Contestarea deciziei de încetare a contractului individual de muncă. Decizie emisă în timpul perioadei de probă. Incapacitate temporară de muncă. Lipsa certificatului de concediu medical. Consecințe. Art. 31, al 3 Codul Muncii h.g. 1186/2000 Art. 31 din o

Potrivit dispoziţiilor art. 50 lit. b) din Codul muncii, contractul individual de muncă se suspendă de drept în ipoteza în care angajatul se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă. O eventuală stare de incapacitate temporară de muncă nu este suficientă, în sine, pentru a determina, din perspectiva normei legale evocate, suspendarea de drept a contractului individual de muncă, fiind necesară, în scopul menţionat, existența în posesia angajatului și prezentarea de către acesta la angajator a unui certificat de concediu medical care să-i confirme starea de incapacitate temporară de muncă, întrucât legiuitorul nu a oferit caracter suspensiv însăși stării de incapacitate temporară de muncă, ci concediului pentru o asemenea stare.

Prin urmare, simpla invocare de către apelanta-reclamantă a unei incapacităţi temporare de muncă (chiar şi dovedită fiind, ca stare de fapt, prin actele medicale depuse la dosar) nu poate constitui în cauză temei pentru reţinerea suspendării de drept a contratului individual de muncă al acesteia, de natură a atrage, potrivit propriei opinii, sancţiunea nulităţii măsurii dispuse împotriva sa de către intimata-pârâtă, prin Decizia nr. 1853/21.03.2016 , în sensul încetării contractului individual de muncă.

Prin Sentinţa civilă nr. 927/22 septembrie 2016, Tribunalul Mureş a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta M.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. L.G. S.R.L., în sensul că a obligat-o pe aceasta la plata în favoarea reclamantei a drepturilor salariale cuvenite pentru 5 ore suplimentare lucrate, cu aplicarea sporului de 75% din salariul de bază, drepturi calculate pornind de la salariul de bază lunar brut de 2.100 lei, restul pretenţiilor fiind respinse ca nefondate.

În adoptarea soluţiei menţionate, Tribunalul a reţinut că cererea de anulare a Deciziei nr. 1853/21.03.2016 şi a Notificării nr. 487/21.03.2016, corelativ cu reintegrarea reclamantei în funcţia deţinută anterior şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale cuvenite, de la desfacerea contractului de muncă până la reintegrarea efectivă, precum şi la plata de daune morale în valoare de 20.000 lei, nu este întemeiată, deoarece aşa-zisa ei concediere s-a produs în cursul perioadei de probă, în care caz sunt incidente prevederile art. 31 alin. 3 din Codul muncii, iar instituția juridică aplicabilă este aceea a încetării contractului individual de muncă, iar nu concedierea, textul legal amintit prevăzând că pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă, contractul individual de muncă poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără preaviz, la iniţiativa oricăreia dintre părţi, fără a fi necesară motivarea acesteia.

Relativ la critica potrivit căreia măsura dispusă prin actele contestate ar fi nelegală întrucât acestea au fost emise în perioada suspendării de drept a contractului individual de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 50 lit. b) din Codul muncii, Tribunalul a reţinut că reclamanta nu a probat acest fapt, neprezentându-i fostului său angajator un certificat de concediu medical, chiar aceasta recunoscând faptul că nu l-a avut, în care sens s-a apărat susţinând că s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a-l obţine, întrucât pârâta a refuzat să-i elibereze o adeverinţă care să-i ateste calitatea de asigurat, necesară  în scopul menţionat la medicul de familie.

Analizând din această perspectivă critica reclamantei, Tribunalul a apreciat că aceasta nu poate fi primită, deoarece situaţia medicală în care s-a aflat - entorsă grad I glezna dreaptă - reprezenta o urgență medico-chirurgicală, iar în această situație certificatul de concediu medical se putea elibera fără adeverință de la angajator, relevantă din acest punct de vedere fiind Anexa I din H.G. nr. 1186/2000 pentru aprobarea Listei cuprinzând urgenţele medico-chirurgicale, precum şi bolile infectocontagioase din grupa A, pentru care asiguraţii beneficiază de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă fără condiţii de stagiu de cotizare, precum şi prevederile art. 3^1 din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate.

