Civil. Constatare nulitate act juridic

Deliberând asupra apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. din a Judecătoriei , tribunalul constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. din data de pronunţată de Judecătoria , au fost respinse excepţiile de tardivitate şi de inadmisibilitate, invocate de pârâtele  si , ca nefondate.

S-a respins acţiunea formulată de reclamanta , în contradictoriu cu pârâţii , , , şi , ca nefondată.

A fost obligată reclamanta  să achite pârâtelor  şi  suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată şi a fost respinsă ca nefondată cererea reclamantei privitoare la astfel de cheltuieli.

Pentru a pronunţa sentinţa, prima instanţă de fond a reţinut următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 19.11.2014 sub nr.10754/279/2014, reclamanta  a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii , ,  şi , să se constate nulitatea absolută parţială a actului de partaj voluntar autentic înregistrat cu nr. întocmit de către BNP .

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost căsătorită cu defunctul şi că a avut împreună cu acesta, două fiice, decedate la rândul lor, fiind chemaţi în prezenta procedură moştenitorii fiecăreia dintre acestea. A arătat, astfel, reclamanta că, la insistenţa fiicelor sale, au mers împreună la notar să încheie un partaj voluntar după ce a decedat soţul său, însă, prin acest partaj, nu s-au partajat doar bunurile defunctului ci şi bunurile ce aparţineau de drept reclamantei, în virtutea cotei sale legale de 1/2, consecinţa în fapt fiind aceea că reclamanta a rămas fără cota proprie.

A arătat astfel că a fost înşelată de fiicele sale,reclamanta fiind şi nevăzătoare, întrucât acestea nu i-au spus că se partaja de fapt şi cota proprie a reclamantei din bunuri. Pe de altă parte, prin modalitatea concretă de partajare, s-au împărţit şi bunuri ce aparţineau unei succesiuni nedeschise, astfel de pacte fiind interzise de legislaţia civilă, sub sancţiunea nulităţii absolute.

A mai arătat că actul de partaj voluntar a avut şi o cauză ilicită, fiicele sale urmărind să împartă şi moştenirea sa prin actul de partaj voluntar, ce trebuia să vizeze doar succesiunea defunctului ei soţ.

În dovedirea cererii, legal timbrată, au fost solicitate proba cu înscrisuri si proba testimonială.

În cadrul probei cu înscrisuri, s-au depus la dosar, în copii simple, următoarele înscrisuri: certificat de încadrare in grad de handicap, certificat de deces al lui şi de căsătorie, actul de partaj voluntar autentificat cu nr. întocmit de către BNP , certificat de moştenitor nr. , certificat de moştenitor suplimentar autentificat cu nr. , acte de stare civilă, contract de vânzare cumpărare nr..

Pârâţilor le-a fost comunicată cererea principală, aceştia formulând  întâmpinare la data de 19.03.2015, prin care au solicitat respingerea acţiunii ca nefondate.

Ca şi chestiuni prealabile, au invocat excepţia de tardivitate şi de inadmisibilitate a acţiunii principale.

Astfel, au arătat că dezbaterea succesorală după bunicul comun s-a realizat în deplină cunoştinţă de cauză de către toate părţile implicate, care, mai mult, au respectat şi dorinţa defunctului cu privire la modalitatea de împărţire a bunurilor. Au arătat că bunicii comuni au fost proprietari codevălmaşi, anterior partajului fiecare având câte o cotă ideală de ½ din bunuri. Ori, cota ideală face posibil ca în cadrul unui partaj un copartajant să primească bunul sau un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau o sumă de bani. Ori, au arătat pârâţii, împrejurarea că moştenitorul direct, în speţă mama pârâtelor a decedat nu poate face admisibilă repunerea în discuţie a acestor împrejurări, după 9 ani de zile de la efectuarea partajului voluntar, ceea ce pune probleme şi privitor la prescripţia dreptului material la acţiune. Probabil că la mijloc se află alte considerente, bunica fiind influenţată de o verişoară a pârâţilor.

Pe de altă parte, acţiunea este şi inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 5 Cod civil, privitor la actele lezionare, un astfel de temei neputând fi invocat decât de un minor, nu şi de majori, cum se întâmplă în cazul spetei.

La data de , reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că excepţiile invocate de pârâte sunt nefondate. Cu privire la fondul cererii, pârâtele ignoră temeiul de drept invocat în cererea de chemare în judecată, respectiv de nulitate absolută a partajului autentic, întrucât s-a partajat şi bunul propriu al reclamantei.

Sub aspectul probatoriului, au fost încuviinţate proba cu înscrisuri, iar la solicitarea instanţei, BNP a depus în copii certificate, actele ce au stat la baza încheierii actului de partaj voluntar autentificat cu nr.

Prin încheierea şedinţei publice din, prima instanţă a respins proba testimonială solicitată de reclamantă, ca neutilă în dezlegarea pricinii, dată fiind teza probatorie expres indicată, respectiv, ,,pentru a se arată că, la momentul semnării actului de partaja voluntar, reclamanta avea convingerea că împarte doar bunurile defunctului soţ şi nu bunurile sale”.

Prin încheierea şedinţei publice din ,, prima  instanţă a pus în discuţie şi excepţiile invocate de pârâţi, cu privire la care retine următoarele:

 I.  Excepţia de tardivitate a formulării acţiunii, întrucât cererea s-a formulat după 9 ani, este nefondată. În primul rând, faţă de motivele invocate de pârâţi în susţinerea excepţiei, instanţa a  reţinut  că nu este vorba de tardivitate, care este o sancţiune ce intervine in cazul nerespectării unui termen procedural sau judecătoresc. În speţă, este vorba de fapt de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie care este însă nefondată, întrucât acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic civil, este imprescriptibilă (atât conform dispoziţiilor de drept material vechi, în speţă Decretul nr. 167/1958, cât şi conform noilor dispoziţii în materie, respectiv art. 2502 pct. 3 Cod civil).

II. Excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, invocată fată de dispoziţiile art. 5 vechiul Cod civil, potrivit căruia majorul nu poate să exercite acţiunea în resciziune, este nefondată. Aşa cum a  reţinut anterior, instanţa a fost investită cu o acţiune în constatare a nulităţii absolute a unui act juridic şi nu cu una în resciziune. Că un efect practic al partajului voluntar expus de reclamantă poate fi legat de o posibilă leziune, urmează a fi analizat doar prin prisma analizei motivelor de nulitate absolută şi nu ca temei principal al cererii, de altfel expres întemeiate pe motive de nulitate absolută a actului juridic.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă reţine următoarea situaţie de fapt:

Prin actul de partaj voluntar autentic înregistrat cu nr. întocmit de către BNP , f.13, 14 din dosar, reclamanta şi autoarele pârâtelor au partajat, în bună învoială, averea rămasă de pe urma defunctului soţ şi, respectiv tată, , decedat la data de , în .

