Civil. Minori și familie. Exercitarea autorității părintești.

Asupra apelului civil de faţă, constată următoarele:

Reclamantul  a chemat în judecată pârâta  şi a solicitat desfacerea căsătoriei încheiată între părţi, stabilirea exercitării autorităţii părinteşti privind minorii, în exclusivitate de către reclamant, stabilirea locuinţei minorilor la domiciliul reclamantului şi obligarea pârâtei la plata pensiei de întreţinere pentru minori, în cuantumul prevăzut de lege, având în vedere că aceasta nu are venituri.

În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că părţile s-au căsătorit la data de, iar din relaţia acestora a rezultat minorii , născută la data de şi  , născut la data de.

S-a învederat că reclamantul a plecat în Anglia şi dorind să asigure  copiilor un trai mai bun, în urma discuţiilor purtate cu soţia, au hotărât să ia copiii în această ţară. Între părţi a intervenit o răceală evidentă, ţin legătura în ceea ce priveşte situaţia copiilor, însă relaţiile de familie sunt grav şi iremediabil vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă .

În drept, s-au invocat prevederilor art. 373 lit. a Cod civil, art. 934 şi art. 930 Cod procedură civilă.

Pârâta  a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, exercitarea autorităţii părinteşti în mod exclusive de către mamă, stabilirea locuinţei minorilor la mamă şi stabilirea unei pensii de întreţinere în sarcina reclamantului, în cuantumul prevăzut de lege.

Reclamantul-pârât a formulat întâmpinare prin care a arătat în esenţă că în ceea ce priveşte temeiul de drept invocate în acţiunea principal şi anume dispoziţiile art. 934 Cod procedură civilă a înţeles prin acest fapt să îşi asume eşecul acestei căsătorii. Cu privire la stabilirea locuinţei minorilor la domiciliul pârâtei-reclamante se arată că minorii trăiesc într-un mediu propice dezvoltării şi creşterii lor armonioase, copii locuiesc în mod efectiv în Anglia de 4 ani, învaţă şi au prieteni în această ţară, sunt bine integraţi în colectivitate, sunt foarte ataşaţi de tată, iar singura legătură cu mama se realizează doar prin intermediul telefonului. S-a solicitat astfel şi respingerea cererii privind exercitarea autorităţii părinteşti de către pârâta-reclamantă.

Prin Sentinţa civilă nr. s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Piatra Neamţ, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 5 al municipiului Bucureşti.

Părţile au depus la dosar declaraţia autentificată sub nr. prin care au arătat că sunt de acord să se aplice legea română pentru soluţionarea pricinii, sunt de acord  cu desfacerea căsătoriei prin acord, fără motivarea hotărârii, minorii rezultaţi din căsătorie să locuiască după divorţ la tatăl lor, autoritatea părintească să se exercite de către tată, soţia să poarte numele de familie de . ( f. 16 dosar Judecătoria Sector 5 Bucureşti).

Prin Sentinţa civilă nr. s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piatra Neamţ, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea stabilirii instanţei competente.

Prin Decizia nr. s-a stabilit competenţa de soluţionare a cererii de divorţ în favoarea Judecătoriei Piatra Neamţ, fiind înregistrat pe rolul Judecătoriei Piatra Neamţ la data de.

La termenul de judecată din s-a admis excepţia netimbrării cererii reconvenţionale formulate de pârâta-reclamantă.

Investită cu soluţionarea cererii, Judecătoria Piatra Neamţ, prin sentinţa civilă nr. a anulat cererea reconvenţională formulată de pârâta , ca netimbrată, a admis în parte acţiunea având ca obiect desfacere căsătorie, formulată de reclamantul , în contradictoriu cu pârâta , a declarat desfăcută căsătoria încheiată între părţi la data de şi înregistrată în Registrul Stării Civile al municipiului Piatra Neamţ, sub nr., prin acordul părţilor, a dispus ca reclamanta să-şi menţină numele dobândit prin căsătorie, respectiv “ ”, a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorilor  , născut la data de şi , născută la data de , să se facă în comun de ambii părinţi.