De asemenea, s-a apreciat că nu este susținută cu probe teza potrivit căreia imposibilitatea obiectivă de a obține certificatul de concediu medical s-ar fi datorat refuzului de a-l elibera, primit din partea medicului care a consultat-o la Secția de Ortopedie și Traumatologie din cadrul Spitalului Județean de Urgență Târgu Mureș, în condiţiile în care medicul curant a comunicat instanţei faptul că în data de 21.03.2016 era posibilă eliberarea certificatelor de concedii medicale, din punct de vedere al funcţionalităţii sistemului informatic, însă reclamanta nu a solicitat un astfel de act.

Totodată, Tribunalul a apreciat că şi în situaţia în care s-ar accepta o atare variantă, reclamanta tot nu s-ar fi aflat într-o imposibilitate obiectivă de a obține respectivul certificat din partea medicului de familie, întrucât putea să solicite prezenţa acestuia la propriul său domiciliu, dacă durerile pe care le avea erau atât de mari încât să o împiedice să se deplaseze până la cabinetul acestuia, după cum a susţinut.

În ceea ce privește cererea de obligare a angajatorului la plata contravalorii a 56 ore suplimentare pretins lucrate în perioada 01.03.2016 - 18.03.2016, Tribunalul a reţinut că singurul aspect de natură obiectivă pe care l-a susținut reclamanta și care putea fi verificat, a constat în aceea că la sfârșitul programului zilnic de lucru (ora 16:30)  ea era aceea care făcea înscrierile în programul informatic REVISAL, de evidență a contractelor individuale de muncă, program gestionat de către inspectoratele teritoriale de muncă organizate în fiecare județ.

 Verificând din această perspectivă solicitarea reclamantei, instanța a apreciat că aceasta este doar în parte întemeiată, din verificarea extraselor REVISAL transmise de Inspectoratul Teritorial de Muncă Târgu Mureş (filele 135-211 din vol. I și filele 1-186 din vol. II dosar) reieşind că în data de 01.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 16:31, în data de 02.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 17:55, în data de 03.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 18:05, în data de 04.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 16:45, în data de 07.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 16:36, în data de 14.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 16:38, în data de 16.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 17:12, în data de 17.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 16:38, iar în data de 18.03 ultima înscriere s-a făcut la ora 16:37.

Tribunalul a subliniat sub acelaşi aspect şi faptul că din analiza acestor împrejurări se poate observa o depășire a orei de finalizare a programului normal de lucru în jumătate din zilele intervalului 01.03.2016-18.03.2016, ceea ce înseamnă că această depăşire nu era nicidecum excepțională, ci una relativ uzuală, iar înscrierile uzuale în REVISAL erau efectuate, potrivit declaraţiei martorului  P.M.-T., de către reclamantă, acesta mai arătând că atât el, cât şi managerul D. M. realizau astfel de operațiuni numai cu titlu excepțional, or, în condiţiile în care acelaşi martor a declarat că el nu presta ore suplimentare, iar în privinţa activităţii managerului nu a putut fi identificată nicio situație excepțională, de natură a-l determina să intervină în REVISAL după încheierea programului de lucru, se impune a se concluziona că toate înscrierile astfel realizate au fost efectuate de către reclamantă, aceasta totalizând în respectiva modalitate un număr de 5 ore suplimentare, pentru care urmează a fi remunerată cu un spor de 75% din salariul de bază, în conformitate cu prevederile art. 123 alin. 2 din Codul muncii.

Pentru considerentele anterior relevate, Tribunalul a admis în parte acţiunea, potrivit descrierii din dispozitivul sentinţei pronunţate.

