Report de constatare tehnico-ştiinţifică. Posibilitatea cenzurării de către judecătorul de cameră preliminară a existenţei pericolului de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori a caracterului urgent pentru lămu

Aprecierea caracterului urgent al lămuririi unor împrejurări ale cauzei prin intermediul unei constatări tehnico-ştiinţifice este atributul procurorului de caz, în funcţie de strategia de urmărire penală adoptată şi nu poate constitui motiv de nelegalitate a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în sensul art. 342 C. pr. pen.

Prin încheierea nr. 72/CP/1.06.2016 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Mureş s-a dispus:

Respingerea ca nefondate a cererilor și excepțiilor formulate de inculpații Ș.I., O.I.T. și M.E.V. cu privire la obiectul camerei preliminare.

În baza art. 364 al. 1 și 4 C. proc. pen. constatarea legalităţii sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală în cauză.

S-a dispus începerea judecății în cauză privind pe inculpații A.P. , Ș.I., O.I.T. și M.E.V. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 297 al. 1 C. pen..

Respingerea ca nefondată a cererii inculpaților Ș.I. și O.I.T. de schimbare a încadrării juridice a faptei reținute în sarcina lor prin rechizitoriu.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond a reţinut următoarele:

I. Cu privire la excepţiile invocate şi cererile formulate de inculpații Ș.I. și O.I.T.:

1. referitor la nelegalitatea declaraţiilor martorilor audiaţi înainte de continuarea urmăririi penale in personam şi a declaraţiei în calitate de martor a lui O.I.T.:

a) S-a reamintit că este adevărat că potrivit art. 118 C.proc.pen. „Declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară”.

S-a constatat că în prezenta cauză ne aflăm în ipoteza în care persoana a fost audiată ca martor, iar ulterior a fost continuată urmărirea penală față de aceasta, dobândind calitatea de suspect.

Nici în situația menționată mai sus și nici în situația în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat, iar ulterior organul judiciar dispune disjungerea cauzei, în dosarul nou format persoana dobândind calitatea de martor, organul judiciar nu poate folosi declarația dată în calitate de martor în defavoarea acuzatului, fiind însă permisă folosirea aceleiași declarații în favoarea suspectului sau inculpatului.

Din acest motiv s-a apreciat că nu se impune excluderea probei reieșind din declarația martorului O.I.T. din data de 21.01.2016 ci doar nefolosirea acesteia în defavoarea inculpatului O.I.T..

b) Legat de audierea martorilor și, în general, de administrarea probelor între momentul începerii urmăririi penale in rem și momentul dispunerii continuării urmăririi penală față de suspect, s-a reamintit că practica Curții de Apel Târgu Mureș este aceea că nu s-a comis nici o ilegalitate și nu sunt încălcate în nici un fel drepturile suspectului/inculpatului (a se vedea încheierea penală nr. 14/CU/CP din data de 29 martie 2016).

În încheierea respectivă s-au reținut, printre altele că „nu este atributul judecătorului de cameră preliminară să decidă când trebuie să fie începută o urmărire penală, dar rolul său este să cerceteze dacă la începerea urmăririi penale și pe durata desfășurării acestei faze, legalitatea a fost respectată, însemnând respectarea strictă atât a dispozițiilor legale pertinente, cât și a principiilor fundamentale care guvernează procesul penal”(…);

„Alta ar fi fost totuși concluzia și atunci competențele judecătorului de cameră preliminară s-ar fi exercitat și asupra momentului ales de procuror pentru declanșarea procesului penal, fie dacă prin maniera în care a acționat procurorul, acesta deliberat ar fi paralizat orice apărare a inculpatei pentru probele strânse între 17 iulie și 8 noiembrie 2013, fie dacă aceste probe ar fi fost singurele în acuzare și inculpata nu ar fi avut sau nu ar avea nicio ocazie adecvată să acceadă la readministrarea lor și să le conteste temeinicia” (…);

„În cauză, nimic din materialul dosarului nu imprimă însă ideea că începerea urmăririi penale față de inculpată în 8 noiembrie 2013 și nu în 17 iulie 2013 ar fi avut un substrat ascuns, dimpotrivă succesiunea actelor de urmărire penală și succesiunea probelor instrumentate întăresc concluzia că s-a început urmărirea penală în 8 noiembrie tocmai pentru că la acea dată procurorul a constat îndeplinite condițiile pentru ca să declanșeze procesul penal în privința S.C. A.S. S.A. și nu pentru că procurorul ar fi urmărit să împiedice în vreun fel exercițiul dreptului la apărare al inculpatei” (…);

„…inculpații au avut posibilitatea efectivă să își valorifice apărările; probele administrate între 17 iulie-8 noiembrie 2013 nu sunt singurele reținute în acuzarea inculpatei, ci acuza se întemeiază pe un vast probatoriu administrat după 8 noiembrie 2013; urmărirea penală nu s-a finalizat intempestiv în 8 noiembrie sau în zilele imediat următoare, ci a continuat până în 21 iulie 2015 când a fost sesizată instanța cu rechizitoriu, timp în care inculpata putea oricând să obțină reaudierea ori confruntarea cu coinculpații și cu martorii, având astfel un real prilejul ca prin avocatul său să le adreseze întrebări și să le comenteze credibilitatea, și în orice caz aceste drepturi va putea să le pună în lumină și în fața instanței de judecată dacă va contesta temeinicia probelor pe care se sprijină acuza”.

Întrucât cele cuprinse în citatele de mai sus se potrivesc și prezentei spețe, s-a considerat că, prin administrarea probelor între momentul începerii urmăririi penale in rem și momentul dispunerii continuării urmăririi penală față de suspectul O.I.T. nu a fost violat dreptul la apărare al inculpatului, iar excluderea declarațiilor celor 19 martori nu se justifică.

2. cu privire la nulitatea actelor de urmărire penale datorită necompetenţei materiale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie

a) Potrivit art. 13 al. 1 din O.U.G. nr. 43/2002 sunt de competența infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 dacă s-a cauzat o pagubă materială mai mare de 200.000 de euro sau dacă infracţiunea a fost săvârşită de o persoană care deţine una din funcţiile enumerate limitativ la litera b) a acestui alineat. Printre acestea se numără și persoanele care dețin funcții de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes național, al companiilor și societăților naționale, al băncile și al societăților comerciale la care statul este acționar majoritar. 

Din dispozițiile legale arătate nu reiese că numai directorii și directorii generali ai regiilor autonome de interes național, ai companiilor și societăților naționale, ai băncile și ai societăților comerciale la care statul este acționar majoritar atrag competența DNA ci și cei din cadrul acestor entități economice.

S-a constatat că nu se face nici o distincție între funcțiile de director și director general din cadrul acestor entități, respectiv dacă trebuie să fie la nivel unitate mamă ori sucursale sau filiale.

Ca atare, dacă unul din inculpații din cauză îndeplinește funcție de director în cadrul unei companii naționale (cum este cazul inculpatului A.P. ), competența de urmărire penală aparține D.N.A. pentru toți inculpații din cauza respectivă.

Ca atare, în cauză nu s-a efectuat urmărirea penală cu încălcarea competenței materiale a organului de urmărire penală.

b) Dacă fapta reţinută în sarcina inculpaţilor îndeplineşte sau nu elementele constitutive ale infracţiunii de corupţie prevăzută în Legea nr. 78/2000, și de aici o eventuală necompetență materială a DNA de a efectua urmărire penală, nu este o chestiune care să facă obiectul analizei în camera preliminară. Judecătorul de cameră preliminară nu are căderea de cenzura încadrarea juridică dată faptei de către organele de urmărire penală. Doar judecătorul fondului are acest drept.

3. în ce priveşte nelegalitatea probelor administrate anterior datei de 10.02.2016, moment la care li s-a permis studiul dosarului

S-a precizat faptul că cele învederate de judecătorul de cameră preliminară de la Curtea de Apel Târgu Mureș în încheierea nr. 14/CU/CP din data de 29 martie 2016 (menționată mai sus) în cazul în care se administrează probe între momentul începerii urmăririi penale in rem și al continuării urmăririi penală in personam sunt valabile și în cazul administrării de probe între momentul continuării urmăririi penale in personam și al studierii dosarului de către suspect/inculpat, respectiv inculpații puteau oricând să obțină reaudierea ori confruntarea cu coinculpații și cu martorii, având astfel un real prilejul ca prin avocatul lor să le adreseze întrebări și să le comenteze credibilitatea, și în orice caz aceste drepturi vor putea să le pună în lumină și în fața instanței de judecată dacă vor contesta temeinicia probelor pe care se sprijină acuza.

Pe de altă parte, și dacă hotărârea Curții Militare de Apel București (indicată de inculpați ca practică judiciară) ar fi în sensul arătat de inculpați, de menționat că practica judiciară nu reprezintă izvor de drept în legislația penală românească. 

4. raportat la nelegalitatea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică

A) legat de respectarea prevederilor art. 172 al. 9 C.proc.pen.:

În ceea ce privește raportul de constatare financiar-contabilă din data de 12 februarie 2016, s-a apreciat că nu se impune excluderea acestuia, din cel puțin două motive.

În primul rând, s-a apreciat că administrarea acestui mijloc de probă este o chestiune de oportunitate și nu de legalitate, așa cu se susține de către inculpați, iar în procedura de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară nu are atribuțiuni în a cenzura decizia procurorului de a administra o probă sau alta, momentul ales pentru administrare, sau de a nu administra o anumită probă, dat fiind obiectul strict limitat al acestei proceduri.

Procurorul are libertatea de a aprecia dacă este oportună dispunerea unei constatări tehnico-științifice sau a unei expertize pentru lămurirea unor aspecte.

Nu există nici o dispoziție legală expresă care să oblige procurorul să arate în ordonanța de dispunere a constatării care este urgența, legea enunțând sec „când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt și este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări”.

S-a observat că textul este mai amplu și nu se reduce doar la cele două ipoteze alternative sesizate de inculpați: „pericolul de dispariție a unor mijloace de probă” sau „pericolul schimbării unor situații de fapt”, existând și o a treia ipoteză alternativă: „necesitatea lămurii urgente a unor fapte sau împrejurări ale cauzei”. Ca atare, este lăsat la latitudinea procurorului să aleagă mijlocul de probă adecvat în funcție de aprecierea dacă există sau nu acel pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a situației de fapt și să aprecieze dacă este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări, această din urmă ipoteză dând, practic, dreptul procurorului de a aprecia și dispune în toate cazurile o constatare tehnico-științifică înaintea unei expertize.

