016 inculpatul A.R.P., prin avocat, a formulat memoriu, prin care a invocat excepţia neregularităţii actului de sesizare a instanţei şi excepţia nelegalităţii mijloacelor de probă reprezentate de procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice efectuate, acestea generând probe administrate în mod nelegal.

Referitor la excepţia neregularităţii actului de sesizare a instanţei, apreciază că actul de sesizare al instanţei a fost dispus cu nerespectarea dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 328 alin. 1 Cod procedură penală, text legal care reglementează conţinutul obligatoriu al rechizitoriului.

Astfel, potrivit art. 328 alin. 1 teza I-a Cod procedură penală, „rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei".

De asemenea, în acord cu prevederile art. 286 alin. 2 lit. d Cod procedură penală,  soluţia de trimitere în judecată trebuia, în mod obligatoriu, motivată în fapt şi în drept.

În opinia inculpatului, în pofida acestor dispoziţii legale imperative, la o analiză a rechizitoriului întocmit în prezenta cauză, se poate observa faptul că procurorul de caz nu a procedat la o explicaţie clară a stării de fapt şi nu a motivat, în drept, întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni şi de complicitate la luare de mită, acesta limitându-se să facă o descriere sumară a presupusei activităţi infracţionale, fără a indica momentul consumării infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni (când a avut loc asocierea), mijloacele de probă care dovedesc existenţa acestei infracţiuni precum şi argumentele pentru care, raportat la prevederile art. 367 alin. 6 Cod penal, iniţierea unei asocieri pot fi realizată doar de către două persoane.

De asemenea, analizând ansamblul probator administrat, se poate remarca faptul că redactorul rechizitoriului, eludând prevederile art. 328 alin. 1 Cod procedură penală, nu face o analiză juridică a probatoriului administrat şi nu demonstrează existenţa elementelor de tipicitate ale infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, acesta limitându-se la a presupune, fără nici un temei şi contrar prevederilor legale.

Inculpatul arată că, aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, rechizitoriul trebuie să cuprindă descrierea tuturor faptelor reţinute (cu indicarea clară a încadrării juridice dată acestora) şi forma de participare a tuturor inculpaţilor cu rolul fiecăruia în săvârşirea faptelor - cu alte cuvinte, rechizitoriul trebuie să cuprindă „fapta dedusă judecăţii". Prin faptă dedusă judecăţii, se înţelege o faptă reţinută în mod clar în actul de sesizare, adică determinată prin toate elementele constitutive care să ateste neîndoielnic vocaţia la o anumită încadrare juridică. Descrierea faptei trebuie să se refere la toate împrejurările de loc, timp, mijloace şi mod în care a fost săvârşită fapta, în măsura în care acestea au consecinţe fie asupra încadrării juridice a faptei, fie asupra individualizării răspunderii penale.

Cu toate acestea, apreciază că nu s-a făcut dovada existenţei activităţii infracţionale, motiv pentru care, instanţa investită cu soluţionarea dosarului se află în imposibilitatea de a identifica actele materiale, modalitatea de săvârşire a faptelor, contribuţia fiecărui coinculpat în activitatea infracţională imputată precum şi existenţa elementelor de tipicitate care intră în conţinutul juridic al infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

Mai mult decât atât, procedând în maniera mai sus descrisă, organul de urmărire penală a încălcat dispoziţiile art. 83 lit. a  Cod procedură penală, referitor la drepturile inculpatului, respectiv dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia - drept recunoscut în scopul exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, această informare obligă organul de urmărire penală la descrierea în mod amănunţit a faptelor imputate, ea trebuind să cuprindă o descriere exactă, detaliată şi precisă a faptei cu indicarea tuturor actelor materiale efectuate de către inculpat.

Prin necunoaşterea exactă a stării de fapt (determinată de o descriere vagă a activităţii infracţionale imputate), dreptul la apărare al inculpatului  a fost încălcat, aspect care generează deficienţe grave şi în actul subsecvent, cel de judecată (judecătorul nu poate fi lămurit cu privire la aspecte esenţiale pentru corecta soluţionare a cauzei). Totodată, în măsura în care s-ar aprecia că instanţa ar putea fi lămurită în cursul cercetării judecătoreşti în legătură cu toate aceste aspecte, apreciază că s-ar încălca principiul competenţei funcţionale şi al separării funcţiilor judiciare, nefiind permis ca instanţa de judecată să se substituie organului de urmărire penală şi să-şi aroge atribuţiile acestuia.

Când informarea asupra faptei este vagă sau contradictorie este încălcat atât dreptul la apărare, cât şi dreptul la un proces echitabil . Având în vedere toate aceste aspecte, precum şi faptul că un rechizitoriu neregulamentar întocmit reprezintă un viciu procedural care invalidează sesizarea instanţei, solicită remedierea neregularităţilor actului de sesizare.

Referitor la excepţia nelegalităţii mijloacelor de probă reprezentate de procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice efectuate, înţelege să invoce, în eventualitatea în care mandatul de supraveghere tehnică în cauză ce a făcut obiectul dosarului de urmărire penală nr. 29/P/2014 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara a fost pus în executare de Serviciul Român de Informaţii, nelegalitatea mijloacelor de probă reprezentate de procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice efectuate, acestea generând probe administrate în mod nelegal.

Astfel, în interpretarea Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale a României, mijloacele de probă reprezentate de înregistrările în mediu ambiental, înregistrările convorbirilor telefonice precum şi de proceselor-verbale întocmite ca urmare a supravegherii tehnice efectuate în cauză (prin care au fost transcrise aceste înregistrări) vizează probe obţinute în mod nelegal.

Mai precis, prin Decizia nr. 51/2016, Curtea Constituţională a României a statuat: „raportând prevederile legale referitoare la procesul-verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice la definiţiile noţiunilor de probă, mijloc de probă şi procedeu probator, Curtea conchide că procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 din Codul de procedură penală, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 (paragraful 21), Curtea constată că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative, potrivit distincţiilor prevăzute la art. 281 şi 282 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138-146 din Codul, de procedură penală, inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură venală.

In acest sens, Curtea reţine că activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu vizează activităţile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare ".

Prin urmare, văzând caracterul obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, în eventualitatea în care mandatul de supraveghere tehnică în cauza ce a făcut obiectul dosarului de urmărire penală nr. 29/P/2014 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara a fost pus în executare de Serviciul Român de Informaţii, probele au fost obţinute în mod nelegal, motiv pentru care, în acord cu prevederile art. 102 alin. 3 Cod procedură penală,  se impune excluderea acestora din ansamblul probator administrat.

Având în vedere toate aceste argumente,  solicită  admiterea  excepţiilor  invocate şi pe cale de consecinţă, în primul rând, să se constate că se impune refacerea actului de sesizare în conformitate cu prevederile art. 345 alin. 3 Cod procedură penală.

Totodată,  solicită să se dispună excluderea mijloacelor de probă reprezentate de procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice efectuate.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara,  la data de 28 decembrie 2016 a înaintat  judecătorului de cameră preliminară un memoriu prin care îşi expune punctele de vedere referitoare la motivele depuse de inculpaţi prin avocaţi. Astfel, cu privire la motivele invocate în memoriul înaintat de inculpatul V. E.D. prin apărătorul ales, respectiv invocarea incidenţei deciziei nr.51/16.02.2016 a Curţii Constituţionale cu privire la interceptările telefonice şi în mediul ambiental efectuate în cauză, inculpatul apreciază că procesele - verbale de redare ar fi lovite de nulitate, întrucât au fost realizate de alte organe decât cele de urmărire penală subliniindu-se în mod pertinent că toate aceste activităţi au avut loc în cursul anilor 2011 - 2012, sub imperiul legii vechi.

