Cerere acordare drepturi salariale. Încetarea raporturilor juridice de muncă. Legalitatea cererii

Prin cererea de chemare în judecată  înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub nr. XXXXX din data de XXXXX, reclamanta XXXXX a solicitat obligarea pârâtei S.C. XXXXX la plata drepturilor salariale cuvenite şi neacordate pentru lunile aprilie, mai, iunie şi iulie 2016, actualizate cu indicele de  inflaţie de la scadenţă şi până la data plaţii efective, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale (dobânda legală penalizatoare), calculată de la data scadenţei şi până la plata efectivă, precum şi obligarea pârâtei la plata tuturor contribuţiilor către bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale.

A mai solicitat reclamanta obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 5000 lei, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost salariata pârâtei, conform contractului individual de muncă înregistrat sub numărul XXXXX, până la data de XXXXX, când a încetat activitatea prin acordul părţilor.

De asemenea a arătat reclamanta că, deşi a solicitat societăţii pârâte plata drepturilor salariate restante şi dovada achitării contribuţiilor către bugetul de stat, aceasta a refuzat .

Totodată, reclamanta a precizat că a prestat activităţi altele decât cele din contractul individual de muncă şi că a fost umilită continuu, motiv pentru care solicită obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 5000 lei.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 266-275 din Codul Muncii, iar în dovedire reclamanta a depus înscrisuri.

Deşi, legal citată, pârâta S.C. XXXXX nu a depus întâmpinare şi nici acte în apărare.

Apreciind asupra probelor administrate, instanţa priveşte întemeiată, în parte, cererea reclamantei, pentru următoarele considerente:

Obligaţia principală a angajatorului este cea de plată a salariului, a contraprestaţiei pentru munca prestată de salariat.

Societatea pârâtă nu a făcut dovada că şi-a îndeplinit integral obligaţia de plată a drepturilor salariale cuvenite reclamantei.

Conform prevederilor art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii, angajatorului îi revine obligaţia de a acorda salariaţilor „toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă”, iar potrivit art. 159 alin. (2) din acelaşi act normativ „pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani”.

Art. 160 Codul muncii prevede că „salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri” şi potrivit prevederilor art. 161 C.M. „salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorilor”.

Potrivit dispoziţiilor art. 166 alin. (1) din Codul muncii „salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz”, iar în  conformitate cu prevederile alin. (2) „plata salariului se poate efectua prin virament într-un cont bancar”.

Sub aspect probatoriu, art. 168 alin. (1) din Codul muncii prevede, în mod imperativ, că plata de către angajator a drepturilor salariale se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit.

 În cauză, în mod evident, reclamanta a dovedit calitatea sa de fost salariat al societăţii pârâte, în timp ce aceasta din urmă, deşi sarcina probei îi incumbă potrivit dispoziţiilor art. 272 Codul muncii, nu a produs vreo probă din care să rezulte efectuarea plăţii către reclamantă a drepturilor salariale cuvenite şi solicitate prin prezenta acţiune.

În ceea ce priveşte cererea privind actualizarea cu indicele de inflaţie şi dobânda legală a sumelor reprezentând drepturi salariale cuvenite şi neachitate, având în vedere prevederile art. 278 alin. 1 din Codul muncii, Tribunalul apreciază că legislaţia civilă se aplică în toate cazurile în care legislaţia muncii nu conţine dispoziţii îndestulătoare.

Astfel, potrivit art. 1516 din Noul Cod Civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei, iar art. 1530 din acelaşi cod statuează: „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.”

 Art. 1531 Cod civil, referitor la repararea integrală conţine prevederea potrivit căreia creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării, prejudiciul cuprinzând atât pierderea efectiv suferită de creditor cât şi beneficiul de care acesta a fost lipsit.

La  art. 1535 alin. 1 se prevede expres că în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, debitorul neavând dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.

Totodată, conform alin. 2 al aceluiaşi text de lege, dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă, iar potrivit alin. 3 dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.

Din interpretarea dispoziţiilor legale anterior expuse, rezultă dreptul creditorului salariat de a i se plăti de către debitorul angajator atât suma de bani de care a fost lipsit în concret (salarii), cât şi actualizarea acestui debit cu indicele de inflaţie la data plăţii efective la care se adaugă dobânda legală aferentă. 

 Referitor la cererea vizând obligarea pârâtei de a face dovada achitării tuturor contribuţiilor către bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale, tribunalul o apreciază neîntemeiată şi urmează a o respinge, reţinând că  potrivit  dispoziţiilor art. 40 alin. 2 lit. h) din Codul muncii, angajatorul este obligat să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului.

Potrivit disp. art. 34 alin. 5, la solicitarea salariatului sau a unui fost salariat, angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă, în meserie şi în specialitate.

Ca atare, unitatea angajatoare nu poate fi obligată să facă instanţei o astfel de dovadă. O astfel de cerere poate fi adresată de reclamant instituţiilor abilitate să încaseze aceste contribuţii.

Cu privire la obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 5000 lei, instanţa reţine că reclamanta  nu a dovedit că i s-a cauzat un prejudiciu moral, iar, pe de altă parte, prin Decizia nr. 40/2007 dată în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul Muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens”. Mai mult decât atât, societatea pârâtă a fost obligată la plata drepturilor salariale restante actualizate cu indicele de inflaţie, la care se adaugă şi dobânda legală, motiv pentru care urmează a se respinge, ca nefondat şi acest petit.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 453 C.P.C., societatea pârâtă va fi obligată la plata către reclamant a sumei de 300 lei reprezentând cheltuieli de judecată

Domenii speta

Spete similare