Împotriva respectivei soluţii au declarat apel ambele părţi, reclamanta solicitând schimbarea acesteia în sensul admiterii integrale a acţiunii, iar pârâta, în sensul respingerii tuturor pretenţiilor acesteia.

Reclamanta a susţinut prin intermediul memoriului de apel că soluţia primei instanţe este nefondată, deoarece indiferent de denumirea folosită - concediere sau încetarea contractului de muncă, criticile aduse actului de desfiinţare ţin de caracterul nelegal al măsurii luate, care constă în desfacerea contractului de muncă în ziua în care a suferit un accident de muncă, respectiv în timp ce se deplasa la serviciu (fapt pe care l-a comunicat telefonic angajatorului), iar potrivit dispoziţiilor legale, în asemenea situaţie nu încetează contractul de muncă.

Sub acelaşi aspect, reclamanta a mai arătat că a sesizat accidentul şi la Inspectoratul Teritorial de Muncă, însă influenţa intimatei asupra respectivei instituţii este mai mult decât evidentă, din moment ce aceasta a declarat în scris că nu a fost un accident de muncă, deoarece contractul a încetat vineri, 10.03.2016, în condiţiile în care notificarea şi decizia de încetare au fost emise în data de 21.03.2016 şi i-au fost comunicate reclamantei în data de 26.03.2016.

S-a mai susţinut că potrivit actelor medicale depuse la dosar, contractul de muncă i-a încetat când se afla în incapacitate temporară de muncă, nefiind fondată reţinerea instanţei de fond, în sensul că ar fi trebuit să meargă la medicul de familie, câtă vreme acesta a fost de serviciu în ziua respectivă (luni, 23.03.2016) de dimineaţă, iar fişa medicală de la serviciul de urgenţă a fost finalizată în jurul orei 13,30, când medicul de familie nu se mai afla la cabinet, iar când a sunat la locul de muncă pentru eliberarea unei adeverinţe de angajat i s-a spus că acest lucru nu este posibil, întrucât în cursul aceleiaşi zile i s-a desfăcut contractul de muncă.

Referitor la serviciul de urgenţă şi la faptul că de acolo nu i se putea elibera certificat de concediu medical, reclamanta a arătat că acest fapt a fost recunoscut de către medicul de gardă care a consultat-o (potrivit înregistrării pe CD ataşate în probaţiune), iar în aceste condiţii trebuie interpretată ca fiind parţial adevărată informaţia furnizată primei instanţe de către medicul primar G. O., căreia într-adevăr nu i-a solicitat concediu medical, întrucât nu o cunoaşte şi nici nu a văzut-o în ziua respectivă.

Sub acelaşi aspect, reclamanta a susţinut că nu se află în culpă pentru că a ascultat de sfatul medicului de gardă care a consultat-o şi nu a insistat ca acesta să-i elibereze certificat de concediu medical, însă circumstanţele de fapt în care s-au petrecut evenimentele descrise conduc la concluzia că s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a obţine un astfel de act în ziua accidentului.

Pentru motivele arătate, reclamanta a conchis că i-a fost desfăcut contractul de muncă în perioada în care acesta era suspendat de drept, fapt ce atrage sancţiunea nulităţii actelor pe care pârâta le-a emis în scopul menţionat, impunându-se, prin urmare, anularea acestora şi repunerea în situaţia anterioară, respectiv reintegrarea în muncă şi plata tuturor drepturilor salariale cuvenite.

În fine, relativ la numărul de ore lucrate suplimentar, s-a susţinut că instanţa de fond a luat în calcul, la minut, doar timpul alocat transmiterii pentru înregistrare în REVISAL a desfacerii contractelor de muncă, însă potrivit informaţiilor furnizate de Inspectoratul Teritorial de Muncă, reclamanta a transmis spre înregistrare şi angajările efectuate în aceeaşi perioadă, conform tabelului anexat în probaţiune.

