Acţiune în constatare

Constată că prin cererea înregistrată la această instanţă în data de 9 aprilie 21013 sub nr. dosar 1313/289/2013, reclamanta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR - COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR REGIUNEA CENTRU (BRAŞOV) prin COMISARIATUL JUDEŢEAN PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR MUREŞ a solicitat, în contradictoriu cu intimata S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A., în conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 193/2000 să se constate dacă există clauze abuzive în contractele ataşate procesului-verbal de constatare a contravenţiei seria ANPC nr.0587199/01.04.2013 şi să se aplice sancţiunea contravenţională în conformitate cu dispoziţiile art.13, alin.1, art.14, art.15 şi art.16 din Legea nr. 193/2000 şi să se dispună, sub sancţiunea daunelor, obligarea pârâtei la modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractele rămân valabile sau desfiinţarea contractelor, cu daune-interese, după caz.

Reclamanta a anexat cererii sale: procesul-verbal de constatare a contravenţiei seria ANPC nr. 0587199/01.04.2013 (f. 2-4), reclamaţia (f. 5), convenţia de credit nr. 0117121/03.08.2007 (f. 6-16), plan rambursare credit - contract 0117121 (f. 17-26), reclamaţie (f. 27), convenţia de credit nr. 0110111/02.07.2007 (f. 28-33), plan de rambursare credit – contract 0110111/02.07.2007 (f. 34-43), fişă de sesizare/reclamaţie (f. 44), convenţia de credit nr. 0133329/09.11.2007 (f. 45-55), plan rambursare credit – contract 0133329/09.11.2007 (f. 56-60), reclamaţia (f. 61, 62), convenţia de credit nr. 0140873/31.01.2008 (f. 63-73), plan de rambursare credit – contract  0140873/31.01.2008 (f. 74-80), reclamaţie (f. 81), convenţia de credit nr. 0106715/22.06.2007 (f. 82-92), plan de rambursare credit – contract 0106715/22.06.2007 (f. 93-102), fişă de sesizare/reclamaţie (f. 103), convenţia de credit nr. 0092344/05.04.2007 (f. 104-114), plan de rambursare credit - contract 0092344/05.04.2007 (f. 115-127), convenţia de credit nr. 0167861/09.10.2008 (f. 128-140), plan de rambursare – contract 0167861(f. 141- 146), reclamaţie (f. 147), convenţia de credit nr. 0163971/15.09.2008 (f. 148-164), plan de rambursare credit – contract 0163971/15.09.2008 (f. 165-179), fişă de sesizare-reclamaţie (f. 180), convenţia de credit nr. 0132923/01.11.2007 (f. 181-191), plan de rambursare credit – contract 0132923/01.11.2007 (f. 192-201), convenţia de credit nr. 0168465/22.10.2008 (f. 202-215) şi plan de rambursare – contract 0168465 (f. 216.-221).

În data de 18 aprilie 2013, intimata S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. a depus la dosar întâmpinare (filele 227-234 dosar), prin care a invocat excepţia prescripţiei aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale conform art. 13 din O.G. nr. 2/2001, iar pe fond a solicitat anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei seria ANPC nr. 0587199/01.04.2013 ca netemeinic şi nelegal, precum şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării s-a arătat că reclamanta a apreciat prin sesizarea făcută şi prin procesul verbal de constatare a contravenţiei că prevederile contractuale vizând comisionul de risc din convenţiile de credit încheiate între bancă şi clienţii O A I, O M A, S I, S C Z, O M, O I, N I A, N C A M, S A V, S D S, H M O şi H E ar fi clauze abuzive raportat la prevederile Legii 193/2000.

Pârâta solicită totodată anularea sesizării parţiale în privinţa a 3 convenţii, respectiv convenţia nr. 0106718 din 22.06.2007 încheiată cu numita Neagu Corina Maria, convenţia încheiată cu numitul M L şi convenţia nr. 0168465 din 22.10.2008 încheiată cu numiţii O A I şi O M A, deoarece instanţa nu a fost sesizată cu privire la acestea. 

Pârâta, cu privire la excepţia prescripţiei aplicării sancţiunii amenzii contravenţionale conform art. 13 din O.G. nr. 2/2001, a arătat că clauza ce viza perceperea comisionului de risc şi-a încetat aplicabilitatea în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii 288/2010, la data de 03.03.2011, fiind înlocuită cu clauza privind perceperea comisionului de administrare. Ca urmare, a arătat că a început să curgă termenul de prescripţie de 6 luni pentru aplicarea sancţiunii contravenţionale care s-a împlinit la 03.09.2011.

Pârâta a mai arătat că după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 288/2010 a fost perceput un comision de administrare care nu face obiectul sesizării CJPC, astfel încât nu poate fi analizat drept clauză abuzivă în lipsa unei sesizări legale.

De asemenea, pârâta a arătat faptul că prevederile contractuale au fost adaptate la O.U.G. nr. 50/2010 prin implementarea unor acte adiţionale în mod tacit între părţi, având în vedere aplicabilitatea art. II alin.2 din Legea 288/2010 şi lipsa notificării exprese din partea clienţilor băncii în privinţa aplicabilităţii prevederilor convenţiei conform formei anterioare intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, care practic reglementează o întreagă procedură menită asigura protecţia consumatorului în relaţia cu băncile, procedură care a fost parcursă şi s-a concretizat prin implementarea actului adiţional.

Pârâta a apreciat că sesizarea se impune a fi respinsă ca fiind inadmisibilă, întrucât vizează constatarea caracterului abuziv al unor clauze care nu mai există la momentul întocmirii procesului-verbal.

A mai arătat faptul că nu poate fi apreciată drept abuzivă clauza contractuală ce reglementează dreptul intimatei de a percepe comisionul de risc raportat la prevederile art.4 din Legea 193/2000.

Pârâta mai invocă prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE.

In continuare pârâta arată că toate convenţiile de credit incriminate au fost încheiate în anii 2007-2008 înainte de criza economică şi financiară şi au reclamat un dezechilibru contractual în anul 2013, în timpul crizei economice, clienţii băncii susţinând în continuare utilitatea contractului în ceea ce îi priveşte, însă încearcă să îşi reducă contraprestaţia.

În al doilea rând, pârâta a subliniat faptul că împrejurarea că, clienţii achită o rată mai mare nu reprezintă existenţa unui dezechilibru semnificativ între părţile contractante ci o lipsă de echivalenţă între contraprestaţii, stipulată de la început în cuprinsul contractului.

De asemenea, pârâta a mai arătat că analiza condiţiei privind lipsa negocierii trebuie să evite confuzia între lipsa negocierii ca şi condiţie legală şi lipsa intenţiei de a negocia iar posibilitatea de negociere exista în momentul în momentul încheierii contractului iar patul că nu s-a dorit negocierea din partea clienţilor nu echivalează cu lipsa în totalitate a posibilităţii acestei negocieri, pentru ca prezumţia relativă a lipsei negocierii să opereze.

Mai arată că, clienţii nu şi-au manifestat în nici un fel intenţia de a negocia, deşi aveau această posibilitate, acestora le-a fost pus la dispoziţie contractul spre studiu, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 5 din Legea nr. 193/2000.

Mai mult arată că unii dintre clienţii băncii din prezentul litigiu aau negociat prevederile contractuale, respectiv numiţii  N I A, N C A M  şi S A V.

Solicită a se observa de asemenea că o mare parte dintre clienţi au refinanţat parţial prin creditul contractat alte credite de la alte bănci, astfel:

-O M şi O I un credit de la BRD;

-H M O un credit de la Banca Românească;

-N I A trei credite, două de la Banca Transilvania şi unul de la Raiffeisen Bank;

-S I trei credite, respectiv BCR, Reiffeisen Bank şi OTP Bank.

În esenţă, pârâta a arătat că ea a împrumutat clienţilor o sumă de bani care speră să fie recuperată într-un interval îndelungat de timp, iar din partea împrumutaţilor nu mai există niciun risc de a nu obţine plata sumelor împrumutate, însă pentru intimată subzistă riscul de a nu mai primi sumele acordate şi costurile sau profitul preconizat de această prestaţie.

În ceea ce priveşte solidaritatea garanţiei, pârâta a arătat că aceasta nu este în măsură să asigure  recuperarea sumelor acordate de către bancă, iar în procesul de analiză trebuie avut în vedere că garanţiile reprezintă ultima sursă de rambursare a unui credit, băncile neavând ca obiectiv acumularea de proprietăţi imobiliare în contul creanţelor neîncasate.

Pârâta a mai învederat faptul că, având în vedere că principala activitate a băncii, în ceea ce priveşte acordarea unui credit, o reprezintă tocmai administrarea riscurilor, intimata a înţeles să denumească comisionul aferent acesteia comision de risc.

În al treilea rând, a arătat că perceperea comisionului de risc a fost reglementată şi consimţită contractual (negociată) de părţile convenţiei de credit fără existenţa vreunei constrângeri şi se realizează potrivit principiului consfinţit de art. 969 Cod civil.

Pârâta a învederat faptul că analiza condiţiilor prevăzute de art.4 din Legea nr. 193/2000 şi aprecierea asupra caracterului abuziv nu trebuie realizate prin raportare la evoluţia în timp a contractului, ci trebuie realizate prin raportare la momentul unic al încheierii contractului, astfel că a considerat că  nu a existat un echilibru contractual la momentul încheierii contractului şi a existat totodată o posibilitate reală de negociere.

De asemenea, pârâta a mai arătat faptul că adevăratul motiv al nemulţumirilor clienţilor băncii este creşterea cursului valutar leu/euro, care a avut un impact semnificativ asupra ratei lunare, convingerea sa fiind aceea că dacă acest curs s-ar fi menţinut în limitele de la momentul contractării, nu existau niciun fel de critici asupra comisionului de risc perceput legal de către bancă, negociat şi asumat de client fiind inclus în DAE, aprobată prin semnarea convenţiei.

În drept, pârâta a invocat prevederile art. 148, 194, 196, 200, 205, 249, 250, 252, 254, 265, 273, 277, 292, 327-329 Cod procedură civilă, principiul aplicabilităţii directe a Directivei 93/13/CEE,  art. 3-5 Legea 193/2000, art. 969, 977 Cod civil, art.13, 16 şi 17 din OUG 2/2001.

La întâmpinare s-au ataşat actele adiţionale nr. 2/19.11.2012 şi nr. 2/16.05.2012 (f. 236-250).

La data de 27 mai 2013 reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei privind aplicarea sancţiunii, admiterea sesizării privind constatarea clauzelor abuzive, menţinerea procesului verbal de constatare a contravenţiei seria ANPC nr. 0587199/01.04.2013 ca temeinic şi legal, respingerea celor susţinute de către pârâtă prin întâmpinare şi respingerea cheltuielilor de judecată pentru motivele arătate în cererea de chemare în judecată.

La data de 13.09.2013 a fost depusă la dosar cererea de intervenţie din partea intervenientului S A V.

La solicitarea instanţei, pentru termenul de judecată din data de 05.11.2013, reclamanta a arătat că nu poate stabili cuantumul daunelor, doar instanţa.

La termenul de judecată din data de 3 decembrie 2013, pârâta a depus la dosar  contractul de tranzacţie din 14.11.2013  încheiat cu clienţii băncii Stefan Ilona şi Ştefan Csaba-Zoltan, actul adiţional nr. 3/14.11.2013 la convenţia de credit nr. 0163971/15.09.2008 în ce-i priveşte pe S I şi S C-Z, contractul de tranzacţie din 13.11.2013 încheiat cu clienţii băncii O M şi O I şi actul adiţional nr. 2/13.11.2013 la convenţia de credit nr. 0133329/09.11.2007 în ce-i priveşte pe O M şi O I.(f. 311-327).