Prin acest act autentic, s-au defalcat cotele legale şi s-au partajat un apartament, o casă de locuit şi un grajd, menţionate în cuprinsul certificatului de moştenitor  şi al certificatului de moştenitor suplimentar autentificat cu nr. , reclamantei revenindu-i dreptul de uzufruct viager asupra acestor bunuri, iar celorlalte copartajante, revenindu-le nuda proprietate. Pârâţii din cauză sunt succesibilii copartajanţilor, potrivit actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei.

Potrivit actului de partaj autentic, părţile au rămas în indiviziune cu privire la suprafaţa de teren de 18.600 mp.

Reclamanta a susţinut că actul de partaj voluntar este lovit de nulitate absolută, întrucât bunurile ce aparţineau de drept reclamantei, în virtutea cotei sale legale de 1/2, au fost partajate de asemenea, iar prin modalitatea concretă de partajare s-au împărţit şi bunuri ce aparţineau unei succesiuni nedeschise (anume a reclamantei), astfel de pacte fiind interzise de legislaţia civilă, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Susţinerile reclamantei sunt nefondate, împărţirea voluntară analizată respectând cotele fiecărui copartajant,de altfel expres defalcate în cuprinsul actului de partaj voluntar autentic. Atribuirea nudei proprietăţi către copartajantele autoare ale pârâţilor, cu reţinerea uzufructului viager în favoarea reclamantei, nu reprezintă şi partajul averii acesteia din urmă. 

Pactul asupra unei succesiuni nedeschise reprezintă, conform art. 965 alin 2 Cod civil, coroborat cu art.702 Cod civil, ambele aplicabile succesiunii deschise în anul 2005, un contract/act unilateral prin care, fie se renunţă la o moştenire viitoare, fie se înstrăinează drepturi eventuale ale unei părţi din moştenire (cea nedeschisă). Or, în speţă, nu acesta este cazul, neexistând renunţări sau înstrăinări de posibile bunuri succesorale ale reclamantei. Pe de altă parte, chiar persoana despre a cărei moştenire nedeschisă este vorba a participat la încheierea actului autentic de partaj, reţinându-şi pentru sine un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse partajului şi un drept în indiviziune asupra unui alt bun succesoral al defunctului , neputându-se aşadar discuta nici despre vreo disproporţie vădită a loturilor, întrucât, chiar aşa de ar fi, acestea ar putea fi oricând reechilibrate prin partajul bunului rămas în indiviziune. De altfel, nu este sigur nici de ce reclamanta a considerat că, prin modalitatea de partaj menţionată mai sus, s-ar fi adus, concret, vreo atingere cotei sale legale de proprietar.

Dincolo de aceste aspecte, prima instanţă a  mai reţinut că, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a susţinut că există o cauză ilicită care afectează valabilitatea acestui partaj autentic, întrucât părţile au cunoscut că partajează şi un bun al altuia decât decujus, urmărind (împreună cu reclamanta dar profitând de necunoaşterea dispoziţiilor legale de către aceasta) ca reclamanta să fie privată de exercitarea drepturilor legale proprii conferite cu privire imobile.

Cauza actului juridic civil, privită ca o condiţie de valabilitate a actului juridic, cuprinde două elemente: scopul imediat, numit şi scopul obligaţiei („causa proxima”), care prezintă un caracter abstract şi invariabil în cadrul fiecărei categorii principale de acte juridice şi scopul mediat, numit şi scopul actului juridic („causa remota”, motivul determinant al încheierii fiecărui act juridic în parte), care prezintă un caracter concret şi variabil în funcţie de specificul actului juridic respectiv.

  De asemenea, conform art. 948 alin 2 C.civ. „valabilitatea cauzei este prezumată până la proba contrară”, iar sarcina unei astfel de probe incumbă în mod neîndoielnic celui ce invocă nevalabilitatea cauzei.

 Ca atare, în prezenta cauză, chestiunea caracterului ilicit al cauzei invocată de reclamantă urmează a fi avută în vedere de către instanţă prin raportare la scopul concret al partajului de bunuri succesorale şi la motivul determinant care a stat la baza încheierii acestui act prin prisma dovezilor aduse de reclamantă referitoare la nevalabilitatea scopului urmărit de copartajanti prin încheierea actului juridic menţionat.

Mai departe, instanţa reţine şi subliniază că nulitatea ca sancţiune a nerespectării condiţiilor de validitate a actului operează pentru cauze existente la momentul încheierii actului.

Mai trebuie precizat în acest punct al analizei, că se socoteşte fraudă la lege, când anumite norme legale sunt folosite, nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziţii legale de la sensul şi spiritul lor.

Caracterul fraudulos al convenţiei private încheiate rezidă în intenţia evidentă de a se încălca dispoziţii legale.

Buna-credinţă este credinţa, convingerea persoanei că cel de la care cumpără are toate calităţile cerute de lege pentru a vinde bunul, respectiv este adevăratul proprietar al bunului respectiv, revenind celui ce invocă lipsa sa sarcina de a dovedi reaua-credinţă a cumpărătorului.

Or, din ansamblul materialului probator administrat în cauză, nu se poate reţine că moştenitorii numitului ar fi fost de rea credinţă la încheierea actului de partaj, urmărind astfel un scop nelegitim, respectiv a prejudicia reclamanta de dreptul său propriu de proprietate. Probele administrate de reclamantă  pentru a dovedi contrariul celor expuse mai sus nu sunt în măsură să răstoarne prezumţia legală de valabilitate a cauzei acestui act juridic, ţinând seama de cele ce preced cu privire la neîncălcarea vreunui drept al reclamantei prin modalitatea de partaj a bunurilor soţului acesteia, potrivit cotelor de moştenire. Trebuie subliniat că nici proba testimonială solicitată de reclamantă nu ar fi fost utilă in cauză, devreme ce teza probatorie, solicitată expres reclamantei asistate de apărător calificat, a fost ‚,pentru a se arată că, la momentul semnării actului de partaj voluntar, reclamanta avea convingerea că împarte doar bunurile defunctului soţ şi nu bunurile sale’.

Faţă  de aceste considerente, instanţa a dispus respingerea acţiunii reclamantei, ca nefondată.

În aplicarea dispoziţiilor art. 451 Cod procedură civilă, instanţa a respins cererea reclamantei privitoare la cheltuieli de judecată şi, constatând că aceasta este în culpă procesuală faţă de pârâţi, a dispus obligarea sa către aceştia din urmă la plata sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, ce constau în onorariu avocatului ales al acestora.

