Malpraxis. Despăgubiri. Condiții. Art. 998 – 999 Cod civil. Legea nr. 95/2006 – art. 653

Prin prisma prevederilor Legii nr. 95/2006, angajarea răspunderii disciplinare nu se confundă cu angajarea răspunderii civile a medicului, prin art. 450 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 (art. 442 alin. 2, în forma anterioară a legii) prevăzându-se expres că răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România, stabilită potrivit prevederilor acestei legi, nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă, conform prevederilor legale.

Deşi angajarea răspunderii disciplinare nu exclude angajarea răspunderii civile, aceasta nici nu atrage automat răspunderea civilă a medicului, pentru angajarea răspunderii civile fiind prevăzută de lege o procedură distinctă.

Reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de lege şi nu a sesizat Comisia de Malpraxis, care avea autoritatea şi competenţa necesară pentru a decide dacă intervenţia chirurgicală efectuată de pârât a fost sau nu un caz de malpraxis şi a ales să sesizeze instanţa de judecată pentru a-şi soluţiona situaţia.

În speţă pârâtul a avut o atitudine medicală corectă, neputându-se stabili o legătură de cauzalitate directă între fapta imputată acestuia şi prejudiciul invocat de reclamant, nu poate fi atrasă răspunderea pârâtului.

Prin sentinţa civilă nr. 560 din 13.10.2014, pronunţată de Judecătoria Târnăveni în dosar nr. 5496/270/2008 a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea civilă formulată de reclamantul B.P. în contradictoriu cu pârâtul P.M. şi cu asigurătorul SC A.SA Bacău.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost operat la data de 17.07.2006 pentru un adenom periuretral, acesta semnând acordul pacient în vederea intervenţiei chirurgicale. După operaţie starea sănătăţii sale s-a agravat în ciuda tratamentelor prescrise şi, ca urmare, în luna octombrie 2006 a fost internat în Clinica de Urologie Târgu-Mureş, unde a fost supus unei noi intervenţii chirurgicale. Ulterior a fost examinat în Clinica Fundeni, unde i s-a recomandat montarea unui sfincter artificial pentru a evita portul îndelungat al sondei urinare. În luna martie 2007 a fost pensionat medical, ca urmare a acestei afecţiuni.

S-a mai reţinut că potrivit art. 642 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice, fiind redate în continuare şi situaţiile prevăzute de alin. 2-5 ale aceluiaşi articol, în care poate fi angajată răspunderea civilă a personalului medical.

Având în vedere prevederile art. 998, 999 din Codul civil de la 1864, prima instanţă a reţinut că sub imperiul vechiului cod răspunderea delictuală se situa în afara raporturilor contractuale şi impunea cu pregnanţă să se stabilească cert dacă autorului faptei i se poate reţine sau nu, vreo culpă în producerea pagubei, a prejudiciului iar condiţiile răspunderii civile delictuale erau: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa.

S-a reţinut în continuare că sarcina probei privind îndeplinirea celor patru condiţii ale răspunderii civile delictuale îi revine victimei prejudiciului  conform principiului actori incubit probatio.

În considerentele sentinţei pronunţate, prima instanţă a constatat că în Decizia Comisiei de disciplină a medicilor Bacău nr. 24 din 29.11.2007, s-a arătat că „momentul operator nu a fost bine apreciat, iar complexitatea cazului a depăşit experienţa tânărului medic urolog” şi s-a decis sancţionarea medicului specialist urolog cu „mustrare” şi "efectuarea unui curs de perfecţionare într-o Clinică Universitară de profil”, totodată arătându-se că tehnica chirurgicală şi îngrijirile postoperatorii au fost corecte. Aceleaşi aspecte au fost reluate şi de către Comisia superioară de disciplină din cadrul Colegiului medicilor din România, care prin Decizia nr. 144/2008 din 18.12.2008 a respins contestaţia formulată de reclamant şi a menţinut  Decizia nr. 24 din 29.11.2007 a Comisiei de disciplină a medicilor Bacău, arătând că aspectele prezentate în reclamaţie şi deduse judecăţii forului disciplinar vizează conduita terapeutică şi atitudinea deontologică a medicului.

S-a mai reţinut că în raportul de nouă expertiză medico-legală, nr. 2486/08.02.2013, cod POI-A1-D, întocmit de Institutul de medicină legală Iaşi, aprobat prin avizul nr. 3063/20.02.2013 de Comisia de avizare şi control al actelor medico legale din cadrul Institutul de medicină legală Iaşi, aprobat ulterior de Comisia superioară medico-legală din cadrul Institutul naţional de medicină legală Mina Minovici Bucureşti prin avizul nr. E1/12654/2013, răspunzând la obiectivele stabilite de instanţă, a concluzionat în sensul că:

Potrivit documentaţiei medicale numitul B.P. a fost diagnosticat în iulie 2006 cu „Adenom periuretral mijlociu cu abcese fistulizate uretral. Infecţie urinară joasă”, pentru care s-a intervenit chirurgical şi s-a efectuat adenomectomie transvezicală, prezentând în evoluţie incontinenţă urinară şi strictură uretrală (pentru care s-a reintervenit chirurgical).