De asemenea, a mai arătat reclamanta, la aceste ore suplimentare trebuie adăugată cel puţin ½ oră în fiecare zi, altfel ar însemna că ea a transmis şi a plecat acasă, ceea ce nu se poate realiza în mod obiectiv, iar susţinerea primei instanţe, în sensul că nu ar fi făcut dovada tuturor orelor suplimentare solicitate, nu este fondată, deoarece intimata nu are cartelă pentru înregistrarea intrărilor şi ieşirilor, singura probă veridică fiind transmiterea informaţiilor către REVISAL.

În susţinerea apelului declarat, reclamanta a depus în probaţiune un tabel cuprinzând data şi ora prelucrării în REVISAL/REGES a angajărilor şi desfacerilor de contracte individuale de muncă în perioada 01.03.2016 - 18.03.2016,  după ora 16, precum şi o înregistrare pe CD a unei pretinse discuţii purtate cu medicul curant în legătură cu neacordarea concediului medical (filele 6-7 dosar apel).

Relativ la apelul declarat de pârâtă, Curtea constată că aceasta a criticat hotărârea primei instanţe din perspectiva dispoziţiei de obligare a sa la plata către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite pentru 5 ore suplimentare, solicitând respingerea integrală a pretenţiilor formulate cu acest titlu.

Prin intermediul memoriului de apel, pârâta a susţinut că respectiva soluţie este neîntemeiată deoarece, pe de o parte, reclamantei nu i s-a solicitat de către angajator să efectueze ore suplimentare, astfel că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 121 alin. 1 şi 2 din Codul muncii (întrucât munca suplimentară nu poate fi prestată din propria iniţiativă a salariatului, trebuind să existe un acord de voinţă între acesta şi angajator), iar pe de altă parte, extrasele din REVISAL nu dovedesc în mod cert că doar reclamanta este cea care a efectuat înscrierile pe care le-a reţinut ca probă în sensul menţionat Tribunalul, din declaraţia martorului P. M.-T. reieşind că la sfârşitul programului de lucru (orele 16,30) o vedea pe reclamantă pregătindu-se de plecare, însă nu acelaşi lucru îl făcea şi administratorul societăţii, d-na D. M., la rândul ei împuternicită cu efectuarea înregistrărilor în REVISAL.

Sub acelaşi aspect, pârâta a susţinut că este greşită reţinerea de către prima instanţă a nedovedirii situaţiilor excepţionale pentru care administratorul ar fi trebuit să efectueze el însuşi respectivele înregistrări, deoarece tocmai încheierea programului de lucru constituie o astfel de situaţie excepţională, în condiţiile în care contractele individuale de muncă trebuie înregistrate cu o zi înainte, amânarea respectivei operaţiuni fiind de natură a crea unele probleme cu Inspectoratul Teritorial de Muncă.

Prin întâmpinările formulate relativ la apelul advers, ambele părţi şi-au reiterat susţinerile din propria cale de atac.

Examinând apelurile deduse judecăţii, prin raportare la motivele invocate şi în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 - 478 din Codul de procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 50 lit. b) din Codul muncii, contractul individual de muncă se suspendă de drept în ipoteza în care angajatul se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, ipoteză care în mod evident nu se regăseşte în speţa dedusă judecăţii, deoarece, astfel cum corect a sesizat prima instanţă, o eventuală stare de incapacitate temporară de muncă nu este suficientă, în sine, pentru a determina, din perspectiva normei legale evocate, suspendarea de drept a contractului individual de muncă, fiind necesară, în scopul menţionat, existența în posesia angajatului și prezentarea de către acesta la angajator a unui certificat de concediu medical care să-i confirme starea de incapacitate temporară de muncă, întrucât legiuitorul nu a oferit caracter suspensiv însăși stării de incapacitate temporară de muncă, ci concediului pentru o asemenea stare.

