Legea insolvenţei. Limitele competenţei materiale a judecătorului sindic în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 85/2006, republicată.

Legea insolvenţei. Limitele competenţei materiale a judecătorului sindic în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 85/2006, republicată.

Competenţa de soluţionare a unei acţiuni în despăgubire fomulate împotriva fostului administrator judiciar al debitorei aflat în procedura insolenţei, despăgubiri rezultate din pretinse fapte de descriminare. Incidenţa prevederilor art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000.

Distincţia între răspunderea pentru daune cauzate prin fapte discriminatorii şi răspunderea specială a administratorului judiciar ca urmare a aplicării unei sancţiuni în condiţiile art. 22 alin. 4 din Legea nr. 85/2006, republicată.

Prin sentinţa comercială nr. 157/1 februarie 201, judecătorul sindic  desemnat în dosarul Tribunalului Comercial Mureş nr. 1242/1371/2007 a respins excepţia tardivităţii invocată de pârâta C.C. IPURL Târgu Mureş privind invocarea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei C.N.C.D., a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei C.N.C.D. şi a respins acţiunea promovată de reclamanţii O.A., O.D. şi C.E. faţă de această pârâtă precum şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii M.S. şi C.A.M.A.; a admis în parte acţiunea promovată de reclamanţii O.D., O.A. şi C.E. împotriva pârâţilor C.C. IPURL Târgu Mureş şi SC A. SA Târgu Mureş, a admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii M.S. şi C.A.M.A. faţă de aceeaşi pârâţi, pe care i-a obligat în solidar să plătească suma de 578 lei în favoarea reclamantului O.D. şi de 599, 12 lei în favoarea reclamantului C.E., cu titlu de despăgubiri.  Pârâta C.C. IPURL a fost obligată să-i plătească intervenientului M.S. suma de 1700 lei cu titlu de despăgubiri, intervenientei C.A.M.A. suma de 1446, 16 lei cu acelaşi titlu iar reclamanţilor O.D., C.E. şi intervenientului M.S. daune morale de căte 2000 lei. S-a respins ca nefondată acţiunea promovată de reclamanta O.A. împotriva pârâţilor C.C. şi SWC A. SA, la fel şi capătul de cerere formulat de intervenienta în interes propriu C.A.M.A. de obligare a pârâtei C.C. IPURL  la plata sumei de 10.000 lei daune morale, precum şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta C.C. IPURL împotriva chematelor în garanţie D.M. şi B.L.

Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătorul sindic a reţinut că faţă de debitoarea SC R. SA  a fost deschisă procedura insolvenţei la data de 22 noiembrie 2005, fiind ridicat dreptul de administrare al debitoarei la data de 5 mai 2006 iar administratorul judiciar SC C.C. SRL însărcinat cu conducerea activităţii acesteia. Ulterior, acesta a devenit C.C. IPURL.  La data de 5 aprilie 2007 s-a deschis procedura falimentului, pe perioada de observaţie Consiliul de administraţie al debitoarei era format din D.M., L.A., L.T.C., Z.C. şi O.D., chemata în garanţie D.M. îndeplinind funcţia de  director general. Potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză modul de A. are şi plăţile individuale făcute către reclamanţi cu privire la drepturile acestora salariale nu s-a făcut pe baza unei proceduri acceptate de cei în drept, ele fiind stabilite şi aprobate pe categorii de personal de către chematele în garanţie D.M. şi B.L., deşi plata dreptului salarial trebuie făcut în baza hotărârii Consiliului de Administraţie cu Acordul Comitetului sindicatului. S-a constatat că plata s-a făcut în mod diferenţiat, unii salariaţi fiind avantajaţi în detrimentul altora, astfel că intervenientul M.S. şi reclamantul C.E. au încasat salariile cu multă întârziere, iar reclamanţilor O.D. şi O.A. nu li s-a plătit în perioada de observaţie nici o sumă din drepturile salariale restante la 22 noiembrie 2005.

Judecătorul sindic a constatat că potrivit raportului de expertiză contabilă plata drepturilor salariale s-a făcut diferenţiat pe categorii de salariaţi, dar pentru a fi incidente prevederile O.G. 137/2000 a apreciat că reclamanţii trebuiau să indice criteriul de discriminare avut în vedere de pârâţi la plata în mod diferenţiat a salariilor.

