Obligaţie de a face. Demolarea unei constructii edificata pe terenul altuia, în raport de exigentele art. 494 Cod civil, nu se poate dispune la cererea proprietarului terenului decât daca constructorul a fost de rea-credinta.

DOMENIU – Demolări.

Obligaţie de a face. Demolarea unei constructii edificata pe terenul altuia, în raport de exigentele art. 494 Cod civil, nu se poate dispune la cererea proprietarului terenului decât daca constructorul a fost de rea-credinta.

- art. 494 alin. 2 C.proc.civ., art. 494 alin. 3 teza a II-a C.Civ.

Intimaţii pârâţi reclamanţi nu se află în situaţia juridică a constructorului care a edificat, cu rea-credinţă o construcţie pe terenul altei persoane deoarece această construcţie nu a fost edificată de către ei, ci de către intimata chemată în garanţie, de la care au dobândit imobilul. Pe de altă parte, astfel cum a reţinut corect instanţa de apel, pe baza probatoriului administrat în cauză, limitele terenului sunt identice cu cele existente în anul 1940, părţile recunoscând faptul că gardul ce desparte cele două proprietăţi se află alipit de viţa de vie existentă în curtea intimaţilor pârâţi reclamanţi, ce are o vechime de peste 20 de ani, susţineri confirmate şi prin cercetarea la faţa locului.

Nu în ultimul rând, pretenţile apelanţilor reclamanţi întemeiate pe dispoziţiile art. 494 alin. 2 C.proc.civ. nu se justifică nici din perspectiva calităţii de proprietari a acestora asupra terenului în suprafaţă de 16,16 mp, prin prisma efectului uzucapiunii de 30 de ani opus de intimaţii pârâţi reclamanţi.

(Decizia civilă nr. 190 R/28.03.2017 pronunţată de Curtea de apel Secţia a IV-a civilă)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 22.12.2003, reclamanţii PA, PD, PG, PC, PI, PV, PM, PM şi PT au solicita instanţei obligarea pârâţilor ROV şi RRsă desfiinţeze pe cheltuiala lor, construcţiile pe care le-au ridicat pe terenul proprietatea reclamanţilor, situat în Bucureşti, str., sector 1; să achite daune cominatorii în cuantum de 1.000.000/zi de întârziere până la executarea obligaţiei; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că în baza deciziei  nr. /04.04.1994 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în dosarul nr. 1451/1992, aceştia au devenit proprietarii terenului situat în Bucureşti, str. sector 1. S-a susţinut că acest teren este ocupat în parte, pe suprafaţa de 18,93 mp de către pârâţi.

Prin acţiunea ce a format dosarul nr. /2000 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii au solicitat instanţei obligarea numitei PD – autoarea pârâţilor – să desfiinţeze pe cheltuiala ei construcţiile ridicate pe suprafaţa de 18,93 mp, însă la data formulării acţiunii reclamanţii nu aveau cunoştinţă de faptul că PD înstrăinase prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. /08.02.2000, întregul imobil situat în Bucureşti, strada, nr., sector 1. La solicitarea adresată pârâţilor aceştia au arătat că titlul executoriu nu le este opozabil. Reclamanţii au mai arătat că raportul de expertiză din dosarul nr. /2000 le este favorabil, constatând încălcarea proprietăţii acestora cu suprafaţă de 18,93 mp., aspect ce reiese şi din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de către domnul expert Balint Emeric.

În drept au fost invocate disp. art. 494 al. 2 C.civ, art. 1077 C.civ, art. 13 din H.G. 1278/2002; ART. 112 şi urm  C.proc.civ iar în probaţiune s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, martori, expertiză tehnică construcţii.

La data de 23.01.2004 pârâţii au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională. În motivarea întâmpinării aceştia au arătat că din dispozitivul deciziei nr. /04.04.1994 rezultă că instanţa a dispus obligarea Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti să facă propuneri de restituire a terenului astfel încât prin Ordinul Prefectului mr. 313/23.11.1994 s-a dispus atribuirea suprafeţelor de teren menţionate în decizia Curţii Supreme de Justiţie. Numai cu ocazia întocmirii procesului verbal de punere în posesie întocmit la data de 31.10.2000 s-a procedat la măsurarea efectivă a terenului, punerea în posesie realizându-se numai în privinţa suprafeţei de 436,33 mp, această suprafaţă fiind liberă de construcţii definitive. Reclamanţii au semnat procesul verbal de punere în posesie şi nu l-au contestat în modalităţile prevăzute de lege. Prin urmare, s-a susţinut că reclamanţilor li s-a recunoscut un drept de proprietate asupra suprafeţei de 436,33 mp şi nu 443 mp.

Pârâţii au mai arătat că prin suprapunerea planurilor cadastrale se remarcă faptul că imobilul din strada Transilvania, nr. 50 se află în prezent între aceleaşi limite ca în anul 1955, terenul deţinut de reclamanţi fiind cel care a suferit modificări începând cu anul 1908, dată la care autorul acestora a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din strada, nr., sector 1, Bucureşti. S-a mai susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile accesiunii imobiliare artificiale invocată de reclamanţi ca temei de drept.

În drept au fost invocate disp. art. 115 şi urm C.proc.civ iar în probaţiune s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, martori, expertiză, interogatoriu, cercetare locală.

Prin cererea reconvenţională formulată la aceeaşi dată, pârâţii au solicitat instanţei să constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren de 13,30 mp din Bucureşti, strada, reprezentând diferenţa dintre suprafaţa efectiv stăpânită şi suprafaţa de 97 mp care a format obiectul contractului de vânzare, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor transmiţătorilor succesivi; cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate disp. art. 1837 şi urm şi 1859 şi urm C.civ. iar în probaţiune s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, martori, expertiză.

La aceeaşi dată pârâţii au formulat cerere de chemare în garanţie a numitei Pda pentru evicţiunea parţială ce s-ar putea produce ca urmare a admiterii demersului judiciar iniţiat de reclamanţi, solicitând instanţei obligarea acesteia la plata valorii actuale a părţii din imobil ce s-ar putea pierde ca urmare a evicţiunii, la plata  contravalorii lucrărilor de demolare şi reconstruire a părţii din construcţie şi de gard ce ar cădea pe terenul pretins de reclamant; cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate disp. art. 60-63 C.proc.civ şi art. 1357 C.civ iar în probaţiune s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu, expertiza tehnica în construcţii.

La data de 26.02.2004 chemata în garanţie PDAa formulat întâmpinare, solicitând instanţei respingerea acţiunii formulată de reclamanţi, admiterea cererii reconvenţionale şi respingerea cererii de chemare în garanţie; cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată din data de 18.03.2004  instanţa a încuviinţat părţilor proba cu înscrisuri, expertiza tehnică construcţii şi expertiza tehnică topografică şi a respins ca neutilă proba cu interogatoriul, raportul de expertiză construcţii fiind anexat la filele 172-190 iar raportul de expertiză topo la filele 226-239.

La data de 02.12.2004 pârâţii reclamanţi au formulat o precizare a cererii reconvenţionale în sensul că solicită ca instanţa să constate dobândirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 16,94 mp.

La termenul de judecată din data de 02.12.2004 instanţa a încuviinţat proba cu cercetarea la faţa locului, procesul verbal întocmit la data de 15.02.2005 fiind anexat la filele 305-308.

Prin sentinţa civilă nr. /14.04.2005, Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea, a respins cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie.

Prin decizia civilă nr. /19.12.2013, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiate apelurile formulate împotriva sentinţei civile nr. 14.04.2005.

Prin decizia civilă nr. din data de 30.10.2013, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursurile împotriva decizie civile nr. /19.12.2013, a casat sentinţa pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi a trimis spre rejudecare instanţei de fond, fiind astfel înregistrat prezentul dosar, sub nr. /299/2014.

Prin încheierea din data de 03.06.2014 instanţa a stabilit cadrul procesual activ, astfel cum a dispus Curtea de Apel prin decizia civilă nr. /2013 şi a dispus rectificarea citativului în sensul indicării în mod corect şi complet a numelor reclamanţilor şi a persoanelor introduse în judecată.

Prin încheierea din data de 04.11.2014 instanţa a respins cererea de suspendare formulată în conformitate cu disp. art. 243 C.proc.civ.

La termenul de judecată din data de 24.02.2015 instanţa a apreciat că nu se impune refacerea probatoriului şi a încuviinţat probele administrate în primul ciclu procesual.