Incontinenţa urinară poate fi atât o complicaţie imediată (cel mai frecvent) cât şi tardivă (mult mai rar) ce poate sa apară atât după adenomectomie transvezicală, cât şi după electrorezecţie transuretrală de prostată (TUR-P), cauza fiind aceeaşi: o leziune a sfincterului uretral extern.

Incontinenţa urinară poate fi o complicaţie a uretrotomiei optice numai în situaţia în care strictură uretrală bulbo-membranoasă înglobează şi ultimele elemente neuro-musculare ale sfincterului striat (restante după cura adenomului periuretral); Uretrotomia optică se impunea la cazul în speţă, altfel pacientul ar fi evoluat spre retenţie completă de urină, iar interesarea sfincterului striat a fost o complicaţie datorată particularităţii cazului (lungimea stricturii şi absenţa coliculului seminal).

Indicaţia operatorie a electrorezecţiei transuretrale de prostată efectuată la Târgu-Mureş a fost existenţa "ţesutului adenomatos restant", prezenţa acestuia fiind un obstacol în calea evacuării vezicale şi constituind o indicaţie operatorie absolută.

Strictura uretrală reprezintă evoluţia nefavorabilă a cazului în speţă, care a apărut după o evoluţie normală postoperatorie de 14 zile.

Hiperplazia benignă de prostată poate coexista cu ţesutul inflamator prostatic foarte frecvent.

Retenţia incompletă de urină (150-200ml) reprezintă indicaţie operatorie absolută.

Retenţia incompletă de urină poate coexista cu incontinenţa urinară (strictura uretrala nu permite evacuarea corecta a vezicii urinare şi determină retenţia de urină, capacitatea de stocare a vezicii urinare este depăşită, urina ce ajunge în vezică se evacuează prin "prea plin" şi astfel apare incontinenţa).

Deoarece reclamantul la internarea în Clinica de urologie Târgu-Mureş (16-20.10.2006) prezenta incontinenţă urinară (menţionată la motivele internării conform FO nr. 11840) se poate afirma că aceasta nu se datorează intervenţiei chirurgicale.

Microfocarul de adenocarcinom de prostată nu a putut provoca incontinenţa urinară şi nici nu a creat dificultăţi intraoperatorii. Posibile metode terapeutice ar fi (în ordinea invazivităţii lor) următoarele: condom penian; aplicarea de bandeleta suburetrală pe cale transobturatorie, montarea de sfincter artificial, cu rezultate şi posibile complicaţii în funcţie de particularităţile cazului.

Nu este de competenţa reţelei de medicină legală a oferi informaţii cu privire la dispozitivele folosite în tratamente medicale şi a modului de achiziţionare a acestora.

Incontinenţa urinară poate fi o complicaţie a chirurgiei prostatei, indiferent de momentul operator, iar existenţa unui proces inflamator incomplet vindecat poate creşte riscul apariţiei complicaţiilor postoperatorii.

Pe baza documentaţiei medicale avute la dispoziţie, nu se poate stabili modul în care s-a efectuat ablaţia adenomului, incontinenţa urinară reprezentând o posibilă complicaţie a intervenţiilor chirurgicale asupra prostatei, indiferent de metoda de lucru.

Întrucât incontinenţa urinară poate fi o complicaţie a intervenţiilor chirurgicale asupra prostatei, se poate afirma că există o legătură de cauzalitate între intervenţia chirurgicală efectuată şi incontinenţa urinară diagnosticată ulterior. Atitudinea terapeutică a fost corectă, dar intervenţia chirurgicală, conform opiniei specialiştilor, putea fi temporizată (datorită procesului inflamator).

Faţă de starea de fapt expusă, s-a apreciat că din probele administrate nu a rezultat comiterea de către pârât, cu vinovăţie, a unei fapte ilicite(delictuale) în urma căreia să poată fi stabilit raportul de cauzalitate între fapta ilicită, prejudiciu şi culpa acestuia şi în aceste condiţii nu poate fi angajată răspunderea delictuală, astfel că prima instanţă a respins acţiunea pentru neîndeplinirea condiţiilor răspunderii delictuale faţă de pârât.

Prin decizia civilă nr. 37 din 21 ianuarie 2016, pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 5496/270/2008 s-a respins apelul declarat de reclamantul B.P. împotriva sentinţei civile sus-menţionate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamantul apelant a invocat în esenţă nereguli procedurale privind administrarea probei cu expertiza, omisiunea de cercetare a unor probe încuviinţate, greşita reţinere a stării de fapt şi lipsa motivării, precum şi netemeinicia soluţiei atacate, susţinând că a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii delictuale pentru malpraxis în persoana pârâtului.

Cu privire la neregulile procedurale invocate, s-a reţinut că faţă de prevederile art. 9 lit. c din HG 774/2000, Institutul de Medicină Legală din Iași era competent să efectueze expertiza dispusă în cauză. Sub acest aspect s-a apreciat că faptele pe baza cărora se fundamentau suspiciunile reclamantului de lipsă de imparţialitate din partea angajaţilor Institutului de Medicină Legală Iaşi nu puteau constitui în sine indicii de lipsă de imparţialitate, câtă vreme nu se refereau la existenţa unor relaţii concrete şi apropiate dintre pârât şi angajaţii institutului, ci doar la împrejurarea că acesta ar fi urmat facultatea şi efectuat rezidenţiatul în localitatea unde este sediul institutului.