Cu privire la acest aspect, subliniază că prin Decizia nr.l45l/2011 a Curţii Constituţionale a României, analizând dispoziţiile art.91 ind.1 din  Codul de procedură penala anterior, precum şi ale art. 20 şi art.21 din Legea nr.535/2004, Curtea Constituţională a constatat că aceste norme legale prevăd suficiente garanţii pentru respectarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la respectarea vieţii private şi  de  familie. În ceea ce priveşte mandatele emise în reglementarea art.91 ind. 1- 91 ind. 5  din Codul de procedură penală anterior, art.91 ind. 2 alin. 1 din acest act normativ, privind organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea, prevedea că procurorul procedează personal la interceptările şi înregistrările prevăzute în art. 91 ind.1 sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care erau chemate să dea concurs tehnic la interceptări şi înregistrări aveau obligaţia să păstreze secretul operaţiunii efectuate. Precizează că în  mod repetat Curtea Constituţională a confirmat constituţionalitatea prevederilor art. 91 ind. 1 şi art. 91 ind. 2 din Codul de procedură penală anterior.

Aceeaşi excepţie a nelegalităţii proceselor - verbale de redare a convorbirilor interceptate şi înregistrate în cauză a fost invocată prin apărătorul ales şi de către inculpatul A.R.P., invocându-se aceleaşi argumente, astfel că solicită ca şi excepţia ridicată de acest inculpat să fie respinsă potrivit aceloraşi considerente mai sus expuse.

O altă excepţie ridicată de către inculpatul V.E.D. este aceea a încălcării dreptului la apărare, ce ar decurge din faptul că întreaga urmărire penală împotriva sa s-ar fi desfăşurat în data de 24.10.2016, când i s-au adus la cunoştinţă calităţile de suspect şi inculpat, astfel că nu ar mai fi avut timp să îşi formuleze apărări,  să propună probe.

Este real că la acea dată a avut loc punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul V.E.D.,  după ce în prealabil i s-a adus la cunoştinţă calitatea de suspect, învinuirea ca stare de fapt şi încadrare juridică şi i s-a luat o declaraţie, acesta prevalându-se de dreptul la tăcere. Cum inculpatul nu a furnizat propria sa variantă cu privire la cele reţinute în sarcina sa şi nici nu a dorit să propună administrarea  vreunei probe la acea dată, nu a existat vreun motiv obiectiv pentru care urmărirea penală să treneze, astfel că a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Nu este conformă adevărului susţinerea inculpatului V.E.D., potrivit căruia nu i s-ar fi acordat posibilitatea de a îşi formula apărări şi de a propune probe, că i s-ar fi încălcat dreptul la apărare,  deoarece aceste drepturi puteau fi exercitate cu suficiente garanţii procesuale şi după punerea în mişcare a acţiunii penale, pe de o parte, însă inculpatul nu a ieşit din pasivitatea până la finalul urmăririi penale, când a fost redactat rechizitoriul, pe de altă parte. Subliniază că urmărirea penală nu s-a finalizat în data de 24.102016, cum insinuează inculpatul, ci după aproape o lună, respectiv în data de 24.11.2016, timp în care inculpatul era liber a propune probe, a da declaraţii, a formula cereri ori ridica excepţii. În toată această perioadă însă inculpatul nu a înţeles să participe activ la efectuarea urmăririi penale, reproşând  acum  organului de urmărire penală faptul că nu a lăsat cauza în nelucrare o perioadă neprecizată de timp, pentru ca inculpatul să-şi poată exercita potenţiale apărări.

În memoriul său inculpatul A.R.P. afirmă că „ procurorul de caz  nu a procedat la  o explicaţie  clară a stării de fapt şi nu a motivat, în drept, întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită" ce nu ar fi de natură să  învestească, în mod legal instanţa şi „ nu s-a făcut dovada existenţei infracţiunii  pentru care am fost trimis în judecată, motiv pentru care, instanţa investită cu  soluţionarea dosarului se află în imposibilitatea de a identifica actele materiale, modalitatea de săvârşire a faptelor, contribuţia fiecărui inculpat în activitatea infracţională imputată precum şi existenţa elementelor de tipicitate care intra în conţinutul juridic al infracţiunii”,  constatând că aceste motive se referă, în esenţă, la temeinicia încadrării juridice, ori la eventuala schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, respectiv se susţine că probele administrate în cursul urmăririi penale ar fi insuficiente pentru a se putea stabili o atare de fapt concretă şi existenţa elementelor constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor. Aceste aspecte sunt privite de către inculpat ca fiind de natură a atrage neregularitatea actului de sesizare a instanţei.

Potrivit art.328 Cod procedură penală,  „Rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prev. la art.286 al.2, datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art.330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei”.

Rechizitoriul nr. 29/P/2014 ai Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, ce constituie actul de sesizare al instanţei, conţine toate aceste menţiuni obligatorii, astfel că este îndeplinită formal condiţia legală. Mai mult, descrierea faptelor este suficient de detaliată, permiţând a se stabili limitele învestirii instanţei.

Examinarea corectei încadrări juridice a faptelor descrise, este exclusiv atributul judecătorului fondului, care, după punerea în discuţie a acestor aspecte, poate cenzura încadrarea juridică dată faptelor de procuror, însă această etapă priveşte fondul cauzei şi excede procedurii de cameră preliminară,

În acest sens, arată  că, potrivit disp. art.324 Cod procedură penală, obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În raport de aceste dispoziţii legale, judecătorul de cameră preliminară nu este abilitat să verifice temeinicia/aparenţa de temeinicie a probelor sau a trimiterii în judecată şi nici caracterul complet al urmăririi penale sau oportunitatea sau suficienţa probelor în acuzare; nici legalitatea şi temeinicia încadrării juridice a acuzaţiei (neputând dispune schimbarea încadrării juridice).

De asemenea, se mai susţine în memoriul depus de inculpatul A.R.P. că în cursul urmăririi penale i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare, respectiv „ dreptul  de a fi informat eu privire la fapta pentru care sunt cercetat şi încadrarea juridică a acesteia - drept recunoscut în scopul exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare. Prin necunoaşterea exactă a stării de fapt (determinată de a descriere vagă a activităţii infracţionale imputate), dreptul la apărare al subsemnatului a fost încălcat,  aspect care generează deficienţe grave şi în actul subsecvent, cel de judecată (judecătorul nu poate fi lămurit cu privire  la aspecte esenţiale pentru corecta soluţionare a cauzei)"'

Cu privire la aceste aserţiuni, subliniază  că inculpatului nu doar că i-a fost adusă la cunoştinţă acuzaţia formulată împotriva sa, dar acestuia i s-a permis să ia cunoştinţă împreună cu apărătorul său ales de întreg conţinutul materialului de urmărire penală ce a fost administrat în cauză, împrejurarea invocată este evident doar de natură a încerca o tergiversare, a cursului cercetării judecătoreşti pentru că, în realitate, inculpatul nu doar că a luat la cunoştinţă de învinuire, ci a şi înţeles concret tot ceea ce i se impută, dovadă în acest sens fiind faptul că a dorit să dea mai multe declaraţii, în final recunoscând în totalitate săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa şi explicând organului de urmărire penală atât cronologia şi modalitatea de obiectivare a faptelor, cât şi resorturile subiective care l-au determinat să comită aceste fapte,

În aceste condiţii, evident că susţinerea inculpatului A.R.P. potrivit căruia nu i s-a asigurat o corectă şi concretă informare cu privire la conţinutul acuzaţiilor  care i se aduc nu poate fi primită ca fiind corespunzătoare adevărului.

