Faliment

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal la data de 9.08.2013 sub dosar nr. 6954/110/2009**/A2 reclamantul C.A.E.D. - T.C.E. lichidator judiciar al SC M. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul L.E., obligarea acestuia la plata sumei de 456.699,28 lei, reprezentând pasivul debitoarei falite.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat faptul că, apreciază că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de la art. 138 lit. a, d şi f din Legea 85/2006 fiind întrunite condiţiile de atragere a răspunderii respectiv fapta ilicită, prejudiciul cert şi direct, raportul de cauzalitate şi existenţa vinovăţiei.

Reclamantul a mai specificat că societatea debitoare a fost administrată în perioada mai 208-3.12.2008 de către R.N., iar în perioada 4.12.2008-25.03.2010 de către L.E.

Precizează reclamantul faptul că raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus la apariţia stării de insolvenţă a fot completat în data de 20.07.2013 prin nominalizarea persoanei culpabile de apariţia stării de insolvenţă.

Precizează reclamantul faptul că potrivit indicatorilor economici din situaţiile financiare aferente perioadei 2007- aprilie 2010 societatea falită este în stare vădită de insolvenţă încă din anul 2008. Dovadă în acest sens stă constatările expertului contabil  potrivit cărora în perioada iunie 2008- aprilie 2010 activitatea societăţii falite a avut la bază în proporţie semnificativă creditul acordat acesteia de persoane fizice (salariaţi – prin încasarea cu întârziere a salariilor şi reţinerile la sursă a contribuţiilor acestora la bugetul statului fără a fi plătite conform legii în termenul legal), de persoane juridice din acelaşi grup de societăţi precum şi instituţii bancare. Lipsa de lichidităţi a condus la neplata obligaţiilor către bugetul de stat, inclusiv a celor reţinute de la salariaţi, fapt ce a condus la atragerea răspunderii penale nu numai a administratorului, dar şi a societăţii falite (ds. 4413/260/2012 Judecătoria Moineşti).

Mai precizează reclamantul faptul că  administratorul avea obligaţia ca în perioada celor 30 de zile ulterior constatării lipsei de disponibil pentru acoperirea datoriilor să formuleze cerere de declanşare a procedurii de insolvenţă în vederea redresării financiare sub protecţia Legii 85/2006, obligaţie nerespectată de pârât.

Mai precizează reclamantul faptul că, o consecinţă a nedeclarării stării de insolvenţă la timp, a condus la situaţia în care, de la datorii către bugetul consolidat al statului în cuantum de 294.355 lei la 31.12.2008, s-a ajuns la datorii în cuantum de 819.615 lei la 10.05.2010. Mai arată reclamantul că este relevant şi faptul că valoarea patrimoniului net înregistrată de societate la 31.12.2007 a fost de 2.775.691 lei, faţă de 1.067.928 înregistrată la data deschiderii procedurii insolvenţei. Parte din încasările lunare obţinute din continuarea activităţii au fost alocate susţinerii activităţii, în defavoarea obligaţiilor înregistrate la bugetul statului, iar cheltuielile lunare generale ale societăţii nu au fost corelate cu veniturile, acestea depăşind în cursul anului 2009 şi în anul 2010 rezultatele obţinute din desfăşurarea activităţii, administratorul societăţii fiind vinovat pentru folosirea unor mijloace ruinătoare pentru societate pentru a procura persoanei juridice fonduri în scopul întârzierii încetării de plăţi.

Precizează reclamantul faptul că folosirea contribuţiilor sociale ale salariaţilor şi nevirarea lor la bugetul de stat constituie o formă de creditare nelegală, mult prea oneroasă pentru societate, întrucât majorează artificial datoriile societăţii prin aplicarea de către organul fiscal a penalităţilor de întârziere.