Cu privire la neregulile constând în lipsa motivării ori neanalizarea unor mijloace probatorii se reţine că acestea sunt neîntemeiate deoarece prima instanţă a arătat atât condiţiile legale pentru admiterea acţiunii cât şi situaţia de fapt relevantă dovedită în cauză precum şi motivele pentru care a apreciat că cererea formulată de reclamant este neîntemeiată.

Cu privire la temeinicie, Tribunalul a constatat că este corectă constatarea primei instanţe, în sensul că potrivit art. 998-999 din vechiul Cod civil, raportat la art. 642 din Legea nr. 95/2006, pentru a se angaja răspunderea civilă a medicului pentru malpraxis este necesară îndeplinirea în persoana acestuia a cerinţelor răspunderii civile delictuale respectiv faptă ilicită, vinovăţie, prejudiciu şi raport de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

Instanţa de apel, faţă de aspectele reţinute  de prima instanţă şi care au fost confirmate şi în urma completării probatoriului în apel, a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada săvârşirii de către pârât a unei fapte ilicite şi nici a raportului de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită şi prejudiciu.

În acest sens s-a reţinut că prin cererea formulată  reclamantul nu a indicat în mod concret  în ce constă acţiunea ori inacţiunea ilicită săvârşită de pârât, mulţumindu-se să evoce împrejurarea că în urma unei intervenţii chirurgicale efectuate de acesta au apărut anumite afecţiuni medicale pentru a căror vindecare a solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri,  cu titlu de reparaţie a prejudiciului produs prin malpraxis. În acest sens a invocat două decizii de sancţionare a pârâtului, emise de comisia de disciplină şi colegiul medicilor care ar concluziona că există o greşeală a medicului în efectuarea intervenţiei chirurgicale soldată cu incontinenţa  urinară provocată reclamantului.

Cu privire la aceste decizii, în acord cu susţinerile intimatului, Tribunalul a constatat că organele emitente ale deciziilor, respectiv Comisia de Disciplină a Medicilor Bacău şi Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor din România nu aveau, conform art. 450 alin. 1  Legea nr. 95/2006, nicio competenţă pentru stabilirea unei fapte de malpraxis – aceasta competenţă revenind conform art. 683 Legea 95/2006 (art. 668 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 în forma in vigoare la momentul săvârşirii faptei) Comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, astfel că nici pretinsa faptă prejudiciabilă şi nici vinovăţia civilă a pârâtului nu poate fi reţinută pe baza acestora.

S-a constatat în acest sens că răspunderea disciplinară a medicului, aflată în sfera de competenţă a comisiilor de disciplină emitente a deciziilor pe care se fundamentează acţiunea reclamantului, este distinctă de răspunderea civilă, după cum rezultă şi din art. 450 alin 2 din Legea 95/2006, iar condiţiile angajării celor două tipuri de răspundere sunt diferite, chiar dacă în anumite situaţii aceeaşi faptă, datorită împrejurărilor în care a fost săvârşită, poate să atragă atât răspunderea disciplinară, cât şi pe cea civilă.

Relevantă pentru distincţia dintre cele două tipuri de răspundere şi prin urmare pentru valoarea probatorie ce poate fi atribuită deciziilor de sancţionare disciplinară a pârâtului este natura faptelor care atrag răspunderea civilă şi respectiv disciplinară, precum şi condiţiile necesar a fi întrunite pentru antrenarea celor două tipuri de răspundere. Astfel, dacă conform 450 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală şi a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale CMR, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale CMR,  răspunderea civilă a acestuia poate fi atrasă pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament, pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor privind confidenţialitatea, consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale ori atunci când îşi depăşeşte limitele competenţei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil personal medical ce are competenţa necesară.

În acelaşi sens, după cum rezultă din cuprinsul art. 653 alin. 1 lit. b din Legea nr. 95/2006, izvor al răspunderii civile delictuale îl constituie malpraxisul, respectiv eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.

Prin urmare, o „abatere de la buna practică medicală” de natură a atrage răspunderea disciplinară a medicului, cum s-a constatat şi în speţă, abatere constând în greşita alegere a momentului intervenţiei chirurgicale la care a fost supus reclamantul  nu constituie în mod necesar prin însăşi natura sa în acelaşi timp o faptă de malpraxis ci, conform art. 653 alin. 1 lit. b din Legea nr. 95/2006, pentru a fi antrenată răspunderea civilă este necesar a se dovedi existenţa unei erori profesionale săvârşite în exercitarea actului medical, altfel spus o faptă ilicită săvârşită cu vinovăţie, producătoare de prejudicii pacientului precum şi raportul de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită şi prejudiciul creat pacientului.