Pentru termenul de pronunţare acordat pentru data de 21 ianuarie 2014, reclamantul a depus la dosar concluzii scrise.

Analizând actele dosarului, instanţa reţine următoarele luând în considerare următoarele contracte:

-convenţia de credit nr. 0117121 din 03.08.2007 încheiată cu numiţii M L şi M M (f. 6-26);

-convenţia de credit nr. 0140873 din 31.01.2008 încheiată cu numiţii H M O şi H E (f. 63-80);

-convenţia de credit nr. 0106715 din 22.06.2007 încheiată cu numiţii N C M şi N V I (f. 82 - 102);

-convenţia de credit nr. 0092344 din 05.04.2007 încheiată cu numiţii N I A şi N C A M (f. 104 - 127);

-convenţia de credit nr. 0167861 din 09.10.2008 încheiată cu numiţii N I A şi N C A M (f. 128 - 145);

-convenţia de credit nr. 0168465 din 22.10.2008 încheiată cu numiţii O A I şi O M A (f. 202 - 220).

Având în vedere că între numiţii S A V şi S D S a fost încheiat actul adiţional nr. 2 din 19.11.2012 (f. 236-245) la convenţia de credit nr. 110111 din 03.07.2007 (f. 28-44); între numiţii S I şi S C Z a fost încheiat actul adiţional nr. 3 din 14.11.2013 (f. 314 - 317) la convenţia de credit nr. 0163971 din 15.09.2008 (f. 148-179); între numiţii O M şi O I a fost încheiat actul adiţional nr. 2 din 13.11.2013 (f. 321-327) la convenţia de credit nr. 0133329 din 09.11.2007 (f. 45-60) prin care au fost negociate clauzele contractuale instanţa nu va mai analiza existenţa clauzelor abuzive din aceste convenţii, respingând sesizarea petentei cu privire la aceste contracte.

Susţinerile intimatei cu privire la anularea sesizării parţiale în privinţa a 3 convenţii, respectiv convenţia nr. 0106718 din 22.06.2007 încheiată cu numita N C M, convenţia încheiată cu numitul M L şi convenţia nr. 0168465 din 22.10.2008 încheiată cu numiţii O A I şi O M A vor fi înlăturate deoarece instanţa constată că aceste convenţii au fost menţionate în procesul verbal şi au fost depuse la dosar. Astfel din actele depuse rezultă foarte clar că în procesul verbal este vorba de o simplă eroare materială în privinţa convenţiei încheiată de către intimată cu numita N M C (convenţie depusă la filele 82-102), fiind trecută greşit doar o cifră din nr. acesteia, respectiv în loc de nr. 0106715 a fost trecut nr. 0106718. De asemenea cu privire la convenţia încheiată cu numitul M L, instanţa constată că aceasta a fost ataşată la procesul verbal la filele 5-26, iar convenţia nr. 0168465 încheiată la data de 22.10.2008 cu numiţii O A I şi O M A este menţionată în procesul verbal chiar la punctul 1 (unde sunt menţionate ambele convenţii) şi a fost depusă la dosar la filele 202 – 220.

Cu privire la excepţia prescripţiei aplicării sancţiunii contravenţionale invocată de pârâtă, instanţa reţine că potrivit art. 13 alin. 1 din OG 2/2001, aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei. Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că în cazul contravenţiilor continue termenul curge de la data constatării faptei. Contravenţia este continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp.

Din interpretarea art. 13 alin(2) din O.G. nr. 2/2001, rezultă că termenul de prescripţie a dreptului de a aplica sancţiunea în cazul contravenţiilor continue curge de la data  constatării faptei numai în situaţia în care aceasta nu fusese epuizată.

Raportat la prezenta cauză, instanţa constată că fapta contravenţională reţinută este fără putinţă de tăgadă o contravenţie continuă, care nu a fost epuizată până la momentul constatării de către intimată. Raportat la însuşi textul de lege care o reglementează, respectiv art. 9 din OG nr. 21/1992 republicată, se constată faptul că această contravenţie constă în fapta operatorului economic de a folosi practici comerciale abuzive care s-au perpetuat şi după redenumirea în mod unilateral a comisionului de risc în cel de administrare de credit, prin încasarea în continuare a comisionului astfel stabilit.

Ca urmare a celor mai sus expuse, instanţa reţine faptul că contravenţia săvârşită de pârâtă are un caracter continuu, ca atare sunt aplicabile în cauză prevederile art. 13 alin. 2 din OG nr. 2/2001, aplicarea sancţiunii contravenţionale nefiind prescrisă.

Cu privire la fondul cauzei instanţa a fost sesizată în procedura prevăzută de Legea nr. 193/2000, care stabileşte în competenţa organelor de control abilitate doar constatarea faptelor şi consemnarea lor în cuprinsul unui proces verbal, care, ulterior, este trimis instanţei competente pentru a dispune măsurile care se impun, inclusiv aplicarea sancţiunilor contravenţionale în condiţiile art. 13 alin. 1 coroborat cu art. 16 din Legea nr. 193/2000, text care trimite la dispoziţiile OG nr. 2/2001.

Instanţa constată faptul că, cu privire la contractele de credit supuse analizei, a fost sesizată cu aceleaşi tipuri de clauze, respectiv cele referitoare la reţinerea în mod abuziv a comisionului de risc pentru acordarea creditului şi cele referitoarea la posibilitatea băncii de modificare a dobânzii în mod unilateral.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000 „Orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate”, iar potrivit art. 4 alin. 1 „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.

O primă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a considera o prevedere contractuală abuzivă, este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul.

Din conţinutul contractelor reiese că acestea au caracterul unor convenţii de adeziune, care sunt redactate în întregime de bancă, iar cocontractanţii nu au avut posibilitatea de a interveni asupra clauzelor contractuale, ci numai de a le accepta pur şi simplu sau nu.

Cea de-a doua condiţie se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În privinţa clauzelor supuse analizei instanţa constată că acestea ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, deoarece introducerea comisionului de risc nu se justifică din moment ce consumatorii au instituit în favoarea pârâtei garanţii reale imobiliare (ipoteci de rang I), conform pct. 7 din Condiţiile Speciale.

Mai mult, prin convenţie s-a prevăzut că în caz de întârziere a obligaţiilor de plată, consumatorii datorează şi penalităţi de întârziere, pârâta beneficiind în acest fel de două garanţii.

În acest context instituirea comisionului de risc apare ca fiind abuzivă, iar argumentul invocat de pârâtă, conform căruia garanţia nu este solidă în contextul crizei economice, nu poate fi primit deoarece scăderea valorii garanţiei este un risc ce trebuia să fie asumat de către bancă, în virtutea realizării obiectului său de activitate. Prin urmare, aşa cum reclamanţii şi-au asumat riscul devalorizării monedei naţionale în raport de moneda contractului (CHF), în acord cu principiul echilibrului contractual şi banca era ţinută să suporte riscul derivat din propriul obiect de activitate, pe care însă l-a transferat tot consumatorilor prin instituirea comisionul de risc.

Nici susţinerea pârâtei conform căreia art. 4 al Directivei nr. 93/13/CEE a exclus preţul contractului de la controlul caracterului abuziv, nu este fondată, deoarece comisionul de risc nu face parte din preţul contractului, din moment ce banca avea obligaţia să-şi constituie provizioane de risc de credit, care potrivit art. 11 din Regulamentul BNR nr. 5/2002 (în vigoare la data încheierii convenţiei), sunt incluse pe cheltuieli şi astfel, nereprezentând venituri, cad în sarcina băncii.

Nu în ultimul rând, art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 stabileşte, pentru existenţa clauzei abuzive, ca aceasta să fie contrară cerinţelor bunei credinţe.

Buna credinţă presupune ca ambele părţi să respecte echilibrul contractul, astfel ca nici una dintre acestea să nu încerce a obţine o valoarea mai mare decât aceea la care s-a obligat cealaltă parte.

Per a contrario, reaua credinţă intervine prin ruperea echilibrului contractual de către una din părţi, în scopul obţinerii unor beneficii sau a protejării propriilor interese în detrimentul drepturilor celeilalte părţi contractante.

Or, aşa cum am concluzionat mai sus, prin inserarea clauzelor supusei analizei, s-a creat unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată reaua credinţă reiese şi din faptul că respectivul comision de risc nu este definit şi nu sunt precizate cazurile acoperite prin reglementarea acestui comision şi nici criteriile în funcţie de care s-a stabilit procentul comisionului.

În consecinţă, instanţa va admite în parte sesizarea reclamantului şi va constata existenţa clauzelor abuzive cuprinse în cuprinse în art. 3.5 din Condiţiile generale şi la punctele 5 lit. a din Condiţiile speciale ale convenţiilor de credit analizate şi o va obliga pe pârâtă să modifice aceste convenţii, în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Cu privire la inserarea clauzei prevăzută de art. 3 lit. d din condiţiile speciale ale convenţiilor referitoarea la dobândă instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art.1 alin. 3 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, "se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii".

În continuare, instanţa reţine că, potrivit art.4 alin.1 din aceeaşi lege, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor", iar potrivit dispoziţiilor art.4 alin.2, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".

De asemenea, conform art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, clauzele abuzive sunt „acele prevederi contractuale care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract”.

În ceea ce priveşte prevederile art. 3 lit. d din contractele de credit, instanţa reţine că acestea sunt abuzive, pentru motivele care vor fi expuse în cele ce urmează.

Instanţa reţine că, potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr.193/2000, o primă condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a considera o prevedere contractuală abuzivă este ca aceasta să nu fi fost negociată direct cu consumatorul.

Din conţinutul convenţiilor de credit încheiate de intimată cu consumatorii reiese că aceste convenţii au caracterul unor convenţii de adeziune, care sunt redactate în întregime de bancă, iar cocontractanţii (consumatorii) nu au avut posibilitatea de a interveni asupra clauzelor contractuale, ci numai de a le accepta pur şi simplu sau nu.

Instanţa reţine că aceste prevederi contractuale nu au fost negociate cu consumatorii. Mai mult, clauzele respective nu îndeplinesc cerinţele art. 3, lit. g din Directiva 2008/48/CE, deoarece cuantumul dobânzii nu este cunoscut în mod concret de către consumatori (cu excepţia celei de la data încheierii convenţiilor), dobânda putând fi şi chiar fiind modificată în mod unilateral de către Bancă, fără a fi stabilit în mod concret anumite criterii în baza cărora să fie realizate aceste modificări ale cuantumului dobânzii solicitate a fi plătită de către consumatori.

Cea de-a doua condiţie se referă la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În privinţa clauzei supuse analizei, instanţa constată că aceasta ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, deoarece Banca poate modifica unilateral dobânda, în sensul majorării acesteia (ceea ce a şi făcut), fără acordarea unei contraprestaţii împrumutaţilor. Instanţa reţine şi  modul evaziv în care s-a redactat de către pârâtă clauza privind modificarea dobânzii reprezintă un element suplimentar în aprecierea privind caracterul abuziv al acesteia.