S-a stabilit locuinţa minorilor şi  ca fiind locuinţa reclamantului din Anglia, .

A fost obligată pârâta la plata unei contribuţii lunare de întreţinere în favoarea fiecăruia dintre minorii şi , în cuantum de 16,5 % din veniturile sale nete lunare, dar nu mai puţin de venitul minim pe economie de la data introducerii acţiunii şi până la majoratul creditorilor obligaţiei de întreţinere, urmând ca reclamantul să execute obligaţia de întreţinere în natură.

S-a stabilit ca termen de plată a contribuţiei de întreţinere de către pârâta ultima zi lucrătoare a fiecărei luni.

S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel , prima instanţă a reţinut că, în fapt, părţile s-au căsătorit la data de aşa cum rezultă din certificatul de căsătorie seria eliberat la data de  Primăria Municipiului Piatra Neamţ, iar din această relaţie au rezultat minorii  , născut la data de şi  , născută la data de .

Părţile prin declaraţia autentificată sub nr. din de Ambasada României la Londra – Secţia consulară au arătat că sunt de acord cu desfacerea căsătoriei prin acord, fără motivarea hotărârii, minorii rezultaţi din căsătorie să locuiască după divorţ la tatăl lor, autoritatea părintească să se exercite de către tată, soţia să poarte numele de familie de .

Cu privire la cererea având ca obiect desfacere căsătorie, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 374 Cod civil, „ Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către instanţa judecătorească indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie. Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ (…)”.

Aplicând aceste dispoziţii legale la situaţia de fapt reţinută în cauză, instanţa luând act de cererea expresă a părţilor în temeiul dispoziţiilor art.373 alin. (1) lit. a) şi art. 374 alin. (1) şi alin. (3) Cod civil raportate la art. 931 şi art. 932 Cod procedură civilă, instanţa va dispune desfacerea căsătoriei părţilor pe baza acordului acestora.

Analizând învoiala părţilor cu privire la cererile accesorii, instanţa a apreciat că acesta este în conformitate cu dispoziţiile legale, numai în parte, din următoarele considerente :

Cu privire la cererea accesorie privind păstrarea numelui dobândit prin căsătorie, instanţa reţine că, potrivit art. 383 alin. (1) Cod civil ''  la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ.

În speţă, instanţa a constatat că există o înţelegere de păstrare a numelui purtat în timpul căsătoriei, sens în care se va dispune ca pârâta să-şi menţină numele dobândit prin căsătoriei, respectiv acela de ,,  ”.

În ceea ce priveşte modalitatea de exercitare a autorităţii părinteşti, instanţa a considerat că în speţă este aplicabilă regula instituită prin art. 396 Cod civil potrivit căruia instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor.

Art. 397 Cod civil privitor la divorţ dispune că ,,după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel”, iar art. 398 alin. (1) Cod civil ,,dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi. Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia”.

Această regulă este justificată prin faptul că autoritatea părintească asupra minorului nu este doar un drept al părintelui, ci şi un drept al copilului de care acesta poate fi lipsit doar în situaţii ce ţin de interesul său superior, iar, pe de altă parte, autoritatea părintească implică numeroase obligaţii pentru părintele în cauză.

Autoritatea părintească, conform prevederilor art. 483 alin. (1) Cod civil, reprezintă ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi. Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate. Mai mult, ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor minori, potrivit art. 483 alin. (3) Cod civil. Conţinutul autorităţii părinteşti este configurat de dreptul şi îndatorirea părinţilor de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului, aceasta fiind exercitată în principiu de ambii părinţi împreună şi în mod egal, instanţa având posibilitatea ca pentru motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, să hotărască în sensul ca autoritatea părintească să fie exercitată numai către unul din părinţi.

