Anulare decizie impunere emisă ca urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi

OBIECT: Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC V. SRL în contradictoriu cu comuna L.C. înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 7.07.2016, sub nr. de dosar 2399/110/2016 s-a solicitat anularea deciziei de stabilire şi impunere a creanţelor bugetare nr 4557/26.04.2016.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că a executat lucrări în baza contractului nr 2256/18.03.2011 constând în curăţarea acostamentelor şi şanţurilor cu transport material, plata acestora fiind realizată după aproximativ 3 ani de zile. S-a invocat caracterul nelegal al deciziei, întrucât Codul de procedură fiscală nu se aplică pentru administrarea creanţelor datorate bugetului consolidat rezultat din raporturi contractuale.

APĂRĂRILE INTIMATEI:

Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, indicând că prin adresa nr 102/7.01.2016 a adus la cunoştinţa reclamantei faptul că în urma acţiunii de audit financiar s-a identificat o pagubă produsă bugetului instituţiei de către societatea contractată solicitându-i pe cale amiabilă remedierea situaţiei create, prin prezentarea documentaţiei justificative deţinute în legătură cu executarea contractului. Pârâta a indicat că a determinat recuperarea prejudiciului cauzat prin emiterea titlului de creanţă, conform articolului 100 Cod procedură fiscală, creanţa fiind publică.

ANALIZA INSTANŢEI:

Analizând cererea de anulare prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate, instanţa reţine că este întemeiată, pentru următoarele considerente:

În fapt, prin decizia nr 4557/26.04.2016 (fila 24) emisă de UAT L.V. s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 44086 lei, cu titlu de pagubă produsă bugetului local, în baza Deciziei nr 74/14.12.2015 a Curţii de Conturi.

Instanţa reţine faptul că raporturile juridice încheiate între părţi au natură contractuală, între Comuna L.V., în calitate de autoritate contractantă şi Sc V. Srl, în calitate de prestator fiind încheiat contractul de lucrări nr 2256/18.03.2011, având ca obiect curăţat acostamente şi şanţuri cu transport material, preţul fiind de 62296,03 lei.

În ceea ce priveşte decizia Curţii de Conturi nr. 74/14.12.2015 instanţa reţine faptul că autoritatea de control a constatat faptul că unitatea administrativ teritorială controlată nu a probat executarea lucrărilor contractate, nefiind depuse documente din care să rezulte locaţiile sau punctele în care s-au efectuat lucrări de curăţire şanţuri şi acostamente pentru care s-a emis factura nr. 1106/25.09.2012 achitată prin plăţi eşalonate în perioada 17.04.2013-30.10.2014.

În drept, potrivit dispoziţiilor articolului 2 din Legea 207/2015

„Prezentul cod nu se aplică pentru administrarea creanţelor bugetare rezultate din raporturile juridice contractuale, cu excepţia celor prevăzute la alin. (2) lit. b) administrarea redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului”

Din examinarea deciziei de imputare instanţa reţine faptul că organul fiscal a procedat din oficiu la stabilirea în sarcina reclamantei a obligaţiei de plată a sumei de 44086 lei, reprezentând contravaloarea pagubei, procedura de emitere a actului fiind realizată cu încălcarea normelor de competenţă, în raport de natura juridică a creanţei regulile speciale inserate în codul de procedură fiscală nefiind incidente în cauză. Decizia Curţii de Conturi la care face trimitere pârâta nu are caracter executoriu, debitorul neputând fi urmărit silit în baza unui înscris care nu are putere de titlu de creanţă, condiţiile impuse de lege pentru demararea procedurii executării silite fiind stricte în acest sens.

Prin contractul de lucrări încheiat consensual, părţile s-au angajat în raporturi juridice ca rezultat al acordului lor de voinţă, în cauză nefiind incidente prevederile legale referitoare la creanţe bugetare, invocate de reclamantă ca temei al deciziei emise, modul de executare a obligaţiilor contractuale nefiind supus regulilor aplicabile creanţelor fiscale. Preţul lucrărilor achiziţionate de pârâtă nu se încadrează în noţiunea de creanţă bugetară care se circumscrie raportului juridic bugetar al cărui izvor îl constituie legea, impusă unilateral de către stat contribuabililor, ci rezultatul unor raporturi juridice convenţionale, stabilirea şi întinderea obligaţiilor trebuind a fi supusă controlului instanţei de judecată, în cazul refuzului cocontractantului. Demararea procedurii de recuperare a creanţei pretinse presupune astfel introducerea unei acţiuni în justiţie, executarea silită trebuind să aibă la bază o hotărâre judecătorească, creditorul neputându-şi constitui un titlu executoriu, în absenţa elementelor raporturilor juridice fiscale. Competenţa organului fiscal de emitere a deciziei de impunere este strict reglementată de lege, şi ea nu poate fi extinsă şi la creanţele rezultate din încheierea contractelor.

În ceea ce priveşte apărarea pârâtei referitoare la incidenţa dispoziţiilor articolului 100 din Legea 207/2015, instanţa reţine că nu este întemeiată, textul de lege invocat nefiind aplicabil în cadrul raporturilor contractuale, faţă de excepţia definită de articolul 2 alineatul 4, dreptul autorităţii de a stabili prin decizie creanţele bugetare reprezentând prejudicii sau plăţi nelegale din fonduri publice ce trebuie recuperate potrivit legii nefiind recunoscut şi în cazul în care prejudiciul a fost determinat prin modul de executare a obligaţiilor contractuale. Chiar dacă formal creanţa autorităţii se încadrează în ipoteza descrisă de textul articolului 100 din Legea 207/2015, fiind invocată o plată nelegală din fonduri publice, trebuie avut în vedere faptul că acest text nu reprezintă o derogare de la domeniul de aplicare a Codului de procedură fiscală, titluri de creanţă bugetară fiind încheiate doar cu privire la creanţele care intră în sfera de aplicare a actului normativ  Mai mult decât atât dispoziţiile articolului 53 din Legea 101/2016 definesc procedura de recuperare a prejudiciului cauzat prin executarea contractelor de achiziţii publice, fiind astfel stabilită regula procedurală de antrenare a răspunderii contractuale.

Emiterea actului administrativ de către autoritatea competentă şi în limitele competenţei reprezintă o condiţie de valabilitate a actului administrativ, depăşirea limitelor competenţei atrăgând nulitatea actului administrativ. Având în vedere faptul că recuperarea preţului pentru lucrările care nu au fost executate nu poate fi stabilită în mod unilateral de creditor, instanţa reţine faptul că actul obiect al acţiunii de faţă a fost emis cu exces de putere, sancţiunea fiind nulitatea acestuia.

Faţă de aceste aspecte, instanţa urmează a admite acţiunea şi a anula decizia nr. 4557/26.04.2016.

Domenii speta

Spete similare