După ce a analizat starea de fapt rezultată din analiza actelor dosarului, ţinând cont de consecinţele modului diferenţiat de plată a salariilor  în relaţiile salariaţilor reclamanţi cu băncile creditoare şi prejudiciile create pentru fiecare în parte, judecătorul sindic a considerat cu sunt aplicabile dispoziţiile art. 20 din Legea 85/2006 republicată, precizând că potrivit art. 20 alin. 1 lit. „e” din acest act normativ, administratorul judiciar are obligaţia de a supraveghea operaţiunile de gestionare a patrimoniului debitoarei. În acest context, judecătorul sindic a făcut aplicarea prevederilor art. 22 alin. 4 din Legea nr. 85/2006 republicată şi a angajat răspunderea C.C. IPURL, ţinând cont şi de clauzele contractului de asigurare  încheiat cu SC A. SA.

Hotărârea judecătorului sindic a fost atacată cu recurs de pârâta SC C.C. IPURL Târgu Mureş dar şi de reclamanţii, respectiv intervenienţii O.D.V., O.A., C.E., M.S. şi C.A.M.A..

Recurenta SC C.C. IPURL Târgu Mureş a solicitat în principal casarea sentinţei cu trimiterea spre competentă soluţionare Tribunalului Comercial Mureş în complet de primă instanţă nu complet sindice iar în subsidiar modificarea în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, a cererii de intervenţie în principal ca inadmisibilă , în subsidiar ca nefondată, admiterea cererii de chemare în garanţie a SC A.R. A. SA şi a numiţilor D.M. şi B.L.

În motivarea recursului s-a învederat că s-a încălcat o normă de drept substanţial şi s-a făcut o greşită interpretare a unei norme juridice, deoarece temeiul de drept al acţiunii îl constituie încălcarea principiului constituţional al nediscriminării iar natura juridică specială a acţiunii face ca soluţionarea pricinii să beneficieze de o procedură specială, inclusiv prin prisma compunerii instanţei de judecată ( art. 27 din O.G. 137/2000).

S-a mai învederat că art. 2 din O.G. 137/2000 reglementează o acţiune în despăgubiri bazată pe discriminare iar instanţa competentă este cea de drept comun.

Recurenta a subliniat că verificând latura obiectivă şi cea subiectivă a cauzei, rezultă că pretenţiile alegate judecăţii nu au nici o legătură cu procedura insolvenţei şi că, în mod greşit s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 27 din O.G. 137/2000 fiind respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii deşi în speţă nu erau întrunite condiţiile speciale prevăzute de acest text legal.

În esenţă s-a învederat că indiferent de obiectul acţiunii, se impune a priori a se constata dacă există o discriminare, Acordarea despăgubirilor constituind un petit subsidiar.

Recurenta a invocat şi nerespectarea prevederilor art. 720 1 Cod procedură civilă, faţă de natura comercială a litigiului dedus judecăţii care rezidă din faptul că reclamanţii solicită despăgubiri de la un comerciant. În plus, s-a precizat că indiferent de tipul răspunderii, angajarea acesteia presupune îndeplinire unor condiţii exprese or, în cauza dedusă judecăţii nu sunt îndeplinite condiţiile de angajare a răspunderii statuate de O.G. 137/2000, nefiind dovedită fapta ilicită, discriminatoare şi prejudiciabilă, neexistând certitudinea vreunui prejudiciu, neexistând probe  suficiente pentru cuantificarea sa. Sub aspectul culpei s-a subliniat că faţă de obligaţiile practicianului în insolvenţă, culpa este de mijloace.

S-a mai precizat că solicitarea daunelor morale într-un litigiu comercial este inadmisibilă, inclusiv din perspectiva dreptului muncii;

Recurenta a criticat faptul că i s-a respins cererea de chemare în garanţie a directorului general al debitoarei falite-D.M. şi a directorului economic –B.L. , deoarece potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă aceste persoane au dispus cu privire la fiecare plată în parte.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, recurenta a învederat că instanţa de fond a admis cererea introductivă fundamentată pe dispoziţiile legale referitoare la discriminare pornind de la faptul că reclamanţii nu şi-au încasat drepturile  salariale, că administratorul judiciar avea obligaţia să supravegheze modul de plată a salariilor, obligaţie statuată de Legea insolvenţei şi pe care nu ar fi respectat-o, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Recurenţii C.E., C.A.M.A., M.S., O.D.V. şi  O.A., au solicitat casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, sau modificarea în parte în sensul admiterii cererii lor aşa cum a fost formulată.