Împotriva sentinţei primei instanţe de fond a declarat apel reclamanta , solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei apelate, reţinerea cauzei spre competenta soluţionare şi administrarea probatoriului pe care ceasta l-a solicitat la instanţa de fond, iar aceasta l-a respins, iar pe fond, solicită admiterea acţiunii, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea apelului declarat, intimata critică sentinţa primei instanţe sub următoarele aspecte:

În fapt, prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei , reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută parţială a actului de partaj voluntar autentic înregistrat sub nr. întocmit de către BNP .

În esenţă, în motivarea acţiunii, a arătat ca aceasta, , a fost căsătorita cu , a avut doua fiice, pe  şi , care la rândul lor au decedat.

Fiica sa, , a decedat la data de  şi are ca moştenitori pe  şi pe .

, cu ultimul domiciliu în comuna, jud. Neamţ, a decedat la data de  şi are ca moştenitori pe şi .

Soţul său, , a decedat la data de  şi pentru că fiicele sale doreau să li se dea bunurile care se cuvin după tatăl lor, la insistentele acestora a mers la notar şi a încheiat actul de partaj voluntar nr. .

Instanţa de fond a refuzat administrarea probelor solicitate de către reclamantă, cu excepţia probei cu înscrisuri, proba cu martori fiind respinsă.

În urma administrării acestei probe, s a pronunţat sentinţa civila nr. , prin care i s a respins acţiunea, cu motivarea că, în cauza de faţă, nu s a partajat şi cota sa parte din bunuri comune şi faptul că aceasta a primit un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor îi este suficient pentru îndestularea cotei chiar şi din succesiunea sa, nedeschisă încă.

De asemenea, se mai menţionează în sentinţa pronunţată, că, în cauza de faţă, nu este vorba despre o deschidere a unei succesiuni a unei persoane încă în viaţă şi că nu a existat nicio cauză ilicită, cu privire la încheierea actului de partaj voluntar.

Consideră apelanta că soluţia pronunţată este netemeinică şi nelegală, solicitând anularea acesteia sa anulaţi,  administrarea probei cu depoziţiile martorilor indicaţi în acţiune, iar pe fond să fie admisă acţiunea, aşa cum a fost formulată.

Apelanta critică sentinţa primei instanţe de fond, invocând următoarele aspecte de nelegalitate şi netemeinicie:

Primul motiv de apel se refera la faptul ca Judecătoria , în mod greşit a arătat în considerentele sentinţei pronunţate, faptul că, prin acceptarea desmembrământului asupra bunurilor ce compun masa de bunuri comune, ce a fost stabilit în favoarea sa în actul de partaj voluntar, îi este îndestulată cota ce i se cuvine din moştenirea defunctului soţ şi din propria moştenire şi că actul de partaj este încheiat în mod corect.

I se pare necrezut ceea ce s a consemnat în sentinţa pronunţată, nu înţelege cum este posibil să se susţină că nu ar fi  important că i s a partajat bunul său, deşi ea încă nu este decedată.

Dispoziţiile legale ce au fost încălcate sunt cele prevăzute de art. 965 alin. 2 din vechiul Cod Civil similare cu cele din art. 956 din Noul Cod Civil, dar aplicabile sunt cele din Codul de la 1864: ,,dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă”.

Analizând conţinutul actului de partaj voluntar, se poate observa că, prin acesta, a fost dezbătută şi succesiunea sa, deşi aceasta este în viaţă, iar bunurile pe care le are şi care ar fi trebuit partajate după decesul său este tocmai cota de ½ din bunurile dobândite cu defunctul său soţ, bunuri pentru care a muncit toata viata.

Instanţa de fond interpretează cu totul eronat articolul din Codul Civil care arată în mod clar că orice pact asupra unei succesiuni nedeschise este nul absolut.

Judecătoria  susţine în considerente, că nu este suficient să se realizeze un act de partaj ca în cauza de fata, prin care să fie împărţită şi averea unei persoane încă în viata, ci trebuie să se fi făcut acte de dispoziţie cu privire la acea moştenire nedeschisă.

Nimic mai fals, atâta timp cât legea este extrem de clară în privinţa faptului că orice succesiune se deschide doar prin moartea unei persoane, iar cât timp este în viaţă, ea poate să dispună de bunul sau după cum doreşte, consideră că au fost încălcate şi interpretate eronat dispoziţiile legale mai sus menţionate.

Apelanta reclamantă arată că a promovat prezenta cauza tocmai pentru că nu a cunoscut că, prin acel act de partaj voluntar, i s a partajat şi cota sa din dreptul său de proprietate.

Nu este corect ca până la decesul său, nepoţii săi să îi înstrăineze deja cota parte din dreptul său de proprietate, ce i se cuvine în calitate de coproprietar asupra bunurilor dobândite în timpul vieţii cu defunctul său soţ.

Instanţa de fond motivează, în mod cu totul eronat, că daca i s a atribuit acel drept de uzufruct pentru bunurile succesorale ale soţului şi ale sale, i se îndestulează cota sa de proprietate din bunurile comune.

Nu crede că este corectă logica instanţei de fond, atâta timp cât reclamanta doreşte ca partea sa de 1/2 din toate bunurile comune, proprietate proprie, să o doneze sau să o vândă altei persoane, însă prin actul de partaj voluntar încheiat, cota sa a rămas goală de conţinut, ea a rămas fără niciun bun, deşi nu este încă decedată.

Consideră că instanţa de fond a interpretat în mod greşit textul legal pe care trebuia să îl aibă în vedere şi să constate nulitatea actului de partaj voluntar.

Un alt motiv de apel se refera la faptul că, în mod greşit Judecătoria , a considerat că actul de partaj voluntar nu este lovit de nulitate absolută, pentru că loturile nu sunt disproporţionate, chiar dacă se împarte şi succesiunea sa, pentru că acesteia i a fost atribuit uzufructul bunurilor succesorale (inclusiv asupra cotei parţi din moştenirea sa viitoare), iar intimatelor li s a atribuit nuda proprietate asupra tuturor bunurilor ce compun masa succesorală, atât după defunctul soţ, şi că acel teren de 18.000 de m.p a rămas în indiviziune, reclamanta putând sa preia o parte din acesta, fiindu i suficient pentru a acoperi atât cota legală de moştenitor, cât şi cota proprie.

Consideră apelanta că logica instanţei de fond este cel puţin bizara, deoarece, chiar daca i s a atribuit reclamantei uzufructul bunurilor dobândite cu fostul soţ, acesta trebuia să fie doar asupra cotei ce îi revenea în calitate de moştenitor legal şi nu să i se impute şi asupra succesiunii sale nedeschise.

De asemenea, intimatele au fost favorizate prin faptul că lor li s a atribuit întreaga nuda proprietate asupra bunurilor ce compun masa bunurilor comune a acestora, celor doi foşti soţi, şi nu doar asupra cotei parţi ce le revenea acestora după defunctul soţ, aşa cum ştia ea că se procedează.