S-a reţinut, totodată, că răspunderea disciplinară a medicului nu presupune producerea unui prejudiciu pacientului ori a existenţei unei legături de cauzalitate între presupusa faptă ilicită a medicului şi prejudiciul produs pacientului, astfel că sub acest aspect cele două decizii de sancţionare nu conţin nicio menţiune concretă, iar singurele mijloace de proba administrate în cauză sunt rapoartele de expertiză medico-legală.

Faţă de acestea, asupra situaţiei de fapt dovedită în cauză s-a reţinut că după cum rezultă din expertiza medico-legală administrată în primă instanţă şi completată în apel, atitudinea terapeutică a pârâtului a reprezentat o opţiune terapeutică corectă, chiar în condiţiile în care ar mai fi putut fi aplicate şi alte opţiuni ori ar fi putut fi temporizată.

Astfel, în cuprinsul Raportului de nouă expertiză, efectuat cu ocazia judecării cauzei în primă instanţă, după ce se analizează concluziile comisiilor de disciplină se menţionează că afecţiunea reclamantului (incontinenţa urinară) poate fi o complicaţie a chirurgiei prostatei indiferent de momentul operator ori de metoda de lucru şi că atitudinea terapeutică a fost corectă. În cuprinsul completării raportului de expertiză, dispusă în apel, se precizează, în plus, că este imposibil de precizat care ar fi fost evoluţia cazului dacă tratamentul ar fi fost amânat sau evitat, acestea reprezentând pure speculaţii şi că afecţiunile reclamantului apărute în urma intervenţiei chirurgicale reprezintă complicaţii nefavorabile ale tratamentului efectuat de pârât.

Prin urmare, reţinându-se atât în cele două decizii de sancţionare disciplinară, cât şi în rapoartele de expertiză medico-legală efectuate în cauză că atitudinea terapeutică a pârâtului a fost corectă şi că în ipoteza dată intervenţia chirurgicală nu era interzisă, iar pe de altă parte, că prejudiciul produs pacientului în urma intervenţiei a reprezentat o complicaţie care poate apărea indiferent de momentul operator, neputându-se preciza dacă putea fi evitată prin temporizarea intervenţiei, instanţa de apel a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale a medicului, deoarece nu există faptă ilicită. Totodată, pe baza concluziilor expertizelor medico-legale administrate în cauză s-a reţinut că chiar dacă alegerea momentului operator ar fi putut fi amânată, nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul creat reclamantului şi alegerea momentului operator, din moment ce afecţiunea apărută în urma intervenţiei reprezintă o complicaţie a actului medical aplicat reclamantului ce poate apărea indiferent de momentul operator şi nu se poate preciza dacă o amânare ar fi putut conduce la evitarea prejudiciului, menţionându-se că acestea reprezintă pure speculaţii.

Prin urmare, chiar dacă s-ar reţine în sarcina pârâtului pe baza deciziilor de sancţionare disciplinară o faptă ilicită constând în greşita alegere a momentului operator de natură a constitui o „abatere de la buna practică medicală” , în cauză nu s-a dovedit existenţa unui raport de cauzalitate dintre presupusa faptă ilicită şi prejudiciul reclamant de pacient.

S-a reţinut totodată că reclamantul a fost de acord cu efectuarea intervenţiei chirurgicale, după cum rezultă din foaia de observaţie clinică generală, unde se regăseşte semnătura pacientului în dreptul rubricii „consimţământ pentru intervenţie”.

În consecinţă, constatând că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, în baza art. 296 din vechiul Cod procedură civilă, raportat la art. 998 - 999 din vechiul Cod civil şi art. 463 Legea nr. 95/2006, Tribunalul a respins apelul ca nefondat, menţinând sentinţa primei instanţe.

În baza art. 298 din vechiul Cod procedură civilă, raportat la art. 274 vechiul Cod procedură civilă, s-a respins cererea apelantului de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul B.P. şi a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate şi pe cale de consecinţă să se dispună obligarea intimatei Societatea de asigurări A. SA, Sucursala Bacău, la plata daunelor materiale de 34.094 lei, precum şi a daunelor morale de 200.000 lei, până la pragul acoperit prin poliţa de asigurare profesională, iar pentru diferenţă să fie obligat la plată intimatul  P. M., cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului reclamantul a arătat că înţelege să critice hotărârea judecătorească prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din vechiul Cod de procedură civilă, în sensul că, în opinia sa, hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Reclamantul a susținut că hotărârea atacată este netemeinică şi faţă de aspectele reținute de instanţa de apel a invocat faptul că în speţă fapta ilicită constă în împrejurarea, că anterior intervenţiei chirurgicale, nu a fost supus unui tratament medicamentos prelungit, care să eradicheze infecţia majoră, şi în vederea efectuării intervenţiei chirurgicale, s-a ales o tehnică nerecomandată, în sensul că trebuia să se intervină chirurgical pe cale endoscopică, şi nu trebuia să se practice adenomectomia transvezicală clasică, precizând că aspectele menționate rezultă din referatul Comisiei Superioare de Disciplină nr. 144/2008 şi din avizul Comisiei de Avizare şi Control al actelor medico-legale nr. 19300/24.09.2009, care conţine şi referatul nr. 7397/17.09.2009, întocmit de către Conf. dr. C. N. 

