Nulitate act juridic

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, reţine următoarele :

Prin cererea formulată şi înregistrată la data de ………., sub număr dosar ……., reclamanţii H.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Piraeus Bank Romania S.A. şi Piraeus Bank Romania S.A., , constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art.1.3 lit.a din Contractul de credit nr………. din data de …. privind comisionul de acordare întrucât aceasta este abuzivă şi încalcă prevederile Legii nr.193/2000, obligarea pârâtei la restituirea reclamanţilor suma de 11571 lei, echivalentul a 2710 CHF (calculate la un curs de 4,27 lei valabil în data de 17.04.2015) reprezentând comisionul de acordare credit ; constatarea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse la punctele 1.2 cu privire la marja variabilă, 5.1 şi 5.4 din contractul de credit nr….. din data de 26.11.2007 privind modalitatea de stabilire şi de modificare a dobânzii, cu motivarea că acestea sunt abuzive şi încalcă prevederile Legii nr.193/2000, înlocuirea clauzelor privind dobânda cu o prevedere care să stabilească dobânda în funcţie de Libor plus Marja Băncii de la momentul încheierii contractului de 4,3 pe an, fixă, prevedere legală ce se regăseşte în art.16 din Legea nr.288/2010 pentru aprobarea OUG 50/2010 privind contractele de credit, obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumei reprezentând dobânda achitată suplimentar faţă de dobânda iniţială, calculată după formula Libor la 3 luni plus marja Băncii de 4,3 %, în urma modificărilor unilaterale făcute de către Bancă, calculată din momentul încheierii contractului şi până la rămânarerea definită a hotărârii, constatarea nulităţii absolute a clauzei de risc valutar inserată la punctul 6.3 din contractul de credit nr…….. din data de ……, raportat la faptul că aceasta este abuzivă şi contravine prevederilor Legii nr.193/2000, să se dispună stabilizarea şi aplicarea pe tot parcursul contractului de credit a unui curs CHF egal cu cel existent la momentul semnării contractului de credit, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 91653 lei achitată ca diferenţă de curs, calculată începând cu data încheierii contractului şi până la data introducerii acţiunii şi obligarea pârâtei la achitarae cheltuielilor de judecată.

În fapt, au arătat reclamanţii că între aceştia şi Piraeus Bank Romania S.A. s-a încheiat în data de ….. contractul de credit nr…….prin care au împrumutat suma de 135 000 CHF, obligându-se în schimb la restituirea sumei în rate lunare. Au precizat reclamanţii că la momentul încheierii contractului de credit în cauză, raportat la circumstanţele economice, la arternativele prezentate de pârâtă şi capacitatea reclamanţilor de înţelegere a clauzelor contractuale şi a efectelor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF a fost reprezentată ca cea mai bună alternativă. La baza luării deciziei de a încheia contractul de credit au contat marja Băncii, unda dintre cele mai mici pe piaţă şi cursul scăzut al CHF, respectiv de 2,37 lei. Pe parcursul derulării contractului, costul lunar al creditului a crescut accelerat, ajungând să plătească o sumă aproape dublă faţă de cea la care s-au angajat să o restituie iniţial.

Reclamanţii apreciază că prezentul contract de credit conţine clauze abuzive astfel cum sunt definitive de art.1 alin.3 din Legea nr.193/2000. Astfel, clauza privind încasarea comisionului de acordare nu a fost direct negociată de către părţi, contractul fiind unul de adeziune, reclamanţii neavând posibilitatea de a modifica clauzele acestuia, ci doar de a accepta sau nu convenţia, iar perceperea acestui comision creează un dezechilibru semnificativ între obligaţiile contractuale, în detrimentul împrumutatului din moment ce reprezintă costuri suplimentare ale creditului.

În ceea ce priveşte clauza de la art.1.2 din contract-modalitatea de calcul şi de modificare a dobânzii, aceasta a permis Băncii să majoreze marja începând cu anul 2009 cu 2 puncte procentuale, în mod unilateral, fără acordarea consimţământului de către împrumutaţi, încadrându-se astfel în categoria clauzelor abuzive prevăzute de Legea nr.193/2000.