Aceeaşi excepţie a pretinsei lipse de explicitare a stării de fapt şi a încadrării juridice a acesteia a fost în esenţă invocată, prin apărătorul ales, şi de către inculpatul M.A., invocându-se aceleaşi argumente, astfel că solicită ca şi excepţia ridicată  de acest inculpat să fie respinsă potrivit aceloraşi considerente mai sus expuse.

Judecătorul de Cameră Preliminară, procedând la examinarea cererilor  cu privire la neregularitatea actului de sesizare şi nelegalitatea administrării unor probe şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, constată că aceasta este neîntemeiată pentru considerentele ce urmează a fi prezentate în continuare.

În cadrul procedurii Camerei Preliminare se efectuează un control de legalitate a posteriori atât a actului de trimitere în judecată, cât şi a probelor pe care se bazează acesta, astfel încât întreaga fază de urmărire penală să fie examinată şi cercetată, iar actele procesuale, procedurale, probele sau procedeele probatorii efectuate sau obţinute prin încălcarea echitabilităţii procedurilor să fie eliminate.

Potrivit art. 342 Cod procedură penală, obiectul Camerei Preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor ori a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

În cadrul acestei etape se verifică legalitatea sesizării instanţei(a trimiterii în judecată), competenţa acesteia, legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale.

Verificarea legalităţii sesizării instanţei presupune că judecătorul de Cameră Preliminară va verifica dacă rechizitoriul a fost întocmit de un procuror din cadrul parchetului competent, dacă actul de sesizare cuprinde menţiunile prevăzute de art. 328 Cod procedură penală, dacă sunt descrise toate faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, dacă procurorul a dispus cu privire la toate faptele şi cu privire la toţi inculpaţii menţionaţi şi dacă rechizitoriul a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.

Articolul 346 alin.3 lit.a Cod Procedură Penală stabileşte că, judecătorul de Cameră Preliminară, restituie cauza la parchet dacă, rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut de lege, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii.

Potrivit art.371 Cod Procedură Penală judecata se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare al instanţei. Actul de sesizare al instanţei este reglementat de art. 329 Cod Procedură Penală şi acesta este rechizitoriul al cărui conţinut este stabilit prin art. 328 Cod Procedură Penală, urmând a fi verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim procurorul parchetului.

Verificarea regularităţii sesizării instanţei are în vedere analizarea rechizitoriului din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege iar nu controlul tuturor actelor de urmărire penală. Dacă urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa unei infracţiuni, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora în vedere fundamentării necesităţii trimiterii/netrimiterii în judecată, faza de judecată, are drept scop, fundamentarea condamnării/achitării, anticipată de administrarea probelor necesare soluţionării cauzei penale (prin readministrarea probelor din prima fază, dacă se apreciază necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, şi administrarea altora noi).Prin urmare, cu ocazia verificării sesizării instanţei, judecătorul de Cameră Preliminară cenzurează regularitatea actului de sesizare, veghind ca acesta să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege, celelalte aspecte ce ţin de fondul cauzei putând fi cenzurate pe parcursul cercetării judecătoreşti.

Dar, în accepţiunea acestui text de lege, prin fapta arătată în actul de sesizare nu se poate înţelege doar simpla referire la o anumită fapta menţionată în succesiunea activităţilor inculpaţilor, ci la descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice, şi anume de a investi instanţa, o atare condiţie neputând fi îndeplinită decât în cazul când fapta arătată prin rechizitoriu este însoţită de precizarea încadrării ei juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecata pentru acea fapta. Altfel, s-ar putea ajunge la efectuarea urmăririi penale cu asigurarea garanţiilor procesuale înscrise în lege numai pentru o singură fapta sau un număr restrâns de fapte, pentru ca în final, să se ceară condamnarea şi pentru alte fapte, uneori mai complexe, fără a se parcurge etapele obligatorii, cu inerente garanţii menite să asigure aflarea adevărului şi dreptul de apărare al celui judecat, ceea ce ar fi contrar principiilor de bază ale dreptului procesual penal, precum şi obligaţiei înscrise în art. 5 pct. 2 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, la care România a aderat, potrivit căreia orice persoană arestata trebuie sa fie informată asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

Prin rechizitoriul DNA Serviciul Teritorial Timişoara au fost trimişi în judecată inculpaţii A.R.P., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 323 al. 1 Cod penal anterior, art. 26 Cod penal raportat  la art. 254 Cod penal anterior raportat  la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 Cod penal şi cu aplic. art. 33 lit. a Cod penal anterior, M.A., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.323 al. l Cod penal anterior, art.254 Cod penal anterior raportat la art.6 şi art.7 lit. a din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.5 Cod penal şi cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal anterior,  S.V., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.323 al. l Cod penal anterior, art.255 Cod penal anterior raportat  la art.6 din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.5 Cod penal şi cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal anterior şi V.E.D., pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.323 al. l Cod penal anterior, art.255 Cod penal anterior raportat la art.6 din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.5 Cod penal şi cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal anterior.

Procedând la verificarea actului de sesizare al instanţei prin prisma dispoziţiilor legale susmenţionate, Judecătorul de Cameră Preliminară constată că acesta cuprinde elemente de identificare a datei emiterii, denumirea organului emitent şi a persoanei semnatare, descrierea faptelor ce fac obiectul urmăririi penale, fapte ce sunt dezvoltate în materialitatea lor, în funcţie de persoana inculpaţilor. De asemenea, rechizitoriul menţionează încadrarea  juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor V.E.D., M.A., A.R. şi S.V., descrierea detaliată a mijloacelor de probă pe care se sprijină acuzaţiile, datele privind persoana inculpaţilor, dispoziţia expresă de trimitere în judecată a acestora.

Rechizitoriul nr. 29/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara, a fost verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior celui care a efectuat urmărirea penală.

Judecătorul de cameră preliminară constată că actul de sesizare al instanţei de judecată satisface cerinţele art.328 Cod procedură penală, întrucât pe de o parte descrierea faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor este suficient de clară şi în raport de contribuţiile fiecărui inculpat la săvârşirea actelor materiale ale infracţiunilor menţionate, iar pe de altă parte instanţa poate verifica dacă această stare de fapt corespunde dispoziţiei de trimitere în judecată a fiecărui inculpat pentru faptele pentru care există manifestarea de voinţă raportat la numărul de acte materiale săvârşite de fiecare inculpat şi data săvârşirii acestora. De asemenea modalitatea de descriere a faptelor face posibilă judecarea infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor.

Susţinerile inculpaţilor A.R.P., M.A. şi V.E.D. relativ la necesitatea constatării că actul de sesizare al instanţei de judecată nu satisface exigenţele menţionate în dispoziţiile legale arătate mai sus se bazează pe apărări de fond care vizează temeinicia acuzaţiilor aduse acestora şi care vor fi analizate cu ocazia soluţionării fondului cauzei. Susţinerile lor nu vizează neregularitatea actului de sesizare a instanţei sau lipsa de conformitate cu dispoziţiile legale ci reprezintă apărările inculpaţilor la acuzaţiile aduse iar descrierea faptelor pentru care inculpaţii susmenţionaţi  au fost trimişi în judecată face posibilă stabilirea obiectului şi limitelor judecăţii.