Prin sentinţa civilă nr. /10.03.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, s-a respins acţiunea formulată de reclamanţii POG, PD , DVA, DVAEJ, DA,OI,PTG, s-a luat act de faptul că pârâţii solicită cheltuieli de judecată pe cale separată; s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională; s-a luat act de faptul că reclamanţii solicită cheltuieli de judecată pe cale separata; s-a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în fapt, că prin decizia civilă nr. pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie la data de 04.04.1994 în dosarul nr. 1451/1992, instanţa a admis acţiunea formulat de reclamanţi şi a obligat Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti să facă propuneri de restituire către reclamanţi a suprafeţei de teren de 443 mp situat în Bucureşti, str..

Prin ordinul 313/23.11.1994 al Prefecturii Municipiului Bucureşti, s-a atribuit în proprietatea reclamanţilor suprafaţa de teren ce a făcut obiectul art. 35 al. 5 din Legea 18/1991 iar la data de 31.10.2000 a fost întocmit procesul verbal de punere în posesie. De abia cu ocazia întocmirii acestui proces verbal s-a realizat o măsurarea a terenului situat în Bucureşti, str. T, sector 1, reclamanţii fiind puşi în posesie asupra suprafeţei de 436,33 mp în indiviziune.

Reclamanţii nu au făcut dovada contestării acestui proces verbal de punere în posesie.

Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. /08.02.2000 pârâţii ROşi RRau dobândit de la chemata în garanţie PDAdreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, strada T, sector 1, compus din 97 mp în folosinţă şi construcţie.

În drept, în conformitate cu disp. art. 492 C.civ, orice construcţie făcut în pământ sau asupra pământului este prezumată a fi făcută de proprietarul acelui pământ iar conform art. 494 al. 3 din acelaşi act normativ, dacă construcţia a fost făcută de altă persoană  de bună-credinţă, proprietarul nu va putea cere desfiinţarea clădirii.

Prin urmare, raportat la temeiul de drept invocat de către reclamanţi,  în vederea obţinerii desfiinţării construcţiei este necesar ca proprietarul terenului pe care este ridicată construcţia să dovedească reaua-credinţă a persoanei care a ridicat construcţia.

În prezenta speţă, astfel cum reiese din raportul de expertiză topo realizat de domnul expert Dumitrescu Marian Andy, din suprapunerea planurilor topografice întocmite în perioada 1940-1980 cu planul realizat în 2004, limitele terenului situat în Bucureşti, strada T, aparţinând pârâţilor, sunt identice cu cele existente înainte de 1994 (f.230).

S-a mai constatat că la nivelul anului 1940, prin procesul verbal din dosarul nr. 90816/1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, imobilul situat în Bucureşti, strada T – aparţinând reclamanţilor – s-a constatat că terenul are o suprafaţă de 364 mp care diferă substanţial de suprafaţa de 443 mp din cuprinsul deciziei CSJ nr. 259/2004, diferenţă ce nu poate fi explicată întrucât nu există documentaţie în acest sens. Acest aspect este confirmat de procesul verbal de punere în posesie mai întocmit la data de 31.10.2000, prin care reclamanţii au fost puşi în posesie asupra suprafeţei de 436,33 mp în indiviziune, aceasta fiind suprafaţa liberă de construcţii încă de la momentul punerii în posesie.

Totodată, conform raportului de expertiză construcţii, perimetrul terenului situat în strada T, aparţinând pârâţilor, nu s-a modificat iar terenul şi-a păstrat forma literei L întors, încă din 1940, toate caracteristicile terenului rămânând identice până la data efectuării expertizei. Aceste constatări ale expertului au fost confirmate prin cercetarea la faţa locului, ocazie cu care reclamanţii au recunoscut că construcţia a fost ridicată pe terenul lor cu mult înainte de dobândirea dreptului de proprietate de către pârâţi. De asemenea părţile au recunoscut că gardul ce desparte cele două proprietăţi se află alipit de viţa de vie plantată în curtea pârâţilor, ce are o vechime de peste 20 de ani.

Faţă de aceste aspecte, este evident faptul că construcţia a cărei desfiinţare se solicită a fost ridicată anterior achiziţionării de către pârâţi  prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. /08.02.2000, astfel încât se reţine buna-credinţă a pârâţilor. Prin urmare reclamanţii nu au probat condiţia relei-credinţe, necesară în vederea admiterii acţiunii şi desfiinţării construcţiei, conform art. 494 al. 3 mai sus menţionat. 

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională instanţa a stabilit că, în plan teoretic, prin uzucapiune se înţelege naşterea dreptului de proprietate sau a altui drept real asupra unui bun imobil prin posedarea lui de către o persoană în condiţiile şi termenul prevăzute de lege. În acest sens, în Codul civil de la 1864 nu este utilizat termenul de uzucapiune, ci acela de prescripţie, în art. 1837 prevăzându-se că aceasta este un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligaţie.

Pentru a putea dobândi proprietatea unui bun prin prescripţia achizitivă de 30 de ani, cel care o invocă trebuie să îndeplinească, conform dispoziţiilor art. 1890 Cod civil, două condiţii în mod cumulativ, respectiv posesia exercitată să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu, iar intervalul de timp în care se exercită posesia să corespundă timpului prevăzut de lege, pentru incidenţa uzucapiunii, acela de 30 de ani.

În conformitate cu disp. art. 1870 C.civ de la 1864 cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia.

Prin sentinţa civilă nr. /14.05.2001 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. /2000  - definitivă prin respingerea apelului (f.15-16) a admis în parte cererea reclamanţilor şi a dispus obligarea chematei în garanţie din prezenta cauză să ridice construcţia edificată pe terenul situat în Bucureşti, str. T, sector 1.

Faţă de aceste aspecte, raportat la solicitarea pârâţilor reclamanţi de joncţiune a posesiilor, instanţa a constatat că termenul de prescripţie de 30 de ani a fost întrerupt prin formularea acţiunii ce a făcut obiectul dosarului în care s-a pronunţat sentinţa de admitere nr. 5332/14.05.2001. Prin urmare, de la data introducerii acestei cereri a început să curgă un nou termen de prescripţie de 30 de ani ce nu s-a împlinit nici prin joncţiunea posesiilor pârâţilor reclamanţi cu a chematei în garanţie şi cu atât mai mult nici prin posesia exercitată de pârâţii reclamanţi de la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, respectiv 08.02.2000. Aşadar, la data pronunţării prezentei nu s-a împlinit termenul de prescripţie de 30 ani prev. de art. 1890 C.civ. însă nimic nu împiedică pârâţii reclamanţi să formuleze o astfel de acţiune ulterior împlinirii termenului de prescripţie achizitivă.

Dând eficienţă considerentelor mai sus expuse instanţa a respins ca neîntemeiată atât cererea principală cât şi cea reconvenţională şi faţă de soluţia de respingere a acţiunii, a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie. Totodată, instanţa a luat act de manifestarea de voinţă atât a reclamanţilor pârâţi cât şi a pârâţilor reclamanţi, de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinţei civile nr. /10.03.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti au formulat apel reclamanţii pârâţi POG, PD,  CM, DVA, JB, DAşi OIşi pârâţi-reclamanţi ROşi RR.

Prin decizia civilă nr. A din data de 06.05.2016, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă a respins apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi-pârâţi POG şi PD şi de către apelanţii-reclamanţi-pârâţi CM, DVA, JB, DAşi OI, ca nefondate.

A admis apelul formulat de apelanţii-pârâţi-reclamanţi ROşi RR, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis cererea reconvenţională şi a constatat că pârâţii-reclamanţi ROşi RRau dobândit prin efectul uzucapiunii de 30 ani dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 16,16 m.p. necuprins în titlul de proprietate al pârâţilor-reclamanţi şi care este  inclusa în suprafata totala de 113,16 mp situata la adresa din Bucuresti, str. T, sector 1 şi identificată prin vecinatati în cadrul raportului  de expertiza tehnica în specialitatea construcţii civile întocmit de către expert Liliana Ciocârlan.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că apelanţii reclamanţi pârâţi CM, DVA, JB, DAşi OIau susţinut faptul că instanţa de fond în mod nelegal le-a respins cererea pentru efectuarea unui Supliment la Raportul de expertiza.

Aceste susţineri nu au fost reţinute de Tribunalul, în mod judicios această cerere fiind respinsă de instanţa de fond, faţă de obiectul dedus judecăţii şi limitele deciziei de casare nr. 1732/30.10.2013, precum şi probele administrate în faţa instanţei de fond şi apel în primul ciclu procesual, probe suficiente pentru stabilirea situaţiei de fapt.