Reclamanţii menţionează că ceea ce determină caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la punctele de1.2, 5.1. şi 5.4.  din contract, în plus, este şi exprimarea într-un limbaj inaccesibil pentru consumator, care să-i permită acestuia să înţeleagă motivele pentru care banca poate să modifice unilateral dobânda şi să preconizeze intervenirea unor astfel de situaţii, lipsa unui motiv întemeiat pentru care Banca poate să modifice unilateral dobânda precum şi inexistenţa unei libertăţi efective a consumatorului de a rezilia contractul.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de înlocui o clauză contractuală abuzivă cu o prevedere legală, s-a arătat că jurisprudenţa CJUE a statuat că instanţa naţională poate înlocui o clauză declarată abuziv cu o prevdere legală din dreptul naţional, în cazul în care respectiva clauză este esenţială în contract şi înlăturarea sa ar avea ca efect încetarea contractului. Reclamanţii arată că perceperea unei dobânzi la suma împrumutată este de esenţa contractului de credit bancar, clauzele privind calculul dobânzii şi modificarea acesteia fiind clauze esenţiale, ce intră în sfera de aplicare a jurisprudenţei CJUE , iar, pe de altă parte, calcularea dobânzii din contractul de credit după formula Libor plus Marja Băncii fixă este prevăzută în dreptul intern, respectiv în Legea nr.288/2010.

Cu privire la clauza de risc valutar, de asemenea, reclamanţii o apreciază ca fiind abuzivă întrucât aplicarea acesteia determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, banca omiţând să informeze consumatorul asupra riscului de hiper valorizare a CHF, iar la momentul încheierii contractului nu au avut posibilitatea reală de a negocia conţinutul clauzei. Având în vedere dezechilibru contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând executare unor obligaţii excesiv de oneroase de către reclamanţi, se apreciază că se impune restabilirea prestaţiilor asumate iniţial prin semnarae contractului, prin stabilirea cursului de schimb CHF –leu la cel din momentul semnării contractului.

În final, au arătat reclamanţii că întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de către părţi la momentul încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, efectele au ajuns să fie altele decât cele pe care părţile au înţeles să le stabilească, devin aplicabile dispoziţiile Noului Cod civil privind revizuirea efectelor contractului, consacrate jurisprudenţial şi anterior intrării în vigoare a noilor dispoziţii legale.

Cererii formulate i-au fost ataşate următoarele înscrisuri certificate pentru conformitate cu originalul: contractul de credit nr. ……DIN  ….., notificare din ……. şi grafic de rambursare.

Cererea de chemare în judecată şi înscrisurile aferente au fost comunicate pârâtei, iar la data de ……. pârâta Piraeus Bank Romania S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulate. Apreciază pârâta că prezentul contract de credit nu conţine clauze abuzive, clauzele contractuale fiind negociate direct de către părţi, din moment ce ele au recomandat pârâta şi au determinat alegerea sa drept furnizor de servicii financiare.

 În ceea ce priveşte încasarea comisionului de acordare credit prevăzut la art.1.3 lit.a din contract conform căruia banca va percepe un comision de acordare de 2710 CHF care se va reţine la data tragerii creditului, arată pârâta că potrivit dispoziţiilor art.15 din Legea nr.190/1999 modif. privind creditul ipotecar ,,în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit, constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente.” Astfel, acest comision a fost perceput pentru acordarea creditului, respectiv analiza documentaţiei referitoare la contractul de credit şi, în plus, dobânda bancară împreună cu comisionul de acordare credit reprezintă preţul contractului de credit. Mai mult, acest comision constituie obiect al convenţiei părţilor, obligaţia asumată de reclamanţi fiind clară, previzibilă şi nu este în măsură să creeze confuzii, nefiind îndeplinite condiţiile din art.4 din Legea nr.193/2000. În situaţia admiterii capătului principal de cerere, solicită pârâta ca instanţa să nu dispună restituirea sumei achitată de către reclamanţi, întrucât contractul de credit este unul cu executare succesivă, iar reclamanţii se află în imposibilitate de a restitui folosinţa sumei de bani acordată de cealaltă parte.

În ceea ce priveşte riscul valutar a arătat pârâta că acesta este definit în art.3 alin.1 lit.l din Norma BNR nr.17/2003 ca fiind acea componentă a riscului de plată care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, iar factorii care influenţează acest risc sunt în afara controlului Băncii. Mai mult, conform principiului nominalismului monetar aplicabil potrivit art.1578 din Codul civil de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia şi este firesc ca împrumutatul să îşi asigure riscul valutar generat de deprecierea monedei în care îşi realizează veniturile faţă de moneda în care a contractat creditul şi în care trebuie să îl restituie. De altfel, ambele părţi şi-au asumat riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin la momentul restituirii decât la momentul acordării.

În acest sens este şi principiul respectării forţei obligatorii a contractului prevăzut de art.969 Cod civil de la 1864 şi principiul nominalismului monetar în cazul contractelor de împrumut  potrivit căruia ,,în cazul împrumutului în bani, la scadenţă trebuie restituită suma împrumutată indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor”.