Verificarea legalităţii administrării probelor presupune verificarea condiţiilor impuse în Titlul IV din Partea Generală a Codului de procedură penală, intitulat „probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii”, context în care se constată legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Referitor la solicitarea inculpaţilor A.R.P. şi V.E.D. privind constatarea incidenţei nulităţii relative a proceselor verbale întocmite ca urmare a supravegherii tehnice efectuate în cauză şi excluderea acestor probe obţinute în mod nelegal, în condiţiile în care interceptările şi înregistrările convorbirilor telefonice cât şi cele efectuate în mediu ambiental au fost efectuate cu aparatura şi sprijinul S.R.I- organ necompetent funcţional, generându-se astfel probe administrate în mod nelegal şi care contravin dispoziţiilor Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale, s-a arătat că prin realizarea supravegherii tehnice de către alte organe ale statului decât cele prevăzute de art. 55 alin.1 Cod procedură penală, au fost lezate drepturile inculpaţilor la un proces echitabil, la viaţă privată şi la secretul corespondenței.

Judecătorul de Cameră Preliminară constată că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care  este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin.3 Cod procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280 – 282  Cod procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt, prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin.3 Cod procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta.  Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal.

Aşadar, judecătorul de cameră preliminară apreciază că art. 102 alin.2 Cod procedură penală trebuie coroborat cu alin.3 al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art. 102 alin.3 Cod procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280 – 282 Cod procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a  mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în procesul penal.

Raportând prevederile legale referitoare la procesul verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice la definiţiile noţiunilor de probă, mijloc de probă şi procedeu probator, judecătorul de Cameră Preliminară constată că procesul verbal întocmit de procuror sau organul de cercetare penală conform art. 143 Cod procedură penală, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 27.05.2015 paragraful 21, judecătorul de Cameră Preliminară constată că, nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului,  atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative, potrivit prevederilor art. 281 şi 282 Cod procedură penală, aşa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 136 – 146 Cod procedură penală, inclusiv cele referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obținute, şi, în consecință, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin.3 Cod procedură penală. Neconstituționalitatea dispoziţiilor art. 142 alin.1 teza finală Cod procedură penală se referă exclusiv la neregularităţile aferente executării propriu - zise a supravegherii tehnice, respectiv procedeul probatoriu de obţinere a probelor, elemente de fapt surprinse prin metodele speciale prevăzute de art. 138 alin.1 lit. a - e Cod procedură penală şi valorificate în procesul penal prin mijlocul de probă reprezentat de procesul verbal în care sunt consemnate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică - art. 143 Cod procedură penală).  Ca atare, materia fiind cea a probelor, orice transgresare a normelor legale regăsite în Titlul IV al Părţii generale a Codului de procedură penală atrage în mod necesar şi sancţiunea legală aferentă, respectiv cea a nulităţii actelor făcute cu încălcarea dispoziţiilor legale conform art. 280 – 282 Cod procedură penală.

Sancțiunea specifică a excluderii - art. 102 Cod procedură penală  reprezintă doar un efect al nulităţii, fiind izvorâtă fie din neobservarea dispoziţiilor legale privind dispunerea, autorizarea sau administrarea probelor - alin.3, fie din încălcarea unor reguli fundamentale în materia probatoriului – întrebuinţarea torturii sau folosirea unor mijloace neloiale sau nelegale în obţinerea probelor - alin.1 şi 2 .Excluderea fiind doar o consecință a nulităţii, este esenţială identificarea sancţiunii primare a neregularităţii izvorâte din calitatea organului care a executat mandatul de supraveghere tehnică, şi determinarea ulterior a naturii acesteia de nulitate expresă sau virtuală, împreună cu toate consecinţele care decurs din aceasta. În consecinţă, în toate cazurile nerespectarea principiilor şi dispoziţiilor legii fundamentale în activitatea de executare a mandatelor de supraveghere tehnică are drept urmare sancţiunea nulităţii, cu consecinţa excluderii probelor obţinute în această manieră nelegală.

Judecătorul de Cameră Preliminară apreciază că suntem în prezenţa unei nulităţi relative întrucât încălcarea dispoziţiilor care reglementează această activitate procesuală nu se regăseşte printre cele indicate expres la art. 281 Cod procedură penală şi, fiind vorba de o nulitate relativă, ea poate fi invocată şi aplicată în termenele prevăzute de art. 282 alin.4  lit. a-b Cod procedură penală şi anume, în speţă, până la închiderea procedurii în camera preliminară.

Fiind vorba de o nulitate relativă, sancţiunea şi subsecvent excluderea probelor, este condiţionată de dovada vătămării ce s-a cauzat inculpatului, aceasta nefiind prezumată de lege. Conţinutul noţiunii de „vătămare” nu este definit de Codul de procedură penală, dar doctrina a definit-o ca fiind acea consecinţă negativă a încălcărilor dispoziţiilor ce reglementează desfăşurarea procesului penal care constă în crearea posibilităţii unei soluţionări greşite a cauzei fie prin neasigurarea exercitării drepturilor părţilor, fie prin încălcarea altor valori procesuale.  Reţinând aceste considerente cu privire la expunerea de motive a Codului de procedură penală privind excluderea probelor şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit cărora „ importantă este echitatea probelor în ansamblu”, judecătorul de Cameră Preliminară a  considerat că decizia de excludere a probelor rezultate din supravegherea tehnică nu poate avea ca temei exclusiv împrejurarea declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 142 alin.1 teza finală Cod procedură penală. Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică de către serviciile de informaţii( în baza autorizării judecătorului şi la solicitarea procurorului, întemeiată pe o normă juridică ce se bucura la acel moment de prezumţia de neconstituţionalitate ) nu poate motiva în sine concluzia caracterului inechitabil al procedurii judiciare. Astfel s-a observat, că interceptarea şi înregistrarea tuturor convorbirilor telefonice în cauză s-a efectuat cu aparatura tehnică specifică aflată în dotarea Serviciului Român de Informaţii, iar convorbirile purtate în mediul ambiental au fost interceptate şi înregistrate de procurorul şi ofiţerii de poliţie judiciară din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu concursul tehnic al Serviciului Român de Informaţii, fără a exista o contribuţie umană din partea acestora la efectuarea supravegherii.  Pe de altă parte, inculpaţilor li s-a acordat dreptul de consulta dosarul cauzei, de a obţine o copie a acestuia, luând astfel la cunoştinţă despre conţinutul convorbirilor telefonice, a căror autenticitate nu a fost contestată.

Aşadar, judecătorul de Cameră Preliminară a considerat că nu sunt întrunite condiţiile pentru a opera sancţiunea nulităţii relative, constatându-se că nu există vătămare a drepturilor  procesuale ale inculpaţilor, nefiind întrunite dispoziţiile art. 282 alin.1 Cod procedură penală, urmărirea penală în cauză a fost efectuată cu respectarea tuturor drepturilor şi garanţiilor procesuale, fiind evident că probele administrate sunt legal obţinute.