Potrivit art. 1 lit. a din Anexa cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive - sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile legale menţionate nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Această clauză pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă Băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înştiinţat. Aşa cum s-a arătat mai sus, conform art. 1 lit. a din Anexa Legii, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Instanţa constată că motivul aşa-zis „întemeiat” prevăzut în contract este acela al „apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară”. Instanţa reţine însă că, prin „motiv prevăzut în contract”, în sensul legii, se înţelege o situaţie clar descrisă, care să ofere clientului posibilitatea să ştie, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa să poată verifica dacă acea situaţie, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs. Astfel, aşa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel şi o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că dacă o anumită situaţie intervine, o anumită consecinţă se produce.

Or, în speţă, motivul „apariţia unor schimbări semnificative pe piaţa monetară” (fără a fi detaliate aceste schimbări) nu îndeplineşte această condiţie, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, ce înseamnă acest aspect, el nefiind oricum previzibil din punctul de vedere al consumatorilor. O schimbare pe care o persoană sau o instituţie bancară o apreciază ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă. Este evident că un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat la fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanţa învestită cu verificarea legalităţii acestei clauze şi a aplicării ei.

În acest context, modificarea în mod unilateral de către Bancă a dobânzii apare ca fiind abuzivă.

Având în vedere cele ce preced, instanţa reţine că este abuzivă modificarea unilaterală de către Bancă a dobânzii în sensul majorării acesteia (cu atât mai mult cu cât LIBOR-ul a scăzut în mod semnificativ de la data acordării creditelor şi până în prezent), pârâta nefiind în măsură să ofere nici măcar un criteriu pentru a se verifica modul de calcul al noului procent al dobânzii solicitate a fi plătită de către consumatori.

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor, instanţa va obliga pârâta să modifice contractele analizate, în sensul înlăturării clauzelor referitoare la perceperea comisionului de risc inserate la art. 3.5 din Condiţiile generale şi la punctele 5 lit. a din Condiţiile speciale şi a clauzelor referitoare la modificarea dobânzii inserate în art. 3 lit. d din Condiţiile speciale.

De asemenea va dispune ca intimata să modifice clauzele abuzive, sub sancţiunea daunelor interese, în sensul recalculării dobânzii aplicabile în condiţiile art. 37 lit. a din O.U.G. nr. 50/2010, având în vedere la stabilirea marjei fixe a băncii diferenţa dintre valoarea dobânzii anuale efective la data încheierii acestora, valoarea LIBOR la data încheierii fiecărui contract şi valoarea comisionului de risc pentru contractele enumerate în dispozitivul prezentei sentinţe.

În contractele în care dobânda este fixă intimata va avea în vedere la stabilirea marjei fixe a băncii diferenţa dintre valoarea dobânzii anuale efective la data încheierii acestora şi valoarea comisionului de risc la data încheierii fiecărui contract.

În contractul încheiat cu numiţii M L şi M M intimata va avea în vedere la stabilirea marjei fixe a băncii diferenţa dintre valoarea dobânzii curente la data încheierii acestora şi valoarea comisionului de risc la data încheierii, întrucât valoarea dobânzii anuale efective nu a fost inserată în contract.

În consecinţă, având în vedere faptul că va admite în parte sesizarea, în sensul că va constata că sunt abuzive clauzele cuprinse art. 3lit. d din contractele de credit analizate, instanţa, în baza art. 13 al. 1 din Legea nr. 193/2000, instanţa va aplica pârâtei amendă contravenţională în cuantum de 1.000 de lei, sumă pe care o apreciază corespunzătoare pericolului social concret al faptei, având în vedere faptul că pârâta procedează în mod constant la inserarea în contracte a clauzei respective, precum şi limitele amenzii contravenţionale prevăzute în art. 16 alin. 1 din Legea nr.193/2000.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul S A V şi admisă în principiu prin care a solicitat rambursarea comisionului de risc încasat în cuanutm de 3.816,19 CHF instanţa o va respinge având în vedere că între acesta şi intimat a fost încheiat actul adiţional nr. 2 din 19.11.2012 la convenţia de credit nr. 110111 din 03.07.2007 prin care au fost negocicate clauzele contractuale. 

Domenii speta

Spete similare