Având în vedere că apelanţii-reclamanţi-pârâţi PD Viorel, POG, CM, DVA, JB, DAşi OIau criticat soluţia instanţei referitor la acţiunea principală, apelurile acestora au fost analizate împreună, motivele de apel invocate vizând reţinerea în mod greşit a situaţiei de fapt şi nelegala aplicare a dispoziţiilor art. 494 Codul civil din 1864 incidente în cauză.

Cu privire la situaţia de fapt, tribunalul a reţinut că aceasta a fost corect stabilită de către instanţa de fond.

Astfel, apelanţii-reclamanţi-pârâţi PD, POG, CM, DVA, JB, DAşi OIsunt proprietarii suprafeţei de 443 mp teren situat în Bucuresti, str. Tîn baza deciziei civile nr. 259 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie la data de 04.04.1994 în dosarul nr. 1451/1992.

Prin ordinul nr. 313/23.11.1994 al Prefectului Municipiului Bucureşti, s-a atribuit în proprietatea reclamanţilor suprafaţa de teren ce a făcut obiectul art. 35 al. 5 din Legea 18/1991 iar la data de 31.10.2000 a fost întocmit procesul verbal de punere în posesie. Abia cu ocazia întocmirii acestui proces verbal s-a realizat o măsurarea a terenului situat în Bucureşti, str. T, sector 1, reclamanţii fiind puşi în posesie asupra suprafeţei de 436,33 mp în indiviziune, retinandu-se ca pe latura de est se invecineaza cu PDApe o lungime de 14,8 m.

Reclamanţii nu au făcut dovada contestării acestui proces-verbal de punere în posesie.

Trebuie menţionat ca în dosarul nr. 1451/1992 nu a fost efectuat un raport de expertiza pentru a se stabili daca suprafaţa deţinută de autorul reclamanţilor poate fi restituita în natură integral pe vechiul amplasament.

Prin sentinta civila nr. 5332/14.05.2001 pronuntata de Judecatoria sector 1 Bucuresti s-a admis în parte actiunea formulata de reclamanti, în temeiul art. 480 C.civ şi obligata parata PDAsa ridice pe cheltuiala sa, constructiile edificate pe terenul din str., identificate în raportul de expertiza pe o suprafata de 18,93 mp.

Insa la data de 14.02.2000 (anterior introducerii actiunii ce a format dosarul nr. 7045/2000) prin contractul autentificat sub nr. 877, PDAa instrainat „[...]imobil situat în Bucureşti, Str. T, Sectorul 1, compus din teren în suprafaţă de 97mp., construit şi neconstruit, în folosinţă şi construcţia formată din demisol, parter, etaj, respectiv trei camere şi dependinţe [.../".

În Contractul de vânzare-cumpărare s-a menţionat că vânzătoarea a dobândit imobilul din Str. T de la soţii PC şi PA, conform Contractului de donaţie autentificat sub nr. /24.09.1990, care la rândul lor au dobândit imobilul de la MS, conform Contractului de vânzare — cumpărare autentificat sub nr. /27.04.1990.

MS a vândut soţilor PC „[...] locuinţa situată în Bucureşti, Str. T, Sector 1 ce se compune din două camere, hol, bucătărie, baie, magazie, cămară, spălătorie şi pivniţă. Dreptul de folosinţă asupra terenului indiviz în suprafaţă de 97 mp. /..._/".

La rândul lor soţii PC şi PA au donat Chematei în garanţie „[...] locuinţa situată în Bucureşti, Str. T, Sector 1, ce se compune din: hol, două camere, bucătărie, baie, magazie, cămară, spălătorie şi pivniţă." De asemenea, în cuprinsul Contractului de donaţie este indicată suprafaţa de 97 mp. teren.

Ulterior dobândirii imobilului din Str. T, respectiv la data de 14.03.1991, dna. PDAa obţinut Autorizaţia pentru efectuarea de lucrări de consolidare şi amenajare a imobilului.

Demersul judiciar al reclamanţilor a fost determinat de refuzul paratilor, în cadrul procedurii executarii silite, de a proceda la demolarea constructiilor edificate pe suprafata de 18,93 mp, ca urmare a lipsei de opozabilitate a titlului executoriu.

Reclamantii, în prezenta actiune, au invocat dispozitiile art. 494, alin.2 Cod civil din 1864 potrivit cărora„daca proprietarul pamantului cere ridicarea plantatiilor şi a constructiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a facut; el poate chiar, dupa imprejurari, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vatamarile ce a putut suferi proprietarul locului, iar conform art. 494 al. 3 din acelaşi act normativ, dacă construcţia a fost făcută de altă persoană  de bună-credinţă, proprietarul nu va putea cere desfiinţarea clădirii.

Prin urmare, raportat la temeiul de drept invocat de către reclamanţi care se fundamentează pe ideea ca proprietatea unui lucru principal atrage şi pe aceea a unui lucru accesoriu,  în vederea obţinerii desfinţării construcţiei este necesar ca proprietarul terenului pe care este ridicată să dovedească reaua-credinţă a persoanei care a ridicat construcţia, întrucât, potrivit art. 1899 alin.2 Cod civil, buna credinţă se prezuma.

Astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, reclamanţii nu au reusit sa faca proba contrara, probele administrate în cauza, respectiv expertiza topografica, expertiza în specialitatea construcţii şi cercetarea la fata locului fiind concludente sub aspectul bunei-credinţe.

În prezenta speţă, astfel cum reiese din raportul de expertiză topo realizat de domnul expert Dumitrescu Marian Andy, din suprapunerea planurilor topografice întocmite în perioada 1940-1980 cu planul realizat în 2004, limitele terenului situat în Bucureşti, strada T, aparţinând pârâţilor, sunt identice cu cele existente înainte de 1994 (f.230).

S-a mai constatat că la nivelul anului 1940, prin procesul verbal din dosarul nr. 90816/1940 emis de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, imobilul situat în Bucureşti, strada T – aparţinând reclamanţilor – s-a constatat că terenul are o suprafaţă de 364 mp care diferă substanţial de suprafaţa de 443 mp din cuprinsul deciziei CSJ nr. 259/2004, diferenţă ce nu poate fi explicată întrucât nu există documentaţie în acest sens. Acest aspect este confirmat de procesul verbal de punere în posesie mai întocmit la data de 31.10.2000, prin care reclamanţii au fost puşi în posesie asupra suprafeţei de 436,33 mp în indiviziune, aceasta fiind suprafaţa liberă de construcţii încă de la momentul punerii în posesie.

Totodată, conform raportului de expertiză construcţii efectuat de expert judiciar Velicu Viorel „Construcţia are o vechime care poate fi apreciată la cel puţin 60 de ani, având în vedere aspectul exterior al clădirii, parterul înalt, scările exterioare, elementele arhitecturale ale faţadelor.” Expertul a mai reţinut că terenul construit şi-a păstrat configuraţia în forma literei „L" încă din anul 1940 şi până în prezent „Suprapunând cele trei planuri, din 1940,1955 şi 1966, s-a constatat că perimetrul terenului din str. T nu s-a modificat, iar terenul construit şi-a păstrat forma literei „L", situată în partea opusă străzii (hotarul de la nord, linia calcanului) până în prezent" (a se vedea în acest sens pag. 5 din Raportul de expertiză în specialitatea construcţii)

Totodată, şi prin al doilea raport de expertiză specialitatea construcţii efectuat de expert judiciar Liliana Ciocârlan în etapa procesuală a apelului din cadrul primului ciclu procesual, au fost reţinute următoarele: „Suprafaţă teren - din constatări în teren — 113,16 mp, din care aria construită - 82,45 mp (fişă imobil 1981), teren liber 30 mp (conform măsurători). [..] Conform plan cadastral (situaţie existentă în anul 1940), imobilul din str. T, este construit din teren liber şi locuinţă, având în plan forma „L". Amprenta la sol a unităţii de locuit, ca şi traseul împrejmuirii din zidărie au acelaşi contur pe planurile cadastrale din 1940,1955, 1966 şi planul anexă la Autorizaţia de înstrăinare 23T/24.04.1975 [..] Traseul împrejmuirii nu a fost modificat". (a se vedea în acest sens pag. 7 şi 8 din Raportul de expertiză)