În drept, au fost invocate prevederile legale ale OUG nr.80/2013, Legea nr.193/2000, Directiva 93/13/CEE, OG 21/1992.

În dovedire, a fost solicitată proba cu înscrisuri.

Prin sentinţa civilă nr.469/14.09.2015 instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Bacău şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul ……, reţinând în motivare că aceasta este instanţa competentă după valoarea integrală a obiectului cererii.

 Prin sentinţa civilă nr….. din ….. Tribunalul …… a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, a declinat competenţa de soluţionare către Judecătoria Bacău şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă a trimis cauza către Curtea de Apel Bacău.

Asupra conflictului negativ de competenţă, prin sentinţa civilă nr.81 pronunţată în şedinţa din camera de consiliu din 07.12.2015 Curtea de Apel Bacău s-a dispus în sensul stabilirii competenţei de soluţionare în favoarea Judecătoriei Bacău.

La termenul de judecată din 22.02.2016 instanţa a amânat judecarea cauzei în vederae comunicării unui exemplar de pe cererea precizatoare şi înscrisurile aferente depuse de către reclamanţi către pârâtă.

Prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei în data de 11.04.2016 pârâta a învederat faptul că, potrivit clauzelor contractului avea dreptul să modifice marja care intra în formula de calcul a dobânzii şi, în concret, marja a fost majorată cu 2 puncte procentuale, iar începând cu alinierea contractului la prevederile OUG 50/2010, marja Băncii a fost îngheţată devenind fixă, la valoarea de 6,3% valabilă la data alinierii şi acceptată de către reclamanţi. Anterior anului 2010, când variaţia marjei era posibilă potrivit contractului de credit,modificarea marjei a fost influenţată în mod direct de creşterea costurilor de finanţare ale Băncii, creştere impusă de factori externi asupra cărora Banca nu a avut nicio influenţă. Mai  mult, potrivit notificării efectuată în conformitate cu prevederile alin.1 lit.a din Anexa la Legea nr.193/2000, reclamanţii au avut posibilitatea ca, în termen de 30 de zile de la primirea notificării să declare Băncii că nu acceptă noile rate ale dobânzii şi să restituie creditul utilizat prin refinanţarea soldului fie de la pârâtă, fie de la o altă bancă, însă reclamanţii au ales continuarea relaţiilor contractuale cu Banca.

La termenul de judecată din …….. instanţa a dispus amânarea cauzei pentru a li se da posibilitatea reclamanţilor să ia cunoştinţă de înscrisurile comunicate de către pârâtă.

În şedinţa publică din data de ……. instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri, a luat act de renunţarea reclamanţilor la proba cu expertiza contabilă întrucât pârâta nu a contestat sumele solicitate de către aceştia şi a încuviinţat administrarea probei testimoniale din oficiu.

La termenul de judecată din data de …… instanţa a administrat proba cu interogatoriul reclamanţilor, a constatat încheiată cercetarea judecătorească, a acordat cuvântul pe fondul cauzei şi a rămas în pronunţare.

Analizând cererea formulată prin raportare la situaţia de fapt şi dispoziţiile legale incidente, instanţa reţine următoarele:

În fapt, instanţa reţine că între pârâta S.C. Piraeus Bank Romania S.A., în calitate de bancă şi H.O. , căsătorit cu H.M.E, în calitate de împrumutaţi, s-a încheiat Convenţia de credit nr.  …..  din data de ……, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamanţilor un credit în valoare de 135000  CHF, pe o durată de 19 ani.

Având în vedere că încheierea contractului de credit a avut loc anterior datei de 1 octombrie 2011 (data la care Codul civil din 2009 a intrat în vigoare), raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de Codul civil din 1864, astfel cum art. 6 alin. 2 din Codul civil din 2009 şi art. 3 şi art.102 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil din 2009 stabilesc.

Raporturile contractuale stabilite între părţi şi deduse judecăţii intră sub incidenţa Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori (citată în continuare Lege), reclamanţii având calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Lege, respectiv de persoane fizice părţi la un contract încheiat în afara activităţilor lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar pârâta având calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din Lege, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activităţi comerciale autorizate.

La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanţa va avea în vedere Legea nr. 193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condiţiile de validitate ale acestuia şi cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenţiei).