Instanţa trebuie să procedeze cu precauţie în acest sens, deoarece prezumţia de autoritate părintească comună poate primi excepţii doar pentru motive care s-ar opune interesului superior al minorului.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

În ceea ce priveşte interesul superior al copilului, enunţat şi de art.2 alin.3 şi de art.6 lit. a) din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, interes căruia i se supune şi noua instituţie a exercitării autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, la stabilirea modului de exercitare a autorităţii părinteşti de către părinţi, trebuie să se ţină seama de interesul minorului, care urmează a se determina prin examinarea tuturor criteriilor de apreciere, cum sunt vârsta minorului, conduita morală a fiecărui părinte, gradul de ataşament faţă de copil, situaţia lor materială, posibilităţile concrete de a se ocupa efectiv de minor, precum şi afecţiunea manifestată de acesta faţă de unul sau altul dintre părinţi, posibilităţile de dezvoltare fizică, morală şi intelectuală pe care minorul le poate găsi la unul dintre părinţi, comportarea părinţilor faţă de minor, sexul acestuia, starea de sănătate, posibilităţile concrete ale părţilor de a se ocupa efectiv de copil, condiţiile locative ale fiecărui părinte, etc.

Instanţa are în vedere că, examinarea elementelor care servesc cel mai bine interesului superior al minorului este întotdeauna de o importanţă fundamentală, că interesul copilului trebuie considerat ca fiind primordial şi că doar un comportament deosebit de nedemn poate determina ca părintele să fie privat de dreptul său de a păstra autoritatea părintească în interesul superior al copiilor.

Aplicând aceste dispoziţii legale la cauza dedusă judecăţii, instanţa a constatat că nu există motive întemeiate care ar putea înlătura prezumţia de autoritate părintească comună şi care ar fi de natură să creeze convingerea instanţei că păstrarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi ar putea dăuna intereselor copilului.

Relevant pentru punctul de vedere al instanţei este şi opinia minorilor , născută la data de  şi  , născut la data de şi astfel, îşi pot exprima  o opinie ce poate fi luată în seamă, ţinând cont şi de probatoriul administrat. Legiuitorul a instituit  obligativitatea  audierii minorului mai mare  de 10 ani, tocmai  în acest scop  de  a  putea  exprima  o opinie  valabilă. Este adevărat că la vârsta de 12 ani şi aproximativ 10 ani personalitatea copilului nu este pe deplin conturată,  dar  opinia  sa,  coroborată  cu probele administrate, poate  contribui  la formarea unei convingeri a  instanţei. Astfel, minora  a arătat faptul că doreşte să stea la tată, însă se înţelege cu ambii părinţi şi se vede cu mama în fiecare săptămână. De asemenea minorul menţionează că doreşte să locuiască cu tatăl, se vede cu mama în fiecare săptămână, se înţelege bine cu aceasta, uneori doarme la ea şi merge în diverse locuri şi la casa bunicului în vizită. 

De asemenea, instanţa a avut în vedere şi concluziile anchetei psihosociale, întocmite în cauză, din care rezultă că cei doi minori petrec timp cu mama lor în weekend şi în timpul vacanţelor şcolare, iar în funcţie de programul de lucru , ei mai stau cu ea de vineri seara până sâmbătă sau duminică. De asemenea părţile au declarat că relaţia lor s-a îmbunătăţit în mod semnificativ din momentul despărţirii şi este pozitivă şi cooperantă în vederea creşterii copiilor, părinţii comunică săptămânal pentru a confirma programul de weekend şi pentru a se consulta în privinţa diverselor chestiuni legate de copii. Ambii părinţi sunt satisfăcuţi de înţelegerile stabilite, vorbesc în termini pozitivi despre calitatea de părinte a celuilalt şi nu există dovezi privind vreun conflict în desfăşurare.

În raport de cele expuse, instanţa a apreciat că părţile nu au probat că exercitarea în mod exclusiv de către unul dintre părinţi a autorităţii părinteşti ar fi o măsură care ar satisface interesul superior al minorilor, copii care nu poate fi astfel privaţi de contribuţia celuilalt părinte la dezvoltarea sa, acest concept incluzând şi îndatoririle pe care fiecare părinte le are faţă de minori.

Astfel, ambii părinţi păstrează faţă de minori, totalitatea şi deplinătatea drepturilor şi obligaţiilor care formează conceptul de autoritate părintească şi au obligaţia de a coopera şi colabora în luarea deciziilor importante privind creşterea, educarea, îngrijirea şi pregătirea copiilor, având în prim plan interesul superior al acestora.

Totodată, instanţa a constatat că nu există impedimente reale care ar putea afecta exercitarea corespunzătoare a autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, cu atât mai mult cu cât părinţii au obligaţia să coopereze, în limitele unei relaţii interumane civilizate,  în vederea creşterii copilului în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios.

În acest sens, instanţa a apreciat că este în interesul minorilor ca ambii părinţi să ia parte la procesul decizional, iar faţă de toate aceste considerente, instanţa nu a luat act de înţelegerea părţilor privind exercitarea autorităţii părinteşti privind cei doi minori, în exclusivitate de către reclamant, ci a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti să se facă în comun de ambii părinţi.

Totodată, în considerarea prevederilor art. 496 alin. 1 din Cod civil,  instanţa a stabilit locuinţa minorilor şi  ca fiind locuinţa reclamantului din Anglia, .

Argumentele acestei decizii sunt faptul că tatăl se ocupă în prezent efectiv de creşterea, îngrijirea şi educarea a minorilor, că aceştia locuiesc în mod statornic la adresa menţionată, s-au integrat din punct de vedere social în comunitatea în care trăiesc şi unde frecventează şcoala, cei doi minori au arătat faptul că sunt fericiţi să locuiască cu tatăl lor şi cu partenera acestuia şi că nu ar schimba nimic în viaţa lor sau în ce priveşte timpul petrecut cu fiecare dintre părinţi. Aşa cum rezultă din referatul de anchetă psihosocială întocmit în cauză locuinţa reclamantului este o casă cu două etaje şi terasă, casa este curată, bine mobilată şi menţinută la un standard înalt, şi au propriile camere, frumos decorate prin culori şi teme pe care le-au ales ei şi au multe jucării şi obiecte personalizate. Casa are grădină şi spaţiu exterior folosit de copii, se află pe o stradă rezidenţială liniştită, la o distanţă mică de şcoala unde merg copii şi de un parc local.

Având în vedere că cei doi minori vor locui împreună cu tatăl, care se va ocupa direct de creşterea şi îngrijirea acestora, reclamantul va exercita obligaţia de întreţinere faţă de copii în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională, conform art. 530 alin. (1)  Cod civil.

În ceea ce priveşte obligaţia pârâtei de a contribui la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătirea profesională a minorilor, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 513, art. 516 alin. (1) şi art. 529 alin. (1) Cod civil, potrivit cărora între părinţi şi copii există obligaţia legală de întreţinere care este datorată potrivit cu nevoile celui care o solicită şi posibilităţile de plată ale celui ce urmează să fie obligat, şi dispoziţiile art. 499 Cod Civil, care reglementează obligaţia specială de educare şi instruire ce revine părinţilor, atât cu privire la copilul minor cât şi la cel major.

Conform art. 499 alin. (1) şi alin. (4) Cod civil  ”Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională. În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială.”

Totodată dispoziţiile art. 525 alin. (1) şi 529 alin. (1) Cod civil, stabilesc că între părinţi şi copii există obligaţia legală de întreţinere, care este datorată potrivit cu nevoile celui care o solicită şi posibilităţile de plată ale celui ce urmează să fie obligat. Referitor la minori nu este necesară dovedirea stării de nevoie, deoarece aceasta este prezumată prin lege.

Valoare contribuţiei a fost stabilită cu respectarea dispoziţiilor art. 529 alin. 2 din Codul civil conform cărora când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii.

În ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a cuantumului pensiei de întreţinere, ţinând seama de realităţile economice actuale, aplicarea unui procent asupra venitului net realizat de debitorul obligaţiei de întreţinere corespunde cel mai bine atât acestor realităţi, cât şi nevoilor minorilor, suma ce reprezintă echivalentul acestui procent fiind la rândul ei variabilă, în raport de fluctuaţiile ce vor surveni în veniturile nete ale debitorului obligaţiei legale de întreţinere. De altfel, art. 530 alin. 3 din Cod civil prevede că pensia de întreţinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreţinere.

Data de la care este datorată contribuţia de întreţinere va fi reţinută de instanţă ca cea a introducerii acţiunii, respectiv , având în vedere disp. art. 532 alin. 1 din Codul civil şi până la majoratul minorilor.