Recurenţii au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 alin. 1 pct. 5, pct. 8, pct.9 şi 304 1 Cod procedură civilă.

Referitor la motivul de recurs reglementat de textul art. 304 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă recurenţii au precizat că acţiunile lor sunt întemeiate printre alte dispoziţii legale pe prevederile O.G. 137/2000 şi pe ale Protocolului nr. 12 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale privind interzicerea generală a discriminării, astfel că prin incidenţa prevederilor art. 27 alin. 3 din O.G. 137/2000 se impunea citarea obligatorie a Consiliului şi comunicarea tuturor actelor procedurale acestei instituţii, parte în proces. S-a subliniat că prin nerespectarea normelor speciale de procedură, C.N.C.D. nu a beneficiat de drepturile sale procesuale şi nici nu a putut să-şi exprime poziţia cu privire la faptele de discriminare reclamate .

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, recurenţii au precizat că deşi au cerut plata de daune care îşi au izvorul în fapte de discriminare, fapta reglementată de O.G. nr.137/2000, instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acesteia, reţinând că nu s-a făcut dovada existenţei vreunui criteriu de discriminare, fără însă a-şi manifesta rolul actelor potrivit art. 129 Cod procedură civilă.

Al treilea motiv de recurs, vizând textul art. 304 alin.1 pct.9 Cod procedură civilă, este argumentat de recurenţi prin  constatările raportului de expertiză care dovedesc existenţa faptelor de discriminare, criteriul dominant de discriminare constituindu-l „categoria profesională „. S-a subliniat că distincţiile de tratament juridic aplicate de intimata C.C. IPURL şi de prima instanţă, constituie prin ele însele discriminare.

S-a învederat că nesoluţionarea cererilor întemeiate pe discriminare şi a celor privind obligarea la daune – interese, neA.area compensaţiilor şi daunelor morale, constituie o încălcare şi aplicare greşită a legii şi o nesoluţionare pe fond a cererii.

Recurenţii C.E., C.A.M.A., M.S., O.D. Vasile şi O.A. au formulat întâmpinare la recursul promovat de SC C.C. IPURL, prin care au susţinut practic că judecătorul sindic este competent să soluţioneze cererile lor, că SC C.C. IPURL  a săvârşit faptele de discriminare în calitatea sa de administrator şi lichidator judiciar al angajatorului lor şi că fiind într-o procedură specială prevăzută de Legea 85/2006 republicată, este exclusă competenţa instanţelor de drept comun.

În întâmpinare s-au menţionat argumentele prezentate în cererile lor în recurs şi s-au contestat apărările formulate de SC C.C. IPURL, solicitându-se respingerea recursului acestuia.

Recurentul SC C.C. IPURL a formulat la rândul său întâmpinare împotriva recursului reclamanţilor solicitând respingerea recursului reclamanţilor, negând faptul că s-ar fi încălcat norme de procedură care ar putea atrage sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, precizând că reclamanţii nu se pot subroga în drepturile C.N.C.D.- ului.

S-a mai învederat că nu s-a indicat care este actul pretins a fi denaturat şi în ce constă denaturarea lor şi că, hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale care constituie sediul materiei, în esenţă relevându-se că administratorului  judiciar al SC R. SA  nu i s-a putut imputa vreo plată preferenţială a drepturilor salariale care să poată fi etichetată discriminare.

Analizând hotărârea atacată în primul rând prin  prisma motivelor de casare invocate atât de pârâţi cât şi de reclamanţi, instanţa reţine următoarele:

La termenul de judecată din 19. 11.2009, în dosarul de fond SC C.C. IPURL  a invocat excepţia greşitei compuneri a completului de judecată şi trimiterea cauzei la un complet de primă instanţă, având în vedere faptul că reclamanţii au invocat O.G. nr.137/2000, în cauză fiind citată Comisia pentru Combaterea discriminării. Această excepţie a fost soluţionată prin încheierea 711/2 martie 2010, fiind respinsă. Anterior, prin încheierea din 11 septembrie 2009  judecătorul sindic s-a pronunţat asupra excepţiei necompetenţei materiale invocată de pârâtă care a solicitat declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Mureş - Secţia Contencios Administrativ.