De asemenea, instanţa reţine care caracterul derogator, special al dispoziţiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil / Codului de procedură civilă. Astfel, la soluţionarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianţi şi consumatori trebuie avută în vedere Legea nr.193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a adresat direct instanţei de judecată, potrivit art.14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, potrivit art.8-14 din Lege. Această împrejurare reiese în mod evident din chiar formularea art.14 - consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă: contractele încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze abuzive; dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condiţiile principiului ”legea specială se completează cu legea generală”.

Pe fondul cauzei, instanţa apreciază că  reclamanţii au calitatea de consumatori în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000 iar pârâta S.C. Piraeus Bank Romania S.A. are calitatea de comerciant - împrumutător încheind contractul de credit în cadrul activităţii sale comerciale, conform prevederilor art. 2 alin. 2 din aceeaşi lege, deci convenţia de credit intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000. Instanţa reţine că interesul protecţiei consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicţiei de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută.

Conform art. 1 alin. 3 Legea nr. 193/2000 republicată, se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 4 alin 1 din aceeaşi lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulată a următoarelor condiţii: clauza să nu fi fost negociată direct şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe. Cu privire la negocierea clauzelor contractuale, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000 prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi, pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Instanţa reţine că negocierea unei clauze implică posibilitatea consumatorului de a influenţa natura clauzei contractuale.

Conform art. 10 lit. b) din O.G. nr. 21/1992, consumatorii au dreptul de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, indicarea exactă a preţurilor şi tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garanţie.

De asemenea, conform art. 1 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 193/2000 republicată, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Clauzele referitoare la dobânzi şi comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit formează preţul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naţionale, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, în raport cu serviciul furnizat, cu condiţia ca aceste clauze să fie clar şi inteligibil exprimate. Comisionul de acordare credit intră în sfera noţiunii de „preţ a contractului de credit”, de vreme ce reprezintă o contraprestaţie solicitată de bancă în virtutea creditului acordat.

Astfel, potrivit definiţiilor cuprinse la art.3 lit. g şi i din Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori şi de abrogare a Directivei 87/102/CEE: (g) „costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să Ie suporte consumatorul  în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de către creditor, cu excepţia taxelor notariale...”; (i) dobânda anuală efectivă înseamnă costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului...”.

Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanţei, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputaţional şi riscul operaţional, cum sunt acestea reglementate de art.26 alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţa a Guvernului nr.99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Instanţa apreciază că textul de lege indicat limitează intervenţia instanţei în definirea noţiunilor de obiect al contractului, de preţ al contractului şi de plată, însă nu interzice instanţei să evalueze modul cum se calculează o parte din preţul contractului.

Deşi, în principiu, clauzele asociate obiectului principal al contractului nu pot forma obiect de analiză din perspectiva aplicării regulilor protecţiei consumatorului, în situaţia în care aceste clauze nu sunt suficient de clar exprimate, într-un limbaj uşor inteligibil, este permisă analizarea acestora şi aprecierea lor ca având caracter abuziv.

De altfel, potrivit jurisprudenţei CJUE(Cauza C484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc)), dispoziţiile articolul 4 alineatul (2) şi articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale, precum cea în cauză în acţiunea principală, care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

În hotărârea din 30 aprilie 2014 în cauza Kasler contra OTP Ungaria, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a oferit o interpretare a prevederilor art. 4 din Directiva 1993/13 CEE a Consiliului, stabilind că  judecătorul naţional trebuie să califice în ce măsură o clauză intră în sfera de obiect (principal) al contractului, apoi să evalueze dacă o clauză este redactată clar şi inteligibil şi în final în măsura în care o clauză este declarată abuzivă, judecătorul naţional poate să o înlocuiască cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Statuând asupra aplicării dispoziţiilor Legea nr.193/2000 în cazul convenţiei de credit încheiate între părţi, instanţa constată că acest act juridic are caracterul unui contract de adeziune, prin raportare la modalitatea de exprimare a voinţei părţilor, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamanta, ci au fost preformulate de către pârâtă. Instanţa nu poate considera că actul juridic încheiat între părţi reprezintă contracte negociate, din moment ce în cazul contractelor negociate părţile negociază toate clauzele, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună cu caracter obligatoriu vreo dispoziţie contractuală. Contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parţial numai de către una dintre părţile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

Sarcina probei referitoare la negocierea prevederilor contractuale, anterior încheierii convenţiei,  revine pârâtei, în calitate de profesionist, conform art. 4 alin. 3 din Legea 193/2000, însă nu a făcut nicio dovadă în acest sens. Dimpotrivă, aceasta a arătat prin întâmpinarea depusă la dosar că reclamanţii aveau posibilitatea de a alege furnizorul de servicii de creditare şi tipul de contract de credit, dar nu să negocieze clauzele vreunui contract de credit, clauza privind comisionul de acordare credit fiind prestabilită de către bancă într-un cuantum fix care nu putea fi modificat.