Astfel, expertul judiciar reţine că „laturile de nord şi de est nu au fost modificate ca traseu şi lungimi, traseul împrejmuirii nu a fost modificat (conf. Plan situaţie 1940,1955,1966,1975, anexa 5 şi 6, declaraţia martorului E şi fotografii), extinderea parter şi demisol spre latura sudică a imobilului s-a efectuat în interiorul incintei (113,16 mp) fără a modifica limitele de est (spre proprietate str. T), vest (spre proprietate T), nord (proprietate T) şi sud (strada T) ale terenului situat la nr. 60 " (a se vedea în acest sens pag. 9 din Raportul de expertiză)

Totodată, expertul judiciar reţine că „Urmare a consolidării, amprenta la sol a unităţii de locuit tip duplex (82,45 mp) s-a încadrat în dimensiunea de 7,30 m a calcanului pe latura de nord, în dimensiunea de 4,60 m a laturii sudice şi de 14,83 m a laturii estice existente pe planurile de situaţie din 1940,1966,1975. Traseul împrejmuirii nu a fost modificat. În consecinţă, extinderea demisolului şi parterului, conform soluţiei constructive a consolidării s-au efectuat în limitele suprafeţei de teren aferentă imobilului de la nr. 60 (113,16 mp) (anexa 4.4.) şi în interiorul limitelor est (calcan) şi vest (calcan) ale terenului", (a se vedea în acest sens pag. 8 din Raportul de expertiză)

De asemenea, părţile au recunoscut că gardul ce desparte cele două proprietăţi se află alipit de viţa de vie plantată în curtea pârâţilor, ce are o vechime de peste 20 de ani, conform celor consemnate în pag. 4 a Sentinţei civile nr. 4562 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Cu ocazia efectuării cercetării la faţa locului, instanţa de fond a constatat că gardul ce desparte proprietatea reclamanţilor (strada T) de proprietatea paraţilor (strada T) se află lipit de viţa de vie plantată în curtea acestora, vită de vie ce are o vechime de peste 20 de ani; gardul ce delimitează cele două proprietăţi este construit în partea de vest din cărămidă veche, iar în partea de nord cele două proprietăţi sunt delimitate de un perete tip calcan.

Prin toate cele trei rapoarte de expertiză întocmite în dosar, experţii judiciari au stabilit, în urma studierii şi comparării planurilor topografice scara 1:100 întocmite în anii 1940-1955-1966-1980, analizării autorizaţiei de înstrăinare nr. 23T/24.04.1975 cu planul rezultat în urma măsurătorilor din 2004, că dimensiunile laturilor terenului din strada T sunt aceleaşi cu cele existente în anul 1940, modificările intervenite fiind considerate de experţi nesemnificative şi datorându-se, probabil, mijloacelor mai performante de măsurare, construcţia edificată pe terenul proprietatea lor având aceeaşi configuraţie în forma literei „L" întors, cu calcane pe liniile de hotar şi pe planul anexă la autorizaţia de înstrăinare.

În urma analizării tuturor probelor administrate în cauză, tribunalul a reţinut că imobilul dobândit de ROşi RRare aceleaşi coordonate şi aceleaşi graniţe încă din anul 1940, nefiind modificate până în prezent, construcţia fiind edificată în anii 1940-1950 de autorii apelanţilor-pârâţi-reclamanţi ROşi RR.

Apelanţii-reclamanţi-pârâţi nu au dovedit reaua-credinţă a apelanţilor-pârâţi-reclamanţi ROşi RR, construcţia a cărei desfiinţare se solicită fiind ridicată anterior achiziţionării de către aceştia a construcţiei, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. /08.02.2000, astfel încât se reţine buna-credinţă a acestora.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că reclamanţii nu au probat condiţia relei-credinţe, necesară în vederea admiterii acţiunii şi desfiinţării construcţiei, conform art. 494 al. 3 mai sus menţionat. 

Nu au fost reţinute susţinerile apelanţilor P în sensul că, construcţia a suferit modificări în ceea ce priveşte dimensiunea acesteia, respectiv s-a intrat cu construcţia pe terenul lor fiind încălcate limitele autorizaţiei pentru executarea de lucrări din data de 11 martie 1991, faţă de cele reţinute de expertul judiciar Liliana Ciocârlan „Urmare a consolidării, amprenta la sol a unităţii de locuit tip duplex (82,45 mp) s-a încadrat în dimensiunea de 7,30 m a calcanului pe latura de nord, în dimensiunea de 4,60 m a laturii sudice şi de 14,83 m a laturii estice existente pe planurile de situaţie din 1940,1966,1975. Traseul împrejmuirii nu a fost modificat. În consecinţă, extinderea demisolului şi parterului, conform soluţiei constructive a consolidării s-au efectuat în limitele suprafeţei de teren aferentă imobilului de la nr. 60 (113,16 mp) (anexa 4.4.) şi în interiorul limitelor est (calcan) şi vest (calcan) ale terenului", (a se vedea în acest sens pag. 8 din Raportul de expertiză).

Chiar dacă în niciun contract translativ de proprietate nu este menţionată şi suprafaţa clădirii care s-a înstrăinat, nu se poate concluziona că pârâţii sau autorii acestora au fost de rea-credinţă, ci reaua-credinţă trebuia dovedită.

Nu sunt astfel incidente dispoziţiile art. 494 alin. 2 Cod civil.

Cu privire la apelul formulat de apelanţii-pârâţi-reclamanţi ROşi RR, tribunalul a reţinut că, la data de 23.01.2004 apelantii-pârâţi-reclamanţi ROşi RRau formulat cerere reconvenţională solicitând instanţei să constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren de 13,30 mp din Bucureşti, strada T, reprezentând diferenţa dintre suprafaţa efectiv stăpânită şi suprafaţa de 97 mp care a format obiectul contractului de vânzare, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor transmiţătorilor succesivi.

În drept au fost invocate disp. Art. 1837 şi urm şi 1859 şi urm C.civ.

La data de 02.12.2004 apelantii-pârâţi-reclamanţi au formulat o precizare a cererii reconvenţionale în sensul că solicită ca instanţa să constate dobândirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 16,94 mp.

Urmare a casării sentinţei civile nr. /14.04.2005 şi a deciziei civile nr. 156A/19.02.2013 prin decizia civilă nr. /30.10.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 4923/2/2013 şi trimiterii cauzei spre rejudecare, la data de 11.03.2014 reclamanţii au precizat cadrul procesual activ ca fiind compus din: CM şi DVA în calitate de moştenitori ai lui DA, fostă PA,  JB şi DAîn calitate de moştenitori ai lui PL; OI, fostă PI, PD şi PSM în calitate de moştenitori ai lui PV; PG şi PM.

Prin încheierea de şedinţă din data de 03.06.2014 instanţa a dispus rectificarea citativului în sensul indicării în mod corect al numelui reclamanţilor în viaţă ca fiind PD, POG, PI ŞI PG şi introducerea în cauză a numiţilor CM şi DVA în calitate de moştenitori ai lui DA, fostă PA; a numitelor JB şi DAîn calitate de moştenitori ai lui PL; PM în calitate de moştenitor ai lui PV şi a numitului POG în calitate de moştenitor al defunctei PM.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24.02.2015 instanţa a luat act de cererea de renunţare la judecata cauzei formulată de reclamantul PM şi de faptul că reclamantul PTîşi însuşeşte acţiunea.

Faţă de limitele deciziei de casare nr. /30.10.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 4923/2/2013, obligatorie pentru instanţa de fond conform art. 315 C.proc.civ., în mod corect s-a lămurit cadrul procesual activ în ceea ce priveşte acţiunea principală, instanţa de recurs nemenţionând că pârâţii-reclamanţi sunt obligaţi să indice cadrul procesual pasiv al cererii reconvenţionale. De altfel, o astfel de precizare nu era necesară, în cazul cererii reconvenţionale calitate procesuală pasivă având numai reclamanţii din cererea principală.

Prin urmare, susţinerile apelanţilor-reclamanţi-pârâţi POG, PD, CM, DVA, JB, DAşi OIpotrivit cărora pârâţii-reclamanţi trebuiau să indice cadrul procesual pasiv al cererii reconvenţionale, sunt nefondate.

Critica apelanţilor-pârâţi-reclamanţi ROşi RRprivind neanalizarea de către instanţa de fond a îndeplinirii condiţiilor uzucapiunii de scurtă durată şi incidenţa în cauză a principiului error comunis facit ius, este nefondată.

Astfel, prin cererea reconvenţională precizată, s-a solicitat să se constate că au dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren de 16,94 mp din Bucureşti, strada, nr., ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor transmiţătorilor succesivi, temeiul de drept invocat fiind art. 1837 şi urm şi 1859 şi urm C.civ.

