Contestarea deciziei de concediere. Nulitate. Art. 252 Codul muncii

Descrierea sumară nu redă nici perioada în discuţie şi nici elemente concrete ale stării de fapt, care să facă posibilă verificarea caracterului „nejustificat” al lipsei de la locul de muncă, ori analiza „gravităţii faptei”. Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că descrierea sumară a faptei redată mai sus, nu corespunde cerinţelor art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii.

Decizia contestată nu cuprinde nicio menţiune referitoare la prevederile din regulamentul intern, sau din contractul individual de muncă care au fost încălcate de intimata reclamantă, nefiind respectate aşadar nici cerinţele art. 252 alin.2 lit.b Codul muncii.

Prin sentinţa civilă nr.775 din 19  mai 2016 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosar nr.834/96/2015, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta E. V. M. împotriva pârâtei SC R. C. SRL şi, pe cale de consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a deciziei de concediere nr.7/19.05.2015, s-a dispus reintegrarea reclamantei în funcţia deţinută anterior, obligarea pârâtei la plata în favoarea acesteia a unei despăgubiri egale cu salariile indexate majorate şi reactualizate începând cu data concedierii şi până la data de 21.08.2015 şi obligarea pârâtei să plătească reclamantei indemnizaţia de incapacitate temporară de muncă aferentă perioadei 01.04.2015-19.05.2015. Instanţa de fond a respins celelalte pretenţii şi a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 lei.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că potrivit contractului individual de muncă existent în dosarul de fond, reclamanta a fost încadrată în muncă în cadrul societăţii pârâte în funcţia de vânzătoare, cu o durată a timpului de lucru de 8 ore/zi, şi cu un salariu de bază lunar de 900 de lei. Prin Actul adiţional nr. 2 din 01.01.2015 la contractul de muncă, părţile au convenit asupra majorării salariului la suma de 975 lei. La data de 19 mai 2015, pârâta a procedat la emiterea Deciziei nr. 7/2015, prin care s-a dispus în temeiul prevederilor art. 61 lit. a din Codul muncii, încetarea contractului individual de muncă al reclamantei cu aceeaşi dată, respectiv 19.05.2015. Decizia de concediere a fost emisă ţinându-se seama de „Hotărârea administratorului”, iar motivul aplicării sancţiunii a constat în „lipsa nemotivată şi neprezentarea la cererea administratorului”.

Instanţa de fond a apreciat în esenţă că Decizia nr.7/2015 este lovită de nulitate absolută întrucât nu conţine toate elementele prevăzute de art.252 alin.2 din Codul muncii.

În ce priveşte respectarea de către angajator a dispoziţiilor art. 251 din Codul muncii, ce reglementează obligativitatea efectuării cercetării disciplinarea prealabile, instanţa de fond a reţinut că pârâta a făcut dovada iniţierii acestei proceduri prin Adresa nr. 6/12.05.2015 (comunicată reclamantei prin poştă, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire).

Raportat la prevederile art.80 alin.1 şi 2 Codul muncii, instanţa de fond a admis şi cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor indicate în dispozitivul redat mai sus. Obligarea la plata indemnizaţiei pentru perioada de incapacitate temporară de muncă, aferentă perioadei 01.04.2015-19.05.2015 a fost stabilită pe baza probelor constând în certificatele de concediu medical depuse de reclamantă, în drept fiind reţinute prevederile OUG nr.158/2005.

Instanţa de fond a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la despăgubiri pentru perioada ulterioară datei de 21 august 2015, dată de la care s-ar fi aflat în concediu de maternitate şi pentru creşterea copilului, întrucât depăşeşte limitele obiectului cererii dedusă judecăţii. S-a respins şi capătul de cerere privind rectificarea deciziilor şi declaraţiilor aferente raporturilor de muncă, instanţa de fond reţinând că aceste demersuri cad în sarcina exclusivă a angajatorului, ca efect al hotărârii pronunţate de instanţă. 

Împotriva acestei sentinţe pârâta SC R. C. SRL a declarat în termen legal apel, iar reclamanta E. V. M. a declarat apel incident.