Plecând de la dispoziţiile art. 998 din Codul civil din 1864, care consacră, cu caracter de maximă generalitate, dreptul unei persoane de a nu fi prejudiciată printr-o faptă săvârşită din culpă, reclamantul a invocat faptul că ori de câte ori se aduce atingere unui drept subiectiv concret, angajarea răspunderii civile delictuale intervine nu prin efectul atingerii aduse acelui drept subiectiv specific, ci prin efectul atingerii aduse dreptului unei persoane de a nu fi prejudiciată prin fapte săvârşite din culpă. Mai mult, în faţa instanţei de judecată, nu se pun în discuţie decât prejudiciul, culpa şi raportul de cauzalitate dintre acestea.

Contractul de asistenţă medicală are un conţinut impus legal, iar complexul de drepturi şi obligaţii ce alcătuiesc acest conţinut îşi are izvorul în Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, în Normele Metodologice de aplicare a acesteia, cuprinse în Ordinul nr. 386/2004 al Ministerului Sănătăţii, în Legea nr.  95/2006, precum şi în Ordinul nr. 482/2007 şi în aceste condiţii, indiferent dacă este vorba de un izvor contractual sau unul extracontractual, relaţia medic-pacient este un raport juridic cu conţinut identic.

Obligaţia de a acorda asistenţă medicală sau îngrijiri de sănătate este impusă de prevederile cap. IV al Titlului XV din Legea nr. 95/2006, iar prevederile art. 652 alin. 1 obligă medicul, din momentul acceptării ca pacient a unei persoane, la a-i acorda îngrijiri de sănătate.

Reclamantul a mai susţinut că dovada că pârâtul P.M. este vinovat de fapta ilicită se regăseşte explicit în concluziile suplimentului raportului de nouă expertiză medico-legală nr. 9635/04.11.2015, în care se menţionează următoarele:

"- Există o relaţie de cauzalitate între acţiunea intimatului P. şi infirmitatea survenită apelantului;

- Dacă nu ar fi fost intervenţia iniţială adenomectomia transvezicală, nu ar fi apărut incontinenţa urinară;

-  Există alte cauze care au determinat sau au concurat la afectarea stării de sănătate actuală a apelantului;

- Tratamentul efectuat a reprezentat o opţiune care a dezvoltat complicaţii;

- Rezultatul postoperator nefavorabil s-a datorat unei situaţii marcate de prezenţa procesului inflamator cronic prostatic manifestat prin abcese fistulizate uretral;

- Adenomectomia transvezicală pe fondul infecţiei a determinat secţionarea sfincterului. "

De asemenea, s-a relevat că specificul răspunderii medicale decurge din particularităţile acestei profesii şi din caracteristica actului medical, iar răspunderea medicală, ca răspundere civilă, se fundamentează pe ideea clasică de culpă (greşeală) şi/sau noţiunea de "eroare profesională", introdusă de Legea nr. 95/2006.

Culpa profesională poate fi definită ca o formă a vinovăţiei în care medicul nu a prevăzut rezultatul faptelor sale, deşi putea şi trebuia sa îl prevadă sau a prevăzut rezultatele faptelor sale, dar a considerat în mod uşuratic că acestea nu vor apărea.

În ceea ce priveşte fundamentarea răspunderii medicale pe noţiunea de "eroare profesională", s-a arătat că Legea nr. 95/2006 se limitează la o definiţie sumară a acesteia, respectiv defineşte malpraxisul ca fiind eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului. Malpraxisul se produce din eroare, neglijenţă, imprudenţă, cunoştinţe medicale insuficiente, prin acte individuale în cadrul procesului de prevenţie, diagnostic şi tratament sau din depăşirea limitelor competenţelor, cu excepţia cazurilor de urgenţă.

Reclamantul a invocat şi prevederile Codului de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România Capitolul II, Secţiunea A, art. 9; Capitolul III, secţiunea B, art. 53-55, prin care se prevede, printre altele, că medicul trebuie să dea dovadă de diligentă maximă în stabilirea diagnosticului, tratamentului adecvat şi în evitarea complicaţiilor previzibile la pacientul aflat în îngrijirea sa.

Reclamantul a mai invocat faptul că una dintre principalele îndatoriri ale medicului o reprezintă obligaţia de securitate faţă de pacientul său, constând în organizarea şi conducerea activităţii de îngrijire medicală pentru vindecarea sa, prin prevenirea şi înlăturarea oricărui risc de vătămare corporală, pe întreaga durată de desfăşurare a actului medical, prin respectarea dreptului său la sănătate fizică şi psihică.

Referitor la consimţământul pacientului s-a arătat că acesta  reprezintă justificarea juridică principală a activităţii medicale, scopul terapeutic este cel care dă eficacitate consimţământului pacientului, însă nu legitimează orice act medical, deoarece îngrijirile de sănătate acordate trebuie să fie adecvate, să fie potrivite atingerii scopului vizat, necauzând leziuni şi neexpunând pacientul unor riscuri disproporţionate, faţă de afecţiunea care se doreşte a fi combătută şi de rezultatul urmărit. Practicianul, este singurul în măsură a aprecia utilitatea unei intervenţii medicale, chiar şi a uneia care prezintă un potenţial risc pentru pacient, el având pe umerii săi întreaga responsabilitate a deciziei sale.