În considerarea prevederilor art. 533 alin. (1) Cod civil, potrivit cărora pensia de întreţinere se plăteşte în rate periodice, la termenele convenite de părţi sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre judecătorească, în lipsa unei înţelegeri a părţilor, instanţa a stabilit ca termen de plată a contribuţiei de întreţinere de către pârâtă ultima zi lucrătoare a fiecărei luni.

Având în vedere cele expuse prima instanţă a obligat pârâta la plata unei contribuţii lunare de întreţinere în favoarea fiecăruia dintre minorii şi , în cuantum de 16,5 % din veniturile sale nete lunare, dar nu mai puţin de venitul minim pe economie de la data introducerii acţiunii () şi până la majoratul creditorilor obligaţiei de întreţinere, urmând ca reclamantul să execute obligaţia de întreţinere în natură.

Având în vedere admiterea excepţiei netimbrării cererii reconvenţionale formulate de pârâta-reclamantă, instanţa a anulat cererea reconvenţională formulată de pârâta , ca netimbrată.

În temeiul art. 453 Cod procedură civilă şi al principiului disponibilităţii, instanţa a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamantul  , criticând sentinţa doar în ceea ce priveşte capătul de cerere privind exercitarea autorităţii părinteşti.

În dezvoltarea motivelor de apel se arată că părţile din acest dosar au înţeles să îşi asume eşecul căsniciei lor şi, dacă iniţial au considerat că unul dintre ei este vinovat, în mod exclusiv de această ruptură, ulterior, prin declaraţia autentificată sub nr. , existentă la fila 16 dosarul  Judecătoriei sector 5 Bucureşti, ei au convenit asupra următoarelor:

1.soluţionarea prezentului dosar să se facă sub imperiul legii române,

2.desfacerea căsătoriei lor, prin acord comun, fără motivarea sentinţei;

3.copii minori, şi să locuiască după divorţ la domiciliul apelantului din Anglia, ,

4.acordul apelantului ca soţia sa să poarte numele de după desfacerea căsătoriei.

Aşadar, manifestarea  liberă de voinţă a lor a fost astfel concretizată şi materializată în înscrisul existent la fila 16 dosarul  Judecătoriei sector 5 Bucureşti.

Apelantul consideră că instanţa de judecată nu trebuia să se substituie voinţei lor, a părţilor şi nici nu pitea cenzura tranzacţia acestora, declaraţia nr.  reprezentând manifestarea de voinţă a lor, având pe deplin reprezentarea efectelor ce le va produce aceasta, strâns legat de acest aspect, învederând instanţei de control faptul că atât el, apelantul, cât şi soţia sa, pârâta-intimată sunt angrenaţi, de ani buni, în alte relaţii, el având un copil cu femeia cu care locuieşte în prezent, iar pe de altă parte soţia sa, pârâta, trăieşte cu un alt bărbat, de altă cetăţenie decât cea română sau britanică, fapt ce determină ca aceasta să nu fie în Anglia ori de câte ori are nevoie să plece/să vină în/din România cu copiii lor minori, sau în momentul în care ei, părinţii, sunt chemaţi să semneze diferite acte la instituţiile şcolare pe care le urmează minorii.

De asemenea, mai consideră că interesul superior al minorului reclamă faptul că un părinte să îşi dorească să îşi exercite autoritatea părintească, însă, din declaraţia dată de către soţia lui reiese, mai mult decât evident  faptul că aceasta a dorit, fără nici o rezervă, să îl lase pe el să exercite autoritatea părintească asupra copiilor lor, ceea ce a însemnat că el a lua toate deciziile cu privire la creşterea, educarea şi viitorul copiilor, fără să o consulte pe aceasta, deoarece, pe de o parte, nu ar fi interesat-o aceste aspecte, iar pe de alt poarte, ştia că aceşti copii sunt viaţa lui şi tot ce face este spre binele şi în interesul lor. Mai arată că a suportat în exclusivitate, costurile şi cheltuielile de creştere şi îngrijire ale copiilor, care nu au fost şi nu sunt deloc puţine, el a fost cel care a vegheat la căpătâiul lor atunci când aceştia erau bolnavi, avea febră mare sau aveau nevoie de ajutor la lecţii, etc.