Pentru a putea fi inclusă în sfera noţiunii de obiect principal al contractului, este necesar ca o clauză să fie esenţială în asumarea obligaţiilor părţilor. Faţă definiţia uzuală a unui împrumut (credit) şi a preţului pentru împrumutul (creditul) acordat,  un comision reprezintă un cost distinct de dobândă, care este preţul contractului, în înţelesul obişnuit al termenilor. Înţelesul obişnuit al termenilor nu ar trimite automat la caracterizarea unui comision ca fiind o componentă esenţială a unui contract de credit.

Mai mult decât atât, prin hotărârea pronunţată în cauza C-602/10,  SC Volksbank România SA împotriva Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor – Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Călăraşi (CJPC), CJUE a reţinut că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură naţională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituţiilor de credit obligaţii, care nu sunt prevăzute de directiva menţionată, în ceea ce priveşte tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri, precum şi că normele din Tratatul FUE în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziţii de drept naţional prin care instituţiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare.

În plus, în hotărârea recentă pronunţată în C 143/13 Matei  împotriva S.C. Volksbank S.A., CJUE a reţinut  la par. 78 că articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, termenii „obiectul [principal al] contractului” şi „caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte,” nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiţii, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii şi, pe de altă parte, prevăd un „comision de risc” perceput de acesta. Revine însă instanţei de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menţionate având în vedere natura, economia generală şi stipulaţiile contractelor vizate, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscriu acestea.

Prin urmare, instanţa poate analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecăţii în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum şi dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Constituţia României, în conformitate cu care Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constituţia României, care statuează că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Includerea comisionului de acordare credit în capitolul „costuri” nu implică în mod automat calificarea acestuia ca făcând parte din obiectul principal al contractului şi excluderea sa de la analiza din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor care îl stipulează.

1. Cu privire la comisionul de acordare credit instanţa reţine că potrivit art. 1.3. din contract Clientul se obligă să plătească următoarele comisioane: comision de acordare credit de 2710 CHF.

Potrivit susţinerilor pârâtei comisionul de acordare credit reprezintă costul suportat de bancă pentru serviciile de analiză a documentaţiei prezentate de client pentru acordarea creditului Respectivul comision fost reţinut o singură dată, în momentul acordării creditului.

În primul rând, s-a arătat că în cadrul contractelor de credit de acest tip încheiate între bancă şi clienţii săi, cuantumul comisionului de acordare credit este întotdeauna acelaşi, iar din moment ce clientul are posibilitatea să aleagă furnizorul de servicii bancare şi tipul de credit, iar din moment ce a ales acest tip de credit şi pârâta ca instituţie de creditare, a fost în cunoştinţă de cauză cu privire la comisionul de acordare credit ce urma a fi încasat şi şi-a exprimat voinţa de a-l plăti.

În continuare, a arătat pârâta că în vederea analizării profilului împrumutatului, ca potenţial client al băncii, subscrisa indisponibilizează importante resurse (umane, de timp, de birotica, etc) pentru ca reclamanţii să primească aprobarea creditului. De asemenea, cuantumul acestui comision poate fi uşor stabilit întrucât este exprimat într-un procent fix aplicat la valoarea iniţială a creditului, astfel încât consumatorul cunoaşte încă de la început ce sumă urmează să plutească pentru acordarea creditului.

Cu toate acestea, instanţa apreciază că perceperea unui comision de 2.710 CHF din valoarea creditului strict pentru analiza dosarului clientului, apare ca vădit disproporţionat, creând un dezechilibru între contraprestaţii.

În acest sens, instanţa are în vedere că, în concret banca efectuează aceleaşi operaţiuni de analiză dosar pentru fiecare client. Astfel a percepe un comision de 2.710 CHF pentru un serviciu care nu apare definit în convenţia părţilor apare ca fiind abuziv. Acest comision apare prin cuantumul său ca fiind nejustificat şi disproporţionat de vreme ce pentru acest cost al creditului nu este explicitată nici o condiţie sau situaţie care îl impune ca necesar, fie determinată în concret fie determinabilă în raport de anumiţi factori de piaţă. Pur şi simplu, se afirmă că acest comision de acordare credit se datorează de către client „Pentru creditul acordat”. Mai mult decât atât, instanţa reţine din cuprinsul interogatoriului administrat în cauză că banca a fost cea care a prezentat clienţilor acest tip de credit ca fiind cel mai favorabil acestora astfel încât posibilitatea reclamanţilor de apreciere asupra conţinutului şi efectelor clauzelor contractuale a fost inexistent.