Apelanta pârâtă solicită schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei reclamantă la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta pârâtă arată că intimata reclamantă a fost angajata societăţii începând cu data de 02.09.2014 în baza contractului individual de muncă nr. 29816/01.09.2014. Neînţelegerile dintre părţi au apărut în cursul lunii  martie 2015 când intimata reclamantă nu s-a prezentat la locul de muncă, fără să anunţe în scris angajatorul despre acest fapt. Abia după o absenţă de două zile, la solicitarea unui reprezentant al apelantei care a încercat să ia legătura telefonic cu intimata, aceasta a transmis printr-o colegă de serviciu, un concediu medical pentru perioada 30.04.2015-14.04.2015, care a fost înregistrat în evidenţele societăţii. Apelanta arată că intimata a continuat să lipsească de la locul de muncă şi în perioada următoare, respectiv 15.04.2015-30.04.2015, fără a înştiinţa angajatorul despre motivul absenţei. În aceste condiţii, la data de 13.05.2015 reprezentantul apelantei a transmis intimatei reclamante cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, adresa nr.6/12.05.2015 prin care intimata a fost invitată să se prezinte la locul de muncă în data de 18.05.2015, pentru clarificarea situaţiei privind lipsa nejustificată de la locul de muncă. Apelanta invocă o rea-credinţă a intimatei, susţinând că intimata a refuzat orice mijloc de comunicare cu apelanta, toată această situaţie conducând la desfacerea contractului individual de muncă în temeiul art.61 lit.a din Codul muncii. Arată că în lipsa unei comunicări din partea intimatei, apelanta nu avea posibilitatea de a cunoaşte aspectele cuprinse în cererea de chemare în judecată. Decizia de desfacere a contractului individual de muncă a fost comunicată intimatei reclamante la data de 21.05.2015, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, însă intimata reclamantă nu a ridicat corespondenţa. La data de 04.06.2015 intimata a transmis apelantei prin poştă, o cerere însoţită de două concedii medicale, însă la acel moment era deja emisă decizia de desfacere a contractului individual de muncă. Apelanta susţine că nu a încălcat dispoziţiile cuprinse în Codul muncii şi solicită a se avea în vedere conduita intimatei - faptul că intimata avea posibilitatea comunicării concediilor medicale la un moment anterior, precum şi posibilitatea de a se prezenta pentru clarificarea acestei situaţii – ceea ce conduce la concluzia cauzării unui prejudiciu nu intimatei, ci apelantei pârâte prin lipsa salariatei de la locul de muncă. Susţine pentru aceste motive, că în mod netemeinic prima instanţă a reţinut nelegalitatea deciziei nr.7/2015.

Intimata reclamantă E. V. M. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea apelului declarat de pârâtă. Invocă prevederile art.252 Codul muncii şi susţine în esenţă că în decizia contestată nu este descrisă fapta care constituie abatere disciplinară şi nici prevederile din regulamentul intern sau din contractul individual de muncă ce au fost încălcate. În motivele de apel, apelanta pârâtă redă doar aspecte de fapt, fără a formula în concret critici faţă de soluţia instanţei de fond de constatare a nulităţii absolute a deciziei de concediere. Intimata susţine că în măsura în care instanţa de apel ar înlătura criticile de nelegalitate ale deciziei, urmează să se constate netemeinicia acestui act. Susţine că aspectele de fapt redate de apelantă nu sunt conforme realităţii. Intimata arată că a adus la cunoştinţa pârâtei faptul că este însărcinată şi  a beneficiat de concediu medical în perioada 24.03.2015-31.03.2015, conform Certificatului de concediu nr. 0737345. Arată că acest certificat a fost depus la angajator, concediul medical fiind ulterior fiind prelungit cu  încă 14 zile, respectiv din 01.04.2015 până în 14.04.2015, conform Certificatului de concediu nr. 0627859.

Intimata reclamantă arată că în urma agravării stării sale de sănătate, a fost nevoită să se deplaseze pentru tratament în Franţa, aspect de altfel comunicat angajatorului. Mai arată că înţelegerea avută la acel moment cu angajatorul a fost în sensul că în perioada respectivă să fie pontată cu concediu de odihnă şi respectiv cu zilele libere care i se cuveneau pentru  munca suplimentară. La momentul întoarcerii în ţară, s-a prezentat la medic, iar concediul medical i-a fost prelungit pe perioada 30.04.2015 până în 27.05.2015, conform certificatelor anexate şi depuse la angajator.

Intimata mai arată că s-a prezentat la sediul societăţii pentru predarea ultimului certificat de concediu medical, ocazie cu care contabila pârâtei i-a comunicat că i s-a desfăcut contractul de muncă.

Susţine că angajatorul nu putea dispune încetarea contractului individual de muncă, având în vedere interdicţia incidentă în perioada cât salariatul se află în situaţiile reglementate de art. 60 alin. 1 lit. a şi c din Codul muncii. Mai susţine că nu se face vinovată de săvârşirea vreunei abateri atât de grave încât să atragă desfacerea disciplinară a contractului de muncă.