În concluzie, față de aspectele sus-menţionate s-a invocat faptul că în speţă nu există niciuna din situaţiile cuprinse în art. 643 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, care exclude existenţa raportului de cauzalitate între vătămarea reclamantului raportat la fapta pârâtului, împrejurare care, în opinia reclamantului, justifică admiterea căii de atac deduse judecății.

Pârâtul intimat P.M. a formulat întâmpinare prin  care a solicitat în principal, constatarea nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea căii de atac şi păstrarea în tot a hotărârii recurate.

Referitor la nulitatea recursului, s-a arătat că această excepție s-a invocat pentru lipsa motivării, fiind întemeiată pe prevederile art. 306 Cod procedură civilă. Sub acest aspect pârâtul a relevat că în memoriul de recurs nu sunt indicate, prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă  care sunt motivele pentru care „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".

S-a mai arătat că reclamantul a invocat prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, însă nu a arătat clar, distinct și separat dacă este vorba de ambele ipoteze sau numai de una din ele și de care anume. Ca atare, în opinia pârâtului, indicarea art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă reprezintă o motivare pur formală, prin indicarea în abstract a unui text de lege, care echivalează cu lipsa motivării recursului, fapt ce atrage sancţiunea nulităţii căii de atac.

Pârâtul a invocat și inadmisibilitatea recursului, arătând că recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă şi prin urmare potrivit art. 304 Cod procedură civilă prin intermediul acesteia nu pot fi invocate decât motive de nelegalitate, motivele de netemeinicie invocate cu privire la „starea de fapt" nefiind admisibile.

S-a susținut că în speță reclamantul a invocat motive de netemeinicie ale deciziei pronunțate de instanța de apel, deşi  aspectele de netemeinicie nu sunt admisibile pentru judecata în recurs.

Pârâtul a mai invocat faptul că recursul omisso medio nu este admisibil și sub acest aspect s-a susținut că reclamantul a criticat hotărârea instanţei de apel, invocând motive pe care nu Ie-a supus analizei acestei instanţe.

S-a susținut că în speță Tribunalul, ca instanţă de apel, a soluţionat cauza în limitele în care a fost sesizat și a constatat, pe baza probelor administrate în primă instanţă şi în apel, că hotărârea apelată este legală si temeinică.

De asemenea, pârâtul a invocat faptul că hotărârea instanţei de apel îndeplineşte toate condiţiile de legalitate, în contextul în care instanţa de apel a analizat punctual şi distinct fiecare din motivele de apel invocate şi s-a pronunţat cu privire la fiecare motiv, arătând care sunt temeiurile legale si probele. În opinia pârâtului, aşa cum instanţa de apel a analizat şi soluţionat fiecare motiv de apel, tot aşa şi recurentul reclamant trebuia ca prin dezvoltarea motivelor de apel, raportat la hotărârea pronunţată în apel şi la prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, invocat ca temei de drept al căii de atac, să arate în concret motivele de nelegalitate ale hotărârii.

Referitor la recursul dedus judecăţii s-a mai invocat faptul că criticile formulate nu sunt fondate şi sub acest aspect s-a arătat că în speţă nu s-a probat existenţa malpraxisului medical, neexistând o decizie de stabilire a malpraxisului care să fie dată în procedura administrativă, prin Decizia nr. 24/29.11.2008 a Colegiului Medicilor Bacău fiind stabilită o sancţiune disciplinară (răspundere profesională) şi nu o situaţie de malpraxis.

Întrucât cazul de malpraxis nu echivalează cu situaţia unei răspunderi disciplinare, pârâtul a susţinut că pentru stabilirea unui caz de malpraxis reclamantul ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de art. 668 şi urm. din Legea nr. 95/2006.

Referitor la condiţiile răspunderii civile delictuale, pârâtul a mai arătat că în speţă nu există faptă ilicită, incontinenţa urinară nefiind rezultatul culpei medicale. În acest sens s-a relevat că în biletul de externare eliberat după prima internare din octombrie 2006 la Clinica Urologică Târgu-Mureş, nu se menţionează existenţa incontinenţei urinare la internarea în spital a reclamantului, ceea ce probează faptul că această afecţiune nu a fost rezultatul intervenţiei chirurgicale efectuate de către pârât. În condiţiile în care intervenţia chirurgicală a fost executată de către intimat în luna iulie 2006, dacă incontinenţa urinară ar fi fost rezultatul acestei intervenţii chirurgicale, atunci afecţiunea trebuia să existe la internarea în clinica de la Târgu-Mureş şi să fie menţionată ca existentă la internare în biletul de externare sus-menţionat.

Tot în legătură cu condiţiile răspunderii civile delictuale s-a invocat faptul că  reclamantul avea obligaţia sa facă dovada acţiunii sale, pârâtul susţinând că obligaţia medicului fiind una de mijloace, pacientul trebuie să probeze greşeala medicului.