Potrivit alin. (6) al art. 129 din VCPC „In toate carurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.”

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond nu trebuia să analizeze îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii de scurtă durată şi incidenţa în cauză a principiului error comunis facit ius, având în vedere că nu a fost investită de către apelanţii-pârâţi-reclamanţi cu aceste cereri.

Apelanţii-pârâţi-reclamanţi au invocat pentru prima dată incidenţa prescripţiei de scurtă durată prin Concluziile scrise depuse la instanţa de fond după închiderea dezbaterilor.

Prin intermediul concluziilor scrise nu se pot formula capete de cerere noi, art. 146 C.proc.civ. stabilind în mod expres că „Părţile vor putea fi îndatorate, după încheierea dezbaterilor, să depună concluzii scrise sau prescurtări scrise, semnate de ele, a susţinerilor lor verbale. Părţile vor putea depune concluzii sau prescurtări fără să fie obligate.”

Prin urmare, instanţa de fond în mod corect nu s-a pronunţat asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor legale privind prescripţia achizitivă de scurtă durată, întrucât că nu a fost învestită cu un asemenea capăt de cerere, pronunţându-se asupra tuturor capetelor de cerere formulate de către apelanţii-pârâţi-reclamanţi prin cererea reconventională.

În ceea ce priveşte neanalizarea incidenţei în cauză a principiului error comunis facit ius, se reţine că în faţa instanţei de fond nu s-a invocat acest principiu, ci pentru prima dată a fost invocat în faţa instanţei de apel, cerere inadmisibilă, în apel părţile neputând modifica obiectul acţiunii.

Nici susţinerea apelanţilor-pârâţi-reclamanţi în sensul că hotărârea instanţei de fond nu este motivată nu va fi reţinută de tribunal, sentinţa apelată cuprinzând motivele de fapt şi de drept care au dus la aprecierea de către instanţa de fond a caracterului neîntemeiat al cererii reconvenţionale şi cuprinde motivele pentru care nu au fost reţinute argumentele părţilor.

A fost apreciată ca fiind fondată critica apelanţilor-pârâţi-reclamanţi referitoare la greşita apreciere de către instanţa de fond a probelor administrate în cauză.

Astfel, uzucapiunea este modul original de dobândire a dreptului real imobiliar, în virtutea căruia, faptul posesiei prelungite în timp, peste 30 de ani şi care îndeplineste conditiile prevazute de art 1847 cod civ, conduce la dobândirea dreptului de proprietate.

Posesia constituie o stare de fapt de natura a produce unele drepturi pentru posesor şi exista atunci când sunt intrunite doua elemente: corpus, elementul materiel al posesie, care în speta de fata este terenul în suprafata totala de 16,16 mp  şi animus, elementul psihologic, care consta în vointa posesorului de a stapâni bunul pentru el sub nume de proprietar.

Din acest punct de vedere interesează voinţa sub care actionează posesorul când efectueaza actele materiale de stăpânire a bunului, adica intereseaza daca exista vointa de a exercita actele de stăpânire ca proprietar sau ca titular al altui drept real care face ca actele de stăpânire sa se realizeze pentru sine.

Din probele administrate în cauză, Tribunalul a retinut că pârâţii-reclamanţi ROşi RRau stăpânit personal şi prin joncţiunea posesiilor autorilor lor, PA, începand cu anii 1940-1950 până în data de 30.03.2000, data introducerii acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. 7045/2000, terenul în suprafaţă de 16,16 m.p. necuprins în titlul de proprietate al pârâţilor-reclamanţi şi care este  inclusa în suprafata totala de 113,16 mp situata la adresa din Bucuresti, str. T, sector 1 şi identificată prin vecinatati în cadrul raportului  de expertiza tehnica în specialitatea construcţii civile întocmit de către expert Liliana Ciocârlan, pe acest teren încă din anul 1940 fiind edificată de către autorii apelanţilor-pârâţi-reclamanţi o construcţie. Actele de stăpânire a terenului au fost realizate sub nume de proprietar.

Terenul a fost identificat prin vecinătăţi de către expert Liliana Ciocârlan care în raportul  de expertiza tehnica în specialitatea construcţii civile întocmit a menţionat„ … imobilul din str. T este alcătuit din teren de 113,16 mp. din care 97,00 m.p. teren construit şi neconstruit conform actului de vânzare cumparare nr. 877/2000 şi titlul de proprietate 23677/19.01.2007 şi 16,16 m.p. teren liber necuprins în titlul de proprietate. Construcţii (unitate de locuit tip duplex) cu regim înălţime parter, etaj, demisol având amprenta la sol de 82,45 m.p.

Suprafaţa terenului imobilului din str. T din actele depuse de părţi este de 97,00 m.p.; din constatări în teren – teren 113,16 m.p. din care aria construită de 82,45 m.p.; teren liber 30,71 m.p. (conform măsurători).

Are următoarele vecinătăţi:

-Nord – proprietate str. T

-Sud – str. T

-Est - proprietate str. T

-Vest - proprietate str. T

Delimitare teren – nord – calcan locuinţă

Sud – imprejmuire zid cărămidă, poartă metalică şi zid exterior al locuinţei

Est – calcan locuinţă

Vest – calcan locuinţă şi împrejmuire zid cărămidă.” (filele 117-121 vol. I dosar 4990/2005).

Din probele administrate nu reiese faptul că posesia a fost întreruptă ori discontinuă în perioada 1940-1950 - 30.03.2000.

Reţinând toate aceste aspecte, tribunalul a constatat faptul că posesia exercitată de către autorii pârâţilor-reclamanţi şi de către pârâţii-reclamanţi este una utilă fiind publică, neîntreruptă, netulburată, continuă şi sub nume de proprietar.

Posesia exercitată a început în anii 1940-1950, aspect dovedit prin înscrisurile depuse şi expertizele topo şi construcţii civile şi industriale administrate în cauză.

Astfel, până în data de 30.03.2000 s-a împlinit termenul de 30 de ani prevăzut de lege pentru uzucapiunea de lungă durată.

Totodată, în conformitate cu considerentele avute în vedere de Curtea Supremă de Justiţie la pronunţarea Deciziei în interesul legii nr. IV/2006, terenurile ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 şi-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, iar posesorii lor au beneficiat atât de prezumţia de neprecaritate prevăzută de art. 1854 din Codul civil, cât şi de dispoziţiile art. 1858 din Codul civil referitoare la prezumţia de neintervertire de titlu, astfel încât se reţine că intervalul de timp în care aceste legi au fost în vigoare nu a întrerupt cursul prescripţiei începute anterior, putând fi invocat la calcularea duratei de timp necesare pentru constatarea prescripţiei achizitive asupra acelor terenuri.

Prin urmare, au fost înlăturate susţinerile apelanţilor-reclamanţi-pârâţi privind neîndeplinirea condiţiilor prescripţiei achizitive de 30 de ani, nici în perioada 1945-1989 termenul de prescripţiei nefiind întrerupt.

În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii  CM, DVA, JB, DAşi OIcât şi reclamanţii POG şi PD.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă, recurenţii CM, DVA, JB, DAşi OIau arătat că, hotărârea pronunţată este nelegală şi netemeinică potrivit art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă vechi – nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Instanţa a stabilit o situaţie de fapt şi de drept greşită în raport de probele administrate, care au fost analizate trunchiat şi tendenţios după ce s-a respins cererea pentru efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, probă foarte importantă în cauză, care se referea la obiecţiuni la Raportul de expertiză întocmit de Liliana Ciocârlan, raport care a şi fost omologat prin hotărârea pronunţată.

Astfel, au arătat că în primul ciclu procesual, instanţa de apel a încuviinţat efectuarea unei noi expertize cu obiectivele propuse atât de reclamanţi, cât şi de pârâţi şi anume, pentru reclamanţii-pârâţi: identificarea imobilelor celor două părţi în litigiu, identificarea terenului în litigiu precizat de reclamanţi ca fiind în suprafaţă de 18,93 mp, determinarea vecinătăţilor acestui teren, să se precizeze dacă pe această suprafaţă de teren există edificate construcţii (18,93 mp), iar în caz afirmativ data edificării acestora, iar pentru pârâţii-reclamanţi: determinarea valorii terenului şi determinarea valorii construcţiei edificate pe această porţiune de teren, determinarea pierderilor de valoare pe care le-ar suferi pârâţii R în condiţiile în care s-ar desfiinţa construcţia în litigiu, determinarea pierderii în valoare pe care au suferit-o pârâţii R în privinţa terenului în litigiu.