Cererea de apel a fost legal timbrată cu taxa judiciară de timbru în sumă de 50 de lei.

În analizarea hotărârii apelate, sub aspectul criticat  dar şi din oficiu, Tribunalul constată că apelul declarat de către reclamantul  nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Dreptul procesual civil recunoaşte, ca un principiu fundamental, dreptul de dispoziţie al părţilor, art. 9 Cod procedură civilă, care se poate exercita atât cu privire la drepturile materiale, deduse judecăţii cât şi cu privire la exerciţiul facultăţilor pe care legea le pune la îndemâna părţilor pentru promovarea în condiţii normale a drepturilor şi intereselor lor legitime.

Pe de altă parte, rolul activ al judecătorului este un alt principiu prevăzut de Codul de procedură civilă, reglementat de art. 22.

Astfel, în mod corect, prima instanţă, raportat la probatoriul administrat, a apreciat că nu poate lua act de învoiala părţilor cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti în exclusivitate de către reclamant, cenzurând convenţia părţilor în privinţa modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti cu privire la minori, neexistând motive întemeiate pentru exercitarea acestora doar de către tată.

Potrivit dispoziţiilor art. 397 Cod Civil, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul când instanţa decide altfel.

Conform art. 398 Cod civil, dacă există motive întemeiate având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de unul dintre părinţi, iar celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi de a consimţi la educaţia acestuia. Aşadar, în materia divorţului, Noul Cod Civil, consacră regula în conformitate cu care autoritatea părintească se exercită de către ambii părinţi, doar în situaţii excepţionale, pentru motive întemeiate, putându-se dispune exercitarea ei doar de către unul dintre părinţi.

Codul civil nu prevede care sunt situaţiile în care exerciţiul autorităţii părinteşti revine în exclusivitate unuia dintre părinţi, lăsând la latitudinea  judecătorului să analizeze dacă motivele invocate de părţi se încadrează în motivele temeinice care ar justifica exercitarea autorităţii părinteşti în exclusivitate numai de către un părinte. De remarcat că, art. 507 Cod civil nu stabileşte o simplă excepţie de la exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, ci veritabile situaţii excepţionale, de interpretare restrictivă, situaţii care ar trebui să intervină foarte rar şi care pot fi subsumate ipotezei în care unul din părinţi se află în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa.

În cauză, nu s-a făcut dovada că pârâta ar avea o atitudine necorespunzătoare faţă de minori, că ar pune în pericol grav dezvoltarea acestora, nefiind incidentă nicio altă situaţie similară care să justifice exercitarea autorităţii părinteşti doar de către tată.

În stabilirea exercitării autorităţii părinteşti de către un singur părinte trebuie avute în vedere doar fapte concrete care trebuiesc dovedite. Probatoriul trebuie să poarte asupra unor elemente cumulative: dovada de către părintele solicitant a suferinţei copilului care se află sub  autoritatea ambilor părinţi, stabilirea unei legături de cauzalitate între suferinţa copilului şi exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, demonstrarea faptului că soluţia constă în exercitarea autorităţii părinteşti exclusive de către un părinte.

Faţă de specificul acţiunii de faţă, trebuie avut în vedere şi art. 506 Cod civil, conform cărui: “Cu încuviinţarea instanţei de tutelă părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia”.

Având în vedere toate aceste aspecte, se constată că cenzurarea tranzacţiei părţilor a fost conformă normelor legale în vigoaee şi corespunde interesului superior al copiilor.

Pentru considerentele ce preced, Tribunalul, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de către reclamantul , împotriva sentinţei civile nr. 3207 in 28.06.2016 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

N NUMELELEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de către reclamantul , cu domiciliul procedural ales la cabinet av. împotriva sentinţei civile nr. pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ, în contradictoriu cu intimata-pârâtă  cu domiciliul procedural ales la cabinet av..

Definitivă.

Domenii speta

Spete similare