Practica Curții de Apel Cluj (invocată de inculpați) nu poate obliga acest judecător de cameră preliminară să adopte aceeași hotărâre întrucât practica judiciară nu este izvor de drept penal sau procesual penal, aceasta putând conduce doar la unificarea practicii judiciare.

Dar, legat de Curtea de Apel Cluj, s-a menţionat că aceasta (într-o încheiere din data de 26 februarie 2015) a opinat, printre altele, că „nu era necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei”, afirmație cu care judecătorul nu a fost de acord întrucât reprezintă o imixtiune gravă în libertatea de apreciere a procurorului în cursul urmăririi penale. Dacă s-ar accepta această teză, întreaga activitate a procurorului din cursul urmăririi penale ar putea fi suspusă cenzurii, pe chestiuni de oportunitate, judecătorului de cameră preliminară. Or, s-a apreciat că nu acesta a fost scopul pentru care s-a introdus instituția camerei preliminarii.

Chiar alineatul 12 al art. 172 din noul C.proc.pen. lasă la aprecierea procurorului posibilitatea de a dispune mai întâi o constatare și abia apoi, dacă este contestată constatarea sau mai este necesar, să solicite opinia unui expert.

Mai mult, după modificările recente aduse Codului de procedură penală (la 23 mai 2016), art. 172 al. 12 prevede că „După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize”, introducându-se sintagma „se poate dispune” în loc de „se dispune”.

B) Toate aspectele arătate la această literă cuprind critici la adresa temeiniciei probei și a mijlocului de probă, ceea ce excede obiectului camerei preliminare.

5. referitor la nelegalitatea ordonanţei din 20.01.2016 de autorizare provizorie a măsurilor de supraveghere tehnică şi a încheierii penale nr. 28/S/23.01.2016 de confirmare a măsurii dispuse; nelegalitatea probelor astfel obţinute

Prin ordonanţa procurorului de caz din data de 20 ianuarie 2016 s-au dispus măsuri de supraveghere tehnică, pe o durată de 48 ore, din 21.01.2016 ora 7.00 până în 23.01.2016, ora 07.00. Măsurile de supraveghere tehnică provizorii au vizat interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea şi înregistrarea comunicărilor telefonice precum şi fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi, faţă de mai multe persoane.

Procedeul emiterii ordonanţei de către procuror pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor provizorie, pe o durată de cel mult 48 de ore este permis expres de dispoziţiile art. 141 al. 1 C.proc.pen., iar prin confirmarea ordonanţei respective de către judecătorul de drepturi și libertăți legalitatea este deplină.

Asupra urgenţei şi a modalităţii alese pentru a proceda la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor (ordonanţă provizorie sau direct autorizarea instanţei) procurorul are deplina libertate de apreciere, mai ales că şi în cazul ordonanţei a urmat procedura confirmării, situaţie în care, dacă existau nereguli în privinţa urgenţei instanţa putea să nu confirme ordonanţa. Pe de altă parte, legea nu interzice folosirea procedeului ordonanţei provizorii în situaţia în care, în cauza respectivă, anterior, fuseseră emise autorizaţii de interceptare de către instanţă, mai ales în situaţia apariţiei de noi date şi informaţii pertinente, singura condiţie fiind aceea de a nu se depăşi durata totală prevăzută de lege pentru interceptarea convorbirilor şi comunicărilor unei singure persoane în aceeaşi cauză.

Faptul că, în cauză, cu două zile înainte de emiterea ordonanţei de către procuror, s-a solicitat judecătorului de drepturi și libertăți încuviințarea efectuării percheziţiilor nu schimbă lucrurile întrucât necesitatea autorizării provizorii a interceptărilor putea surveni oricând după emiterea mandatelor de percheziție (inclusiv în cursul efectuării perchezițiilor) și să nu mai existe timpul fizic necesar solicitării mandatelor de supraveghere de la judecătorul de drepturi și libertăți.

6. Cu privire la nelegalitatea modului de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică prin prisma Deciziei nr. 51/16.02.2016 pronunţată de Curtea Constituţională a României

Cu privire la excepția invocată, constând în nulitatea interceptărilor ca urmare a punerii în executare a mandatelor de supraveghere de către SRI, prin prisma Deciziei nr. 51/2016 a Curții Constituționale, s-au menţionat următoarele:

Prin încheierea penală nr. 14/CU/CP din data de 29 martie 2016 a Curții de Apel Târgu Mureș s-a soluționat deja o asemenea excepție, practica instanței de control judiciar fiind în următorul sens:

„Textul art. 147 al. 4 din Constituția României atribuie deciziilor Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea unui act normativ, efecte doar din momentul publicării acestora în Monitorul Oficial al României și numai pentru viitor. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate. În aceeași ordine de idei, art. 4 din Legea nr. 255/2013 exprimă o valență a principiului activității legii procesual penale și conferă în continuare efecte juridice actelor de procedură întocmite anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală din 2010, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul îndeplinirii lor. Considerentele deciziei nr. 51/2016 a Curții Constituționale, la pct. 52, nu schimbă și nu poate schimba nici filosofia efectelor deciziilor de neconstituționalitate consacrate de art. 147 al. 4 din Legea Fundamentală și nici consecințele pe care le imprimă într-un proces penal principiul activității legii procesual penale. La pct. 52 din considerentele deciziei citate, Curtea Constituțională exprimă practic o dată în plus atributul recunoscut judecătorului de a stabili de la caz la caz, implicit prin luarea în considerare a motivelor care au atras neconstituționalitatea art. 142 al. 1 C. pr. pen., dacă interceptările și înregistrările audio sau video puse în executare, anterior publicării deciziei în Monitorul Oficial, de către alte organe decât cele de urmărire penală sunt păstrate sau trebuie excluse din cauză, după cum au fost sau nu încălcate dispozițiile legale ocrotite sub sancțiunea nulității absolute ori relative.

…………

În ipoteza examinată, constată că art. 281 al. 1 lit. b C. pr. Pen. protejează sub sancţiunea nulităţii absolute regulile privind competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente. Dispoziţiile relative la competenţa materială şi competenţa personală a organelor de urmărire penală sunt scoase în acest fel din aria de protecţie oferită de nulitatea absolută şi plasate în câmpul nulităţilor relative. Pentru constatarea unei nulităţi relative, partea care o invocă trebuie să indice şi să justifice vătămarea procesuală cauzată de actul anulabil.

Vătămării procesuale, pretins produse prin implicarea SRI în interceptările și înregistrările audio și video, inculpații M.V., M.D.E., B.E., S.C. A S. S.A. și C.S.M. îi atașează în abstract încălcarea dreptului la viață privată și de familie (ocrotit de art. 8 din Convenția europeană și art. 26 din Constituția României), precum și a dispozițiilor art. 1 al. 3 și 5 din Constituție. Ei nu explică, în concret, cum li s-au cauzat aceste vătămări și cum s-ar fi schimbat situația în cazul lor dacă înregistrările și interceptările ar fi fost realizate de către organele de urmărire penală. Totodată, inculpații s-au rezumat să afirme că interceptările și înregistrările audio și video efectuate de SRI au atentat la viața lor privată și de familie și au fost contrare art. 1 al. 3 și 5 din Constituție, în plus inculpatul M.V. a denunțat și încălcarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la secretul corespondenței. Ei nu au negat însă vreodată conţinutul înregistrărilor în litigiu şi nici nu le-au contestat autenticitatea, iar judecătorul de cameră preliminară nu a identificat vreun element de fapt care să pună sub semnul îndoielii autenticitatea acestor interceptări și înregistrări. Din această perspectivă, principiile enunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Iordachi și alții împotriva Moldoveni (hotărârea din 10 februarie 2009) și Association for European Integration and Human Rights și Ekimdzhiev împotriva Bulgariei (hotărârea din 28 iunie 2007), invocate de către inculpata M.D.E. în notele scrise, nu sunt anihilate în pricina de față deoarece, chiar executate de către SRI, interceptările și înregistrările audio și video au fost supuse controlului a priori din partea judecătorului care le-a autorizat și a posteriori înaintea judecătorului de cameră preliminară.

În consecință, interceptările și înregistrările reclamate nu au cauzat vreo vătămare a intereselor legitime ale inculpaților și sunt valabile, astfel că nu există temeiuri pentru excluderea proceselor verbale care le consemnează”.

Cum, în cauza de față, punerea în executare a mandatelor de supraveghere s-a realizat prin intermediul SRI, s-a constatat situația este asemănătoare cu cea din cauza analizată de Curtea de Apel Târgu Mureș prin încheierea nr. 14/CU/CP din data de 29 martie 2016, astfel că și soluția va trebui să fie la fel (în spiritul realizării unificării practicii judiciare). 

7. Raportat la neregularitatea actului de sesizare a instanţei

Potrivit doctrinei mai recente pot constitui neregularități ale actului de sesizare (de natură să afecteze aptitudinea rechizitoriului de a sesiza valabil instanța de judecată): descrierea insuficientă a faptei deduse judecății, încadrarea juridică indicată fără precizarea, dintre mai multe modalități normative, a celei reținute în cauză, imprecizia configurării participației în cazul pluralității de făptuitori, soluții contradictorii emise cu privire la aceeași faptă (trimiterea în judecată dar și clasarea).

Prin comparație, în speța de față, s-a constatat că criticile inculpaților se referă mai degrabă la temeinicia acuzației și nu la neregularitatea actului de sesizare, ceea ce, iarăși excede obiectului camerei preliminare.

Fapta este descrisă destul de clar și concis: „inculpații ar fi hotărât, în primăvara anului 2014, împreună cu inculpaţii A.P.  şi M. E., ca lucrarea de deviere a conductelor de aducţiune la sondele 131, 154 şi 186 Mureş să fie realizată din bugetul propriu al societăţii naţionale, cu încălcarea normelor legale, respectiv fără justificare tehnico-economică, fără respectarea legislaţiei privind disciplina financiară şi în construcţii, fără respectarea legislaţiei specifice din domeniul gazelor naturale”.

Dacă această faptă întrunește sau nu elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina lor (inclusiv din perspectiva realizării scopului de a obţine un folos pentru altul) sau a vreunei alte infracțiuni, respectiv dacă fiecare dintre inculpați și-a încălcat vreo atribuțiune de serviciu sau și-a îndeplinit-o în mod defectuos și, dacă da, care este aceasta, este de competența de analiză a judecătorului fondului.