Nu este posibil acest lucru şi nu este legal, pentru că reclamanta-apelată, în prezent, nu mai are nicio parte din nuda proprietate asupra bunurilor comune proprii, pentru că aceasta a fost deja partajată, deşi ea nu este decedată.

De asemenea, nici susţinerea instanţei de fond, că poate să îşi îndestuleze cota din suprafaţa de 18.000 de m.p teren extravilan rămas în indiviziune, nu este corectă, pentru că valoarea acestui teren nu poate fi echivalată cu valoarea unui apartament, a unei case şi a unui teren intravilan.

Instanţa de fond nu a înţeles esenţa acestui litigiu, încălcându-i-se dreptul de proprietate legal prevăzut de Convenţia CEDO şi toată legislaţia civilă; aceasta are dreptul să facă ceea ce doreşte cu cota sa de bun comun, în calitate de proprietar, atât cu privire la nuda proprietate, cât şi cu privire la uzufructul acestor bunuri.

Nu trebuie să i se îngrădească dreptul său de dispoziţie până la decesul său, cu privire la cota ce i se cuvine din bunurile comune dobândite cu fostul soţ, respectiv cota de ½ din: apartamentul compus din doua camere şi dependinţe situat în , str. pe care 1-a dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. ; suprafaţa de 600 de m.p. teren curţi construcţii situată în comuna Piatra Şoimului, jud. Neamţ; casa de locuit in suprafaţa de 72 de m.p. edificata de cei doi foşti soţi în anul 1956 şi un grajd, situate ambele, pe terenul de mai sus, respectiv în comuna Piatra Şoimului, jud. Neamţ

Pe lângă aceste bunuri, ce au fost partajate prin actul de partaj ce face obiectul prezentului litigiu, defunctul său soţ a mai avut în proprietate şi suprafaţa de 18.600 m.p teren situat pe raza comunei Piatra Şoimului, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. , şi care nu a făcut obiectul actului de partaj, moştenitoarele acestuia rămânând în indiviziune cu privire la acest teren.

Prin actul de partaj voluntar încheiat la notar, s au partajat bunurile enumerate mai sus, fără a i se respecta cota sa de 1/2 în calitate de bun propriu din bunurile comune dobândite cu defunctul soţ, respectiv cota de 1/2 din apartament, teren, casa, grajd, aceste bunuri fiind împărţite in integralitatea lor, apelanta-reclamantă rămânând fără nicio cotă proprie.

Astfel, arată apelanta că:

-  nuda proprietate asupra apartamentului în integralitatea sa a fost atribuită fiicei sale , deşi corect era ca aceasta să primească doar cota de 1/2, iar ea să rămână cu cota sa de ½, în calitate de bun propriu;

- nuda proprietate asupra imobilelor constând în suprafaţa de 600 de m. p. teren curţi construcţii, precum şi asupra casei în suprafaţa de 72 de m. p şi a grajdului în suprafaţă de 24 de m. p., a fost atribuită în integralitatea sa celeilalte fiice a sa , ea din nou fiind vitregită de cota sa de 1/2 în calitate de bun propriu;

- de asemenea, deşi în finalul actului de partaj se menţionează că suprafaţa de 18.600 m. p. teren rămâne în indiviziune tuturor copartajantelor, anterior acestui aliniat se arată că nuda proprietate pentru suprafaţa de 600 de m.p revine copartajantei .

Actul de partaj constituie un pact asupra unei succesiuni nedeschise, motiv pentru care a promovat prezenta acţiune.

Un alt motiv de apel se referă la faptul că, în mod greşit instanţa de fond a considerat că, în cauza de faţă nu a existat o cauză ilicită, pentru că ea a cunoscut faptul că, prin actul de partaj voluntar se împart şi bunurile sale, şi, cu toate acestea, a semnat acest act.

Aşa cum a arătat şi la instanţa de fond, reclamanta-apelantă este nevăzătoare, aspect confirmat de certificatul de încadrare în grad de handicap nerevizuibil, depus la dosarul cauzei, şi actul de partaj pentru că i s au partajat şi bunurile sale prin actul de partaj voluntar, aceasta consideră că act este nul.

Consideră apelanta că a fost înşelata de fiicele sale, că i s au luat şi bunurile acesteia, actul de partaj fiind lovit de nulitate absolută, pentru că i s a partajat şi cota sa de bun propriu, respectiv cota de 1/2 din bunurile comune ce i se cuvenea ei.

Faptul că, prin acest act de partaj voluntar, apelanta a fost defavorizată, rezulta şi din faptul că, la aceeaşi dată de , la care a fost încheiat actul de partaj voluntar, s a emis şi certificatul de moştenitor nr. , în care s a reţinut corect că doar cota de 1/2 din bunurile enumerate anterior compun masa de partaj a defunctului soţ, cealaltă jumătate din aceste bunuri trebuind să i se cuvină acesteia, in calitate de bun propriu, ceea ce nu s a mai întâmplat în momentul semnării actului de partaj voluntar.

Pentru că, la notar, reclamanta-apelantă nu a putut citi actul, ci i a fost citit de fiicele sale, acestea i-au  citit doar certificatul de moştenitor.

Reaua credinţa a acestora este mai mult decât evidentă şi nu trebuia să mai fie dovedită de către reclamantă, aşa cum susţine instanţa de fond, pentru că, dacă în aceeaşi zi s a încheiat certificatul de moştenitor nr. în care este trecut în mod corect că succesiunea defunctului se compune din cota de 1/2 din apartament, casa, teren, grajd, iar în actul de partaj voluntar încheiat exact la aceeaşi dată şi în acelaşi timp se menţionează că masa defunctului se compune din cota de 1/1 din apartament, casa, grajd, teren, i se pare mai mult decât evidentă greşeala comisă, motiv pentru care apelanta solicită să fie analizat conţinutul acestor două acte, pentru a observa aceste inadvertente ce au condus la partajarea averii sale, deşi aceasta nu este decedată.

Un alt motiv de apel se referă la faptul că, în mod greşit, instanţa de fond nu a admis proba cu depoziţia martorului solicitat de către reclamantă  la instanţa de fond. Consideră că această probă era utilă soluţionării cauzei, că ar fi trebuit să fie admisă, pentru a dovedi situaţia de fapt din cauza de faţă.

Susţinerea instanţe de fond potrivit căreia, în cauză nu a fost propusă o teză probatorie care să ajute în soluţionarea prezentei cauze, solicită să fie înlăturată, pentru că nu este reală, deoarece era evident că intenţia reală a reclamantei era să nu îşi împartă propriile bunuri, ci doar cota soţului său, iar instanţa, din oficiu, avea posibilitatea să interogheze martorul asupra tuturor aspectelor esenţiale ale cauzei.