Mai precizează reclamantul faptul că la aceste aspecte se adaugă şi creditele bancare contractate în perioada 2008-2009 pentru lichidităţi în vederea desfăşurării activităţii, care nu au făcut decât să întârzie momentul blocajului financiar efectiv petrecut in cursul anului 2008 – valoarea disponibilului existent în conturile bancare era insuficient pentru plata obligaţiilor curente. Mai mult deşi societatea deţinea scriptic un patrimoniu net pozitiv, valoarea acestuia a fost supraevaluată, dovada fiind valoarea minusurilor şi deprecierilor rezultate în urma inventarierii şi evaluării patrimoniului la intrarea în procedura insolvenţei.

Mai precizează reclamantul faptul că achiziţionarea imobilelor din Huşi, str. Albita nr. 6, jud. Vaslui a reprezentat o decizie manageriale deficitară, în condiţiile în care acestea au fost achiziţionate pe bază de credit bancar integral, administrarea urmând să se efectueze cu dificultate din pricina distanţei, iar veniturile anului anterior nu erau semnificative pentru a susţine un asemenea proiect, iar după achiziţionarea lor acestea nici măcar nu au fost folosite în activitatea societăţii, generând doar costuri şi prin urmare o îndatorare excesivă a societăţii, constituind o altă premisă a insolvabilităţii.

Una din principalele cauze care au contribuit la încetarea de plăţi a fost şi acordarea de împrumuturi şi avansuri acordate fără justificare economică unor societăţi, P.E. SRL şi U.C.l care la rândul lor se află în procedură de lichidare, împrumuturile acordate în anul anterior deschiderii insolvenţei, în 2009, erau în sumă de 393.500 lei. Mai precizează reclamantul faptul că societatea debitoare a returnat un împrumut către U.C.l în valoare de 512.900 lei, nefiind luate măsuri de compensare reciprocă pentru suma de 263.500 lei reprezentând avansuri acordate acestei societăţi.

O altă cauză este şi lipsa de interes a administratorului statutar de a recupera creanţele societăţii. La data deschiderii procedurii insolvenţei soldul creanţelor de recuperat era de 1.175.821 lei, ponderea lor în total activelor circulante fiind de 60%. Mai arată reclamantul faptul că din această sumă 48% din cuantum reprezintă creanţe de recuperat de la diverşi debitori şi 26% reprezintă creanţe de recuperat de la clienţi

În drept, au fost invocate prevederile art. 138 lit. a şi d, f din Legea 85/2006.

În susţinere au fost depuse la dosarul cauzei înscrisuri.

Cererea este scutită de plată taxelor de timbru şi a timbrului judiciar.

Pârâtul a formulat întâmpinare la data de 11.10.2013 prin care a solicitat respingerea acţiunii pe cale de excepţie şi pe fond. În cuprinsul întâmpinării a invocat excepţia prescripţiei dreptului de a mai solicita angajarea răspunderii patrimoniale şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei de calitate procesuală a sa şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a lichidatorului judiciar.

Pe fondul cauzei precizează pârâtul că acţiunea este neîntemeiată întrucât  nu se face vinovat de niciuna din faptele descrise de lichidator, nu are cunoştinţe contabile, dispunând de personal de specialitate angajat.

Mai precizează pârâtul faptul că textul de lege impune ca angajarea organelor  de conducere a societăţii să de facă pentru o fracţiune a pasivului, iar nu pentru suma datorată creditorilor înscrişi la masa credală. Mai arată pârâtul că nu sunt probe care să dovedească fraudarea în interes personal, prin materializarea în concret a unor conturi bancare, a unei averi şi sporirea acesteia în urma presupusei deturnări de fonduri şi patrimoniului societăţii

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Prin sentinţa civilă nr. 103/7.02.2014 au fost respinse excepţiile lipsei de calitate procesuală şi a prescripţiei ca neîntemeiată şi a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, fiind respinsă ca inadmisibilă acţiunea.

Prin decizia civilă nr. 3454/24.10.2014 Curtea de apel Bacău a admis recursul declarat de reclamantul lichidator judiciar al debitoarei falite, fiind trimis dosarul spre rejudecare primei instanţe.

La data de 16.01.2015 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a şi de contencios administrativ dosarul trimis de Curtea de apel Bacău spre rejudecare, fiind înregistrat sub nr. 6954/110/2009**/A2*.