Ceea ce este relevant în stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cererii reclamanţilor este faptul că aceştia au solicitat obligarea pârâtei în calitatea sa de administrator judiciar la SC R. SA, la plata de daune interese ca urmare a săvârşirii unor fapte de discriminare, rezultând clar atât din cererile lor cât şi chiar din motivarea recursului că acţiunile lor sunt întemeiate pe prevederile O.G.  nr.137/2000, invocând şi obligativitatea citării C.N.C.D.  potrivit art. 27 alin. 3 din respectivul act normativ.

Faţă de temeiul în drept invocat judecătorul sindic trebuia să-şi verifice competenţa materială în raport şi de prevederile art. 11 din Legea 85/2006 republicată, mai precis să analizeze dacă o asemenea acţiune îndreptată împotriva fostului administrator judiciar al unei firme debitoare, acţiune formulată de salariaţii firmei, având ca obiect despăgubiri rezultate din fapte de discriminare, poate fi considerată de natură judiciară aferent procedurii insolvenţei. În primul rând prin O.G. nr. 137/2000 – art. 27 alin. 1 se prevede că persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru Acordarea de despăgubiri, potrivit dreptului comun. O asemenea cerere nu poate fi considerată că are natura judiciară aferentă procedurii insolvenţei, debitoarea SC R. SA nefiind direct implicată în conflict, raportul litigiilor bazat pe invocarea unor fapte de discriminare fiind între fostul administrator judiciar al debitoarei şi angajaţii acesteia. Prin urmare, nu este atrasă competenţa materială de soluţionare a judecătorului sindic ci competentă este instanţa de drept comun, care va analiza dacă faptele invocate de reclamanţi sunt discriminatorii şi se justifică daunele pretinse, cu citarea obligatorie a C.N.C.D. potrivit dispoziţiilor procedurale cuprinse în OG 137/2000.

Judecătorul sindic, pe lângă faptul că în mod greşit s-a considerat competent să soluţioneze cererile întemeiate pe O.G. nr.137/2000, fără să fie investit cu o cerere întemeiată pe prevederile art. 22 alin. 4 din Legea 85/2006 republicată, a soluţionat în fond acţiunea în baza acestui din urmă text legal. Acest text legal reglementează o răspundere specială a administratorului judiciar iar obligarea la acoperirea prejudiciului este condiţionat de aplicarea unei sancţiuni administratorului judiciar în cazul în care se constată că din culpă sau rea credinţă nu îşi îndeplineşte sau îndeplineşte cu întârziere atribuţiile prevăzute de lege sau stabilite de judecătorul sindic (art. 22 alin. 3 din Legea 85/2006, republicată).

Acest text legal nu lasă la latitudinea judecătorului sindic dacă va sancţiona sau nu lichidatorul judiciar ci are termeni imperativi iar obligarea la acoperirea  prejudiciului poate fi doar consecinţa aplicării textului alin. 3, în plus, alin. 5 face trimitere expresă la aplicarea prevederilor 108 4  şi 108 5 Cod procedură civilă, ceea ce imprimă un caracter sancţionator, special al normelor reglementate de art. 22 din Legea 85/2006, republicată.

În cadrul procesual depus judecăţii, faţă de motivele şi temeiul în drept invocate judecătorul sindic nu putea face direct aplicarea art. 22 alin. 4 din Legea 85/2006 republicată.

Se verifică astfel motivul de casare invocat de recurenta SC C.C. IPURL dar nu pentru greşita compunere a completului ci pentru necompetenţa materială de soluţionare a cererii de judecătorul sindic, motiv care face de prisos analizarea celorlalte motive de recurs invocate de pârâtă. Întrucât motivele invocate de reclamanţi – art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă ţin de fondul cauzei iar motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă nu se verifică, nefiind încălcate norme de procedură, aspectele procedurale invocate derivând din modul în care judecătorul sindic a soluţionat excepţia necompetenţei materiale, recursul reclamanţilor va fi respins ca nefondat.

Văzând prevederile art. 304 pct.3 Cod procedură civilă coroborat cu art. 312 alin. 6 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursul formulat de SC C.C. IPURL şi a casat sentinţa atacată, trimiţând cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Târgu Mureş, instanţa de drept comun competentă material ca urmare a abrogării art. 2 pct. 1 lit. „a” Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare