Ordin de protectie- condiţii de admisibilitate si condiţii de fond

Prin sentinta civila nr 2253 din 13.02.2014, instanta a admis în parte  cererea de instituire ordin de protectie, formulata de reclamanta  , a dispus, pentru următoarele 6 luni de la pronunţarea prezentei hotarâri, ca pârâtul să păstreze o distanţă minimă de 20 de metri faţă de reclamantă şi copiii minori  şi 100 de metri faţă de locul de muncă al reclamantei- şi unitatea de învăţământ a minorilor,  stabilind ca în această perioadă exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la cei doi minori să se facă în comun de către ambii părinţi, cu posibilitatea contactului telefonic sau prin corespondenţă, dar reşedinţa acestora să râmână împreună cu mama reclamantă, si au fost respinse celelalte capete de cerere.

Pentru a pronunta această sentinţă, instanţa a reţinut ca părtile din prezenta cauză sunt căsătorite legal şi din această căsătorie au rezultat minorii FPI, şi FPS, Începând cu luna iunie 2011 părţile nu au mai locuit împreună,  reclamanta a părăsit domiciliul comun şi a intentat o acţiune de divorţ finalizată prin decizia cu nr XX a Curţii de Apel Iaşi prin care instanţa a respins în mod irevocabil cererea întemeiată pe culpa exclusivă a pârâtului, reţinând în considerente că reclamanta nu a pârâsit domiciliul comun datorită culpei pârâtului  sau că ar fi fost dovedite acte de violenţă ale pârâtului asupra soţiei sale sau asupra minorilor.

S-a constatat că  părtile, separate in fapt, au fost protagoniştii unui episod violent la sfârşitul lunii noiembrie 2013, din ansamblul probator rezultând că paratul a agresat-o fizic pe reclamantă în prezenţa minorilor şi a unor martori.

De asemenea, conform înscrisurilor depuse- a reieşit că în luna noiembrie pârâtul a căutat-o la serviciu pe reclamantă de mai multe ori,  iar în ziua de 27 noiembrie, probabil ulterior conflictului, acesta a stat timp de mai multe ore la serviciul reclamantei.

În aceeaşi zi reclamanta s-a internat pentru 14 zile  cu copiii într-un centru pentru protecţia victimelor violenţei în familie, internare prelungită pentru 6 luni, prilej cu care a fost întocmit un raport de evaluare psihologică iniţială de către doamna pisholog ACL.

Cu prilejul monitorizării cazului, a mai fost întocmit un referat de evaluare psihologică de către dna psiholog PIR. Ambele rapoarte au indicat impactul negativ pe plan psihic al episodului violent din noiembrie 2013 atât pentru reclamantă- (stari depresive, anxietate) cât şi pentru cei doi minori.- emoţii şi trăiri negative intense, frică, furie. 

Desi pârâtul a incercat să inducă instantei ideea că evenimentul din data de 27 noiembrie a fost unul obişnuit între doi soţi, o banală ceartă care a fost exagerată de reclamantă, din dorinţa de a-şi preconstitui probe pentru un divorţ, invocând deopotrivă şi subordonarea ierarhică a instituţiei care a întocmit rapoartele de evaluare psihologică faţă de calitatea reclamantei, instanţa nu a reţinut ca fiind dovedite aceste afirmaţii . Această concluzie – a existenţei unor acte de violenţă fizică şi psihică din partea pârâtului s-a desprins în ceea ce priveşte primul aspect  din declaraţiile martorei audiate în faţa completului de judecată,  declaraţiile martorilor audiaţi la  Poliţie, din  relatările minorilor în camera de consiliu, din certificatul medico-legal obţinut de reclamantă.

Prezumţia unui favoritism motivat de subordonarea ierarhică a instituţiei care a întocmit rapoartele de analiză psihologică faţă de reclamantă nu a fost reţinută  având în vedere restul probelor administrate în cauză. Instanţa a putut constata prin propriile simţuri „sensibus ipsis” că figura paternă le inspiră teamă copiilor, amândoi evocând evenimentul din noiembrie 2013 precum şi alte episoade, cu indicarea tatălui lor drept autor al violenţelor asupra mamei. S-a reţinut că deşi  actele de violenţă fizică nu i-au vizat în mod direct, sub aspect psihic copiii au rămas profund afectaţi şi s-a eliminat ipoteza manipulării ambilor minori de către mamă precum şi a psihologilor care au efectuat evaluările minorilor.

În ceea ce priveşte cei doi minori, instanţa a reţinut că aceştia au fost angrenaţi fără voia lor într-un conflict atribuind culpa întregii situaţii –voluntar sau involuntar- tatălui lor. În speţa de faţă instanţa a reţinut că au contribuit la atitudinea minorilor faţă de pârât lor criterii precum: educaţia strictă pe care  pârâtul înţelege să le-o ofere minorilor, atitudinea mai relaxată a mamei, exigenţele tatălui, intruziunea profesiei tatălui în viaţa şcolară a minorului F,  de multe ori cu consecinţa un comportament nepotrivit de natură a crea copilului  impresia că tatâl său doreşte să îl umilească în faţa colegilor.

În aprecierea cererilor care îi privesc direct pe minori, chiar dacă temporar, instanţa a ţinut  cont de unicul criteriu relevant, interesul superior al acestora.