Prin urmare, simpla invocare de către apelanta-reclamantă a unei incapacităţi temporare de muncă (chiar şi dovedită fiind, ca stare de fapt, prin actele medicale depuse la dosar) nu poate constitui în cauză temei pentru reţinerea suspendării de drept a contratului individual de muncă al acesteia, de natură a atrage, potrivit propriei opinii, sancţiunea nulităţii măsurii dispuse împotriva sa de către intimata-pârâtă, prin Decizia nr. 1853/21.03.2016 şi Notificarea nr. 487/21.03.2016, în sensul încetării contractului individual de muncă potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. 3 din Codul muncii.

În ceea ce priveşte criticile invocate sub aspectul imposibilităţii obiective de a obţine şi prezenta un certificat de concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, se constată că aprecierile primei instanţe sunt, de asemenea corecte, întrucât, chiar şi reală fiind susţinerea potrivit căreia angajatoarea-pârâtă i-ar fi refuzat eliberarea adeverinței de asigurat solicitate, situația medicală de urgență în care s-a aflat reclamanta (entorsă grad I glezna dreaptă) nu necesita, în vederea obţinerii certificatului de concediu medical, prezentarea respectivei adeverinţe.

Curtea a constatat că Tribunalul a reţinut în mod corect sub acest aspect relevanţa prevederilor Anexei I din H.G. nr. 1186/2000 pentru aprobarea Listei cuprinzând urgenţele medico-chirurgicale, precum şi bolile infectocontagioase din grupa A, pentru care asiguraţii beneficiază de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă fără condiţii de stagiu de cotizare, în cuprinsul căreia, la pct. I.162, se menționează că sunt urgenţe medico-chirurgicale traumatismele aparatului locomotor (fracturi, luxaţii, entorse, rupturi de tendoane, rupturi musculare).

De asemenea,  se constată că potrivit dispoziţiilor art. 3^1 din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, pentru a beneficia de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate, persoanele prevăzute la art. 1 trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

a) să îndeplinească stagiul minim de cotizare prevăzut de prezenta ordonanţă de urgenţă;

b) să prezinte adeverinţa de la plătitorul de indemnizaţii din care să reiasă numărul de zile de concediu de incapacitate temporară de muncă avute în ultimele 12 luni, cu excepţia urgenţelor medico-chirurgicale sau a bolilor infectocontagioase din grupa A.

Rezultă, deci, că în condiţiile în care nu avea nevoie de o adeverință de la angajator, dată fiind situaţia de urgenţă medicală în care se afla, refuzul eliberării acesteia nu este de natură a o fi plasat pe reclamantă într-o veritabilă imposibilitate obiectivă de a obține certificatul de concediu pentru incapacitate temporară de muncă, nefiind întemeiată din această perspectivă critica apelantei-reclamante.

Totodată, Curtea a constatat că nu poate fi primită în susţinerea aceleiaşi idei nici apărarea invocată relativ la imposibilitatea obţinerii certificatului în discuţie de la medicul care a consultat-o la Secția de Ortopedie și Traumatologie din cadrul Spitalului Județean de Urgență Târgu Mureş, care i-ar fi spus că nu îi poate elibera un astfel de act (neinteresând în speţă pentru care argumente), observaţiile primei instanţe fiind corecte şi sub acest aspect, în sensul în care reclamanta ar fi putut obține certificatul în discuţie din partea medicului de familie, unde la fel nu ar fi avut nevoie de adeverinţa angajatorului.