În ceea ce priveşte susţinerile inculpatului V.E.D. privind administrarea probelor cu încălcarea dreptului la apărare, judecătorul de Cameră Preliminară constată că la data de 16 mai 2016 acestui inculpat i s-a adus la cunoştinţă faptul că este suspect de comiterea infracţiunii prevăzută de art. 255 alin.1 Cod penal anterior rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, ocazie cu care acesta s-a prevalat de dreptul la tăcere. Ulterior, la data de 19 mai 2016 avocatul ales al acestui inculpat a formulat cerere privind studierea dosarului, ceea ce s-a realizat la 23 mai 2016 şi la data de 25 mai 2016 acestuia i s-au eliberat copiile solicitate. La data de 24 octombrie 2016 inculpatului V.E.D. i s-a adus la cunoştinţă faptul că este suspect de comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 255 alin. 1 Cod penal anterior rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 323 alin. 1 Cod penal anterior, iar acesta s-a prevalat de dreptul de a nu face declaraţii (fila 199 vol.I dosar u.p.).La aceeaşi dată s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penală faţă de acest inculpat pentru infracţiunile susmenţionate, prilej cu care acesta a refuzat să facă declaraţii. Ulterior, la data de 31 octombrie 2016 şi respectiv 3 noiembrie 2016, avocatul ales al inculpatului V.E.D. a fost încunoştinţat despre efectuarea de acte de urmărire penală.

În perioada următoare şi până la emiterea rechizitoriului din 23 noiembrie 2016, inculpatul V.E.D. nu a formulat cereri, nu a solicitat administrarea de probe, astfel că susţinerile sale formulate în acest sens sunt neîntemeiate.

Aşa fiind, judecătorul de Cameră Preliminară, în temeiul dispoziţiilor art. 345 alin.1 Cod procedură penală va respinge excepţiile invocate de inculpatul M.A. prin avocat P.B., de inculpatul V.E.D. prin avocat şi inculpatul A.R.P. prin avocat.

În temeiul dispoziţiilor art. 346 alin.2 Cod procedură penală  constată legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. 29/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara, privind pe inculpaţii A.R.P., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 323 al. 1 Cod penal anterior, art. 26 Cod penal raportat la art. 254 Cod penal anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 Cod penal  şi cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal anterior, M.A., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.323 al. l Cod penal anterior, art.254 Cod penal anterior raportat  la art.6 şi art.7 lit. a din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.5 Cod penal  nou şi cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal anterior, S.V., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.323 al. l Cod penal anterior, art.255 Cod penal anterior raportat la art.6 din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.5 Cod penal şi cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal anterior şi V.E.D., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.323 al. l Cod penal anterior, art.255 Cod penal anterior raportat la art.6 din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.5 Cod penal şi cu aplicarea art.33 lit. a Cod penal .

Va constata legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

Va dispune începerea judecăţii cauzei privind pe inculpaţii A.R.P., M.A.,  S.V. şi V.E.D..

Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţie inculpaţii A.R.P., M.A. şi V.E.D.,

Contestaţia formulată de inculpatul Văcariu Eftimie Darius, nu a fost motivată în scris fiind doar susţinută oral în faţa instanţei de apărătorul ales.

Prin motivele contestaţiei, inculpatul M.A. arată că excepţiile privitoare la claritatea acuzaţiei trebuie să se raporteze la elementele constitutive ale faptelor pentru care este formulată dispoziţia de trimitere în judecată. Arată că a criticat doar faptul că acuzarea nu face o analiză pertinentă a fapte cu toate elementele care le dau relevanţă penală. Astfel, susţine că din cuprinsul rechizitoriului se poate observa că reprezentantul DNA s-a limitat la a descrie o succesiune de evenimente, pe care ulterior le-a încadrat juridic prin dispoziţia de trimitere în judecată, fără însă a analiza în mod riguros faptele, respectiv elementele constitutive care au formulat convingerea că fapta există şi că a fost săvârşită de subsemnatul.

Arată că la filele 3-19 din actul de sesizare este expusă o stare de fapt care, în opinia procurorului, susţine întrunirea elementelor constitutive ale faptelor arătate şi a vinovăţiei persoanelor trimise în judecată. Secţiunea în drept, cuprinsă între pag. 19-21 este însă lipsită de rigoare analitică şi nu cuprinde analiza faptelor imputate subsemnatului (cum este şi cazul celorlalţi inculpaţi).

Simpla afirmaţie în sensul că „fapta inculpatului..., de a iniţia ...şi de a primi... întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni şi luare de mită..." nu este suficientă pentru a stabili cu claritate obiectul şi limitele judecăţii, condiţie absolut necesară pentru o legală învestire a instanţei de judecată.

Mai susţine că se poate observa că şi partea expozitivă a rechizitoriului este ambiguă, echivocă şi nu stabileşte în mod riguros obiectul şi limitele judecăţii. Prezentarea unei situaţii de fapt pe alocuri confuză urmată de arătarea unor texte legale apreciază că nu îndeplineşte condiţiile de regularitate impuse de lege şi de practica judiciară.

Referitor la legalitatea administrării probelor, susţine că încheierea este nefondată, în mod greşit prima instanţă stabilind că nu se impune aplicarea sancţiunii excluderii probelor obţinute în mod ilegal.

Mai arată că prin Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "ori de alte organe specializate ale statului" din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Precizează că în prezentul dosar cu care judecătorul de cameră preliminară este sesizat, interceptările au fost efectuate în temeiul art. 91 ind. 2din Codul de procedură penală anterior. Potrivit normei anterioare, „procurorul proceda personal la interceptări şi înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală.” Susţine că interceptările efectuate în cauza ce face obiectul dosarului 29/P/2014 nu au fost efectuate de procuror personal şi nici de organele delegate de urmărire penală, ci de structurile specializate de informaţii, fără un temei legal. Susţine că judecătorul de cameră preliminară al Tribunalului Arad constată în mod corect că în cauză există o  nerespectare a dispoziţiilor legale.

În legătură cu felul nulităţii, arată că este real că nu este vorba despre o nulitate expresă, aceasta nefiind regăsită printre cazurile prev. de art. 281 lit. a-f C.p.pen., însă cu toate acestea, apreciază că nu poate fi înlăturat întru totul argumentul că încălcarea unor drepturi fundamentale, garantate de convenţia CEDO şi Constituţie duce la nulitatea absolută, chiar şi fără prevederea expresă. Aşadar, cu toate că a stabilit încălcarea unei norme legale, instanţa a apreciat că nu sunt întrunite în cauză toate elementele nulităţii relative, apreciind că nu există o vătămare procesuală şi că sancţiunea excluderii ar fi disproporţionată raportat la caracterul echitabil al procedurii în ansamblu. Consideră că judecătorul de cameră preliminară nu este chemat însă a analiza aceste aspecte în mod global, ci doar cu privire la probele nelegal administrate, prin urmare apreciază că sancţiunea excluderii unei probe trebuie să opereze chiar dacă dreptul la apărare al părţilor a fost respectat pe parcursul procedurilor.

Inculpatul contestator M.A. apreciază că elementele nulităţii relative sunt întrunite cu privire la obţinerea nelegală a probelor prin efectuarea în mod nelegal a interceptărilor în cauză.; astfel, pe lângă încălcarea normei procedurale au fost încălcate şi cel puţin două drepturi fundamentale, respectiv vătămarea dreptului la un proces echitabil (art. 21 Constituţie, art. 6 CEDO) precum şi vătămarea dreptului la viaţă infimă, familială şi privată, şi secretul corespondenţei (art. 26, 28 Constituţie, art. 8 CEDO), astfel că în ce priveşte vătămarea acestor drepturi face trimitere la considerentele Deciziei nr. 51/2016.