În drept, instanţa a reţinut incidenţa art. 26 al.1 din Legea nr. 217 din 22 mai 2003 (*republicata*) pentru prevenirea si combaterea violentei in familie  ,, Persoana a cãrei viaţã, integritate fizicã sau psihicã ori libertate este pusã în pericol printr-un act de violenţã din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlãturãrii stãrii de pericol, sã emitã un ordin de protecţie, prin care sã se dispunã, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre urmãtoarele mãsuri - obligaţii sau interdicţii  …,, , apreciind că pentru a fi admisă cererea de emitere a ordinului de protectie trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: urgenţa luării măsurii, caracterul vremelnic al măsurii luate, existenta unei forme de violenta exercitata de unul din membrii familiei  . In cauza instanta a constatat ca, faţă de unele din solicitările reclamantei, au fost  indeplinite conditiile anterior enumerate, fiind dovedita prin probele administrate  violenta fizică şi  psihologică la care reclamanta a fost supusa de catre pârât precum şi violenţa de natură psihologică asupra minorilor, atitudine de natura a concluziona că masurile solicitate de catre aceasta sunt  partial justificate.

În ceea ce priveşte cererea de evacuare temporară a pârâtului din locuinţa comună şi reintegrarea reclamantei şi a minorilor, instanţa a reţinut că nu există nici un impediment pentru ca reclamanta cât şi minorii să locuiască, astfel cum au făcut-o în ultimii doi –trei ani  în continuare în apartamentul tatălui reclamantei, nejustificându-se astfel admiterea unui atare capăt de cerere.

Capetele de cerere privind obligarea pârâtului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de reclamantă şi locul de muncă al reclamantei au fost apreciate de instanţă ca justificate, pentru a impiedica  exercitarea de catre parat a altor acte de violenta fizică şi psihologică asupra reclamantei  şi care s-ar putea solda cu consecinte mult mai grave. ,având în vedere conflictul generat de pârât .Acelaşi conflict a afectat din punct  vedere psihologic minorii, astfel încât s-a considerat de către prezentul complet că se impune păstrarea de către pârât a unei distanţe minime determinate, atât faţă de copii cât şi faţă de şcoala unde învaţă. Întrucât domiciliile părtilor sunt destul de apropiate si nu se impune restrangerea dreptului de circulatie a pârâtului intr-o asemenea manieră incît să nu poată avea acces la  o serie de unitati comerciale aflate in proximitatea domiciliului său, distanţa faţă de reclamantă şi copii a fost stabilită la minim 20 de metri, iar faţă de locul de muncă şi unitatea de învâţământ a minorilor ,  de minim 100 de metri.

Măsura stabilita a fost temporară , astfel cum prevede legea specială în materie, stabilită de instanţă la 6 luni de la pronunţarea prezentei hotarâri.

Interzicerea contactului telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod cu reclamanta şi copiii a fost  de instanţă, întrucât din probele administrate în cauză a rezultat pe de o parte existenţa unui singur episod de violenţă ,iar pe de altă parte acest episod s-a consumat în prezenţa părţilor. În prezenta cauză nu s-a făcut dovada că integritatea psihică a reclamantei sau a copiilor ar fi fost puse în pericol prin contactarea lor telefonic sau prin corespondenţă de către pârât.

Cererea de încredinţare a minorilor către reclamantă a fost analizată ca o cerere complexă,  de exercitare în mod exclusiv a autorităţii parentale de către reclamantă şi de stabilire a domiciliului minorilor la mamă, evident în mod temporar, astfel cum impune Legea 217/2013. Având în vedere că potrivit legii, părţile erau căsătorite şi nu s-a pronunţat divortul instanţa a confirmat ceea ce s-a stabilit în dosarul de divort, si anume  faptul că autoritatea părintească se exercita în comun de către ambii părinţi. Raportat însă la capetele de cerere anterioare admise ,pentru motivele reţinute, a stabilit  ca modalitate de exercitare că pârâtul va putea lua legătura cu reclamanta şi cu minorii telefonic sau prin corespondenţă, păstrând distanţa impusă. Din aceleaşi considerente, pentru motive de stabilitate, având în vedere că  separatia în fapt durează din anul 2011, reşedinţa minorilor a ramas împreună cu mama lor.

 Pentru soluţionarea capetelor de cerere privitoare la cei doi minori,  instanţa a avut în vedere următoarele criterii: episodul de violenţă fizică asupra reclamantei şi punerea în pericol a integrităţii psihice a copiilor prin agresarea mamei în prezenţa copiilor; legătura puternică afectivă cu mama lor precum şi nevoia de stabilitate a copiilor şi diametral opus, lipsa unei relaţii consolidate între cei doi copii şi tatăl lor, istoricul îngrijirii copiilor (ambii părinţi au fost implicaţi în procesul de creştere şi educare, fiecare cu percepţii diferite asupra modalităţii de educare ).

In temeiul disp. art. 27 7 din Legea nr. 217/2003 prezenta hotărâre s-a comunicat  IPJ Iasi, Sectiei de Politie in a carei raza teritoriala se află resedinta reclamantei si domiciliul pârâtului, organele de politie având indatorirea sa supravegheze modul in care se respectă hotărârea .

 In temeiul disp. art. 453 C proc civ, , a fost obligat pârâtul la plata unor cheltuieli de judecata in cuantum de 500 lei ( onorariu avocat).

Domenii speta

Spete similare