Intimata reclamantă mai arată că dacă s-ar fi constatat existenţa unei fapte de natură disciplinară, pârâta trebuia să stabilească conform art. 250 sancţiunea aplicată raportat la gravitatea abaterii. Mai arată că a avut un comportament exemplar şi nu a avut neînţelegeri cu angajatorul.

Intimata a formulat şi apel incident, prin care solicită înlăturarea din considerentele hotărârii instanţei de fond, a aspectelor privitoare la respectarea procedurii cercetării prealabile. Solicită şi obligarea apelantei pârâtă la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta reclamantă critică acele considerentele ale sentinţei prin care s-au reţinut ca neîntemeiate susţinerile reclamantei privind lipsa procedurii de cercetare disciplinară, instanţa de fond apreciind că „pârâta a făcut dovada iniţierii acestei proceduri prin Adresa nr.6/12.05.2015” şi reţinând că nu au fost încălcate prevederile art.251 Codul muncii.

Apelanta reclamată arată că procedura cercetării disciplinare presupune parcurgerea mai multor etape, cea mai importantă fiind convocarea salariatului cu precizarea obiectului, datei şi locului întrevederii. Susţine că respectarea condiţiilor de conţinut pentru convocare sunt esenţiale, deoarece numai cunoscând ce i se impută, salariatul se poate  apăra, o menţiune generală neputând satisface cerinţele legale.

Apelanta reclamantă susţine că actul nr. 6/12.05.2015 cuprinde doar solicitarea angajatorului de a se prezenta în data de 18 mai la magazinul aparţinând societăţii pentru clarificarea situaţiei în legătură cu prezentarea la locul de muncă. Susţine că o asemenea formulare nu poate acoperi exigenţele textului legal, cu atât mai mult cu cât nu se arată că ar fi vorba despre o cercetare disciplinară, obiectul acesteia şi nici ora la care s-ar impune prezentarea.

Se mai arată că potrivit art. 252 alin. 2 lit. c din Codul muncii, un alt element obligatoriu al deciziei de sancţionare este indicarea motivelor pentru care în condiţiile prevăzute la art. 251 alin. 3, nu ar fi fost efectuată cercetarea. Apelanta reclamantă susţine că, în speţă, aceste menţiuni lipsesc în totalitate.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin raportare la apelul principal formulat de pârâtă şi la apelul incident formulat de reclamantă şi în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac, Curtea a reţinut următoarele:

Apelul incident al reclamantei, a fost declarat în temeiul art.461 alin.2 din Codul de procedură civilă, fiind îndreptat împotriva considerentelor sentinţei atacate.

Dezvoltarea în fapt a acestor motive de apel conducea la concluzia invocării existenţei unor considerente greşite  - apelanta reclamantă susţine în esenţă că instanţa de fond în mod eronat a ajuns la concluzia respectării de către angajator a dispoziţiilor art.251 din Codul muncii privind obligativitatea efectuării cercetării disciplinare prealabile.

În analiza criticilor apelantei reclamantă, Curtea a avut în vedere că potrivit prevederilor art. 251 alin.1 şi 2 din Codul muncii „(1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile. (2)În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii”.

Adresa nr.6/12.05.2015 transmisă de angajator reclamantei, care a fost avută în vedere de instanţa de fond în sprijinul considerentelor privind respectarea cerinţelor art.251 Cod procedură civilă, are următorul conţinut: „Subsemnatul C. K. administratorul firmei R. C. SRL, Vă rog cu respect, ca pe data de 18 mai anul curent să vă prezentaţi la magazinul B. pentru clarificarea situaţiei în legătură cu prezentarea Dvs. la locul de muncă” (fila 33 dosar fond).

Instanţa a apreciat că adresa amintită nu poate echivala cu convocatorul prevăzut în art.251 alin.2 Codul muncii, întrucât nu face nicio referire la cercetarea disciplinară prealabilă – reclamanta nu a fost înştiinţată cu privire la efectuarea cercetării disciplinare, pentru a i se da posibilitatea pregătirii apărării.

Pentru aceste motive, Curtea a reţinut că decizia contestată era lovită de nulitatea prevăzută de art. 251 alin.1 Codul muncii.

Pe cale de consecinţă, apreciind întemeiat apelul incident declarat de reclamantă, instanţa a înlăturat acele considerente ale sentinţei ce sunt cuprinse în alineatul 3, fila 3 din hotărârea de fond, referitoare la respectarea de către angajator a dispoziţiilor art. 251 Codul muncii.

Considerentele au fost înlăturate pentru a fi înlocuite cu prezentele considerente.