De asemenea, se constată că în privinţa imposibilităţii obiective de a fi recurs la această din urmă variantă, criticile apelantei-reclamante s-au rezumat la simple afirmaţii, fără producerea vreunei probe în combaterea celor reţinute sub aspectul menţionat de către prima instanţă, nefiind suficientă susţinerea potrivit căreia medicul de familie nu se mai afla la cabinet la ora la care ea a plecat de la serviciul de urgenţă ortopedică (13,30) ori că durerile mari pe care le avea nu i-au permis să se deplaseze la cabinetul acestuia sau că a doua zi avea program de după-masă, câtă vreme avea posibilitatea de a solicita prezența medicului de familie la propriul domiciliu (fiind pacient nedeplasabil în acele momente), iar într-o atare ipoteză ar fi putut obţine în timp util certificatul de concediu medical (sub care acest aspect reclamanta nu a susţinut şi nici nu a probat faptul că ar fi întreprins vreun minim demers în scopul contactării medicului de familie).

Pentru considerentele anterior expuse, Curtea a constatat că argumentele pentru care Tribunalul a constatat că în cauză dedusă judecăţii nu a intervenit suspendarea de drept a contractului individual de muncă al reclamantei sunt corecte, întrucât aceasta nu a beneficiat de concediu pentru incapacitate temporară de muncă și nici nu s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a obține certificatul de concediu medical, proba de care a înţeles să se folosească sub acest ultim aspect în apel (înregistrarea pe CD a unei discuţii purtate cu medicul care a consultat-o la serviciul de urgenţă ortopedică în legătură cu neacordarea concediului medical) nefiind suficientă pentru a-i susţine criticile invocate relativ la soluţia primei instanţe.

Prin urmare, atât Decizia nr. 1853/21.03.2016, cât și Notificarea nr. 487/21.03.2016 - prin care pârâta a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei cu respectarea prevederilor art. 31 alin. 3 din Codul muncii - sunt acte valide şi neafectate de nicio cauză de nulitate, în care situaţie soluţia respingerii cererii de anulare a acestora, precum şi a petitelor subsecvente (reintegrare, plata drepturilor salariale şi daune morale) este perfect legală, impunându-se păstrarea ei.

În ceea ce priveşte cererea având  ca obiect orele suplimentare, Curtea a constatat că argumentele apelantei-reclamante nu sunt în măsură a combate, din perspectiva probatoriului administrat în cauză, constatările primei instanţe, din cuprinsul tabelului anexat cererii de apel nerezultând o altă stare de fapt decât cea avută în vedere la pronunţarea hotărârii atacate.

Astfel, se observă că reclamanta a invocat prin acţiune prestarea unui număr de 56 ore suplimentare în perioada 01.03.2016 - 18.03.2016, susţinând că în fiecare zi din intervalul de timp menţionat a lucrat peste programul normal aproximativ 3-4 ore pe zi, pentru a înregistra şi transmite în programul informatic REVISAL operaţiunile efectuate în legătură cu evidenţa contractelor individuale de muncă, însă sub aspect probator s-a bazat doar pe extrasele transmise primei instanţe de Inspectoratul Teritorial de Muncă Târgu Mureş (filele 135-211 vol. I, filele 1-186 vol. II, dosar fond), extrase din analiza cărora rezultă depăşirea programului de lucru cu doar 5 ore.

Nici în faţa instanţei de apel reclamanta nu a probat contrariul, Curtea observând din această perspectivă că tabelul centralizator pe care l-a depus în sprijinul criticii potrivit căreia Tribunalul s-ar fi raportat doar la înregistrarea operaţiunilor de desfacere a contractelor de muncă, iar nu şi a celor privind angajările efectuate în aceeaşi perioadă, nu confirmă o atare susţinere, ci chiar vine în sprijinul soluţiei atacate, iar afirmaţia acesteia, în sensul că pentru fiecare zi din intervalul în litigiu ar trebui să se adauge cel puţin ½ oră ca muncă suplimentară nu a fost însoţită de niciun argument concret şi explicit care să-i susţină pretenţia, de natură a permite instanţei de control judiciar  să procedeze la efectuarea unei minime verificări sub acest aspect a legalităţii hotărârii primei instanţe.

Pentru considerentele arătate, Curtea a reținut că apelul reclamantei nu este întemeiat, urmând a fi respins ca atare.