În aceste condiţii, instanţa apreciază că art. 4.1 teza a II-a privitoarea la comisionul de acordare credit este abuzivă şi în consecinţă va constata nulitatea absolută.

2. Referitor la clauza contractuală prevăzută la art. 1.2  din contract potrivit căreia tipul dobânzii este variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii. Indicele de referinţă :Libor la 3 luni, Marja:4,3 puncte procentuale pe an, variabilă. De asemenea, conform art.51 şi 5.4 din contract ,,dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă şi de marja variabilă a băncii care, la data încheierii contractului este cea menţionată la art.1.2 din contract. Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. Având în vedere că dobânda poate varia în funcţie de indicele de referinţă, informaţie publică, împrumutatul este obligat să urmărească fluctuaţiile indicelui de referinţă ţi să se prezinte la bancă ori de câte ori va fi necesar pentru a primi noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat/co-plătitor şi garant fără a fi necesară semnătura lor şi indiferent dacă aceştia au primit sau nu graficul de rambursare. În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat.

Astfel cum s-a arătat anterior Clauzele contractuale („rezervarea dreptului”) şi definirea termenilor („motivaţiile întemeiate”) trebuie formulate într-un astfel de mod încât să ofere posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului. Astfel cum este formulat, art. 1.2, art.5.1. şi 5.4  din contract îi oferă Băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a modifica nivelul dobânzii, iar clauza analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.

Practic Banca nu a prevăzut nici un motiv pentru care îşi rezervă dreptul de a modifica dobânda, acesta rămânând exclusiv la discreţia băncii.

Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea pârâtei - bancă, servind intereselor acesteia, fără a da posibilitatea reclamanţilor de a verifica dacă modificarea invocată de bancă este judicios dispusă şi dacă este necesară şi proporţională prin raportare la obligaţiile reciproce.

 Pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru introducerea de noi costuri ulterior semnării contractului şi modificarea nivelului dobânzii este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, anumite costuri vor surveni sau comisioanele deja stabilite vor fi majorate. Doar astfel opţiunea lui de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa  judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru modificarea comisioanelor

Astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă  motivul avut în vedere de bancă, condiţiile de piaţă monetară, respectiv creşterea costurilor de finanţare ale Băncii este întemeiat sau nu, astfel încât consumatorul nu poate aprecia dacă aceste schimbări intervenite pe piaţa financiară sunt semnificative şi îndreptăţesc activarea clauzei.

Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de faţă.

Banca trebuie să se conformeze dispoziţiilor legii şi să prevadă în contract situaţia clară care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât la momentul contractării clauza să fie previzibilă, adică consumatorul să fie în posesia tuturor informaţiilor şi să ştie că, dacă această situaţie se va produce, atunci dobânda va fi modificată, or această situaţie face ca toate riscurile modificării pieţei financiare să se transfere în sarcina clienţilor fără ca banca să suporte o parte dintre acestea.

În consecinţă, instanţa reţine că art. 1.2, 5.1 şi 5.4 teza a II-a privind modificarea dobânzii prevăzută în convenţia de credit  reprezintă o clauză ce încalcă drepturile consumatorului care a intrat în raporturi contractuale cu pârâta S.C. astfel că instanţa o va declara abuzivă, consecinţa fiind nulitatea absolută a acesteia.

3. Referitor la solicitarea reclamanţilor de modificare  a contractului în sensul de a se înlocui clauza privind dobânda cu o prevedere care să stabilească dobânda în funcţie de Libor plus marja Băncii de la momentul încheierii contractului, de 4,3 pe an, fixă, instanţa o va respinge ca neîntemeiată.

În primul rând, instanţa are în vedere faptul că prin contract s-a prevăzut expres faptul că dobânda aplicabilă împrumutului este o dobândă variabilă. Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumatori, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului.

Practic, contractele de credit ipotecar/de credit de consum au, în privinţa caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele părţi având atât şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi. în cazul în care dobânda scade, cel care câştigă este consumatorul, dacă dobânda creşte, cea care obţine un câştig este banca. Nu mai puţin, acest risc a existat şi a fost asumat de ambele părţi la momentul încheierii contractului, iar nu doar pentru consumator.

Astfel, instanţa reţine că reclamanţii urmăresc practic transformarea unui contract cu dobândă variabilă într-un contract cu dobândă fixa, prin concursul instanţei. Or, o asemenea intervenţie a instanţei nu ar fi legală întrucât s-ar încălca principiul consensualismului ce guvernează actele juridice, instanţa trebuind să modifice acordul de voinţă al părţilor de la data contractării.