Intimatele  şi , au formulat întâmpinare la apelul declarat în cauză, solicitând respingerea acestuia ca nefondat pentru următoarele motive:

 Arată că bunica acestora a avut doua fiice, respectiv pe mama lor, , şi pe , ambele fiice i au predecedat.

Mama acestora, , a decedat la , iar mătuşa lor, , a decedat la . La decesul bunicului acestora, , din, când şi mama şi mătuşa erau în viata, s a făcut dezbaterea succesiunii după bunic (tatăl lor).

La dezbaterea succesorala s a avut în vedere în primul rând dorinţa bunicii, care şi-a rezervat dreptul exclusiv de a avea stăpânirea tuturor bunurilor, pe tot timpul vieţii ei, şi ambele fiice ale sale i au respectat voinţa. Nu este normal ca, dupa 9 ani de zile de la acest partaj, în care s a respectat întrutotul voinţa bunicii, şi ambele fiice i au respectat dorinţa de a şi asigura folosinţa bunurilor pe tot timpul vieţii, aceasta să vina şi să pretindă, invocându-şi propria turpitudine, o pretinsă nulitate a actului de partaj voluntar.

Iniţial, reclamanta a mers pe ideea unei leziuni, pe care o menţionează de fapt şi în acest apel, cu menţiunea că ar exista o disproporţie între cota sa ideală şi ceea ce faptic a înţeles să primească şi să îşi materializeze în lotul său.

Formularea unei pretenţii de anulare a actului de partaj voluntar este un contract de tranzacţie, care a materializat voinţa celor 3 moştenitoare, pe motivul ca una din moştenitoare a fost lezată, primind mai puţin decât cota ideala, din punct de vedere juridic are încadrarea în drept de invocare a leziunii.

În codul civil vechi, dar chiar şi în codul actual (neaplicabil în cauză), dreptul de a formula cerere de anulare pentru motivul disproporţiei valorice, deci a leziunii, este recunoscut numai minorilor, iar pentru majori este, potrivit art. 1185 vechiul cod, inadmisibil. Astfel, orice persoana după ce a încheiat o convenţie, nu mai poate să se răzgândească, invocând că ceea ce a primit aceasta, în mod fizic, ar fi în fapt mai puţin decât cota ideală la care era îndreptăţită, chiar dacă atât interesele, alianţele ei, preţurile, oportunităţile în timp s ar modifica, şi cu atât mai mult în speţa faţă, aceasta răzgândire a intervenit după o perioada atât de îndelungată.

Cât timp mama şi mătuşa intimatelor au fost în viaţă, aceasta a fost dorinţa tuturor celor 3 comoştenitoare, care au ţinut cont şi au respectat întrutotul opţiunea bunicii acestora.

Faptul că a decedat mama, nu trebuie să conducă la deschiderea posibilităţii anularii unui partaj voluntar făcut în urmă cu 9 ani, întrucât s-ar aduce atingere principiului stabilităţii actelor juridice şi al securităţii juridice a proprietăţii.

Dacă s-ar admite aceasta idee, ar însemna că nicio persoană nu ar putea avea stabilitate asupra unei opţiuni făcute cu ocazia unei dezbaterii succesorale sau a încheierii unui act şi s ar găsi diferite pretexte pentru a se cere oricând şi oricum anularea respectivului înscris.

Primul motiv de apel reprezintă o critica adusă considerentelor sentinţei.

Astfel, instanţa în mod corect a statuat că interesul şi drepturile legale ale reclamantei, au fost respectate atunci când aceasta, din propria sa iniţiativă a solicitat şi i s a acceptat în cadrul partajului, să primească dreptul de folosinţa asupra ambelor imobile, apartament şi casă, pe tot timpul vieţii sate.

Acesta a fost interesul sau, respectiv acela de a avea posesia ambelor imobile şi cele doua fiice i au respectat aceasta dorinţă, iar pentru faptul că i-au predecedat, nu trebuie să se ajungă la posibilitatea de răzgândire şi de anulare a acestei convenţii legale.

În mod corect instanţa de fond a constatat că nu există o disproporţie, atâta timp cât reclamanta şi a reţinut dreptul de a stăpâni pe tot timpul vieţii sale, atât apartamentul cât şi casa, şi mai mult, şi a rezervat şi starea de indiviziune asupra unui teren de 1,86 ha.

Acest aspect al unei disproporţii, aşa cum au arătat mas sus, are încadrarea juridica a invocării unei leziuni, care este admisibilă numai atunci când este invocată de un minor. Chiar şi aceasta invocare a leziunii, chiar pentru un minor, este supusă şi ea unui termen de prescripţie, care este depăşit, de peste 3 ori.

 Se invocă împrejurarea că s ar fi făcut partajul unei succesiuni viitoare, respectiv de către reclamantă a bunurilor proprii. Acest lucru este inexact, întrucât bunicii acestora au fost proprietari, în indiviziune în devălmăşie, ei nu aveau decât o cota ideală de cate ½ din imobile, prevăzută în certificatul de moştenitor.

Bunicii intimatelor nu aveau materializată fizic cota lor ideală şi, în aceste condiţii, cota ideală permite ca cei ce o deţin să primească la partaj:

- bunul în totalitatea lui, să nu primească nici o cantitate din bun, ci doar o sultă, sau sa primească un dezmembrământ, etc.

Putea să existe o dezbatere a succesiunii viitoare doar atunci când între cei doi soţi ar fi existat un partaj şi bunica lor ar fi avut în lot şi o concretizare fizică a cotei sale ideale.

A fost alegerea sa şi în concordanţă cu interesele sale, cu dorinţa de a şi asigura stăpânirea pe tot timpul vieţii, atât a apartamentului cât şi a casei. Aceasta se dovedeşte că a fost cea mai bună alegere, întrucât viaţa reclamantei a fost şi este mai îndelungată decât viaţa ambelor fiice ale sale care i au predecedat. Reclamanta s a bucurat şi se bucură continuu pe tot timpul vieţii de stăpânirea ambelor imobile.

În cauză, nu a existat o dezbatere a unei succesiuni viitoare.

Dispoziţiile art. 965 alin. 2 si art. 702 cod civil prevăd nulitatea unei renunţări la o succesiune viitoare, sau a unei înstrăinări de bunuri a unor succesiuni nedeschise.

Întrucât reclamanta nu avea o cotă fizică de proprietate, ci doar o cola ideală, a înţeles să şi materializeze în cadrul partajului în acest mod, cel mai avantajos pentru ea această cotă.

În speţă, nu este vorba despre dezbaterea unei succesiuni viitoare.

Precizează că, în calitate de coproprietar asupra unei cote părţi ideale, subiectul poate să îşi aleagă la o ieşire din indiviziune, respectiv partaj: o sumă de bani reprezentând sultă; dreptul de proprietate asupra unei părţi determinate fizic din imobil; dezmembrăminte ale dreptului de proprietate a tuturor imobilelor sau asupra unei parţi fizice determinate a unor imobile.

Alegerea a fost făcută de cele trei parţi şi fiecare şi a gândit interesul şi dreptul său, iar alegerea făcută de bunica lor a fost cea mai adecvată pentru dânsa şi nu reprezintă din punct de vedere juridic nicio renunţare la cota sa ideala de proprietate şi nici o dezbatere a unei succesiuni viitoare.

În cauză, putea subzista ideea unei dezbateri pentru o succesiuni viitoare, numai în cazul în care ar fi fost făcut partajul de bunuri comune între cei doi bunici, bunicii acestora i s ar fi dat în lot o parte fizic determinată dintr un imobil, şi în cadrul partajului voluntar, ea ar fi cedat partea fizică primită la partajul de bunuri comune.

Atât timp cat nu a existat un partaj fizic anterior care să i delimiteze fizic cota ideala a dreptului său de proprietate, partajul voluntar încheiat nu reprezintă o împărţire a unei succesiuni viitoare, ci modul în care a înţeles să şi materializeze cota ideală a dreptului său, care se putea detaşa total de bunuri, putând avea reprezentarea unei sume de bani, dar a ales să reprezinte prerogative cea „mai palpabilă stăpânirii, respectiv dezmembrământul uzufructului asupra imobilelor.

În speţă, nu exista nicio cauză juridică ilicită, întrucât reclamanta, în calitate de coproprietar coindivizar, având cota ideală asupra bunului, şi a analizat în concret necesităţile momentului şi anului dezbaterii succesiunii, 2005, şi a ales în funcţie de scopurile sale. Scopul partajului de bunuri succesorale fiind acela de a şi îndestula cel mai bine nevoile, în funcţie de drepturile proprii şi dorinţei personale.

Aşa a fost înţelegerea celor 3 parţi, şi nu înseamnă că dacă una dintre părţi se răzgândeşte, trebuie să i fie afectată după aproape 10 ani valabilitatea actului autentic de partaj.

Din capul locului este vădită irelevanţa probei testimoniale, întrucât nu este nimic contestat sau necunoscut în cauză, deoarece atât reclamanta, cât şi cele două fiice ale sale, cunoşteau, iar prezent şi ei ca moştenitori cunosc că dreptul asupra celor două imobile era un drept ideal de cate 1/2 şi acesta s a împărţit. Se putea împărţi în orice modalitate. Se putea ca bunica acestora să aprecieze că i ar fi fost mai utilă o sumă de bani şi nu primea nimic în mod fizic din cele două case, iar aceasta nu însemna că s a dezbătut o succesiune viitoare, fiindcă jumătăţile ei din fiecare casă nu i au revenit fizic.

În toate partajele succesorale, notariale cât şi judiciare se fac astfel de împărţeli, în care soţul supravieţuitor nu primeşte neapărat şi fizic echivalentul cotei sale din imobil, dar aceasta nu însemnă că el şi a dezbătut propria succesiune viitoare.

Analizând apelul declarat de reclamanta  împotriva sentinţei primei instanţe de fond, în limitele efectului devolutiv al apelului şi în raport de motivele invocate, în cadrul dispoziţiilor art. 476 şi art. 477 Cod procedură civilă, Tribunalul constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

În primul rând, a soluţionat în mod corect excepţia invocată de tardivitate a formulării acţiunii, reţinând că, în speţă, este vorba efectiv de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia fiind nefondată, întrucât acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic civil, astfel cum a fost investită instanţa în cadrul disponibilităţii părţilor în procesul civil, este imprescriptibilă (atât conform dispoziţiilor de drept material vechi, în speţă Decretul nr. 167/1958, cât şi conform noilor dispoziţii în materie, respectiv art. 2502 pct. 3 Cod civil).

De asemenea, a fost respinsă în mod corect, ca nefondată, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, invocată fată de dispoziţiile art. 5 vechiul Cod civil, potrivit căruia majorul nu poate să exercite acţiunea în resciziune, deoarece, aşa cum s a reţinut anterior, în principal, prima instanţă a fost investită cu o acţiune în constatare a nulităţii absolute a unui act juridic, şi nu cu una în resciziune.

Privind fondul cauzei, în raport cu considerentele sentinţei şi motivele de apel susţinute, Tribunalul reţine următoarele considerente:

Prin actul de partaj voluntar autentic, înregistrat cu nr. , întocmit de către BNP , f. 13, 14 din dosar, reclamanta şi autoarele pârâtelor au consimţit cu privire la partajatul voluntar având ca obiect o încetare parţială a stării de indiviziune asupra unor bunuri din averea rămasă de pe urma defunctului soţ şi, respectiv tată, , decedat la data de , în .

Astfel, prin actul autentic de partaj voluntar nr.  din , (fila 13, ds. fond), reclamanta  şi fiicele sale,  şi , între timp decedate, şi reprezentate în acest proces prin pârâţii – intimaţi, au consimţit cu privire la ieşirea parţială din indiviziune asupra bunurilor din averea succesorală a defunctului , decedat la data de , aceste bunuri formând obiectul dezbaterii succesorale notariale în baza certificatului de moştenitor suplimentar nr.  la certificatul de moştenitor nr.  din (fila 15, ds. fond). Conform certificatului de moştenitor suplimentar, s a constatat compunerea masei succesorale cu cota de ½ din: 1. apartament compus din doua camere si dependinţe, situat în , str. ; 2. supr. de 600 m. p.” teren curţi-construcţii, situată în intravilanul satului şi comunei , judeţul Neamţ; 3. o casă de locuită, construită din cărămidă, dată în folosinţă în anul 1956, şi un grajd, construit din bolţari, dat în folosinţă în anul 1986, situată în intravilanul satului şi comunei , judeţul Neamţ, pe terenul curţi construcţii menţionat la pct. 2.

De asemenea, prin actul autentic de partaj voluntar, părţile au convenit cu privire la cotele părţi cuvenite fiecăreia, respectiv: , i a revenit cota de 10/16, reprezentând cumulul între cota de 2/16, cota succesorală la moştenirea defunctului soţ, , şi cota de 8/16, cota sa din masa bunurilor comune menţionate anterior, conform certificatului de moştenitor suplimentar nr. /. Copartajantelor,  şi , le au revenit cote de câte 3/16 fiecare, cu titlu de cote succesorale la moştenirea defunctului , de altfel, fiind preluate cotele părţi stabilite prin certificatul de moştenitor pentru fiecare dintre acestea.

Cât priveşte modalitatea concretă de ieşire din indiviziune asupra acestor bunuri, astfel cum sunt menţionate în cuprinsul certificatului de moştenitor suplimentar autentificat cu nr.  din, părţile actului de partaj voluntar au consimţit ca reclamantei să i revină dreptul de uzufruct viager asupra acestor bunuri, iar celorlalte copartajante, să le revină nuda proprietate.

Potrivit actului de partaj autentic, părţile au rămas în indiviziune cu privire la suprafaţa de teren de 18.600 mp.

În cauză, reclamanta a susţinut că actul de partaj voluntar este lovit de nulitate absolută, întrucât bunurile ce i au aparţinut de drept, în virtutea cotei sale legale de 1/2, au fost partajate de asemenea, iar prin modalitatea concretă de partajare s au împărţit şi bunuri ce aparţineau unei succesiuni nedeschise (anume a reclamantei), astfel de pacte fiind interzise de legislaţia civilă, sub sancţiunea nulităţii absolute. În drept, a susţinut că dispoziţiile legale ce au fost încălcate sunt cele prevăzute de art. 965 alin. 2 din vechiul Cod civil, similare cu cele din art. 956 din Noul Cod civil, dar aplicabile sunt cele din Codul de la 1864: „dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă”.

În esenţă, reclamanta consideră că, din moment ce a fost cumulată şi cota sa de ½ din bunurile comune, şi în final s a ieşit din indiviziune pentru integralitatea acestor bunuri ce au făcut obiectul certificatului de moştenitor suplimentar din , implicit, a fost dezbătută şi succesiunea sa, deşi aceasta este în viaţă.

Acest prim motiv de apel este nefondat. Astfel, cum se reţine în mod întemeiat prin motivele sentinţei, pactul asupra unei succesiuni nedeschise reprezintă, conform art. 965 alin. 2 Cod civil, coroborat cu art. 702 Cod civil, ambele aplicabile succesiunii deschise în anul 2005, un contract/act unilateral prin care, fie se renunţă la o moştenire viitoare, fie se înstrăinează drepturi eventuale ale unei părţi din moştenire (cea nedeschisă). În speţă, decujus – persoana despre a cărei moştenire este vorba -, este defunctul , iar prin certificatul de moştenitor suplimentar s a efectuat dezbaterea notarială parţială a averii succesorale a defunctului, constând numai asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei împreună cu reclamanta .

Actul de partaj voluntar preia întocmai atât compunerea masei succesorale până la concurenţa cotei de ½ din comunitatea de bunuri, privind cele trei imobile, cât şi cotele stabilite pentru fiecare dintre părţi: cota de 2/8, stabilită în favoarea reclamantei, în calitate de soţie supravieţuitoare, respectiv cotele de câte 3/8 stabilite în favoarea lui  şi , în calitate de fiice.

În aceste condiţii, atât bunurile imobile, cât şi cotele care s au convenit prin actul de partaj suplimentar se limitează strict la averea succesorală a defunctului , în limita cotei sale de ½ asupra bunurilor comune. Pe de altă parte, Tribunalul subliniază că, în speţă, se suprapun două indiviziuni, respectiv comunitatea de bunuri a soţilor  şi , şi starea de indiviziune succesorală asupra cotei de ½ din aceleaşi bunuri comune rămasă de pe urma defunctului . Este absolut evident în speţă, că nu fac obiect de partaj succesoral decât bunurile imobile menţionate în limita cotei de 1/2, conform cotelor succesorale reţinute în certificatul de moştenitor suplimentar, şi nici într un caz nu se stabilesc cote succesorale raportate la o succesiune viitoare a reclamantei, după decesul acesteia.

Este adevărat că ieşirea din indiviziune s a convenit prin actul de partaj voluntar pentru integralitatea bunurilor, dar aceasta prin cumulul cotelor din masa bunurilor comune cu cotele succesorale cuvenite de pe urma moştenirii defunctului , cote ideale şi abstracte nematerializate asupra unor bunuri anume. Această modalitate de partajare se întâlneşte în toate cazurile în care soţul supravieţuitor intră în concurenţă cu alţi moştenitori legali ai soţului său decedat şi în aceeaşi cauză se dezbate ieşirea din indiviziune asupra comunităţii de bunuri a soţilor, suprapusă cu ieşirea din indiviziune asupra moştenirii soţului decedat.

Prin urmare, nu se poate susţine în speţă că prin actul de partaj voluntar părţile ar fi convenit şi cu privire la succesiunea viitoare a reclamantei. Dacă s ar accepta o asemenea susţinere a reclamantei – apelante, ar însemna ca în toate succesiunile cu un succesibil soţ supravieţuitor, să nu se poată admite efectiv ieşirea din indiviziune, împotriva dispoziţiilor art. 729 alin. 1 Cod civil anterior, conform cărora nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune.

Tribunalul constată ca fiind nefondat şi al doilea motiv de apel, prin care reclamanta susţine că, în mod greşit, Judecătoria , a considerat că actul de partaj voluntar nu este lovit de nulitate absolută, pentru că loturile nu sunt disproporţionate, chiar dacă se împarte şi succesiunea sa, pentru că acesteia i a fost atribuit uzufructul bunurilor succesorale (inclusiv asupra cotei parţi din moştenirea sa viitoare), iar intimatelor li s a atribuit nuda proprietate asupra tuturor bunurilor ce compun masa succesorală, atât după defunctul soţ, şi că acel teren de 18.000 de m. p a rămas în indiviziune. Astfel, cum s a arătat anterior, prin actul de partaj voluntar s a dispus numai asupra ieşirii din indiviziune a succesiunii defunctului , suprapusă cu indiviziunea născută din comunitatea de bunuri din timpul căsătoriei a soţilor, ceea ce a implicat şi cota–parte devălmaşă reclamantei de ½ din comunitatea de bunuri, unită cu cota succesorală de ¼ cuvenită acesteia în calitate de soţ supravieţuitor.

Privind modalitatea de ieşire din indiviziune convenită, în sensul că reclamantei i a revenit dreptul de uzufruct viager, iar celelalte două părţi au primit nuda proprietate asupra celor trei imobile/bunuri comune, Tribunalul nu poate reţine un caracter disproporţionat. Dimpotrivă, este o modalitate de ieşire din indiviziune care asigură o repartizare echilibrată pentru reclamantă şi cele două fiice ale ei în materializarea cotelor părţi cuvenite, aşa cum au fost acestea preluate din certificatul de moştenitor suplimentar şi care nu pot fi contestate asupra cuantumului lor.

Faptul că reclamanta – apelantă ar rămâne lipsită de nuda proprietate asupra bunurilor comune ce au format obiectul actului de partaj voluntar, nu poate constitui în sine o nelegalitate, deoarece şi nuda proprietate şi dreptul de uzufruct viager constituie drepturi patrimoniale imobiliare, reglementate în prevederile Codului, fiecare dintre părţile în litigiu beneficiind de exerciţiul specific al acestora. Având în vedere că părţile actului de partaj voluntar nu au realizat o evaluare a fiecăruia dintre bunurile imobile – apartament, supr. de 600 m. p., teren curţi-construcţii şi casă de locuit, în speţă, nu se poate aprecia decât asupra echilibrării calitative a loturilor atribuite fiecăreia, nu şi asupra echilibrării lor valorice. Aceasta însă nu este denatură să afecteze valabilitatea actului de partaj voluntar, deoarece aceasta a fost voinţa liber exprimată a părţilor, inclusiv a reclamantei la data încheieri acestei convenţii.

Nu este posibil acest lucru şi nu este legal, pentru că reclamanta apelată, în prezent, nu mai are nicio parte din nuda proprietate asupra bunurilor comune proprii, pentru că aceasta a fost deja partajată, deşi ea nu este decedată.

În acelaşi motiv de apel, reclamanta critică sentinţa, susţinând că, deşi în finalul actului de partaj se menţionează că suprafaţa de 18.600 m. p. teren rămâne în indiviziune tuturor copartajantelor, anterior acestui alineat se arată că nuda proprietate pentru suprafaţa de 600 de m. p revine copartajantei . Asupra acestui aspect, Tribunalul constată că, în timp ce supr. de 600 m. p., teren curţi–construcţii se înscrie între bunurile comune ce au format obiectul certificatului de moştenitor suplimentar nr.  din, cu menţiunea expresă că a fost dobândită de către defunctul în timpul căsătoriei cu soţia supravieţuitoare, supr. de 18.600 m. p., este absolut distinctă şi face obiectul certificatului de moştenitor nr. , ca sumă totală a supr. de 900 m. p., teren curţi construcţii, supr. de 3.400 m. p., teren agricol extravilan, supr. de 12.500 m. p., teren fâneţe şi păşune şi supr. de 1.800 m. p., teren fâneţe extravilan, revenind în cota de 1/1 în masa succesorală a defunctului. Practic, se materializează încă o dată, în mod neechivoc, voinţa părţilor actului de partaj voluntar de a realiza o ieşire parţială din indiviziune, numai asupra bunurilor formând obiectul certificatului de moştenitor suplimentar nr.  din , în timp ce pentru imobilele terenuri, supr. de 18.600 m. p., formând obiectul certificatului de moştenitor nr. , acestea au rămas în indiviziune.

Al treilea motiv de apel, prin care reclamanta critică sentinţa pentru că nu s a reţinut în cauză cauza ilicită a actului de partaj voluntar, reaua credinţă a celor două fiice şi inducerea ei în eroare de către acestea, este de asemenea nefondat. Astfel, cum se reţine prin considerentele sentinţei, din ansamblul materialului probator administrat în cauză, nu se poate reţine că moştenitorii numitului ar fi fost de rea credinţă la data încheierii actului de partaj voluntar, urmărind astfel un scop nelegitim, respectiv a prejudicia reclamanta asupra drepturilor sale coindivize născute din comunitatea de bunuri şi din starea de indiviziune succesorală rămasă după decesul soţului său, . Probele administrate de reclamantă, pentru a dovedi contrariul celor expuse mai sus, nu sunt în măsură să răstoarne prezumţia legală de valabilitate a cauzei acestui act juridic, ţinând seama de cele ce preced cu privire la neîncălcarea vreunui drept al reclamantei prin modalitatea de partaj a bunurilor comune potrivit cotelor de moştenire, dar şi cotei sale de ½ din comunitatea de bunuri codevălmaşă.

În acest sens, în mod legal prima instanţă s a întemeiat pe dispoziţiile art. 948 alin. 2 C. civ. vechi, conform cărora, „valabilitatea cauzei este prezumată până la proba contrară”, iar sarcina unei astfel de probe incumbă în mod neîndoielnic celui ce invocă nevalabilitatea cauzei. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1899 Codul civil, buna credinţă se presupune totdeauna, iar sarcina probei revine celui ce invocă reaua credinţă. Tribunalul consideră că, în speţă, autoarele pârâţilor – intimaţi,  şi , nu pot fi acuzate în mod întemeiat de rea credinţă sau de inducerea în eroare, în condiţiile în care încheierea actului de partaj voluntar a fost făcută în faţa Notarului public, existând menţiunea expresă că părţile copartajante au citit conţinul actului de partaj, fiind acord cu acesta. Faptul că reclamanta ar fi nevăzătoare, constituie un handicap care nu îi poate afecta şi descernământul necesar pentru a şi fi manifestat în cunoştinţă de cauză consimţământul la încheierea actului de partaj voluntar.

În sfârşit, este nefondat şi ultimul motiv de apel, prin care se susţine că, în mod greşit, instanţa de fond nu a admis proba cu depoziţia martorului solicitat de către reclamantă la instanţa de fond, considerând că această probă era utilă soluţionării cauzei, pentru a dovedi situaţia de fapt din cauza de faţă.

Astfel, cum s a reţinut şi prin considerentele sentinţei, proba testimonială solicitată de reclamantă nu ar fi fost utilă în cauză, atât timp cât teza probatorie, solicitată expres reclamantei asistate de apărător calificat, a fost ‚, pentru a se arată că, la momentul semnării actului de partaj voluntar, reclamanta avea convingerea că împart doar bunurile defunctului soţ şi nu bunurile sale”. De altfel, astfel cum s a reţinut anterior, obiectul partajului voluntar îl constituie cota de ½ din bunurile imobile menţionate, însă indiviziunea a implicat şi cota proprie de ½, revenind reclamantei asupra acestor bunuri comune, astfel cum s a analizat în considerentele asupra primului motiv de apel. Oricum, dacă reclamanta ar fi dovedit o eroare sau dol, ca viciere a consimţământului reclamantei, ca motive de anulare a actului de partaj voluntar, pentru care chiar şi termenul de prescripţie de drept comun de 3 ani s a împlinit, având în vedere că a trecut o perioadă de 3 ani.

Faţă de aceste considerente, în mod legal şi temeinic, prima instanţă a dispus respingerea acţiunii reclamantei, ca nefondată.

În consecinţă, pentru motivele reţinute în soluţionarea apelului, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod procedură, se va respinge apelul declarat de reclamanta , împotriva sentinţei civile nr.  pronunţată de Judecătoria , jud. Neamţ, şi se va menţine ca fiind legală şi temeinică această sentinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta , cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat , situat în , , judeţul Neamţ împotriva sentinţei civile nr. pronunţată de Judecătoria , jud. Neamţ, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi, toţi domiciliaţi în comuna,  şi , cu domiciliul ales în , str. la familia .

Ia act că intimaţii nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel.

Definitivă.

Domenii speta

Spete similare