În legătură cu acest aspect s-a susţinut că în mod corect instanţa a stabilit că nu există vinovăţie în executarea actului medical, având în vedere că probele administrate în cauză exclud atât intenţia, cât şi culpa, ca modalităţi ale vinovăţiei.

S-a relevat că esenţial este faptul că reclamantul şi-a dat acordul pentru intervenţia chirurgicală, iar înscrisul probator existent, la dosar tace dovada deplină sub acest aspect. Despre existenţa acordului apelantului reclamant la efectuarea operaţiei se face referire expresă şi în suplimentul la raportul de nouă expertiză medico-legală, cu menţiunea expresă că atitudinea terapeutică a dr. P.M. a reprezentat o opţiune terapeutică corectă, acceptată de pacient. Pe de altă parte, din punct de vedere operator, cu privire la tratamentul aplicat şi intervenţia chirurgicală efectuată de către pârât nu s-au constatat erori medicale care să antreneze răspunderea delictuală. S-a invocat şi concluzia Raportului de nouă expertiză medico-legală, care exclude existenţa relaţiei de cauzalitate între intervenţia chirurgicală şi incontinenţa urinară.

Pârâtul a arătat, de asemenea, faptul că răspunderea medicală este una de diligenţă şi nu de rezultat, iar vinovăţia medicului nu se prezumă. Sub acest aspect s-a arătat că în speţă Raportul de nouă expertiză medico-legală exclude culpa profesională şi în acest context s-a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere răspunsul dat la obiectivul nr.14 din expertiză,  prin care se menţionează că „incontinenta urinară reprezintă o posibilă complicaţie a intervenţiilor chirurgicale asupra prostatei indiferent de metoda de lucru'", iar suplimentul la raportul de nouă expertiză medico-legală administrat în faza de judecată a apelului, nu face decât să susţină concluziile exprimate prin expertiza anterioară, în sensul că nu există răspunderea medicului în actul operator.

În ceea ce priveşte relaţia de cauzalitate, s-a arătat că aceasta nu a fost stabilită medico-legal între atitudinea terapeutică si afecţiune, acelaşi lucru fiind susţinut şi în privinţa alegerii momentului operator.

Faţă de cele arătate, pârâtul a solicitat a se avea în vedere faptul că în speţă nu exista culpa medicului, că actul medical comporta o mare parte de risc, că prezenţa riscului împiedică medicul să garanteze obţinerea rezultatului, iar evoluţia cazului medical este dependentă şi de factorul subiectiv dat de particularităţile pacientului.

Pentru aceste motive s-a susţinut că nu există niciun motiv de nelegalitate a hotărârii recurate şi ca atare s-a solicitat să se dispună respingerea recursului, păstrând in întregime hotărârea atacată.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

În primul rând, referitor la excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului, invocate de pârât prin întâmpinare şi susţinute în faţa instanţei de recurs la termenul din 29.09.2016, trebuie precizat că acestea au fost puse în discuţie la termenul menţionat, înainte ca părţile să pună concluzii cu privire la fondul cauzei şi au fost respinse.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, Curtea reţine că prin acţiunea introductivă, precizată ulterior, reclamantul B.P. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul P.M. obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor material şi moral suferite în urma intervenţiei chirurgicale din data de 25.07.2006. Ulterior, în urma precizării de acţiune formulate de reclamant, a fost introdusă în cauză şi Societatea de Asigurare A. SA – Sucursala Bacău.

Prin sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Târnăveni, care a fost investită cu soluţionarea cauzei în urma strămutării acesteia de la Judecătoria Oneşti, pretenţiile formulate de reclamant au fost respinse, reţinându-se că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, sentinţa pronunţată de judecătorie fiind menţinută de instanţa de apel, care prin decizia atacată a respins apelul declarat de reclamant.

În privinţa pretenţiilor formulate de reclamant, trebuie precizat că prin acţiunea introductivă acesta a invocat faptul că prin Decizia nr. 24 din 29.11.2007, dată de Comisia de disciplină a Medicilor Bacău, pârâtul a fost sancţionat disciplinar cu mustrare şi efectuarea unui curs de perfecţionare într-o clinică universitară de profil, această decizie fiind menţinută prin Decizia nr. 144 din 18.12.2008, dată de Colegiul Medicilor din România, Comisia Superioară de Disciplină.

Conform prevederilor art. 450 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 (art. 442 alin. 1, în forma legii de la data formulării acţiunii introductive), medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală şi a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România.

Această formă de răspundere îşi are temeiul în obligaţiile ce izvorăsc din prevederile legilor şi regulamentelor profesiei  medicale şi prin urmare vizează strict raporturile dintre medic, pe de o parte şi categoria profesională din care face parte, pe de altă parte.

Prin prisma prevederilor Legii nr. 95/2006, angajarea răspunderii disciplinare nu se confundă cu angajarea răspunderii civile a medicului, prin art. 450 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 (art. 442 alin. 2, în forma anterioară a legii) prevăzându-se expres că răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din România, stabilită potrivit prevederilor acestei legi, nu exclude răspunderea penală, contravenţională sau civilă, conform prevederilor legale.