În rejudecare s-a administrat proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză contabilă judiciară.

În şedinţa de judecată din data de 3.02.2016 s-a invocat excepţia nulităţii raportului de expertiză, excepţie respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 2.03.2016, cu motivarea arătată în practicaua acelei  încheieri de şedinţă.

În şedinţa publică din data de 13.07.2016 pârâtul a invocat oral excepţia nulităţii absolute a mandatului de administrator în societatea M. SRL, arătând că actele în baza căror a intrat în societate ca administrator sunt actul adiţional la actul constitutiv nr. 62/4.12.2008 şi Hotărârea AGA nr. 1/8.11.2008. Precizează pârâtul că cele două acte sunt nule întrucât au fost întocmite pentru o cauză nelicită, imorală şi contrară bunelor moravuri. Cauza nelicită se referă la faptul că retribuirea sa va fi prin Hotărârea AGA şi cei 5 asociaţi nu i-au fixat vreo retribuţie şi nici nu l-au retribuit din decembrie 2008 şi până astăzi pentru calitatea sa de administrator. Un alt motiv de nulitate este inexistenţa unei convocări a părţilor cu 10 zile, înainte de data şedinţei Adunării generale a asociaţilor SC M. SRL.

Analizând excepţia invocată, respectiv excepţia nulităţii absolute a mandatului de administrator în societatea M. SRL a pârâtului, instanţa o apreciază ca neîntemeiată.

Motivele expuse de către pârât atât oral în faţa instanţei cât şi în scris, în şedinţa din 13.07.2016, în invocarea excepţiei nu pot fi asimilate unei excepţii din cele prevăzute de codul de procedură civilă. Motivele invocate se referă la nulitatea unor acte ce stabilesc mandatul de administrator al pârâtului, însă argumentele expuse au legătură cu alte aspecte ce ţin de fondul unei acţiuni cu care instanţa nu a fost învestită.

Mai mult nulitatea absolută a actului constitutiv al societăţii debitoare şi a hotărârii AGA de numire a pârâtului ca administrator nu poate fi cerută pe cale de excepţie, ci numai pe cale principală. Prin urmare, având în vedere faptul că motivele invocate nu se circumscriu unei excepţii procesuale sau de fond, care fără să angajeze fondul are tocmai rolul de a o evita sau de a întârzia cercetarea acestuia, instanţa apreciază ca neîntemeiată excepţia imvocată şi va fi respinsă.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma probelor administrate în cauză, instanţa reţine următoarele:

În fapt, prin sentinţa civilă nr. 529/5.05.2010 pronunţată de Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal s-a deschis procedura generală a insolvenţei, iar prin sentinţa civilă nr. 765/1.06.2011 s-a deschis procedura falimentului în formă generală împotriva debitoarei SC M. SRL.

Din furnizarea de informaţii eliberată de O.N.R.C. instanţa reţine faptul că societatea falită a fost administrată din data de 4.12.2008 şi până la data deschiderii procedurii de către pârâtul L.E..

Analizând conţinutul tabelul definitiv al creanţelor instanţa reţine faptul că totalul creanţelor înscrise în acesta este de  456.699,28 lei.

În drept, potrivit dispoziţiilor articolului 138, alin.1 din Legea 85/2006 în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea,

f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi.

Instituţia răspunderii organelor de conducere sau de supraveghere este definită şi analizată atât în practică cât şi în mare parte a doctrinei ca o răspundere specială care prezintă caracteristicile principale ale răspunderii delictuale, ca o răspundere personală care intervine numai atunci când prin săvârşirea faptelor enumerate de lege s-a ajuns la starea de insolvenţă.

Din prevederile legale în materie rezultă că se cer a fi întrunite cumulativ patru condiţii pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie, şi anume: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul - elemente pe care reclamantul trebuie să le dovedească.