II. Cu privire la excepțiile invocate de inculpatul M. E.V.:

1. Legat de nerespectarea dispoziţiilor procesual penale referitoare la corecta sesizare D.N.A. – Serviciul Teritorial Târgu Mureş, cu consecinţa nelegalei investiri a parchetului în Dosar nr. 129/P/2015

Articolul 199 C.proc.pen. se referă la cuprinsul și forma procesului-verbal ca mijloc de probă scris (înscris).

Aceste procese-verbale – mijloace de probă scrise – trebuie, într-adevăr, să conțină constatările personale ale organelor judiciare.

Însă nu trebuie omis că inculpatul se referă la procesul-verbal de sesizare al organului de urmărire penală și nu la un proces-verbal ca mijloc de probă scris.

Distincția dintre aceste acte este făcută și în doctrină, autorul referindu-se la dispozițiile art. 199 din noul C.proc.pen. și arătând că „art. 199 NCPP păstrează în mare mențiunile pe care le prevedea și art. 91 C. proc. pen. din 1968. Dispoziția constituie cadrul general pentru încheierea oricărui proces-verbal, iar mențiunile sunt necesare, în egală măsură, în cazul încheierii unui proces-verbal care constituie act de sesizare, mijloc de probă sau act procedural”. 

S-a precizat, de asemenea că, potrivit art. 288 al. 1 C.proc.pen. „organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege, ori se sesizează din oficiu”.

Informațiile care stau la baza sesizării din oficiu pot proveni fie din surse deschise (mass-media, pagini de internet ale instituțiilor, baze de date accesibile publicului), fie din surse închise (sesizări trimise de un serviciu de informații, interceptări ale comunicațiilor realizate într-o altă cauză). În măsura în care aceste informații sunt suficient de precise, sesizarea din oficiu reprezintă o obligație a organului de urmărire penală care ia cunoștință de ele în orice mod.

Chiar și o plângere sau un denunț informe pot fi avute în vedere ca surse de informații pentru o eventuală sesizare din oficiu a organului de urmărire penală.

În atare condiții, critica faptului că procesul-verbal de sesizare din oficiu din 7 septembrie 2015 nu conține o descriere amănunţită a celor constatate personal de procurorul din cadrul D.N.A. – Serviciul Teritorial Târgu Mureş, nu poate fi acceptată.

Pe de altă parte, și reale dacă ar fi susținerile inculpatului, încălcarea dispozițiilor legale invocate nu ar putea fi sancționată decât cu nulitatea relativă, momentul până la care putea fi invocată aceasta fiind depășit de mult.

2. Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 305 al. 2 C.p.p. raportat la art. 286 al. 2 din C.p.p. în ce priveşte conţinutul ordonanţei de începere a urmăririi penale in rem din 08.09.2015

S-a argumentat că ordonanța din data de 08.09.2015, prin care s-a dispus începerea urmăririi penale in rem cu privire la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 al. 1 C.p. îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege.

O motivare sumară sau care ține de stilul fiecărei persoane nu echivalează cu nemotivarea actului.

Nu există nici o interdicție de a prelua în această ordonanță aspectele înserate în procesul-verbal de sesizare din oficiu, în condițiile în care fapta este descrisă corespunzător.

S-a reamintit că dosarul se află doar la debutul procesului penal, iar pretențiile de a se menționa în ordonanța de începere a urmăririi penale in rem în mod fidel elementele constitutive ale infracțiunii și să se facă și o încadrare juridică definitivă sunt exagerate.

Condiția esențială este aceea de a nu exista în cauză vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 al. 1 C.proc.pen..

De aceea s-au și prevăzut și sunt posibile în cursul urmăririi penale, fie schimbarea încadrării juridice, fie extinderea urmăririi penale, fie soluțiile de clasare sau renunțare la urmărirea penală.

3. Referitor la încălcarea dreptului său la apărare, de a-şi putea exercita efectiv dreptul la apărare, în intervalul 07.09.2015-27.01.2016

S-a precizat că cele arătate în cazul inculpaților Ș.I. și O.I.T. la punctele 1.b și 3 sunt perfect valabile și în cazul acestui inculpat, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

4. Legat de nelegala delegare a unor ofiţeri de poliţie judiciară prin ordonanţe ale procurorului de caz

1. Art. 10 al. 2 din O.U.G. nr. 43/2002 prevede că „Ofițerii și agenții de poliție judiciară prevăzuți la al. 1 își desfășoară activitatea numai în cadrul DNA, sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al acestei direcții”.

Potrivit alineatului 3 „Ofițerii și agenții de poliție judiciară pot efectua numai actele de cercetare penală dispuse de procurori din cadrul NDA. Ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului”.

Potrivit art. 324 al. 3 C.proc.pen. „În cauzele în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală”.

Din nici o dispoziție legală menționată mai sus (indicate și de inculpat ca fiind încălcate) nu reiese că procurorul din cadrul DNA nu poate delega orice ofițer sau agent de poliție judiciară din cadrul acestei structuri efectuarea unor acte de urmărire penală.

Singurul care are autoritate asupra tuturor ofițerilor și agenților de poliție judiciară din cadrul DNA este șeful acestei direcții.

Nu se vorbește nicăieri de o limitare a delegării în cadrul strict al unui serviciu teritorial al DNA.

Pe de altă parte dispozițiile art. 201 C.proc.pen. tocmai acest aspect îl rezolvă, respectiv permit efectuarea unui act de urmărire penală prin delegare, atunci când organul învestit este în imposibilitatea aducerii al îndeplinire nemijlocit a actului respectiv.

2. În cauză, urmărirea penală fiind în competenţa de efectuare obligatorie a procurorului, acesta a avut, totuşi, posibilitatea ca, în temeiul art. 324 alin 3 C.proc.pen., să delege organelor de cercetare penală (ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul DNA) efectuarea unora din actele de urmărire penală.

Legea nu prevede că delegarea trebuie să se facă doar în situaţii excepţionale, fiind o excepţie de la regulă, delegarea fiind interzisă doar în situaţiile expres prevăzute de art. 324 al. 4 C.proc.pen. (punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea sau propunerea măsurilor restrictive de drepturi şi libertăţi, încuviinţarea de probatorii sau dispunerea celorlalte acte sau măsuri procesuale). Ca atare, în toate celelalte situaţii este permisă. 

Neindicarea în unele situații a martorilor care urmează a fi audiaţi prin delegare, lăsându-se ofiţerilor de poliţie judiciară să decidă care sunt persoanele a căror declaraţii pot fi utile cauzei şi să procedeze direct la audierea lor, nu reprezintă o nepermisă transferare a prerogativelor procurorului, întrucât, așa cum s-a mai arătat ofițerii acționează doar sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului.

5. Referitor la nelegala efectuare în cursul urmăririi penale a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, executat de specialistul din cadrul D.N.A. – Serviciul Teritorial Târgu Mureş în vederea stabilirii presupusului prejudiciu produs în prezenta cauză penală

S-a precizat că cele arătate în cazul inculpaților Ș.I. și O.I.T. la punctul 4 sunt perfect valabile și în cazul acestui inculpat, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

6. Referitor la nulitatea relativă a unor probe şi acte procedurale efectuate în cauză, ca urmare a implicării în prezenta cauză penală, în condiţiile art. 142 al. 1 C.proc.pen., a unor organe specializate ale statului, care nu aveau calitatea de organ de cercetare ale poliţiei judiciare, conform art. 55 al. 1 lit. b) din C.proc.pen.

S-a precizat că cele arătate în cazul inculpaților Ș.I. și O.I.T. la punctul 6 sunt perfect valabile și în cazul acestui inculpat, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

III. Cu privire la cererile inculpaților Ș.I. și O.I.T. de la termenul de judecată din data de 18 mai 2016 s-a menţionat că schimbarea încadrării juridice a faptei reținută în sarcina inculpaților excede, în configurația legislativă actuală, obiectului procedurii de cameră preliminară.

Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţie în termenul legal inculpaţii Ș.I., O.I.T. şi M. E.V.

Inculpaţii Ș.I. şi O.I.T. au solicitat admiterea contestaţiei formulate, modificarea încheierii penale nr. 72/2016 pronunţată de Tribunalul Mureş în sensul admiterii cererilor şi excepţiilor formulate în procedura de cameră preliminară iar în subsidiar trimiterea cauzei la Parchet pentru neregularităţi ale actului de sesizare al instanţei.

Inculpatul M.E.V. a solicitat admiterea contestaţiei formulate, desfiinţarea încheierii penale nr. 72/CP/1.06.2016 pronunţată de Tribunalul Mureş şi, în rejudecare, admiterea cererilor şi excepţiilor formulate în procedura de cameră preliminară.

Analizând contestaţiile formulate de inculpaţii Ș.I., O. T. şi M.E.V. prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, ale susţinerilor apărătorilor inculpaţilor şi ale concluziilor reprezentantului Ministerului Public, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar reţine faptul că acestea sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru motivele ce vor fi expuse în continuare:

I. Chestiuni prealabile

Înainte de a examina motivele contestaţiilor formulate de inculpaţii Ș.I., O. T. şi M. E. V., judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar apreciază necesar de a face câteva consideraţii teoretice cu privire la aplicabilitatea art. 6 din Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare Conv. CEDO), invocat de către apărătorii inculpaţilor în susţinerea cererilor de excludere a probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Trebuie subliniat de la bun început faptul că art. 6 Conv. CEDO se aplică procedurii în faţa instanţei care, în materie penală, decide asupra chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei acuzatului. Acest lucru rezultă din însăşi formularea textului: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege, care va hotărî asupra (…) temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.” Prin urmare, această prevedere nu se aplică în procedura din cursul urmăririi penale, cum greşit s-a invocat.

Garanţiile explicite ale desfăşurării procedurii unui proces echitabil cuprinse în art. 6 par. 1 Conv. CEDO sunt publicitatea procesului şi termenul rezonabil, iar garanţiile implicite sunt legate de egalitatea armelor, principiul contradictorialităţii, motivarea hotărârilor şi dreptul acuzatului de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina. În par. 2 al aceluiaşi articol se consacră prezumţia de nevinovăţie, iar par. 3 cuprinde o serie de garanţii acordate acuzatului într-un proces penal şi anume dreptul de a informat cu privire la natura acuzaţiei (art. 6 par. 3 lit. a) Conv. CEDO), acordarea timpului şi facilităţilor necesare pregătirii apărării (art. 6 par. 3 lit. b) Conv. CEDO), dreptul la apărare (art. 6 par. 3 lit. c) Conv. CEDO), dreptul acuzatului de a interoga martorii din proces (art. 6 par. 3 lit. d) Conv. CEDO) şi dreptul la asistenţa gratuită a unui interpret (art. 6 par. 3 lit. e) Conv. CEDO).

Fără a detalia fiecare dintre aceste aspecte, vor fi făcute câteva precizări suplimentare cu privire la conţinutul garanţiei presupus a fi încălcate în opinia apărătorilor inculpaţilor, anume dreptul la apărare.

Dreptul la apărare include trei modalităţi de exercitare: dreptul de a se apăra singur, asistenţa unui apărător ales şi asistenţa gratuită a unui apărător desemnat din oficiu. Dreptul acuzatului de a se apăra singur implică crearea posibilităţii de a avea acces la dosar şi de a i se comunica piesele acestuia. În conţinutul dreptului la apărare se mai include şi dreptul de a beneficia de asistenţa juridică a unui avocat încă din primele ore ale interogării de către organele de cercetare penală şi dreptul de a comunica liber cu avocatul său pentru pregătirea apărării sau pentru orice raţiune privitoare la proces.

În cazul acestui drept, legislaţia internă conferă o protecţie sporită faţă de Convenţie, raportat la reglementările cuprinse în art. 83, 92 şi 94 C.proc.pen., dreptul la apărare putând fi valorificat încă din cursul urmăririi penale.

În prezenta cauză, inculpaţii au fost asistaţi de apărători aleşi cu ocazia ascultării, apărători care au fost înştiinţaţi cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală (a se vedea procesele-verbale de la filele 368, 373, 374, 375, 582 vol. I d.u.p.) şi chiar au participat la unele dintre acestea (a se vedea declaraţiile martorilor F.R. G. – filele 119-120 vol. I d.u.p.; S. S. V. – fila 144 vol. I d.u.p.; C. D. – filele 169, 170 vol. I d.u.p.; B. I. – filele 183, 184 vol. I d.u.p.; C. C. I. – filele 185-186 vol. I d.u.p.; G. Ş. – filele 187-188 vol. I d.u.p.; B. C.-I. – filele 189-190 vol. I d.u.p.; O. C.-I. – filele 191-192 vol. I d.u.p.; C. M. – filele 193-194 vol. I d.u.p.; I.Ş. – filele 195-196 vol. I d.u.p.; H.I.-D. – filele 197-198 vol. I d.u.p.; B. E. – filele 199-200 vol. I d.u.p.; K.L.-G. – filele 201-202 vol. I d.u.p.; A.L. – filele 203-204 vol. I d.u.p.; M. A. – filele 205-206 vol. I d.u.p.; B. M. C. – filele 207-208 vol. I d.u.p.; I. C.-G. – filele 209-210 vol. I d.u.p.; procesele-verbale de aplicare a sechestrelor asigurătorii – filele 296, 306, 322 vol. I d.u.p.). Totodată, nu există probe sau indicii la dosarul cauzei cum că inculpaţii ar fi fost împiedicaţi să ia legătura cu apărătorul sau să ia cunoştinţă de actele dosarului. De altfel, acest aspect nici nu a fost invocat de către inculpaţi, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei - cereri de eliberare de copii după actele de la dosar, procese-verbale de eliberare a copiilor solicitate, cereri de consultare a dosarului, cereri în probaţiune, memoriu în apărare (filele 369, 372, 376, 377, 378, 386, 391, 394-395, 396-402 vol. I d.u.p.) rezultând că aceştia au avut asigurate toate condiţiile pentru a-şi exercita în mod plenar drepturile procesuale. În aceste condiţii, se constată deplina respectare a dreptului la apărare al inculpaţilor.

În al doilea rând, se constată că este necesar a fi reamintite unele considerente de ordin teoretic cu privire la raportul din sancţiunea procesual penală a excluderii şi cea a nulităţii şi cazurile în care intervin, raportat la solicitările cuprinse în cuprinsul motivelor de contestaţie care folosesc aceste noţiuni în mod nediferenţiat.

Dispoziţiile art. 345 al. 2 C.proc.pen, stabilesc două sancţiuni care pot fi aplicate de către judecătorul de cameră preliminară:

- nulitatea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 280-282 C.proc.pen.;

- excluderea  a uneia sau mai multe probe.

Însă nu poate fi susţinut în mod valabil caracterul independent a sancţiunii excluderii probelor şi mai ales eficienţa acesteia în orice situaţie în care se constată o încălcare a unor dispoziţii procesuale penale.

Se impune constatarea că sancţiunea nulităţii actelor de urmărire penală operează în situaţia verificării condiţiilor stabilite de art. 280 -282 C.proc.pen., iar sancţiunea excluderii probelor în cazul în care se stabileşte încălcarea unor dispoziţii exprese asupra cărora vom reveni. Împrejurarea că sancţiunea nulităţii operează şi separat de excluderea probelor este susţinută de faptul că în anumite situaţii prevăzute de art. 281, 282 C.proc.pen., această din urmă sancţiune nu poate opera. Ne referim la compunerea completului de judecată, competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor (art. 281 lit. a), lit. b) C.proc.pen.)

Excluderea probelor devine incidentă doar în cazul îndeplinirii condiţiilor stabilite prin art. 97 al. 1, 3 Cproc.pen. rap. la art. 101 C.proc.pen., 102 C.proc.pen. Cităm doar art. 101 al. 1 C.proc.pen. care stabileşte că este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a obţine probe.

De esenţa instituţiei nulităţii este sancţionarea actului încheiat cu nesocotirea unor dispoziţii procesuale (art. 280 şi urm.) iar sancţiunea excluderii se referă la probe. Prin urmare, excluderea este o sancţiune care are un caracter mediat, operând ca urmare a constatării unei nulităţi, în timp ce nulitatea are un caracter independent. Caracterul mediat al excluderii este evident şi în cazul art. 102 al. 3 C.proc.pen. potrivit căruia excepţia nulităţii actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care a fost administrată determină excluderea probei. Acest lucru ce nu se întâmplă în cazul nulităţii, această sancţiune, de regulă, lipsind de eficienţă actul nul - care poate fi refăcut cu respectarea dispoziţiilor legale - art. 280 al. 3 C.proc.pen..

II. Cu privire la contestaţia formulată de inculpaţii Ș.I. şi O.T.

Inculpaţii au solicitat:

1. să se dispună excluderea de la dosarul cauzei a mijloacelor de probă obţinute în mod nelegal, respectiv a declaraţiilor martorilor audiaţi înainte de continuarea urmăririi penale in personam şi a declaraţiei date de O.I.T., în calitate de martor, conform art. 342 raportat la art. 102 al. 2 C.proc.pen.;

2. să se constate nulitatea actelor de urmărire penală întrucât acestea au fost efectuate de un organ de urmărire penală necompetent;

3. să se dispună excluderea de la dosarul cauzei a tuturor probelor obţinute înainte de momentul la care a avut loc studiul dosarului, respectiv 10.02.2016;

4. să se dispună înlăturarea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică dispus prin ordonanţa D.N.A. Serviciul Teritorial Târgu Mureş la data de 10.02.2016, în temeiul art. 342 raportat la art. 102 al. 2 C.proc.pen.;

5. să se constate nelegalitatea modului de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică datorită faptului că aceasta s-a realizat de către Serviciul Român de Informaţii şi, în consecinţă, să se dispună înlăturarea proceselor-verbale de redare a conversaţiilor astfel obţinute, precum şi a suporţilor optici pe care acestea sunt stocate;

6. să se constate neregularitatea rechizitoriului şi, pe cale de consecinţă, să se dispună restituirea cauzei la Parchet în vederea remedierii acestora, în temeiul art. 346 al. 3 lit. a) C.proc.pen..

1) a) S-a considerat de către contestatori că se impune înlăturarea declaraţiei date în calitate de martor de către O.I.T. pentru a se da caracter efectiv prevederilor art. 118 C.proc.pen.

Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar constată că în mod corect s-a reţinut în cuprinsul încheierii penale atacate faptul că, în ipoteza în care persoana a fost audiată ca martor iar ulterior a fost continuată urmărirea penală faţă de acesta, dobândind calitatea de suspect, organul judiciar nu poate folosi declaraţia dată în calitate de martor în defavoarea acuzatului, fiind însă permisă folosirea aceleiaşi declaraţii în favoarea suspectului sau inculpatului.

De altfel, pentru a se constata incidenţa unei sancţiuni procesual penale (amenda judiciară, inadmisibilitatea, decăderea, nulitatea sau excluderea), trebuie să existe o încălcare a normelor de procedură. Or, în cauză, declaraţia luată în calitate de martor lui O.I.T. s-a făcut cu deplina respectare a prevederilor legale, lucru necontestat de către inculpaţi.

b) Excepţia nelegalităţii declaraţiilor martorilor audiaţi înainte de continuarea urmăririi penale in personam împotriva inculpaţilor O.I.T. şi Ș.I. a fost motivată prin aceea că, întrucât organul de urmărire penală a audiat 19 martori fără a li se da posibilitatea inculpaţilor de a participa activ, prin intermediul apărătorilor aleşi, la administrarea acestor mijloace de probă, li s-a încălcat inculpaţilor dreptul la apărare, ceea ce determină nulitatea actului în condiţiile art. 282 C.proc.pen.. S-a motivat că vătămarea cauzată nu ar putea fi remediată prin reaudierea martorilor în faţa instanţei de judecată deoarece urmărirea penală este o fază procesuală obligatorie, inculpaţii fiind privaţi în concret de un grad de jurisdicţie. S-a mai subliniat de către inculpaţi că au solicitat prin cererea în probaţiune depusă la dosarul cauzei reaudierea tuturor martorilor audiaţi în faza urmăririi penale in rem pentru a avea posibilitatea de a adresa întrebări martorilor, însă cererea în probaţiune a fost respinsă. S-a apreciat totodată cu nu se poate vorbi de o reparare a vătămării procesuale prin posibilitatea de a obţine reaudierea martorilor în faţa instanţei deoarece la acest moment procesual nu există o garanţie că toţi martorii audiaţi fără a fi prezent avocatul vor fi reaudiaţi de către instanţă.

Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar reaminteşte faptul că noul Cod de procedură penală acordă o mai mare importanţă formulării unei acuzaţii cu privire la persoană. De aceea, urmărirea penală este începută cu privire la faptă şi, numai în momentul în care probele administrate creează o suspiciune rezonabilă că o anumită persoană este vinovată de săvârşirea faptei pentru care se efectuează urmărirea penală, se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de acea persoană, care capătă calitatea de suspect.

Prin urmare, Codul de procedură penală nu numai că permite, dar obligă organele de urmărire penală să administreze probe în perioada cuprinsă între momentul începerii urmăririi penală şi momentul efectuării în continuarea a urmăririi penale faţă de o persoană.

Până la data de 27.01.2016, când s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de contestatorii Ș.I. şi O.I.T., aceştia nu aveau nicio calitate în procesul penal, nu erau titulari de drepturi şi obligaţii.

Având în vedere că audierea celor 19 martori s-a făcut cu deplina respectare a prevederilor art. 114-123 C.proc.pen., aspect necontestat de către inculpaţi, nu este îndeplinită prima condiţie pentru a fi incidentă sancţiunea nulităţii relative, anume existenţa unei încălcări a unei dispoziţii legale.

În ceea ce priveşte solicitarea de reaudiere a celor 19 martori, aceasta reprezintă de fapt o cerere în probaţiune care a fost în mod corect analizată de reprezentantul Ministerului Public în conformitate cu prevederile art. 100 C.proc.pen. În susţinerea acestei cereri, inculpaţii Ș.I. şi O.I.T. au invocat faptul că „audierile au avut loc în lipsa apărătorului ales al subsemnaţilor. Astfel, reaudierea este necesară pentru asigurarea unei minime contradictorialităţi şi pentru a avea posibilitatea de a adresa martorilor întrebări care să ajute la lămurirea cauzei.” (fila 396 vol. I d.u.p.)

După cum s-a arătat anterior, apărătorul ales al contestatorilor nu putea în mod legal să asiste la audierea martorilor anterior momentului efectuării în continuarea a urmăririi penale faţă de Ș.I. şi O.I.T. întrucât aceştia nu aveau nicio calitate în procesul penal. Totodată, întrucât în cererea în probaţiune nu s-au indicat aspectele contestate în cuprinsul declaraţiei fiecărui martor sau elementele care trebuie clarificate în mod suplimentar, reaudierea martorilor apare ca fiind inutilă, soluţia de respingere a cererii de probaţiune prin Ordonanţa din data de 21.03.2016 fiind susţinută de prevederile art. 100 al. 4 lit. b) C.proc.pen..

Mai trebuie subliniat faptul că urmărirea penală este o fază a procesului penal care are caracter nepublic, necontradictoriu şi preponderent scris.

Faţă de aspectele detaliate, motivul de contestaţie invocat de către inculpaţii Ș.I. şi O.I.T. va fi respins ca nefondat.

2) Referitor la nulitatea actelor de urmărire penală din cauza necompetenţei DNA, s-a susţinut că niciuna din persoanele cercetate în prezenta cauză nu are calitatea cerută de art. 13 al. 1 lit. b) din OUG nr. 43/2002. S-a menţionat că SNGN R. SA a fost înfiinţată prin Hotărârea de Guvern nr. 575/2001. Potrivit art. 5 al acestei Hotărâri, societatea are organizate în componenţa sa sedii secundare cu statut de sucursale, fără personalitate juridică. S-a considerat că o persoană cu funcţii de conducere în cadrul sucursalei nu poate fi  considerată ca făcând parte din conducerea societăţii naţionale pentru a fi atrasă competenţa DNA. În opinia apărătorului inculpatului, în temeiul obligaţiei de verificare a propriei competenţe, judecătorul de cameră preliminară, în măsura în care constată că încadrarea juridică reţinută prin rechizitoriu nu corespunde faptei materiale reţinute şi că încadrarea juridică duce la necompetenţa sa materială, poate schimba încadrarea juridică a faptei şi declina cauza la instanţa competentă.

O lectură atentă a prevederilor art. 13 al. 1 lit. b) din OUG nr. 43/2002 ar fi permis apărătorului inculpaţilor să observe faptul că textul legal vorbeşte de „persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale” şi nu de persoanele care fac parte din conducerea societăţii naţionale.

Diferenţa dintre cele două sintagme apare mai evidentă dacă se analizează prevederile art. 6 al. 1 din HG nr. 575/2001 invocată de apărătorul ales al inculpaţilor potrivit cărora „R. - S.A. va fi condusă de adunarea generală a acţionarilor şi de consiliul de administraţie”. Un asociat în cadrul R. S.A. face parte din conducerea societăţii naţionale, însă nu deţine o funcţie de conducere. Funcţia de conducere se identifică pe baza organigramei, având la bază relaţiile de subordonare ierarhică şi atribuţiile din fişa postului. Persoanele având funcţii de conducere pun în aplicare hotărârile AGA şi pe cele ale consiliului director. În acest sens, consiliul de administraţie este cel care aprobă structura organizatorică a R.S.A. şi numeşte un director general care, la rândul său, numeşte directorii executivi cu avizul consiliului de administraţie.

Având în vedere faptul că funcţia deţinută de inculpatul A.P.  era aceea de „director”, şi în fişa postului acesta are atribuţii de supraveghere, coordonare şi control, este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 13 al. 1 lit. b) din OUG nr. 43/2002.

Se mai observă faptul că în mod corect judecătorul de cameră preliminară din cadrul primei instanţe a constatat că schimbarea de încadrare juridică este o chestiune de judecată, care excede obiectului camerei preliminare, astfel cum a fost circumscris în art. 342 C.proc.pen..

În acest moment nu există nici un element care să conducă la concluzia necompetenţei DNA de efectuare a urmăririi penale sau a necompetenţei Tribunalului Mureş de soluţionare în fond a cauzei.

3) O altă excepție invocată de către inculpaţi priveşte nelegalitatea probelor administrate anterior datei de 10.02.2016, moment în care s-a permis studiul dosarului.

Pentru susţinerea acestei excepţii, s-a motivat faptul că art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră expres dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare în vederea pregătirii apărării. Petenţii susţin că, în situaţia în care jumătate din actele de urmărire penală au fost efectuate fără ca ei să cunoască conţinutul dosarului penal, este evident că nu au dispus de timpul şi facilităţile necesare în vederea pregătirii apărării şi că există o încălcare a dreptului la apărare.

Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar reaminteşte consideraţiile de ordin teoretic expuse la capitolul chestiunilor preliminare referitoare la inaplicabilitatea art. 6 Conv. CEDO în faza de urmărire penală. Anumite garanţii care se regăsesc şi în cuprinsul art. 6 Conv. CEDO sunt incidente în această fază a procesului penal ca urmare a opţiunii legiuitorului român de a acorda o protecţie sporită faţă de Convenţie, prin inserarea unor prevederi exprese în Codul de procedură penală.

Astfel, potrivit art. 94 al. 1 C.proc.pen., avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv.

Al. 2 al aceluiaşi articol reglementează conţinutul dreptului de consultare a dosarului, care presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informaţii din dosar, precum şi de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului.

Conform al. 4, în cursul urmăririi penale, procurorul poate restricţiona motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale. După punerea în mişcare a acţiunii penale, restricţionarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile.

Prin urmare, înainte de data de 27.01.2016, când s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de O.I.T. şi Ș.I., aceştia nu aveau nicio calitate în prezenta cauză, nu erau titulari de drepturi şi obligaţii şi nu puteau avea acces în mod legal la conținutul dosarului.

La data dobândirii calităţii de suspect de către O.I.T., apărătorul ales al acestuia a depus o cerere prin care solicita studierea dosarului penal şi încunoştinţarea cu privire la actele ce urmează a fi efectuate în cauză (fila 369 vol. I d.u.p.), cerere aprobată de procurorul de caz în aceeaşi zi, prin Ordonanţa nr. 129/P/2015 din data de 27.01.2016 (fila 370 vol. I d.u.p.). Acelaşi apărător ales a solicitat şi eliberarea unor copii după actele procesuale din dosar (fila 371 vol. I d.u.p.), şi această cerere fiind aprobată. (fila 372 vol. I d.u.p.)

Din analiza împuternicirii avocaţiale nr. CJ/765011/2016 (fila 364 vol. I d.u.p.) rezultă că dl. avocat Mircea Florin face parte din cadrul SCA Chiriţă şi asociaţii şi, în cauză, el putea asigura asistenţa juridică a suspectului Olaru Tiberiu în faţa DNA alături de avocaţii Chiriţă Radu, Chiriţă Oana, Bota Anamaria, Pantea Bianca, Pripon Cristina, Colceri Raluca, Constantinescu Roxana, Ardelean Oana, Lup Oana, Rus Marian, Cubleşan Răzvan.

La data de 28.01.2016 s-a depus la dosarul cauzei împuternicirea avocaţială nr. CJ/765015/2016 care atestă calitatea SCA Chiriţă şi asociaţii de asistare a suspectului Ș.I. în faţa DNA. (fila 365 vol. I d.u.p.) Numele d-lui avocat Mircea Florin apare şi pe această împuternicire avocaţială, alături de cel al avocaţilor Chiriţă Radu, Chiriţă Oana, Bota Anamaria, Colceri Raluca, Constantinescu Roxana, Pantea Bianca, Lup Oana, Pripon Cristina, Rus Marian şi Cubleşan Răzvan.

Se mai observă faptul că, deşi studierea dosarului a fost aprobată la data de 27.01.2016, avocaţii din cadrul SCA Chiriţă şi asociaţii s-au prezentat la sediul DNA la data de 9.02.2016, când li s-a pus la dispoziţie materialul de urmărire penală. (a se vedea procesele-verbale de la filele 376, 377 vol. I d.u.p.) La data de 9.02.2016, aceştia au solicitat şi eliberarea unor copii de pe actele dosarului, cerere care a fost aprobată. (filele 378, 379-380 vol. I d.u.p.)

Prin urmare, se constată că petenţii nu invocă de fapt o încălcare a prevederilor legale de către organele de urmărire penală (care le-au acordat posibilitatea de studiere a dosarului încă din primul moment la care consultarea era legal posibilă) ci lipsa de diligenţă a propriilor apărători aleşi care nu s-au prezentat la sediul DNA pentru consultarea efectivă a dosarului.

4) Nelegalitatea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică a fost motivată prin aceea că atât pericolul de dispariţie a probelor sau de schimbare a stării de fapt cât şi existenţa urgenţei în lămurirea stării de fapt sunt împrejurări factuale care pot fi observate obiectiv de către o persoană. În opinia petenţilor, neîndeplinirea condiţiilor de legalitate cu privire la administrarea constatării tehnico-ştiinţifică poate fi cenzurată de către judecătorul de cameră preliminară deoarece situaţiile prevăzute sunt obiective şi nu ţin de aprecierea subiectivă a procurorului.

Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar constată faptul că, potrivit art. 172 al. 9 C.proc.pen., când există pericolul de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări.

Reprezentantul Ministerului Public a dispus prin ordonanţa din data de 21.01.2016 (filele 38-40 vol. I d.u.p.) efectuarea unei constatări de către specialiştii din cadrul DNA cu următorul obiectiv, respectiv „dacă, urmare a lucrărilor de deviere a conductelor de aducţiune/sondele 131, 154, 186 Mureş, s-a creat un prejudiciu în paguba SNGN R. SA, în caz afirmativ urmând a se preciza cuantumul estimat al acestuia”.

La data de 10.02.2016 s-a dispus efectuarea unei noi constatări tehnico-ştiinţifice pentru a se stabili caracterul cert al prejudiciului creat în paguba SNGN R. SA Mediaş. (filele 55-57 vol. I d.u.p.)

Cum s-a subliniat şi în cuprinsul încheierii atacate, aprecierea caracterului urgent al lămuririi unor împrejurări ale cauzei prin intermediul unei constatări tehnico-ştiinţifice este în primul rând atributul procurorului de caz, în funcţie de strategia de urmărire penală adoptată.

Ordonanţa din data de 21.01.2016 este amplu motivată, însă ea cuprinde mai ales referiri la datele şi indiciile de săvârşire a infracţiunii de abuz în serviciu. Deşi nu s-a făcut referire în mod special la condiţia urgenţei, la momentul efectuării constatării ea rezulta din împrejurările cauzei. În primul rând, se constată faptul că administrarea probei s-a făcut înainte de a se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de persoanele cercetate în prezenta cauză. Procurorul de caz a administrat o serie de probe după începerea urmăririi penale cu privire la faptă, probe din care rezulta suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de abuz în serviciu de către O.I.T., Ș.I., M.E.V.şi A.P. . Însă de esenţa acestei infracţiuni este cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice. În absenţa acestei urmări imediate, fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 297 C.pen. sau a variantei sale agravate, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 C.pen., ceea ce face incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut la art. 16 lit. b) teza I C.proc.pen.. Prin urmare, organul de urmărire penală era obligat să lămurească cât mai urgent acest aspect pentru a vedea dacă se impune pronunţarea unei soluţii de clasare pe temeiul anterior amintit sau, dimpotrivă, se poate dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de persoanele care se presupune că ar fi săvârşit aceste infracţiuni. În acest sens, se observă că procurorul de caz a acţionat cu celeritate, dispunând efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice pe bază de documente în aceeaşi zi în care s-au pus în executare mandatele de percheziţie domiciliară încuviinţate prin încheierile nr. 18/S/18.01.2016 şi nr. 22/S/19.01.2016 pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Mureş.

Cea de-a doua constatare tehnico-ştiinţifică a fost dispusă după efectuarea în continuare a urmăririi penale şi suplimentarea probatoriului în funcţie de precizările făcute de suspecţi (au fost audiaţi/reaudiaţi martorii S. S.V. – 8.02.2016, fila 145 vol. I d.u.p., C. D. – 3.02.2016 şi 9.02.2016, filele 168, 169 vol. I d.u.p., Ş.C. – 3.02.2016, fila 177 vol. I d.u.p., B. I. – 3.02.2016 şi 10.02.2016, filele 182, 183 vol. I d.u.p., C. C. I. – 9.02.2016, filele 185-186 vol. I d.u.p., Gal Ştefan – 9.02.2016, filele 187-188 vol. I d.u.p., B. C.I. – 9.02.2016, filele 189-190 vol. I d.u.p., O. C. I. – 9.02.2016, filele 191-192 vol. I d.u.p., C. M. – 9.02.2016, filele 193-194 vol. I d.u.p., I. Ş. – 10.02.2016, filele 195-196 vol. I d.u.p., H.I. D. – 10.02.2016, filele 197-198 vol. I d.u.p., B. E. – 10.02.2016, filele 199-200 vol. I d.u.p., K. L. G. – 8.02.2016, filele 201-202 vol. I d.u.p., A. L.– 8.02.2016, filele 203-204 vol. I d.u.p., M.A. – 8.02.2016, filele 205-206 vol. I d.u.p., B.M. C. – 8.02.2016, filele 207-208 vol. I d.u.p., I. C. G. – 8.02.2016, filele 209-210 vol. I d.u.p.) când s-a pus problema dacă prejudiciul constatat cu ocazia primei constatări are sau nu caracter cert, răspunsul la această întrebare având legătură cu incidenţa cazului de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut de art. 16 lit. b) teza I C.proc.pen..

Prin urmare, erau respectate condiţiile prevăzute de art. 172 al. 9 C.proc.pen..

Mai notăm faptul că inculpaţii Ș.I. şi O.I.T. au luat cunoştinţă de conţinutul constatării tehnico-ştiinţifice, la data de 18.02.2016 apărătorul ales al acestora, avocat Cubleşan Răzvan solicitând comunicarea Raportului de constatare tehnico-ştiinţifică efectuat în dosarul nr. 129/P/2015. Prin Ordonanţa din data de 23.02.2016 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Serviciul Teritorial Târgu Mureş s-a admis cererea de eliberare a copiei solicitate.

Se mai critica de către inculpaţi respingerea cererii de efectuare a unei expertize contabile de către organul de urmărire penală. În cuprinsul cererilor şi concluziilor depuse la judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Mureş, petenţii au invocat faptul că raportul de constatare din data de 12.02.2016 cuprinde o serie de erori esenţiale în cea mai mare parte tehnice şi respectiv o serie de omisiuni, după cum urmează:

a. Lipsa indicării evenimentelor din intervalul 2008 - 2015 care vizează obţinerea avizelor şi autorizaţiilor pentru lucrările de deviere

b. Eroare esenţială vizavi de întocmirea şi întrebuinţarea de către Romgaz a documentaţiei necesară lucrărilor de deviere

c. Lipsa indicării consecinţei deja produse a efectuării lucrărilor iară autorizaţie

d. Lipsa calcului esenţial privind presupusul prejudiciu

e. Omiterea faptului că încadrarea cheltuielilor în categoria cheltuieli de reparaţie a fost o eroare remediată de Romgaz, respectiv cheltuielile au fost trecute la investiţii

f. La pag. 9 din raport valoarea de 143.675,62 lei se raportează la cheltuielile de personal, respectiv se arată că acesta a fost costul muncii angajaţilor Romgaz care au efectuat propriu-zis lucrările.

g. La pag. 11 din raport se arată că nu au existat documente pentru scoaterea din magazie a materialului tubing 2 7/8 X5,51 J55 R, sens în care s-au realizat „cheltuieli neînregistrate”.

h. De la pag. 12 la pag. 15 se prezintă paşii prin care cheltuielile au fost stomate de la capitolul reparaţii şi încadrate la investiţii fără a se menţiona însă nici o normă legală care ar fi fost încălcată prin această operaţiune - o astfel de normă de altfel nici nu există, din contră, cât timp stornarea este o operaţiune contabilă consacrată, recunoscută şi utilizată la scară largă operaţiunea realizată a fost una cât se poate de legală.

i. Metoda comparaţiei între lucrările de deviere şi conducta de aducţiune la sonda 20 Caragele pentru determinarea preţului.

Toate aceste chestiuni reprezintă, în opinia lor, erori fundamentale ale specialistului care a întocmit raportul, aspecte care determină orice observator obiectiv cunoscător al chestiunilor tehnice în discuţie, să se îndoiască în primul rând cu privire la imparţialitatea specialistului şi în al doilea rând, cu privire la competenţa acestuia şi implicit la neloialitatea efectuării sale.

Dacă analizăm cererea în probaţiune formulată de inculpaţii Ș.I. şi O.I.T. prin intermediul apărătorului ales la data de 14.03.2016 (filele 396-402 vol. I d.u.p.), se constată că s-a solicitat efectuarea unei expertize contabile având următoarele obiective:

- să se stabilească dacă din punct de vedere contabil s-a înregistrat o pierdere în contabilitatea R. ca urmare a devierii conductelor de aducţiune 131, 154 şi 186, iar dacă da să se precizeze cuantumul acesteia

- să se stabilească dacă, din punct de vedere contabil, cheltuielile înregistrate cu devierea conductelor au fost înlocuite cu imobilizări corporale

- să se stabilească dacă prin reîncadrarea lucrării de deviere a conductelor 131, 154 şi 186 din categoria „costuri de producţie” în categoria „investiţii” s-a produs un prejudiciu Romgaz sau bugetului de stat, iar dacă da să se precizeze cuantumul acestuia

- să se stabilească dacă, în cazul în care lucrarea nu ar fi fost reîncadrată în capitolul cheltuieli de învestiţii s-ar fi produs un prejudiciu R. sau bugetului de stat

- să se stabilească dacă au existat cheltuieli cu efectuarea lucrărilor care nu au fost înregistrate în contabilitate.

În susţinerea cererii adresate organului de urmărire penală, petenţii au menţionat „solicit efectuarea unei expertize pentru a avea posibilitatea ca la aceasta să participe şi un expert-parte.

Efectuarea unei expertize este necesară pentru lămurirea aspectelor menţionate având în vedere că în cauză s-a efectuat doar un raport de constatare prin care s-a calculat pretinsul prejudiciu.”

Nu se menţionează nicio eroare de calcul sau tehnică presupus a fi săvârşită de specialist, nu se indică niciun element care ar fi putut pune sub semnul întrebării concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică. Practic, prin cererea în probaţiune se critică doar administrarea unui mijloc de probă (constatarea tehnico-ştiinţifică) în loc de altul prevăzut de Codul de procedură penală (expertiza) şi se exprimă dorinţa de a avea un expert-parte la efectuarea expertizei.

În aceste condiţii, prin Ordonanţa din data de 21.03.2016 (filele 403-411 vol. I d.u.p.), în mod corect organul de urmărire penală a explicat faptul că, prin raportul de constatare din data de 12.02.2016 întocmit de către specialistul DNA, s-a răspuns la obiectivele indicate de inculpaţii Ș.I. şi O.I.T. şi a detaliat aspectele relevante din cuprinsul raportului, iar ulterior a respins cererea în temeiul art. 100 al. 4 lit. b) C.proc.pen.

Dacă cererea în probaţiune ar fi fost formulată în mod complet, cu precizarea tuturor aspectelor indicate în faţa judecătorului de cameră preliminară, este posibil ca cererea în probaţiune să fi fost soluţionată favorabil de către reprezentantul Ministerului Public. În orice caz, inculpaţii au posibilitatea reiterării cererii în faţa instanţei investite cu soluţionarea cauzei.

În legătură cu raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, în cadrul cererilor şi excepţiilor depuse în faţa judecătorului de cameră preliminară de la prima instanţă, inculpaţii au mai invocat „o vădită lipsă de loialitate a administrării probei”.

Fără a mai fi necesară efectuarea unor precizări suplimentare, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar va cita conţinutul art. 101 C.proc.pen. având denumirea marginală „Principiul loialităţii administrării probelor”

 „(1) Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe.

 (2) Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.

 (3) Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.”

4) Referitor la nelegalitatea Ordonanţei din 20.01.2016 de autorizare provizorie a măsurilor de supraveghere tehnică şi a încheierii penale nr. 28/S/23.01.2016 de confirmare a măsurii dispuse s-a argumentat faptul că au fost încălcate prevederile art. 141 al. 1 C.propc.pen. întrucât la emiterea ordonanţei nu a fost îndeplinită condiţia urgenţei. S-a arătat că, ordonanţa a fost întocmită la data de 20.01.2016 ora 18.00, deşi mandatele de percheziţie fuseseră emise în data de 18.01.2016 prin încheierea penală nr. 18/S/18.01.2016. În aceste condiţii, procurorul cunoştea de 2 zile despre faptul că s-a dispus emiterea de mandate de percheziţie în cauză, însă nu a solicitat judecătorului de drepturi şi libertăţi autorizarea măsurilor de supraveghere tehnică, ci a aşteptat până în ziua anterioară percheziţiilor, la ora 18.00 pentru a invoca o pretinsă stare de urgenţă. De altfel, în cursul urmăririi penale, procurorul de caz a solicitat şi a obţinut în aceeaşi zi prelungirea mandatelor de supraveghere tehnică urmând procedura obişnuită.

S-a apreciat că ordonanţa de autorizare provizorie a măsurilor de supraveghere tehnică este lovită de sancţiunea nulităţii în condiţiile art. 282 C.proc.pen.. De asemenea, încheierea nr. 28/S/23.01.2016 emisă de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Mureş este contrară legii fiindcă nu se poate confirma un act lipsit de legalitate. Vătămarea procesuală este clară în opinia inculpaţilor, având în vedere că a existat o ingerinţă nepermisă în viaţa privată a lor, drept fundamental garantat de art. 26 al. 1 din Constituţie şi art. 8 din Convenţia CEDO.

Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar constată faptul că, prin încheierea penală nr. 28/S/23.01.2016 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Mureş în dosarul nr. 144/102/2015 (filele 230-238 vol. II d.u.p.) s-a dispus în baza art. 141 al. 6 C.proc.pen. infirmarea măsurii luate de procuror, respectiv Ordonanţa din data de 20.01.2016 dată în dosarul penal nr. 129/P/2015 prin care s-a autorizat provizoriu pe o perioadă de 48 de ore, de la data de 21.01.2016 ora 7.00 până la data de 23.01.2016 ora 7.00 interceptarea, localizarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor telefonice şi totodată s-a dispus distrugerea probelor obţinute în temeiul Ordonanţei din data de 20.01.2016 dată în dosarul de urmărire penală nr. 129/P/2015.

Procesul-verbal de distrugere din data de 2.02.2016 se află la fila 239 vol. II d.u.p..

În condiţiile în care aceste probe nu mai există, orice analiză suplimentară este de prisos.

5) În susţinerea contestaţiei s-a mai invocat nelegalitatea modului de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică prin prisma Deciziei nr. 51/16.02.2016 a Curţii Constituţionale a României.

S-a susţinut că, în conţinutul Deciziei nr. 51/2016 Curtea Constituţională a indicat nulitatea ca sancţiunea care intervine în cazul constatării existenţei la dosar a unor materiale de supraveghere tehnică efectuate de alte organe decât cele limitativ prevăzute de art. 55 al. 1 C.proc.pen..

În opinia petenţilor, din conţinutul Deciziei nr. 51/2016 rezultă fără urmă de dubiu o vătămare procesuală de natură a atrage aplicarea acestei sancţiuni. Se mai susţine că în considerentele deciziei amintite s-a statuat că efectuarea de interceptări de către un organ care nu are calitatea de organ de cercetare penală este de natură a produce o serie de încălcări grave a drepturilor persoanelor interceptate, motiv pentru care constatarea nulităţii acestor acte este iminentă. S-a mai considerat că, chiar dacă în momentul în care a fost realizată supravegherea tehnică textul art. 142 al. 1 C.proc.pen. nu era declarat neconstituţional, Decizia nr. 51/2006 se aplică în măsura în care cauza este pe rolul instanţelor de judecată.

Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control a facut trimitere la conţinutul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/16.02.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 190/14.03.2016 (disponibilă şi pe https://www.ccr.ro/files/products/Decizie_51_2016.pdf). O lectură atentă ar fi permis constatarea că instanţa de for constituţional vorbeşte de sancţiunea nulităţii în cadrul unor considerente de ordin general referitoare la înţelesul noţiunilor de „probă”, „mijloc de probă” şi „procedeu probator”. În paragraful 31 al deciziei, Curtea Constituțională clarifică raportul dintre sancţiunea procesuală a excluderii şi cea a nulităţii precizând că „art.102 alin.(2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin.(3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art.102 alin.(3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă.” Se subliniază astfel caracterul mediat al sancţiunii excluderii care operează numai în privinţa probelor, în măsura în care se constată incidenţa nulităţii absolute sau relative a actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care a fost administrată.

Raportând aceste consideraţii teoretice la prezenta cauză, ajungem la concluzia că nu se poate dispune excluderea probelor constând în interceptările convorbirilor telefonice şi ambientale decât în măsura în care se constată incidenţa unei nulităţi relative sau absolute a actelor prin care s-a dispus sau autorizat administrarea acestora ori prin care proba a fost administrată.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 51/16.02.2016 a fost abrogată, în fapt, o normă prin care era atribuită şi organelor specializate ale statului competenţa de a efectua activităţi de supraveghere tehnică. Potrivit art. 147 al. 4 din Constituţia României, de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. În toată perioada cât un act normativ este în vigoare, el se bucură de prezumţia de constituţionalitate şi produce efecte juridice. În aceeaşi ordine de idei, activitatea legii procesual penale presupune că dispoziţiile de procedură trebuie respectate pe toate perioada cât acestea sunt în vigoare.

Prin considerentele Deciziei nr. 51/2016 nu se schimbă şi nici nu pot schimba prevederile legii fundamentale şi nici consecinţele principiului activităţii legii procesual penale. Practic, la art. 52, instanţa de contencios constituţional recunoaşte competenţa instanţelor de judecată de a analiza valabilitatea probelor constând în interceptările convorbirilor şi comunicaţiilor telefonice prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în materie şi la raţiunile pentru care a fost declarat neconstituţional art. 142 al. 1 teza finală C.proc.pen.

În cauză, interceptarea convorbirilor telefonice a fost efectuată de SRI. Acest organ era competent din punct de vedere material să efectueze activităţi de supraveghere tehnică, la momentul când acestea au fost efectuate în prezenta cauză. Faptul că, ulterior, a fost lipsită de efect (ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale) dispoziţia legală care le atribuia această competenţă nu are relevanţă în prezenta cauză, deoarece legalitatea unui act de procedură se raportează la prevederile legale în vigoare la momentul realizării lui.

În concluzie, Decizia Curţii Constituţionale nu determină, prin ea însăşi, incidenţa prevederilor art. 282 C.proc.pen. în cazul interceptărilor deja efectuate cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acea dată.

În cauză nu a putut fi identificată nicio încălcare a prevederilor legale în vigoare în procedura emiterii mandatelor de supraveghere tehnică sau a punerii lor în executare. De altfel, nici petenţii nu au invocat vreo astfel de încălcare. Ca atare, lipseşte prima condiţie pentru incidenţa sancţiunii nulităţii, anume încălcarea unei dispoziţii legale.

Prin concluziile scrise, inculpaţii Ș.I. şi O.I.T. au mai invocat „o serie de încălcări grave ale drepturilor persoanelor interceptate”, presupus a rezulta din motivarea deciziei Curţii Constituţionale. În lipsa unei detalieri a conţinutului presupuselor încălcări, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar se va referi la încălcarea dreptului la viaţă privată prevăzut de art. 8 Conv. CEDO ca urmare a efectuării interceptărilor de către SRI.

Trebuie subliniat faptul că interceptarea convorbirilor telefonice a fost efectuată în baza mandatului de supraveghere tehnică emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi după verificarea condiţiilor prevăzute de art. 139-140 C.proc.pen.. Nu s-a invocat niciun aspect de nelegalitate legat de procedura emiterii mandatului de supraveghere tehnică. Nu s-a contestat nici autenticitatea interceptărilor şi nici conţinutul comunicaţiilor înregistrate. De altfel, lectura atentă a Deciziei nr. 51/16.02.2016 relevă că instanţa de contencios constituţional nu a declarat neconstituţional art. 142 al. 1 teza finală C.proc.pen. întrucât ar fi contrar art. 8 din Conv. CEDO, ci pentru că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” nu era suficient de clară şi previzibilă pentru a putea determina în concret organele competente să desfăşoare activitatea de supraveghere tehnică.

În concluzie, şi acest argument va fi respins ca nefondat.