Trebuie însă avut în vedere faptul că deşi angajarea răspunderii disciplinare nu exclude angajarea răspunderii civile, aceasta nici nu atrage automat răspunderea civilă a medicului, pentru angajarea răspunderii civile fiind prevăzută de lege o procedură distinctă, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel.

Tocmai pentru faptul că angajarea răspunderii disciplinare nu echivalează cu angajarea răspunderii civile, prin art. 679 şi urm. din Legea nr. 95/2006 (art. 668 şi urm., în forma anterioară a legii)  s-a instituit o procedură specială pentru stabilirea cazurilor răspundere profesională pentru medici.

Izvorul răspunderii civile a medicului îl reprezintă malpraxisul, care este definit de art. 653 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 (art. 642 alin. 1, în forma anterioară a legii), ca fiind eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.

Reclamantul nu a urmat procedura prevăzută de lege şi nu a sesizat Comisia de Malpraxis, care avea autoritatea şi competenţa necesară pentru a decide dacă intervenţia chirurgicală efectuată de pârât a fost sau nu un caz de malpraxis şi a ales să sesizeze instanţa de judecată pentru a-şi soluţiona situaţia.

Procedura specială prevăzută de Legea nr. 95/2006 nu înlătură şi nici nu condiţionează ca procedură prealabilă accesul direct şi nemijlocit la instanţa de judecată, însă în situaţia în care pacientul care invocă faptul că a suferit un prejudiciu în urma exercitării actului medical se adresează direct instanţei, fără ca în prealabil în procedura prevăzută de legea specială să fie stabilit cazul de malpraxis, acesta trebuie să dovedească cele susţinute în acţiune.

Reclamantul a invocat faptul că în speţă răspunderea pârâtului este o răspundere delictuală, care trebuie antrenată în temeiul prevederilor art. 998-999 Cod civil din 1864.

În contextul în care în speţă s-a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în raport de prevederile art. 998 – 999 din Codul civil (1864), pentru angajarea răspunderii juridice a acestuia trebuie să existe cumulativ o conduită ilicită, un prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre conduita culpabilă şi rezultatul vătămător, vinovăţia medicului care a efectuat intervenţia chirurgicală şi să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură răspunderea juridică, dovada îndeplinirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale fiind în sarcina reclamantului. 

În ceea ce priveşte îndeplinirea tuturor acestor condiţii, se impune a se reţine, astfel cum s-a constatat şi în fazele procesuale anterioare, că din Raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit de Institutul de Medicină Legală Iaşi (filele 273-258 dosar judecătorie) şi din Suplimentul la acest raport (filele 72-75 dosar tribunal), ambele avizate de Comisia de Avizare şi Control a Actelor Medicale, ale căror concluzii au fost expuse pe larg în sentinţa primei instanţe şi în decizia instanţei de apel, legat de modalitatea de efectuare a actului medical, reiese că în cazul reclamantului atitudinea terapeutică a reprezentat o opţiune terapeutică corectă, chiar în condiţiile în care s-ar fi putut aplica şi alte opţiuni.

De altfel şi în Decizia Comisiei Superioare de Disciplină nr. 144/2008 s-a reţinut, în ceea ce priveşte intervenţia chirurgicală, că aceasta a decurs fără incidente şi fără să fi avut loc greşeli de tehnică chirurgicală, iar îngrijirea postoperatorie a fost corespunzătoare.

Pe de altă parte, pârâtul i-a propus reclamantului să îl trimită într-un alt serviciu cu o dotare mai performantă cu echipament de diagnostic, pentru a solicita o a doua opinie medicală, lucru care a fost refuzat de reclamant, acesta dându-şi acordul pentru a fi operat de pârât şi asumându-şi astfel riscurile intervenţiei chirurgicale. 

De asemenea, în rapoartele sus-menţionate s-a reţinut că nu există legătură de cauzalitate directă între momentul efectuării intervenţiei chirurgicale la care a fost supus reclamantul şi  incontinenţa urinară, atâta timp cât incontinenţa urinară reprezintă o complicaţie a chirurgiei prostatei indiferent care ar fi momentul operator.

În consecinţă, în contextul în care în cazul în speţă pârâtul a avut o atitudine medicală corectă, neputându-se stabili o legătură de cauzalitate directă între fapta imputată acestuia şi prejudiciul invocat de reclamant, în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu poate fi atrasă răspunderea pârâtului. Din moment ce condiţiile care antrenează răspunderea civilă delictuală, prevăzute de art. 998-999 din Codul civil (1864), trebuie întrunite cumulativ, iar în speţă condiţiile menţionate anterior nu sunt îndeplinite, nu se mai impun a fi analizate şi celelalte condiţii la care s-a făcut trimitere prin memoriul de recurs şi prin întâmpinare.

În consecinţă, Curtea a reținut că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, respectiv a prevederilor Legii nr. 95/2006, care reglementează răspunderea medicală şi a prevederilor art. 998-999 din Codul civil (1864), nefiind incident astfel motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, constatând că decizia atacată este legală, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul dedus judecăţii.

Domenii speta

Spete similare