În cazul specific reglementat de Legea 85/2006 reclamantul trebuie să mai probeze că faptele enumerate la art. 138 au contribuit la insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile şi calitatea specială a persoanei chemată să răspundă în sensul că face parte din organele de conducere sau de supraveghere sau a cauzat starea de insolvenţă. Angajarea răspunderii intervine doar dacă prejudiciul a rezultat din fapta culpabilă a administratorului sau a persoanei care face parte din organul de supraveghere.

Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere şi control decurge din natura raporturilor dintre aceste persoane şi societate, fiind vorba de o răspundere civilă, patrimonială, iar sursa obligaţiei încălcate determină natura răspunderii. Încălcarea unei obligaţii decurgând din contractul de mandat – cuprins în actul constitutiv – atrage răspunderea contractuală a administratorului, iar încălcarea unei obligaţii legale atrage răspunderea delictuală a administratorului.

Cu privire la faptele prevăzute de art. 138 lit. a şi f din Legea 85/2006 judecătorul sindic apreciază că sunt întrunite condiţiile pentru a fi antrenată această răspundere specială pentru următoarele considerente:

În privinţa faptei ilicite instanţa constată că, potrivit menţiunilor din cuprinsul raportului privind completarea cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, după analizarea contractelor comerciale ale debitoarei falite şi finalizarea inventarului bunurilor debitoarei, rezultă faptul că starea de insolvenţă este vădită din anul 2008. Instanţa reţine că din expertiza contabilă administrată în cauză rezultă faptul că începând cu semestrul II al anului 2008 starea de insolvenţă a devenit din prezumată şi vădită în iminentă, justificată, indicatorii economici având evoluţie descendentă. Se reţine de asemenea că structurile active numai acoperă datoriile curente, iar finanţarea activităţii societăţii în anul 2008 are următoarea structură: din activitatea proprie 44,29%, iar din împrumuturi 55,71%. Instanţa reţine că în anul 2009 finanţarea activităţii societăţii debitoarea se face mai mult din împrumuturi decât din activitatea economică a societăţii astfel: 29,71% din activitatea proprie şi 70,29% din împrumuturi.

Din expertiză se reţine faptul că pârâtul a încheiat acte adiţionale la contractele de credit contractate de societate pentru suplimentarea creditelor, instanţa având în vedere doar actele adiţionale încheiate în timpul mandatului pârâtului, respectiv cele încheiate după 4.12.2008. Actele adiţionale încheiate au fost utilizate pentru susţinerea activităţii de investiţie şi producţie. Or faţă de valoarea obligaţiilor fiscale restante – 327.867 lei - la data suplimentării liniei de credit, instanţa nu poate decât să reţină faptul că , pârâtul în calitate de administrator deşi cunoştea situaţia financiară a societăţii a continuat să procure fonduri care nu au făcut decât să adâncească starea de insolvabilitate în care se afla, conducând în mod evident societatea spre falimentul acesteia. Faptul că pârâtul a reeşalonat datoriile din unele contracte de credit nu îl exonerează de răspunderea pe care o poartă pentru neîndeplinirea obligaţiei de a declara starea de insolvenţă a persoanei juridice. Mai mult reeşalonarea creditelor, deşi pare la prima vedere o măsură menită să oprească declararea anticipată a scadenţei, nu face decât să adauge costuri în plus acestor credite.

Mai mult se reţine faptul că societatea, deşi se instalase starea de insolvenţă, a continuat în aceeaşi linie descendentă prin acordarea de împrumuturi şi plăţi în avans către terţi, persoane fizice şi juridice, astfel în anul 2008 suma de 2.019.988 lei, iar în 2009 suma de 724.350 lei. Avansurile date de societatea debitoare către clienţi se circumscrie faptei ilicite prevăzute de art. 138 lit. a din Legea 85/2006. Practic se acordă un împrumut, conform răspunsului la obiecţiunile la expertiză, în cuantum de 724.150 lei către societăţi afiliate de grup (P.E. SRL şi U.C.l), în anul 2009 şi se încasează din această sumă 430.850 lei, rămânând de restituit suma de 393.500 lei, în condiţiile în care pasivul societăţii este în cuantum de  456.699,28 lei. Aspect ce formează convingerea instanţei că pârâtul nu a dorit să achite datoriile societăţii, ci a urmărit să cauzeze falimentul acesteia.

Se reţine de asemenea că neplata contribuţiilor sociale datorate de către debitoarea falită pentru salariaţii săi reprezintă un mod de creditare al societăţii care de asemenea conduce la existenţa faptei ilicite privind procurarea de fonduri prin mijloace ruinătoare, dat fiind faptul că neplata la termen a obligaţiilor fiscale generează penalităţi şi majorări de întârziere foarte mari, care nu fac decât să crească cuantumul datoriilor societăţii.

Cu privire la prejudiciu acesta constă tocmai în insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile din cauza ajungerii societăţii în insolvenţă. Simpla constatare a stării de insolvenţă constituie o condiţie suficientă pentru angajarea răspunderii, dat fiind faptul că are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente faţă de către creditori şi implicit prejudicierea acestora.

Vinovăţia, la rândul ei, poate îmbrăca forma culpei sau a intenţiei şi trebuie să fi existat la data săvârşirii faptei. Simpla reprezentare a faptului că prin săvârşirea unei fapte din cele enumerate la art. 138 se prejudiciază societatea şi creditorii prin producerea sau numai condiţionarea stării de insolvenţă, este suficientă pentru antrenarea răspunderii, iar pârâtul a avut această reprezentare.  Aşa cum a fost expus  anterior pârâtul a avut calitatea de administrator la data la care insolvenţa a devenit iminentă, aceasta conducând activitatea societăţii într-un mod care era previzibil că se îndreaptă spre faliment.

In privinţa legăturii de cauzalitate judecătorul sindic reţine că activele societăţii folosite de către pârât ar fi putut acoperi în totalitate debitele societăţii astfel că, în lipsa săvârşirii de către pârât a faptei ilicite, debitoarea ar fi putut evita incapacitatea de plata sau ar fi putut acoperi chiar şi parţial datoriile.

Cu privire la fapta prevăzute art. 138 lit. d instanţa reţine următoarele:

Art.138. lit. d din Legea 85/2006 se referă la aspectele ilicite ale administratorului care încalcă normele legale imperative referitoare la ţinerea contabilităţii. Legiuitorul a avut in vedere trei modalităţi alternative de săvârşire a acestei fapte: ţinerea unei contabilităţi fictive, constă în menţionarea în evidenţele contabile a unor date eronate, menite să disimuleze adevărata stare patrimonială a societăţii; ascunderea sau distrugerea unor documente contabile în scopul denaturării stării patrimoniale a societăţii comerciale şi neţinerea unei contabilităţi în conformitate cu legea nr. 82/1991 în sensul neîntocmirii şi nedepunerii situaţiilor financiare trimestriale, anuale, semestriale, a declaraţiilor fiscale etc.

Astfel, cu privire la fapta ilicită se reţine  că, aceasta nu trebuie neapărat sa constea într-o acţiune dar poate consta şi în omisiunea, inacţiunea ilicita, în neîndeplinirea unei activităţi ori neluarea unei masuri, atunci când aceasta activitate sau aceasta măsura trebuia, potrivit legii, sa fie întreprinsa de către o anumita persoana.

In speţă inacţiunea constă în nerespectarea dispoziţiilor legale privind obligaţia tinerii contabilităţii, în special în nerespectarea prevederilor Legii nr.82/1991 si Legii 31/1990.

În calitatea sa de administrator, pârâtul avea obligaţia de a conduce contabilitatea societăţii în conformitate cu legea şi de a asigura integritatea patrimoniului societăţii. Neţinerea contabilităţii în mod corect nu face posibilă sesizarea dificultăţilor cu care se confruntă debitoarea şi face insesizabilă starea de insolvenţă care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi înlăturate în condiţiile unei contabilităţi ţinute corect care ar permite titularului să ia măsurile necesare pentru preîntâmpinarea unor astfel de situaţii.

Potrivit dispoziţiilor art.10 alin.1 din Legea nr.82/1991 „răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art.1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective”.