Din aceste motive, susţine că rezultă vătămarea mai multor drepturi, astfel că, dacă în cauza penală în care au fost efectuate activităţi de supraveghere tehnică, în condiţii de nelegalitate, şi una dintre părţi sau unul dintre subiecţii procesuali principali este vizat, direct sau indirect, de împrejurările sau datele relevate cu ajutorul acestui procedeu probatoriu, există o vătămare evidentă.

Prin motivele contestaţiei depuse de inculpatul A.R.P. arată în ceea ce priveşte excepţia neregularităţii actului de sesizare a instanţei, contrar argumentelor prezentate de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad - Secţia penală, consideră că actul de sesizare al instanţei a fost dispus cu nerespectarea dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 328 alin. 1 C.pr.pen.. text legal care reglementează conţinutul obligatoriu al rechizitoriului. Astfel arată că la o analiză a rechizitoriului întocmit în prezenta cauză, se poate observa faptul că procurorul de caz nu a procedat la o explicaţie clară a stării de fapt şi nu a motivat, în drept, întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni şi de complicitate la luare de milă, acesta limitându-se să facă o descriere sumară a presupusei activităţi infracţionale, fără a indica momentul consumării infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni (când a avut loc asocierea), mijloacele de probă care dovedesc existenţa acestei infracţiuni precum şi argumentele pentru care, raportat la prevederile art. 367 alin. 6 C.pen., iniţierea unei asocieri pot fi realizată doar de către două persoane. Totodată arată că rechizitoriul nu face o analiză juridică a probatoriului administrat şi nu demonstrează existenţa elementelor de tipicitate ale infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, acesta limitându-se la a presupune, fară niciun temei şi contrar prevederilor legale că activitatea infracţională a existat, nemaifiind astfel necesară descrierea în concret a acesteia (inclusiv prin indicarea momentului săvârşirii fiecărei infracţiuni). Apreciază că nu s-a făcut dovada existenţei activităţii infracţionale, motiv pentru care, instanţa investită cu soluţionarea dosarului se află în imposibilitatea de a identifica actele materiale, modalitatea de săvârşire a faptelor, contribuţia fiecărui coinculpat în activitatea infracţională imputată precum şi existenta elementelor de tipicitate care intră în conţinutul juridic al infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

Susţine că organul de urmărire penală a încălcat dispoziţiile art. art. 83 lit. a  C.pr.pen., referitor la dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care sunt cercetat şi încadrarea juridică a acesteia - drept recunoscut în scopul exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare. Prin necunoaşterea exactă a stării de fapt (determinată de o descriere vagă a activităţii infracţionale imputate), dreptul la apărare al său a fost încălcat, aspect care generează deficienţe grave şi în actul subsecvent, cel de judecată (judecătorul nu poate fi lămurit cu privire la aspecte esenţiale pentru corecta soluţionare a cauzei). Totodată, în măsura în care s-ar aprecia că instanţa ar putea fi lămurită în cursul cercetării judecătoreşti în legătură cu toate aceste aspecte, apreciază că s-ar încălca principiul competenţei funcţionale şi al separării funcţiilor judiciare, nefiind permis ca instanţa de judecată să se substituie organului de urmărire penală şi să-şi aroge atribuţiile acestuia.

Inculpatul A. arată referitor la excepţia nelegalităţii mijloacelor de probă reprezentate de procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice efectuate, având în vedere că mandatul de supraveghere tehnică în cauza ce a făcut obiectul dosarului de urmărire penală nr. 29/P/2014 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara a fost pus în executare de Serviciul Român de Informaţii, înţelege să invoce nelegalitatea mijloacelor de probă reprezentate de procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice efectuate, acestea generând probe administrate în mod nelegal. Susţine că în interpretarea Deciziei nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale a României, mijloacele de probă reprezentate de înregistrările în mediu ambiental, înregistrările convorbirilor telefonice precum şi de proceselor-verbale întocmite ca urmare a supravegherii tehnice efectuate în cauză (prin care au fost transcrise aceste înregistrări) vizează probe obţinute în mod nelegal. Susţine că faţă de caracterul obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, în eventualitatea în care mandatul de supraveghere tehnică în cauza ce a făcut obiectul dosarului de urmărire penală nr. 29/P/2014 al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara a fost pus în executare de Serviciul Român de Informaţii, probele au fost obţinute în mod nelegal, motiv pentru care, în acord cu prevederile art. 102 alin. 3 C.pr.pen., apreciază că se impune excluderea acestora din ansamblul probator administrat.

Din analiza încheierii penale contestate, prin prisma motivelor invocate, potrivit art.4251 alin.4 raportat la art.347 C.p.p. judecătorul de cameră preliminară reţine următoarele:

În cadrul procedurii camerei preliminare se efectuează un control de legalitate a posterior atât a actului de trimitere în judecată, cât şi a probelor pe care se bazează acesta, astfel încât întreaga fază de urmărire penală să fie examinată şi cercetată, iar actele procesuale, procedurale, probele sau procedeele probatorii efectuate sau obţinute prin încălcarea legii să fie eliminate, când există un caz de nulitate absolută; sau în cazul dovedirii unei vătămări care nu poate fi înlăturată astfel, când există un caz de nulitate relativă.

Analizând contestaţia declarată de inculpaţii A.R.P., M.A. şi V.E.D., judecătorul de cameră preliminară reţine următoarele:

În condiţiile art. 344 alin. 4 C.p.pen. judecătorul de cameră preliminară (menţionat mai jos JCP) poate ridica în camera preliminară excepţii din oficiu numai dacă sunt incidente prevederile art. 281 C.p.pen., respectiv dacă invocă un caz de nulitate absolută; cazurile de nulitate relativă din care derivă nelegalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală nu pot fi invocate de JCP.

Art. 344 alin. 2 C.p.pen. arată expres că cererile şi excepţiile pe cameră preliminară trebuie formulate de părţile din procesul penal sau persoana vătămată în scris. Pentru valabilitatea actului procedural care consemnează un act procesual este necesar în mod imperativ ca actul de procedură să îmbrace forma scrisă, când există o normă legală expresă în acest sens ori să fie consemnat într-un alt act procedură încheiat în scris (când nu se prevede în mod expres de lege forma scrisă a actului procedural); din conţinutul său să rezulte că s-au respectat cerinţele impuse de lege, respectiv nu poate fi completat cu probe extrinseci; să fie consemnat în limba română.

Faţă de cele de mai sus este o condiţie de validitate, ca cererile şi excepţiile invocate în camera preliminară de părţile din procesul penal sau persoana vătămată, să fie consemnate în scris, nu relatate verbal. Numai excepţiile invocate de către instanţă din oficiu se invocă oral de instanţă şi apoi se consemnează în scris în încheierea de şedinţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 347 alin. 4 C.p.p. „în soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută”.

Prin raportare la cele de mai sus JCP din cadrul Curţii va analiza contestaţia din prezenta cauză numai în raport cu cererile şi excepţiile invocate de către inculpaţi la instanţa de fond şi care se regăsesc în motivele contestaţiei; în limita în care în aceste cereri şi excepţii nu se invocă motive de nulitate publică care pot fi invocate sau luate în discuţie şi din oficiu direct în calea de atac a contestaţiei ca parte a procedurii de cameră preliminară, fază de sine stătătoare a procesului penal.

În acest sens se reţine că, JCP din cadrul Tribunalul Arad în mod adecvat a analizat şi răspuns la cererile şi excepţiile formulate în cauză atâta timp cât Tribunalul a analizat argumentele în fapt şi drept invocate de inculpaţi.

În procedura de cameră preliminară obiectul acesteia este bine definit, în această procedură, fiind analizate numai aspecte de legalitate a administrării probatoriului şi efectuării actelor de urmărire penală. Aspectele de temeinicie, respectiv de existenţă şi încadrare a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor în normele penale ale infracţiunilor reţinute în sarcina acestora este o operaţiune subsecventă ce se desfăşoară în faza de judecată a procesului penal şi în care se analizează temeinicia acuzaţiilor. O analiză a temeiniciei acuzaţiilor pe camera preliminară este inadmisibilă şi totodată ar atrage incompatibilitatea judecătorului ce a făcut un astfel de demers prematur.

Rechizitoriul criticat este în fapt un act de sesizare al instanţei cu acţiunea penală exercitată împotriva inculpaţilor.

Încadrarea juridică a faptelor penale reţinute în sarcina inculpaţilor prin acţiunea penală, iar apoi prin rechizitoriu realizată de procuror nu este un aspect ce poate fi cenzurat în procedura camerei preliminare; acest aspect fiind posibil a fi analizat în cursul fazei de judecată, făcându-se aplicarea art. 386 C.p.pen.

Rechizitoriul ca act de sesizare al instanţei din punct de vedere legal trebuie să îndeplinească exigenţele art. 328 C.p.pen.

JCP din cadrul Curţii reţine că în rechizitoriul nr. 29/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Timişoara faptele sunt descrise în mod corespunzător; la fel şi probele, pe care acuzarea se bazează. De altfel din punct de vedere formal rechizitoriul este legal întocmit sub aspectul datelor privitoare la faptele reţinute în sarcina inculpaţilor, a probelor şi mijloacelor de probă, atâta timp cât se fac referiri cel puţin pe scurt, la date privitoare la faptă şi la împrejurările în care a fost comisă cu indicarea probelor existente; descrierea faptelor trebuind să fie neechivocă.

În cazul de faţă în raport cu fiecare inculpat sunt examinate faptele în rechizitoriu cu indicarea probatoriului. Este de reţinut că, procurorul are o marjă în a prezenta starea de fapt şi probele pe care se bazează acuzarea; de la o expune pe larg până la o expunere succintă, dar până la limita în care judecătorul să poată deduce obiectul acuzării, limitele judecăţii şi probele pe care se sprijină acuzarea.

În cauză JCP din cadrul Curţii, constată că actele materiale ale faptelor penale reţinute în sarcina inculpaţilor sunt descrise pe larg la filele 5-19 ale actului de sesizare, iar la filele 19-21 actele materiale ale faptelor penale reţinute în sarcina inculpaţilor sunt prezentate într-un mod sistematizat şi totodată sunt încadrate în tipicitatea infracţiunilor ce au stat la baza sesizării instanţei.

Descrierea în rechizitoriu a faptelor penale reţinute în sarcina inculpaţilor este suficientă în fapt şi drept pentru legala sesizare a instanţei de judecată. În cauză rechizitoriul nu este confuz sau inexact, fiind suficient de clar pentru a stabili obiectul şi limitele judecăţii.

JCP din cadrul Curţii reţine la fel ca JCP din cadrul Tribunalului Arad că, contrar susţinerilor contestatorului V.E.D. acestuia nu i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil sub aspectul încălcării dreptului la apărare, în raport cu împrejurarea că în data de 24.10.2016 acestui inculpat i s-a adus la cunoştinţă că s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de el dobândind calitatea de inculpat, la data de 26.10.2016 a fost audiat în calitate de inculpat, iar la data de 21.11.2016 s-a întocmit actul de sesizare al instanţei.

În acest sens se reţine că inculpatului i s-a adus la cunoştinţă calitatea de suspect la data de 16.05.2016. După această dată s-au administrat majoritatea probelor împotriva inculpatului. Inculpatul pe perioada urmăririi penale s-a prevalat de dreptul la tăcere.

Inculpatul pe parcursul urmăririi penale nu a uzat de drepturile prevăzute de art. 78 şi 83 C.p.pen.; nemanifestând un rol activ în cursul urmăririi penale, neprezentându-şi poziţia procesuală faţă de acuzaţiile aduse şi nepropunând probe.

În condiţiile art. 309 C.p.pen. acţiunea penală se pune în mişcare de procuror prin ordonanţă în cursul urmăririi penale când acesta constată că sunt probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există o cauză de împiedicare prevăzută de art. 16 alin. 1 C.p.pen. În situaţia anterioară procurorul în condiţiile art. 7 C.p.pen. este obligat să pună în mişcare acţiunea penală.

Din textul art. 309 C.p.pen. nu rezultă o limită minimă sau maximă de timp ce trebuie respectată, între momentul când o persoană dobândeşte calitatea de suspect şi momentul în care faţă de suspect se pune în mişcare acţiunea penală cel în cauză dobândind calitatea de inculpat. La fel nu există o limitare în timp între momentul punerii în mişcare a acţiunii penale şi momentul trimiterii în judecată prin rechizitoriu al celui faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală.

În toate cazurile drepturile şi obligaţiile procesuale şi procedurale trebuie exercitate, respectiv îndeplinite cu bună credinţă de toţi participanţii la procesul penal.

În limita în care organul de urmărire penală îşi îndeplineşte obligaţiile procesuale şi procedurale cu rea credinţă, această împrejurare se răsfrânge asupra caracterului echitabil al procesului de care trebuie să beneficieze inculpatul.

În cazul  de faţă JCP din cadrul Curţii constată că inculpatului V.E.D. i s-a adus la cunoştinţă calitatea de suspect în timp util, cu respectarea art. 305 alin. 3 C.p.pen. la data când din probele administrate a rezultat suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit faptele pentru care s-a început urmărirea penală. După această dată s-au administrat probe în mod legal din care a rezultat că faptele pentru care s-a început urmărirea penală faţă de suspect se încadrează în tipicitatea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată ulterior şi totodată nu există o cauză de neimputabilitate sau justificativă, care să împiedice punerea în mişcare a acţiunii penale; context în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare faţă de cel în cauză.

Legiuitorul nu a impus organelor de urmărire penală ca probele să fie administrate după punerea în mişcare a acţiunii penale, ci ca principiu general, pentru egalitatea de arme a impus ca probele să fie administrate cât mai mult posibil, după dobândirea calităţii de suspect a făptuitorului.

Se reţine că în condiţiile art. 7 C.p.pen. acţiunea penală este guvernată de principiul oficialităţii şi exercitarea acesteia nu poate fi temporizată de inactivitatea bazată pe motivaţii subiective din partea făptuitorului; în acest sens este art. 312 şi art. 313 C.p.pen.

Ca urmare a celor anterioare, JCP din cadrul Curţii, constată că inculpatului V.E.D. nu i-a fost încălcat dreptul la apărare, respectiv dreptul de a propune şi de a administra probe în apărare, în contextul în care acesta a avut posibilitatea începând cu data de 16.05.2016, până la data de 21.11.2016 să propună probe, dar nu a uzat de acest drept.

În raport cu criticile privind nelegalitatea administrării probelor în cursul urmăririi penale, pe considerentul că probele administrate în cursul urmăririi penale care garantează aflarea adevărului sunt insuficiente pentru a se demonstra existenţa elementelor de tipicitate ale infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii; se reţine că în condiţiile art. 100 C.p.pen. în cursul urmăririi penale se administrează probe atât în favoarea cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului la cerere ori din oficiu. În cauză probele au fost legal administrate. În condiţiile art. 327 C.p.pen. procurorul când constată că în cauză s-au respectat dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate poate emite rechizitoriul.

În cursul efectuării operaţiunii anterioare procurorul beneficiază de o marjă de apreciere proprie, şi numai în limita în care în mod manifest probatoriul este insuficient sau unidirecţional în acuzarea suspectului se poate reţine în substanţă că s-a încălcat egalitatea de arme între apărare si acuzare, precum şi dreptul la apărare, ca şi componente ale dreptului la un proces echitabil, ocrotit de art. 6 din Convenţia EDO.

JCP din cadrul Curţii reţine că o dată cu finalizarea urmăririi penale nu se închide şi posibilitatea administrării de probe noi, care se pot administra atât în cameră preliminară (se pot depune înscrisuri) cât şi în cursul judecăţii.

Obiectul procedurii nu include aspecte legate de temeinicia trimiterii în judecată sau de posibilitatea de a ordona administrarea unor noi probe de către procuror. În acest fel este ilustrat principiul separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal, reglementat de art.3 C.p.pen.; legiuitorul stabilind că în cursul urmăririi penale prerogativa strângerii mijloacelor de probă şi aprecierea asupra oportunităţii trimiterii în judecată aparţin exclusiv Ministerului Public.

Pe de altă parte, o probă poate fi exclusă numai dacă actul prin care a fost dispusă/ autorizată/administrată este afectat fie de o nulitate absolută, fie de o nulitate relativă invocată în condiţiile prevăzute de art. 282 C.p.p.

JCP din cadrul Curţii, reţine că este neîntemeiată şi excepţia privind nelegalitatea proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice şi cele din mediul ambiental, efectuate, pe considerentul că mandatul de supraveghere tehnică a fost pus în executare de către Serviciul Român de Informaţii, în raport cu decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2916

În raport cu criticile privind nelegalitatea interceptărilor, se reţine că contestatorii critică legalitatea procedeelor probatorii, respectiv mijloacele de probă scrise sub forma proceselor verbale de redare a activităţilor desfăşurate privind interceptările şi înregistrarea convorbirilor telefonice şi în mediul ambiental; efectuate în dosarul de urmărire penală.

Critica vizează împrejurarea că procedeele probatorii a fost efectuate/îndeplinite de un organ necompetent, respectiv de SRI, care nu este organ de cercetare penală.

JCP din cadrul Curţii reţine, că în raport cu criticile formulate, procedeele probatorii în discuţie nu se impune a fi apreciate ca fiind afectate de nulitate absolută sau relativă şi pe cale de consecinţă a constata şi că mijloacele probatorii obţinute în baza procedeelor probatorii criticate ca nelegale sunt afectate de nulitate absolută sau relativă; şi ca o consecinţă a acestei nulităţi să se excludă probele obţinute prin procesele verbale încheiate în urma procedeelor probatorii criticate.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016 s-a declarant ca neconstituţională sintagma din art. 142 alin. 1 C.p.pen. "ori de alte organe specializate ale statului" pe considerentul în esenţă că această sintagmă legală nu este una de calitate, clară, precisă şi previzibilă atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată.

Prin prisma efectelor obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale rezultă că legalitatea procedeelor probatori şi a mijloacelor de probă obţinute cu sprijinul “altor organe specializate” poate fi analizată numai în limita în care cauza se află în faza de urmărire penală, sau în faza de camera preliminară. Punctul terminus în care se poate pune în discuţie legalitatea probelor administrate în faza urmăririi penale, este data pronunţării definitive a hotărârii judecătorului de camera preliminară. Numai până la această dată se poate analiza legalitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016.

Curtea reţine că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 se întinde şi asupra proceselor aflate pe rol în faza de urmărire penală, sau în faza camerei preliminare, care însă nu au primit o soluţie definitivă pe cameră preliminară, până la data publicării Deciziei nr. 51/2016 în Monitorul Oficial.

În cauzele penale care la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 depăşiseră faza camerei preliminare nu se mai poate reanaliza legalitatea supravegherii tehnice şi nici nu se mai pot exclude probele obţinute în baza acestor procedee probatorii, chiar obţinute cu sprijinul “altor organe specializate”; pentru că altfel s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a judecătorului de camera preliminară ce a instrumentat cauza şi care s-a pronunţat definitiv pe legalitatea probelor administrate în fază de urmărire penală; împrejurare ce ar atrage inclusiv incidenţa art. 6 din Convenţia EDO sub aspectul securităţii raporturilor juridice generate de o hotărâre judecătorească definitivă.

În cazul de faţă se constată că procesul penal ce-i vizează pe contestatori se află în faza procedurii de camera preliminară şi nu există o hotărâre definitivă în această fază a procesului penal; cu toate acestea în cauză nu este incidentă şi aplicabilă decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016, aceasta neproducând efecte din punct de vedere procesual în cauză.

În acest sens se reţine că, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Deciziile nr.410 din 10 aprilie 2008 şi nr. 962 din 25 iunie 2009, asupra prevederilor art. 911 şi art. 912  Codul de procedură penală din 1968 prin care a constatat că acestea sunt constituţionale, neîncălcând dreptul la un proces echitabil. Instanţa de contencios constituţional a statuat că prevederile art. 911 şi art. 912  din Codul de procedură penală din 1968, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a limitelor cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, oferă suficiente garanţii specifice dreptului la un proces echitabil.

Conform dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Aceste prevederi constituţionale, sunt reluate, la nivel legal, prin art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora.

În ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, se reţine că „decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor” (Decizia C. Const. nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial - facta futura; însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (potrivit Deciziei C. Const.  nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (în acest sens, Decizia C. Const. nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007), se reţine că deciziile C.Const. nu pot constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, în aplicarea pentru viitor a deciziilor C. Const. se vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, situaţii care au devenit facta praeterita.

În aceste condiţii, se reţine că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate  a unei dispoziţii legale se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent dacă s-a invocat sau nu neconstituţionalitatea dispoziţiilor declarate ca neconstituţionale; întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei C. Const. este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes.

În privinţa cauzelor în care raportul juridic nu este guvernat de dispoziţii ale legii declarate în mod expres neconstituţionale se reţine că partea nu poate solicita aplicarea unei decizii de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru un astfel de demers în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei C. Const, fără o bază legală expresă.

În raport cu cele de mai sus rezultă că nu este întemeiată solicitarea contestatorilor de excludere a probatoriului susmenţionat, acesta nefiind afectat de nulitate absolută sau relativă prin prisma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016, care nu se aplică normelor legale în baza cărora s-au administrat probele contestate.

Pentru aceste considerente, Curtea în baza art. 425 ind. 1 alin. 7 pct. 1 lit. b, raportat la art. 347 Cod procedură penală, va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de inculpaţii A.R.P., M.A. şi V.E.D., împotriva încheierii penale nr. 1 din 5 ianuarie 2017 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad în dosarul nr. 7380/108/2016/a1 şi va menţine încheierea contestată.

Domenii speta

Spete similare