Analizând în continuare apelul declarat de pârâtă, Curtea a avut în vedere alături de considerentele prezentate mai sus, faptul că potrivit deciziei nr.7/2015, concedierea intimatei s-a efectuat în temeiul art.61 lit.a din Codul muncii (săvârşirea de către salariat a unei abateri grave sau a unor abateri repetate).

Potrivit prevederilor art. 62 alin.2 şi 3 din Codul muncii „În cazul în care concedierea intervine pentru motivul prevăzut la art. 61 lit. a), angajatorul poate emite decizia de concediere numai cu respectarea dispoziţiilor art. 247 - 252. (3) Decizia se emite în scris şi, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie motivată în fapt şi în drept şi să cuprindă precizări cu privire la termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă”.

Însă decizia contestată de reclamantă, intitulată „Decizie de încetare a contractului individual de muncă”, nu respectă toate cerinţele prevăzute expres de legiuitor în art.252 alin.2 din Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Decizia nr.7/13.05.2015 conţine doar elementele prevăzute de art.252 alin.2 lit. d,e şi f din Codul muncii, fără a cuprinde elementele prevăzute de art.252 alin.2 lit. a-c din Codul muncii.

Astfel, cu  privire la art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii (descrierea faptei), în decizia contestată fapta este descrisă astfel: „având în vedere lipsa nemotivată şi neprezentarea la cererea administratorului” ( fila 5 dosar fond). Această descriere sumară nu redă nici perioada în discuţie şi nici elemente concrete ale stării de fapt, care să facă posibilă verificarea caracterului „nejustificat” al lipsei de la locul de muncă, ori analiza „gravităţii faptei”. Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că descrierea sumară a faptei redată mai sus, nu corespunde cerinţelor art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii.

Decizia contestată nu cuprinde nicio menţiune referitoare la prevederile din regulamentul intern, sau din contractul individual de muncă care au fost încălcate de intimata reclamantă, nefiind respectate aşadar nici cerinţele art. 252 alin.2 lit.b Codul muncii.

Iar considerentele prezentate cu ocazia analizei apelului incident declarat de reclamantă, susţin soluţia de constatare a nulităţii absolute a deciziei de concediere nr.7/19.05.2015 emisă de pârâtă şi conduc la concluzia nerespectării cerinţelor art.252 alin.2 lit.c din Codul muncii.

Curtea a apreciat aşadar că instanţa de fond în mod corect a reţinut nulitatea deciziei contestate pentru nerespectarea cerinţelor art. 252 alin.2 din Codul muncii.

Starea de fapt redată de apelanta pârâtă în motivele de apel şi împrejurările invocate în justificarea derulării raporturilor de muncă cu bună-credinţă din partea angajatorului şi cu rea-credinţă din partea salariatei intimată, nu prezintă relevanţă în cauză întrucât nu pot suplini neregularităţile sancţionate cu nulitatea absolută.

Instanţa aminteşte de prevederile art.79 din Codul muncii potrivit cărora „În caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere”.

Decizia nr.7/2015 era nelegală şi, prin urmare, nu putea avea ca efect concedierea intimatei reclamante pentru motivul prevăzut de art.61 lit.a din Codul muncii.

Pe cale de consecinţă, era legală şi soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la capetele de cerere având ca obiect obligarea angajatorului de despăgubiri în temeiul art.80 alin.1 şi 2 din Codul muncii.

Probele administrate în primă instanţă dovedesc împrejurarea că în perioada 01.04.2015-19.05.2015 reţinută de instanţa de fond, reclamanta a fost în concediu medical. În condiţiile în care apelanta pârâtă nu a făcut dovada plăţii indemnizaţiei de concediu medical în perioada  amintită, aceste susţineri cuprinse în motivele de apel nu pot fi primite.

În consecinţă, în temeiul art.480 alin.1 din Codul de procedură civilă, apelul declarat de pârâtă  a fost respins, ca nefondat.

În urma admiterii apelului incident declarat de reclamantă în baza art.461 alin.2 din Codul de procedură civilă, se impunea înlăturarea considerentelor greşite vizând respectarea de către angajator a dispoziţiilor art. 251 Codul muncii.

 Reţinând culpa procesuală a apelantei, în temeiul art. 451 şi art. 453 alin.1 Cod procedură civilă instanţa a dispus obligarea acesteia la plata în favoarea intimatei reclamantă a sumei de 2.000 lei cu titlu cheltuieli de judecată constând în onorariul avocaţial dovedit prin chitanţa de la fila 33 dosar apel.

Domenii speta

Spete similare