Evidenţele contabile au menirea de a asigura informarea despre starea economică şi deciziile persoanei juridice, reflectând o imagine fidelă a patrimoniului debitorului în timp.

Astfel cum rezultă din cuprinsul raportului privind cauzele şi împrejurările care au determinat apariţia stării de insolvenţă, insolvenţa debitoarei se datorează faptului că  acesta şi-a creat obligaţii de plată către bugetul consolidat al statului şi către alţi creditori, obligaţii care nu au fost achitate la termenul scadent şi  care au generat dobânzi şi penalităţi de întârziere. O altă cauză care a condus la starea de insolvenţă este faptul că debitoarea nu a făcut toate demersurile necesare în vederea recuperării creanţelor datorate şi plata datoriilor sale, ba mai mult a acordat împrumuturi sau avansuri fără a ţine seama de starea financiară  a societăţii.

Ţinerea unei evidenţe contabile dar fără respectarea prevederilor legale, atrage în mod egal răspunderea administratorului societăţii, în condiţiile în care o contabilitate necorespunzător ţinută are efecte direct proporţionale asupra bunului mers al societăţii.

Corecta ţinere a registrelor contabile este o obligaţie stabilită în sarcina administratorilor societăţii de Legea nr. 31/1990, care în art. 71 stabileşte că administratorii sunt solidari răspunzători faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere, iar art. 11 din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, prevede că răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului. Neţinerea contabilităţii în mod corect nu face posibilă sesizarea dificultăţilor cu care se confruntă societatea şi face insesizabilă starea de insolvenţă care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi înlăturate în condiţiile unei contabilităţi ţinute corect care ar permite administratorilor să ia măsurile necesare pentru preîntâmpinarea unor astfel de situaţii.

Cu privire la prejudiciu acesta constă tocmai în insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile din cauza ajungerii societăţii în insolvenţă. Simpla constatare a stării de insolvenţă constituie o condiţie suficientă pentru angajarea răspunderii, dat fiind faptul că are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente faţă de către creditori şi implicit prejudicierea acestora.

Referitor la raportul de cauzalitate, dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 impun condiţia ca fapta membrilor organelor de supraveghere şi conducere să fi contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, prejudiciind astfel societatea şi indirect creditorii săi. Fapta trebuie să fi produs starea de insolvenţă, respectiv încetarea plăţilor, sau să fi constituit numai o condiţie favorabilă producerii acestei stări. În speţă, falimentul sugerează existenţa raportului de cauzalitate între faptele personale ale pârâtului şi prejudiciul suferit de averea debitoarei şi implicit de către creditori, textul găsindu-şi aplicabilitatea şi în situaţia în care fapta a constituit doar o condiţie favorabilă pentru realizarea efectului.

Vinovăţia, la rândul ei, poate îmbrăca forma culpei sau a intenţiei şi trebuie să fi existat la data săvârşirii faptei. Simpla reprezentare a faptului că prin săvârşirea unei fapte din cele enumerate la art. 138 se prejudiciază societatea şi creditorii prin producerea sau numai condiţionarea stării de insolvenţă, este suficientă pentru antrenarea răspunderii, iar pârâtul a avut această reprezentare.

Având in vedere că răspunderea pentru conducerea activităţii debitoarei revine paratului în calitate de administrator statutar judecătorul sindic retine ca sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 138 lit. a, d, f din Legea 85/2006 va obliga L.E. la plata  sumei  de 456.699,28 lei reprezentând  pasiv  rămas  neacoperit  al  debitoarei SC M. SRL  către  contul  de  avere  al  debitoarei  falite. Instanţa, respinge ca neîntemeiată excepţia nulităţii absolute a mandatului de administrator în societatea M. SRL.

Admite cererea formulată de reclamantul C.A.P.I. -T.C.E. lichidator judiciar al SC M. SRL privind atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtului L.E. Obligă pârâtul L.E. la plata sumei de 456.699,28 lei reprezentând pasivul neacoperit al societăţii SC M. SRL.

Definitivă şi executorie.

Cu recurs în termen de 7 zile de la comunicare.

Domenii speta

Spete similare