Această interpretare a fost confirmată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-618/10. Banca Espanol de Credito S.A. împotriva Joaqiun –Calderon Camino, care a statuat că „ instanţele au doar obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea însă posibilitatea de a modifica conţinutul acelei clauze”.

De asemenea şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că este greşită interpretarea reclamanţilor că instanţa poate interveni asupra clauzei constatate ca abuzivă, în sensul modificării ei, în forma solicitată de reclamanţi, deoarece instanţa poate interveni asupra contractului doar în sensul anulării acelei clauze sau părţi din clauză care este găsită abuzivă, contractul urmând să continue doar dacă părţile acceptă acest lucru. Acest fapt rezultă şi din jurisprudenţa CJUE, prin care s-a statuat că instanţa naţională nu poate modifica conţinutul unei clauze abuzive care figurează într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator. Atunci când constată existenţa unei astfel de clauze, instanţa naţională trebuie să dispună că aceasta nu se aplică. (Decizia nr. 3234 din 23 octombrie 2014 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect constatare clauză abuzivă)

În condiţiile în care reclamanţii au optat pentru încheierea unui contract cu dobândă variabilă şi nu fixă, instanţa nu poate trece peste acordul de voinţă al părţilor.

5. Referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar şi stabilizarea şi aplicarea de către instanţă pe tot parcursul derulării contractului de credit, a unui curs CHF-LEU egal cu cel existent la momentul semnării contractului de credit, instanţa îl va respinge ca neîntemeiat.

Instanţa apreciază că nu se poate stabiliza/îngheţa cursul de schimb CHF-leu la momentul contractării creditului întrucât in art. 6.3 părţile au stabilit ca orice plata se face in valuta prevăzută în graficul de rambursare şi nici nu se poate reţine caracterul abuziv cu privire la restituirea creditului in moneda acordata întrucât aceasta se raportează la cel de-al 13 considerent al Directivei 93/13 si la Codul civil vechi aplicabil contractului - art. 1584 si 1578 -.

Cum banca nu impune realizarea schimbului valutar la unităţile sale, lăsând petenţilor posibilitatea să găsească cel mai bun schimb valutar este exclus a se constata că restituirea creditului in moneda acordata are caracter abuziv.

 Caracterul comutativ al prestaţiilor nu este unul valabil întrucât întinderea prestaţiilor se apreciază în moneda creditului la momentul rambursării efective conform art. 1578 alin. 2 Cod civil vechi, iar caracterul imprevizibil al cursului de schimb la data plăţii nu determină modificarea întinderilor prestaţiilor cu atât mai mult cu cât rata de schimb nu este sub controlul băncii creditoare.

Referirea la principiul bunei-credinţe prevazut de art. 970 Cod civil vechi se face forţând limitele textului legal întrucât in contract nu s-a prevăzut nici o paritate CHF-leu pentru a se invoca ca s-au schimbat împrejurările din momentul semnării contractului, iar art. 970 alin. 2 Cod civil  prevede ca ele ( convenţiile)” obliga nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea da obligaţiei, după natura sa”.

În acest sens legea consacră principiul nominalismului monetar şi restituirea unui împrumut în aceeaşi monedă în care a fost acordat, iar echitatea trebuie să vizeze analiza obligaţiei de restituire prin prisma efectelor faţă de ambele părţi. 

Chiar dacă în prezent restituirea împrumutului in CHF este împovărătoare pentru reclamanţi ea nu reprezintă un câştig pentru banca, în schimb îngheţarea cursului de schimb valutar la data încheierii contractului ar reprezenta o pierdere pentru banca care ar înfrânge principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si 1584 Cod Civil vechi aplicabil in cauza in raport de momentul încheierii contractului.

Instanţa nu poate aplica teoria impreviziunii  prevăzută de art. 1271 Cod civil nou întrucât art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Codului Civil prevede ca acest text legal se aplcă doar contractelor încheiate după intrarea in vigoare a Noului Cod civil.

Contractul de credit în valută conţine un element de risc valutar, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Dimpotrivă. Semnificativ este faptul că atât Codul civil din 1864 cât şi noul Cod civil consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.