În ceea ce priveşte criticile invocate de către apelanta-pârâtă, se constată că nici argumentele acesteia nu sunt de natură a conduce la reformarea soluţiei atacate sub aspectul invocat, în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea sa la plata contravalorii a 5 ore suplimentare în favoarea reclamantei.

Astfel, Curtea nu a împărtășit opinia potrivit căreia hotărârea primei instanţe ar fi nelegală din perspectiva încălcării prevederilor art. 121 alin. 1 şi 2 din Codul muncii, în sensul în care pârâta nu i-ar fi solicitat reclamantei  să presteze muncă suplimentară, câtă vreme s-a probat prin extrasele REVISAL prezenţa acesteia în anumite zile la locul de muncă după încheierea programului (orele 16,30), ceea ce prezumă în mod implicit existenţa unui acord tacit între angajator şi angajat, apelanta-pârâtă nedovedind luarea vreunei măsuri prin care să interzică rămânerea propriilor angajaţi la locul de muncă după epuizarea timpului normal de lucru.

De asemenea, relativ la critica privind reţinerea prestării celor 5 ore suplimentare de către reclamantă, Curtea a constatat că argumentele pârâtei nu pot fi primite în sensul pretins prin apelul declarat, Tribunalul apreciind în mod corect că împrejurările de ordin faptic desprinse din înregistrările programului REVISAL, coroborate cu  aspectele relevate de martorul P. M.-T. exclud efectuarea respectivelor operaţiuni de către administratorul-manager D. M., în condiţiile în care din analiza înregistrărilor informatice amintite se poate observa o depășire a programului normal de lucru în jumătate din zilele intervalului în discuţie (01.03.2016-18.03.2016), ceea ce înseamnă că transmiterea de informaţii în REVISAL după orele 16,30 nu era nicidecum o practică de natură excepțională, ci una uzuală.

De asemenea, martorul a mai arătat că el nu prestează ore suplimentare şi că operațiunile în REVISAL erau efectuate, de regulă, de către reclamantă, în timp ce martorul sau managerul realizau astfel de operațiuni numai cu titlu excepțional, respectiv atunci când apărea un volum foarte mare de muncă, în sensul că fiind făcute mai multe angajări într-o singură zi, tot atunci trebuiau să fie înscrise în REVISAL şi contractele individuale de muncă.

Se observă însă, după cum corect a sesizat şi prima instanţă, că în cauză nu s-a probat intervenirea unei astfel de situaţii excepţionale în perioada din litigiu (01.03.2016 - 18.03.2016), de natură a-l fi determinat pe administratorul societăţii să procedeze el însuşi la efectuarea unor operaţiuni în programul informatic, în condiţiile în care reclamanta ocupa postul de inspector resurse umane, iar pârâta nu a dovedit, spre exemplu, că în zilele în care extrasele din REVISAL au evidenţiat cele mai semnificative depășiri ale programului normal de lucru, respectiv 02.03. 2016 (când ultima înscriere a fost efectuată la ora 17:55) și 03.03.2016 (când ultima înscriere a fost efectuată la ora 18:05), ar fi fost necesară înregistrarea de urgență a unui număr foarte mare de noi contracte individuale de muncă.

Prin urmare, nefiind identificată în cauză nicio situație excepțională dintre cele descrise de martorul P. M.-T. şi care să reclame intervenţia de urgenţă în REVISAL a administratorului societăţii-pârâte, Curtea a constatat că aprecierile primei instanţe sunt corecte sub aspectul analizat, în sensul că toate înscrierile realizate cu depășirea programului normal de lucru au fost efectuate de către reclamantă, cumulând astfel un număr de 5 ore suplimentare.

Din perspectiva celor anterior expuse, Curtea a constatat că soluţia criticată prin apelurile deduse judecăţii era temeinică şi legală, astfel că aceasta a fost păstrată, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin respingerea căilor de atac ca nefondate.

Domenii speta

Spete similare