Recurenţii menţionează că au solicitat încuviinţarea unui supliment de expertiză care să se efectueze de către un alt expert în afara celui desemnat de instanţă – Ciocârlan Liliana, care a menţionat că nu poate răspunde la obiectivele stabilite de către instanţa.

Instanţa de apel a luat în considerare concluziile Raportului de expertiză întocmit în primul ciclu procesual de expert Dumiterscu Marian Andy, raport care a fost contestat şi a determinat efectuarea unei noi expertize de către expert Ciocârlan Liliana şi a respins efectuarea suplimentului la raportul de expertiză, iar instanţa judecând în fond cauza a luat în considerare şi a omologat tocmai concluziile raportului de expertiză Ciocârlan Liliana.

Instanţa de apel nu a făcut o analiză de fond asupra legalităţii şi temeiniciei susţinerilor apelanţilor-reclamanţi-pârâţi faţă de criticile aduse hotărârii instanţei de fond, aceasta precizând doar că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 494 alin. 2 Cod civil.

În motivarea hotărârii pronunţate, instanţa nu realizează o analiză proprie a materialului probator, ci reţine integral şi/sau trunchiat concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză fără a motiva în concret respingerea susţinerilor formulate de către aceştia.

Instanţa a luat în considerare expertizele de specialitate efectuate în cauză şi nu a motivat decizia de respingere a efectuării unui supliment la raportul de expertiză Ciocârlan Liliana pe care l-a omologat în final prin hotărârea pronunţată.

Hotărârea pronunţată este nelegală şi netemeinică potrivit art. 304 pct. 9 – hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Astfel, instanţa de apel a considerat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 494 alin. 2 Cod civil şi a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1837 şi 1847 Cod civil privitoare la uzucapiunea de 30 de ani.

Aşa cum s-a solicitat prin acţiunea introductivă, reclamanţii-apelanţi au solicitat ridicarea construcţiilor edificate în mod abuziv pe terenul proprietatea lor în suprafaţă de 18,93 mp, aşa cum s-a stabilit în mod definitiv prin sentinţa civilă nr. 5332/2001, instanţa interpretând în mod greşit prevederile art. 494 alin. 2 Cod civil atunci când condiţionează admiterea cererii de chemare în judecată de dovada relei-credinţe a pârâţilor.

În cauză nu pârâţii-intimaţi au edificat construcţia şi deci, nu se pune în discuţie buna sau reaua credinţă a acestora, reclamanţii având doar obligaţia de a dovedi reaua-credinţă a persoanei care a ridicat construcţia, respectiv a chematei în garanţie, PA, fapt stabilit prin sentinţa civilă nr. 5332/2001, chemata în garanţie fiind în mod direct răspunzătoare de prejudiciile cauzate de ridicarea construcţiilor de pe proprietatea recurenţilor, răspunzând pentru evicţiunea produsă.

În cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a opera prescripţia de 30 de ani, respectiv ca bunul să fie stăpânit timp de 30 de ani, urmând a fi înlăturată susţinerea ca termenul de prescripţie s-ar fi îndeplinit în perioada 1940 – 1970 prin aplicarea joncţiunii posesiilor autorilor anteriori, având în vedere că acest aspect nu a fost probat, cum, de altfel, şi faptul că posesia exercitată în timp, de către toţi proprietarii succesivi a fost continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, reţinerile instanţei de apel neavând suport probatoriu.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă, recurenţii POG şi PD au arătat că soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti este neîntemeiată şi nelegală în condiţiile în care nu a fost efectuată o analiză temeinică asupra normelor de drept material invocate prin cererea de chemare în judecată şi cererea de apel, astfel încât nu se furnizează o motivare în fapt şi în drept pentru care a înlăturat susţinerile şi solicitările recurentei, aplicând în mod greşit normele de drept material, toate aceste motive urmând a fi tratate separat, aferent fiecărui motiv de recurs invocat.

Incidenţa motivului de recurs prevăzut la art. 304 punctul 7 din Vechiul Cod de procedură civilă – când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Dispoziţiile art. 261 pct. 5 Vechiul Cod de procedură civilă, prevăd obligaţia instanţei de judecată de a indica, în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile şi apărările părţilor, nerespectarea acestei exigenţe conducând la nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) Vechiul Cod de procedură civilă.

Astfel, hotărârea instanţei va trebui să cuprindă considerentele reţinute de instanţă în baza cărora a pronunţat respectiva decizie, în cuprinsul cărora trebuie să fie identificate în mod clar motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, cu obligaţia de a se arăta motivele pentru care s-au admis cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, în prezenta cauză, învederează că aceste elemente esenţiale ale unei hotărâri judecătoreşti nu se regăsesc în cuprinsul deciziei civile atacate.

Astfel, prin cererea de apel, recurenţii au solicitat Tribunalului Bucureşti să reţină faptul că instanţa de fond în mod greşit a reţinut că „reclamanţii nu au probat condiţia relei-credinţe, necesară în vederea admiterii acţiunii şi desfiinţării construcţiei, conform art. 494 alin.(3)”, din moment ce constructorul imobilului ce face obiectul prezentului litigiu este d-na POA, chemata în garanţie şi nu intimaţii, temeiul de drept invocat fiind dispoziţiile art. 494 alin. (2) şi nu prevederile art. 494 alin. (3).

De asemenea, au arătat că în ceea ce priveşte reaua-credinţă a intimaţilor şi a d-nei PD, prin contractul de vânzare-cumpărare este detaliat în mod clar şi precis istoricul proprietăţii din Str. T, Sector 1, Bucureşti. Construcţia din Str. până la momentul intrării în proprietatea chematei în garanţie fiind compusă din 2 camere şi dependinţe, ulterior acestui moment fiind edificată construcţia ce încalcă dreptul de proprietate al recurenţilor, în prezent, construcţia figurând cu 3 camere şi dependinţe.

Deşi din cele menţionate în cuprinsul documentelor, reiese în mod evident că acestea nu relevă situaţia exactă de la faţa locului, instanţa de judecată a ignorat acest fapt şi nu a analizat această situaţie.

Din înscrisurile ce se regăsesc la dosarul cauzei, autoarea intimaţilor, respectiv PD, nu a făcut dovada la momentul vânzării că deţine în proprietate o clădire compusă din 3 camere fi dependinţe, intimaţii acceptând această situaţie de fapt şi de drept.

Instanţa de control judiciar ar fi trebuit să constate că la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 877/14.02.2000, intimaţii cunoşteau clar că d-na PDAnu deţinea un titlu de proprietate pentru întreaga clădire pe care aceştia au cumpărat-o, din moment ce din situaţia înscrisurilor reiese fără dubiu că aceştia achiziţionează un imobil compus din 2 camere şi dependinţe însă, în fapt, imobilul era compus din 3 camere şi dependinţe, aceştia asumându-şi în acest mod eventualele evicţiuni provenite din partea unor terţe persoane.

Prin urmare, din moment intimaţii ori chemata în garanţie nu au reuşit să producă dovada că deţin în proprietate suprafaţa de 18,93 mp pe care se află construcţia edificată, instanţa de control judiciar ar fi trebuit să analizeze aceste aspecte şi să facă aprecieri proprii asupra lor.

Or, instanţa de control judiciar nu a făcut o analiză de fond asupra legalităţii şi temeiniciei poziţiei recurenţilor faţă de criticile aduse sentinţei pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, aceasta precizând doar faptul că, "nu sunt incidente prevederile art. 494 alin. 2 Cod Civil".

De asemenea, învederează că prin decizia pronunţată, instanţa de judecată nu realizează o analiză proprie a întregului material probatoriu ci se "mulţumeşte" în a prelua în mod integral concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, fără însă a dezvolta motivele pentru care se dispune respingerea susţinerilor şi apărărilor recurenţilor şi în final respingerea cererii formulate de aceştia.

În aceste condiţii, lipsa unei motivări clare, convingătoare şi pertinente, care să aibă la bază concluzii personale ale instanţei de judecată ce rezultă în urma analizării tuturor probelor administrate în cauză, echivalează practic cu nemotivarea hotărârii.

Deşi în cadrul dosarului au fost întocmite o serie de expertize de specialitate, instanţa de control judiciar ar fi trebuit să precizeze în mod clar, care a fost motivaţia pentru care a decis să înlăture cererile recurentei, respectiv de ce a considerat că nu se impune aplicarea dispoziţiilor art. 494 alin. (2) Cod civil şi de ce a înlăturat susţinerile acestora.

Simplul fapt că instanţa de apel a reamintit hotărârile adoptate în speţă de către instanţele inferioare şi argumentele în baza cărora acestea s-au întemeiat, nu trebuie să o lipsească de obligaţia de a examina problemele ridicate de recurenţi.

Instanţa de control judiciar avea această obligaţie cu atât mai mult cu cât ne aflăm în faţa sentinţei civile nr. /14.05.2001 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 7045/2000 rămasă definitivă prin respingerea apelului, prin care se reţine că d-na PDA a fost constructor de rea-credinţă şi a edificat construcţii pe terenul din Str., proprietatea recurenţilor.

Din aceste considerente, lipsa unei motivări concrete, exhaustive cu privire la motivele avute în vedere de instanţa de judecată la momentul pronunţării hotărârii pentru care aceasta a decis înlăturarea tuturor apărărilor formulate de recurentă are drept consecinţă o netemeinicie a deciziei civile atacate.

După cum se poate observa, decizia civilă atacată nu conţine o motivare pe care instanţa de judecată să o aducă faţă de toate susţinerile şi apărările formulate de recurenţi prin cererea iniţială, prin care să fie efectuată o analiză completă a cadrului legal aplicabil în respectiva situaţie şi plierea acestuia pe temeiurile de fapt existente.

Tocmai în baza acestor principii, doctrina şi jurisprudenţa a statuat în mod unanim asupra faptului că "motivarea a avut şi are un rol deosebit de important. Ea este o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie şi oferă posibilitatea unui cerc larg de persoane de a cunoaşte conţinutul motivelor care au determinat pronunţarea unei anume hotărâri judecătoreşti. Tocmai de aceea doctrina a considerat, în mod constant, că motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti iar lipsa acesteia atrage casarea ei.

Din contră, în decizia civilă supusă prezentei căi de atac, singura menţiune a instanţei de fond care să probeze efectuarea unei astfel de analize este rezumată la o singură frază prin care Tribunalul Bucureşti reţine faptul că, „Chiar dacă în contractul translativ de proprietate nu este menţionată şi suprafaţa clădirii care s-a înstrăinat, nu se poate concluziona că pârâţii sau autorii acestora au fost de rea-credinţă, ci reaua-credinţă trebuie dovedită”.

Faţă de aceste concluzii, recurenţii învederează că instanţa de judecată încalcă în mod grav principiul autorităţii de lucru judecat, potrivit căruia chestiunea litigioasă dezlegată anterior în mod definitiv de către o instanţa de judecată nu trebuie şi nu poate fi repusă în discuţie sau contrazisă de o decizie ulterioară, în caz contrar fiind afectată stabilitatea juridică a circuitului civil.

Astfel, solicită a se observa că o primă încălcare a principiului evocat constă în faptul că, deşi prin sentinţa civilă nr. 7045/2000 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti stabileşte cu autoritate de lucru judecat că PDAa fost de rea-credinţă şi a edificat construcţii pe terenul recurenţilor, prin decizia pronunţată Tribunalul Bucureşti concluzionează că autorii (n.n. PD) intimaţilor nu au fost de rea-credinţă, deci per a contrario se concluzionează că a fost de bună-credinţă.

În al doilea rând, instanţa de control judiciar încalcă principiul autorităţii de lucru judecat şi prin validarea şi preluarea teoriei conform căreia "construcţia intimaţilor are aceleaşi coordonate fi aceleaşi graniţe încă din anul 1940, nefiind modificate până în prezent".

Or, din moment ce prin sentinţa civilă nr. nr. 5332/14.05.2001, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a stabilit cu autoritate de lucru judecat că autoarea intimaţilor, PDAa fost de rea-credinţă şi a ridicat construcţii pe terenul ce aparţine recurenţilor, instanţa de control judiciar nu avea posibilitatea să constate altă situaţie de fapt şi de drept, aspect ce conferă deciziei pronunţate un profund caracter de nelegalitate.

De asemenea, un alt aspect ce relevă faptul că decizia pronunţată nu este motivată şi nu conţine elementele obligatorii, este reprezentat de faptul că în cadrul dezvoltării motivelor pentru care s-a dispus admiterea cererii reconvenţionale formulate de intimaţi, instanţa de judecată nu aduce suficiente argumente, care să justifice această soluţie.

Practic, instanţa de control judiciar în analizarea îndeplinirii condiţiilor privitoare la uzucapiunea de 30 de ani, se raportează doar la expertiza întocmită de către Liliana Ciocârlan, deşi în cadrul cercetării procesului au fost întocmite 3 expertize în specialitatea construcţii, fără a se preciza care sunt motivele de fapt şi de drept pentru care nu sunt avute în vedere concluziile celorlalte expertize.

Învederează că nici în ceea ce priveşte calcularea termenului de prescripţie achizitivă de 30 de ani, instanţa de control judiciar nu indică în ce mod a fost calculată această perioadă şi cum a fost realizată joncţiunea posesiilor, fiind precizat doar că ,,posesia exercitată a început în anii 1940-1950, aspect dovedit prin înscrisurile depuse fi expertiza topo fi construcţii civile fi industriale administrate în cauză”.

Or, termenul generic de "înscrisuri depuse", utilizat de instanţa de control judiciar în aprecierea admisibilităţii cererii reconvenţionale, nu este suficient pentru a lămuri care este perioada cu exactitate de la care începe să curgă termenul de prescripţie achizitivă şi care este termenul la care se împlineşte, fiind necesar a se preciza cu exactitate, care sunt înscrisurile ce au format convingerea instanţei de judecată.

Astfel, faţă de aceste considerente, solicită a se constata că ne aflăm în faţa unei hotărâri judecătoreşti nemotivate şi care nu îndeplineşte exigentele dispoziţiilor art. 261 Vechiul Cod de procedură civilă nefiind indicate motivele pentru care instanţa de control judiciar a decis înlăturarea susţinerilor şi apărărilor recurenţilor, fapt pentru care impune modificarea deciziei atacate.

Incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Vechiul Cod de procedură civilă – când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Acest text de lege este aplicabil în condiţiile în care instanţa de control judiciar a considerat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 494 alin. (2) Cod civil şi a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1837 şi 1847 Cod civil, privitoare la uzucapiunea de 30 de ani.

Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 494 alin. (2) Cod civil potrivit cărora "Dacă proprietarul pământului cerere ridicarea plantaţiilor şi a construcţiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut, el poate chiar, după împrejurarea condamnării la daune interese pentru prejudiciile sau vătămările ce au putut suferi proprietarul locului".

În conformitate cu prevederile normei legale suscitate, recurenţii în calitate de proprietari ai suprafeţei de 18,93 mp situată în str. T, Sector 1, Bucureşti, au solicitat ridicarea construcţiilor edificate în mod abuziv pe terenul acestora, aşa cum a fost stabilit în mod definitiv prin sentinţa civilă nr. 5332/14.05.2001.

Practic, instanţa de control judiciar interpretează în mod greşit prevederile art. 494 alin. (2) Cod civil, şi condiţionează admisibilitatea cererii de chemare în judecată de dovada relei-credinţe a intimaţilor, în condiţiile în care nu aceştia au fost "constructorii".

De altfel, din moment ce intimaţii nu au fost cei care au edificat construcţia, nici nu se poate pune în discuţie buna sau reaua-credinţă a acestora, recurenţii având doar obligaţia de a dovedi reaua-credinţă a persoanei care a ridicat construcţia, respectiv a chematei în garanţie, PD, fapt dovedit prin sentinţa civilă nr. 5332/14.05.2001.

Prin urmare, recurenţii solicită a se observa că în cauză calitatea de "constructor" este deţinută de chemata în garanţie PDAşi nu de intimaţi, cum în mod greşit este reţinut atât de instanţa de fond cât şi de instanţa de control judiciar, chemata în garanţie fiind în mod direct răspunzătoare fată de prejudiciile cauzate de ridicarea construcţiilor de pe proprietatea recurenţilor, răspunzând pentru evicţiunea produsă.

Referitor la motivele ce au fost avute în vedere de instanţa de judecată în admiterea cererii reconvenţionale, arată că nu vor mai relua motivaţia din întâmpinări, formulate pentru a demonstra neîntrunirea elementelor uzucapiunii de 30 de ani, sens în care solicită a se avea în vedere la momentul pronunţării hotărârii asupra prezentei căi de atac.

Intimaţii pârâţi ROşi RRau formulat întâmpinare, prin care au solicitat, pe cale de excepţie, constatarea nulităţii recursului, pentru neinvocarea unor motive de nelegalitate, iar pe fond, respingerea recursului, ca nefundat.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C.proc.civ., Curtea constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art.306 pct.3 C.proc.civ., recursul nu este nul dacă dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor într-unul dintre motivele prevăzute de art.304 C.proc.civ.

În speţă, examinând recursul formulat de către recurentă, Curtea constată că recurenţii au susţinut că hotărârea atacată nu este motivată şi au invocat încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 494 alin. 2 C.civ., motive prevăzut de dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 C.proc.civ., astfel încât va respinge excepţia nulităţii recursurilor ca nefondată.

Analizând actele şi lucrările dosarului sub aspectul motivelor invocate, Curtea urmează să respingă recursurile pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., Curtea apreciază că acesta este nefondat, în acest sens reţinând că, potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.

În speţă, hotărârea instanţei de apel este amplu motivată, arătându-se în cuprinsul său motivele care au determinat tribunalul să constate că nu sunt incidente dispoziţiile art. 494 alin. 2 C.civ., reţinându-se în acest sens, pe baza analizării detaliate a probatoriului administrat în cauză, că apelanţii reclamanţi nu au dovedit reaua credinţă a intimaţilor, pentru a se putea dispune ridicarea construcţiilor în litigiu.

În ceea ce priveşte respingerea de către instanţa de rejudecare a cererii pentru efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, Curtea constată, cu prioritate că efectuarea unei noi expertize în rejudecare după casare nu este întotdeauna obligatorie, părțile neputând fi lăsate să abuzeze de drepturile lor prin readministrarea repetată a unor probe. Este necesar ca la un moment dat instanța de judecată să intervină tranșant pentru a curma o astfel de tergiversare a cauzei. În mod particular, în circumstanțele concrete ale cauzei, Curtea constată că în primul ciclu procesual fuseseră efectuate două rapoarte de expertiză, s-au încuviinţat obiecţiunile formulate de părţi la raportul de expertiză în specialitatea construcţii şi s-a efectuat cercetare la faţa locului, iar readministrarea probei cu expertiză ar fi condus la încălcarea termenului rezonabil prevăzut de art. 6 din CEDO.

De altfel, casarea şi trimiterea spre rejudecare nu s-a dispus pentru suplimentarea probatoriului, ci exclusiv pentru lămurirea cadrului procesual sub aspectul menţionării corecte a numelor moştenitorilor celor doi reclamanţi decedaţi pe parcursul procesului. Probele administrate în primul ciclu procesual au rămas, aşadar, câştigate cauzei, iar în condiţiile în care teza probatorie  pentru efectuarea unui supliment la raportul de expertiză a fost de a se răspunde obiecţiunilor formulate în primul ciclu procesual şi încuviinţate de instanţă la acel moment, în mod corect a apreciat instanţa de rejudecare că probatoriul este complet şi nu se impune suplimentarea sa cu o astfel de dovadă.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 494 alin. 2 C.proc.civ., Curtea reţine că, potrivit acestor dispoziţii: „Daca proprietarul pamântului cere ridicarea plantatiilor si a constructiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a facut; el poate chiar, dupa imprejurari, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vatamarile ce a putut suferi proprietarul locului”.

Însă, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. 3 teza a II-a C.Civ. „daca plantatiile, cladirile si operele au fost facute de catre o a treia persoana de buna-credinta, proprietarul pamintului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantatii, cladiri, si lucrari, dar va avea dreptul sau de a inapoia valoarea materialelor si pretul muncii, sau de a plati o suma de bani egala cu aceea a cresterii valorii fondului”.

Per a contrario, demolarea unei constructii edificata pe terenul altuia, în raport de exigentele art. 494 Cod civil, nu se poate dispune la cererea proprietarului terenului decât daca constructorul a fost de rea-credinta.

Notiunea de „constructor de buna-credinta” a fost definita în doctrina ca fiind acea stare subiectiva intemeiata pe convingerea eronata, dar neculpabila, a autorului ca are un drept de proprietate asupra terenului pe care efectueza constructia. În acest sens s-a aratat ca buna-credinta în intelesul art. 494 C.civ. trebuie sa fie subsumata notiunii generale de buna-credinta, care poate fi definita, ca o convingere eronata, dar neculpabila cu privire la o anumita reprezentare a realitatii. Din acest motiv, sfera bunei-credinte inceteaza atunci cand autorul stie, de la bun inceput, ca nu este proprietarul terenului pe care face lucrarea.

Sub acest aspect, Curtea reţine, în primul rând, că intimaţii pârâţi reclamanţi nu se află în situaţia juridică a constructorului care a edificat, cu rea-credinţă o construcţie pe terenul altei persoane deoarece această construcţie nu a fost edificată de către ei, ci de către intimata chemată în garanţie, de la care au dobândit imobilul situat în Bucureşti, str. T, sector 1.

Pe de altă parte, astfel cum a reţinut corect instanţa de apel, pe baza probatoriului administrat în cauză, limitele terenului situat în str. T sunt identice cu cele existente în anul 1940, părţile recunoscând faptul că gardul ce desparte cele două proprietăţi se află alipit de viţa de vie existentă în curtea intimaţilor pârâţi reclamanţi, ce are o vechime de peste 20 de ani, susţineri confirmate şi prin cercetarea la faţa locului.

Nu în ultimul rând, pretenţile apelanţilor reclamanţi întemeiate pe dispoziţiile art. 494 alin. 2 C.proc.civ. nu se justifică nici din perspectiva calităţii de proprietari a acestora asupra terenului în suprafaţă de 16,16 mp, prin prisma efectului uzucapiunii de 30 de ani opus de intimaţii pârâţi reclamanţi.

În sistemul Codului nostru civil uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este un mod originar de dobândire a proprietăţii unui bun imobil, ca efect al exercitării unei posesii utile asupra acelui bun un interval de timp determinat de lege.

Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani, astfel cum este reglementată în art. 1890 din Codul civil, potrivit căruia posesorul bunului poate „prescrie prin 30 de ani (...) fără să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă”, este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, două condiţii: posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată, şi să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă.

De asemenea, art.1860 Cod civil prevede posibilitatea pentru posesorul posterior de a uni posesia sa cu a autorului sau pentru invocarea prescripţiei, pentru a putea opera joncţiunea posesiilor, între posesorul ulterior şi cel anterior fiind necesar să existe o legătură juridică, în sensul că posesorul anterior al imobilului trebuie să fie autorul celui care invocă joncţiunea, respectiv acesta din urmă trebuie să fie succesorul posesorului anterior.

Raportat la dispoziţiile legale menţionate şi la situaţia de fapt stabilită în prezenta cauză de instanţele de fond, Curtea reţine că intimaţii pârâţi reclamanţi au făcut dovada că au stăpânit terenul în suprafaţă de 16,16 m.p. personal şi prin joncţiunea posesiilor autorilor lor, PL, începand cu anii 1940-1950, termenul de prescpţie achizitivă de 30 de ani împlinindu-se anterior datei de 30.03.2000, când a fost introdusă acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 7045/2000, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 5332/14.05.2001 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Prin intrarea în vigoare a legilor nr. 58/1974 şi 59/1974 prescripţia achizitivă nu a fost întreruptă, iar terenurile nu au fost scoase din circuitul civil, în acest sens statuând Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 4/2006 dată în interesul legii, care a apreciat că „după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 şi Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecată să constate că ei au dobândit dreptul de proprietate privind acele terenuri”.

Prin urmare, posesia exercitată de autorii intimaţilor pârâţi reclamanţi şi continuată de aceştia din urmă a fost neîntreruptă, publică, continuă, netulburată şi sub nume de proprietar, astfel că în mod corect instanţa de apel a constatat ca fiind îndeplinite condiţiile uzucapiunii de lungă durată, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate de către intimaţi.

Din această perspectivă, câtă vreme la data declanşării litigiului tranşat prin sentinţa civilă nr. 5332/14.05.2001 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, era împlinit termenul de prescripţie achizitivă de 30 de ani, fără a se încălca puterea de lucru judecat, efectele acestei hotărâri judecătoreşti nu pot fi opuse cu privire la construcţiile existente pe terenul deţinut în proprietate de intimaţii pârâţi reclamanţi prin efectul uzucapiunii.

Faţă de cele reţinute, apreciind că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea deciziei şi nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, Curtea în baza art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă a respins recursurile ca nefondate.

Domenii speta

Spete similare