Prin urmare, principiul nominalismului este tradiţional în contractele de împrumut. În realitate, în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezenţa niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiţionale de funcţionare ale unor instituţii juridice. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege. De altfel, chiar CEJ s-a pronunţat în sensul că nu intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii,  nu şi dispoziţiile legale. Astfel, prin Hotărârea CEJ din 30 aprilie 2014, pronunţată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reţinut că: “Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii si principiile dreptului Uniunii referitoare la protectia consumatorilor si la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege si norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discutie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”

Pentru toate considerentele expuse mai sus, instanţa va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

 6. Cu privire la capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de comision de acordare credit în cuantum de 2710 CHF (calculate la un curs de 4,27 lei valabil în data de 17.04.2015-data plăţii) şi a dobânzii achitată suplimentar faţă de dobânda iniţială astfel cum a fost stabilită prin Contractul de credit nr……. /……-Libor la 3 luni plus marja Băncii de 4,3% de la data încheierii convenţiei de credit, instanţa reţine că nulitatea reprezintă o sancţiune de drept civil ce constă în desfiinţarea retroactivă a unui act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Principiul restabilirii situaţiei anterioare este unul dintre principiile care guvernează efectele nulităţii actului juridic civil şi presupune că tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

 Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancţiunea constând în lipsirea actului juridic, total sau parţial, de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, este nulitatea. Legea nu menţionează expres dacă este vorba de o nulitate absolută sau una relativă, fapt pentru care stabilirea felului nulităţii se face prin raportare la natura interesului ocrotit prin norma juridică nerespectată, cu luarea în considerare şi a cauzei de nulitate, a terminologiei folosite în cuprinsul normei juridice, a regimului juridic al sancţiunii.

Instanţa apreciază că articolul menţionat stabileşte sancţiunea nulităţii absolute pentru ipoteza prevederii în contract a unei clauze abuzive, având în vedere că textul legal foloseşte sintagma cu caracter imperativ ”clauzele nu vor produce efecte”, spre deosebire de formulele ”anulabile” sau ”pot fi anulate”, caracteristice nulităţii relative. În plus, prin stipularea în contract a unei clauze abuzive, care încalcă echilibrul contractual şi contravine bunei-credinţe, prin profitarea de poziţia subordonată a cocontractantului, autorul acesteia urmăreşte un scop ilicit şi/sau imoral, iar cauza ilicită reprezintă un motiv de nulitate absolută, şi nu de nulitate relativă. Prin stipularea unei clauze abuzive, comerciantul nu urmăreşte doar vicierea consimţământului consumatorului (falsa reprezentare a unei împrejurări la încheierea contractului, care determină o persoană să încheie actul juridic respectiv în anumite condiţii, cu acceptarea unor clauze dezavantajoase), ci obţinerea unor venituri mai mari, profitând de starea de nevoie în care consumatorul se află, şi care îl determină pe acesta din urmă să încheie actul juridic în condiţiile impuse de cocontractantul aflat într-o poziţie economică privilegiată.

Nu în ultimul rând, instanţa apreciază că lipsirea de efecte a clauzelor abuzive din contractele de adeziune, nenegociate de părţi, are rolul de a ocroti un interes general, al tuturor consumatorilor prin protejarea acestora împotriva tendinţei comercianţilor de a abuza de poziţia dominantă economic pe care o deţin, fiind vorba de norme juridice de ordine publică cu un evident caracter imperativ.

Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată cu privire la clauzele contractuale cuprinse în art.1.3 lit.a privitoare la comisionul de acordare credit, 1.2, 5.1 şi 5.4 teza a IIa privind modificarea dobânzii prevăzută în Convenţia de credit nr. nr. ……/……, instanţa, făcând aplicarea principiului retroactivităţii (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât şi pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) şi a principiului restabilirii situaţiei anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate trebuie restituit), va dispune restituirea prestaţiilor efectuate de către reclamantă în baza acestor clauze abuzive anulate.

Conform art. 1092 alin. 1 Cod civil, orice plată presupune o datorie şi ceea ce s-a plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii. În contextul constatării nulităţii absolute a comisionului de administrare, se va considera, retroactiv, că această obligaţie nu a existat, fiind vorba de o plată făcută fără temei şi care trebuie restituită de cel care a primit-o.

Astfel, instanţa va obliga pârâta să restituie reclamantei suma în cuantum de 2710 CHF  la cursul de la data plăţii de către reclamanţi, reprezentând contravaloare comision de acordare credit.

Totodată, instanţa va obliga pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei reprezentând dobânda achitată suplimentar faţă de dobânda iniţială astfel cum a fost stabilită prin Contractul de credit nr……./…….. - Libor la 3 luni plus marja Băncii de 4,3%.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 din Noul Cod de procedură civilă, faţă de soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat achitat de aceasta conform chitanţei depusă la dosarul cauzei.

Domenii speta

Spete similare