6) O ultimă excepţie invocată de inculpaţi priveşte neregularitatea actului de sesizare a instanţei.  S-a criticat omisiunea reprezentantului Ministerului Public de a indica atribuţia fiecărui inculpat din fişa postului în temeiul căreia s-ar fi luat hotărârea de deviere a conductelor de aducţiune la sondele 131, 154 şi 186 Mureş şi dacă această hotărâre reprezintă o neîndeplinire a atribuţiei sau o îndeplinire defectuoasă. S-a mai subliniat faptul că nicăieri în cuprinsul rechizitoriului nu se analizează în raport cu fiecare dintre inculpaţi dacă sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în raport cu fiecare dintre neregulile menţionare în actul de sesizare.

În cuprinsul încheierii penale atacate s-a sesizat în mod corect faptul că obiecţiunile formulate de inculpaţi se referă mai degrabă la temeinicia acuzaţiei şi nu la neregularitatea actului de sesizare.

Pentru toate aceste motive, contestaţiile formulate de inculpaţii Ș.I. şi O.I.T. vor fi respinse ca nefondate în temeiul art. 4251 al. 7 pct. 1 lit. b) C.proc.pen..

III. Cu privire la contestaţia formulată de inculpatul M. E.V.

Inculpatul a solicitat excluderea a mai multor probe nelegal administrate şi sancţionarea, conform art. 282 C.proc.pen. a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii procesual penale, ca urmare a:

1. Nerespectării dispoziţiilor privind corecta sesizare a Parchetului, cu consecinţa nelegalei învestiri a D.N.A. - Serviciul Teritorial Târgu Mureş, concretizată în lipsa de valabilitate a procesului-verbul de sesizare din oficiu, întocmit la 07.09.2015 de către Direcţia Naţională Anticorupție - Serviciul Teritorial Târgu Mureş, întrucât conţinutul său este viciat ca urmare a lipsei acelor dispoziţii minimale pretinse de art. 292 C.proc.pen., art. 199 al. 1 şi 2 C.proc.pen., coroborat cu art. 288 al. 1 C.proc.pen.

2. Nerespectării prevederilor art. 305 al. 2 C.proc.pen. privind conţinutul ordonanţei din 08.09.2015, prin care s-a dispus începerea urmăririi penale in rem în dosar nr. 129/P/2015 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Târgu Mureş

3. Încălcării dreptului la apărare recunoscut în favoarea sa de art. 10 al. 5 C.proc.pen. coroborat cu art. 92 al. 1 C.proc.pen. şi garantat de art. 24 din Constituţia României, respectiv art. 6 paragraful 3 lit. b - d din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât a constatat efectuarea în mare parte a unor acte de urmărire penală, în condiţiile în care s-a dispus doar începerea urmăririi penale in rem (fără a se face şi aplicarea art. 305 al. 3 C.proc.pen., respectiv a-i conferi calitatea de suspect, pentru a-şi putea exercita efectiv dreptul la apărare garantat prin lege

Urmare a acestui fapt a arătat că nu i s-a conferit în timp util calitatea de suspect, astfel că, timp de aproape patru luni nu a fost în măsură să participe, prin apărători aleşi, la audierea martorilor sau a suspecţilor audiaţi în intervalul 08.09.2015 - 27.01.2016, motiv pentru care în temeiul art. 346 al. 4 C.proc.pen. a solicitat să se dispună excluderea probelor testimoniale ca fiind nelegal administrate, cu consecinţa neluării lor în considerare la judecarea cauzei.

4. Nerespectării prevederilor art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002, referitor la competenţa exclusivă a procurorului din cadrul D.N.A. – Serviciul Teritorial Târgu Mureş de efectuare a urmăririi penale în prezenta cauză, în sensul nelegalei delegări a ofiţerilor de poliţie judiciară de a efectua anumite acte de procedură penală în condiţiile art. 201 al. 1 C.proc.pen.

5. Greşitei dispuneri a efectuării, în cursul urmăririi penale, a unui raport de constatare tehnico - ştiinţifică efectuat de specialistul din cadrul D.N.A. – Serviciul Teritorial Târgu Mureş în vederea stabilirii presupusului prejudiciu produs în prezenta cauză penală

6. Nulităţii relative a unor probe şi acte procedurale efectuate în cauză, ca urmare a implicării în prezenta cauză penală, în condiţiile art. 142 al. 1 C.proc.pen., a unor organe specializate ale statului, care nu aveau calitatea de organ de cercetare ale poliţiei judiciare, conform art. 55 al. 1 lit. b) C.proc.pen..

După unele considerente legate de procedura de cameră preliminară a arătat că, în ceea ce-l privește apreciază că sunt îndeplinite cele trei condiţii cumulative prevăzute de art. 282 al. 1 şi 2 C.proc.pen. şi anume:

a) Prin nerespectarea cerinţei legale i s-a adus o vătămare drepturilor.

b) Vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

c) Termenul peremptoriu în care trebuie invocată nulitatea relativă, prevăzut de art. 344 al. 2 teza finală C.proc.pen..

1)În legătură cu excepţia nerespectării dispoziţiilor procesual penale referitoare la corecta sesizare a DNA – Serviciul Teritorial Târgu Mureş privind pe inculpatul M.E.V. cu consecinţa nelegalei investiri a Parchetului în dosarul nr. 129/P/2015 s-a criticat inexistenţa unei descrieri amănunţite a celor constatate personal de procurorul care a întocmit acest act de sesizare din oficiu. S-a menţionat că art. 199 C.proc.pen., în primul alineat, stabileşte la modul imperativ condiţiile de conţinut pe care trebuie să le îndeplinească procesul-verbal întocmit de Parchet pentru a produce efecte valabile, preluând în acest sens în mare parte dispoziţiile art. 91 C.proc.pen. anterior.

S-a apreciat că nu este legal să se „constate” o stare de fapt care s-a derulat anterior, fără măcar să se menţioneze în concret care sunt aceste informaţii, în ce modalitate s-au obţinut, pentru ca judecătorul de cameră preliminară să fie în măsură a aprecia dacă sunt dacă au fost respectate şi prevederile art. 199 al. 1 şi 2 C.proc.pen., respectiv art. 101 C.proc.pen. care consacră principiul loialităţii administrării probelor prevăzut de art. 102 C.proc.pen.. S-a menţionat că în acest „act de sesizare din oficiu” nu se regăseşte nicio constatare personală a procurorului de caz şi că nu există niciun act de sesizare valabil potrivit legii procesual penale, motiv pentru care s-a apreciat că în cauză a lipsit actul de sesizare prevăzut de lege, întrucât acest act de sesizare din oficiu nu îndeplineşte cerinţele de valabilitate impuse în mod obligatoriu unui act de sesizare.

Analizând argumentaţia dezvoltată de inculpatul M. E. V., prin apărător, cu privire la excepţia nelegalei sesizări a organului de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar a constatat faptul că se face confuzie între procesul-verbal ca şi act de sesizare a organului de urmărire penală şi procesul-verbal ca şi mijloc de probă.

Modalităţile de sesizare a organelor judiciare sunt reglementate în cap. II din Partea specială a Codului de procedură penală. Potrivit art. 292, inclus în acest capitol, organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârşit o infracţiune pe orice altă cale decât cele prevăzute la art. 289-291 şi încheie un proces-verbal în acest sens.

Pe de altă parte, procesul-verbal ca şi mijloc de probă este inclus în cap. XI („Înscrisurile”) din Titlul IV a Părţii generale a Codului de procedură penală, având denumirea marginală „Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii”.

Într-adevăr, procesul-verbal ca şi mijloc de probă trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 199 C.proc.pen.. Cu titlu exemplificativ, în această categorie se regăsesc procesele-verbale de percheziţie (art. 161 şi 168 al. 13 C.proc.pen.), procesele-verbale de cercetare la faţa locului sau de reconstituire (art. 195 C.proc.pen.) sau procesele-verbale de redare a activităţilor de supraveghere tehnică (art. 143 al. 1 C.proc.pen.).

Procesul-verbal ca şi act de sesizare din oficiu a organului de urmărire penală nu este un mijloc de probă, acest aspect rezultând cu puterea evidenţei din definiţia prevăzută la art. 198 al. 1 C.proc.pen. „Înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă, din conţinutul lor, rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.” Având o natură juridică diferită, procesului-verbal de sesizare din oficiu nu i se aplică prevederile art. 101 şi 102 C.proc.pen. care se referă la probe.

Legiuitorul nu a ataşat procesului-verbal de sesizare din oficiu condiţii de formă, cum a procedat în cazul plângerii (art. 289 al. 2 C.proc.pen.) sau denunţului (art. 290 al. 2 C.proc.pen. rap. la art. 289 al. 2 C.proc.pen.), acelaşi tratament juridic având şi sesizările făcute de persoane cu funcţii de conducere sau alte persoane (art. 291 C.proc.pen.). Or, în cazul în care nu există nicio condiţie de formă pentru redactarea procesului-verbal de sesizare din oficiu, întocmirea acestuia de către organul competent şi inserarea descrierii faptei sunt suficiente pentru valabilitatea sa.

2)Referitor la nerespectarea dispoziţiilor art. 305 al. 2 C.proc.pen. s-a susţinut că Ordonanţa din 8.09.2015 prin care s-a dispus începerea urmăririi penale in rem nu este motivată şi nu cuprinde descrierea concretă a faptei care face obiectul urmăririi penale. S-a invocat faptul că Ordonanţa preia conţinutul procesului-verbal de sesizare din oficiu întocmit cu o zi înainte, din moment ce nu se regăsesc decât o referire generică la presupuse fapte abuzive imputate directorului A.P. . Inculpatul, prin apărător, a apreciat că procurorul de caz avea obligaţia de a preciza explicit în această Ordonanţă nu numai circumstanţele de loc, timp în care s-ar fi realizat presupusele fapte penale şi în special pe ce suport probator se întemeiază Ordonanţa de începere a urmăririi penale in rem din 8.09.2015 întrucât au constatat inexistenţa acelor minime „indicii de săvârşire a unor infracţiuni”.

Potrivit art. 305 al. 2 C.proc.pen., ordonanţa de începere a urmăririi penale trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 286 al. 2 lit. a)-c) şi g) (denumirea Parchetului şi data emiterii; numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte; fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului; semnătura celui care a întocmit-o).

Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1969, în actuala reglementare nu mai există etapa actelor premergătoare. Din moment ce a fost sesizat/s-a sesizat în mod valabil, organul de urmărire penală este obligat să dispună începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. (art. 305 al. 1 C.proc.pen.) În filosofia noului Cod de procedură penală nu se mai pot administra probe în afara procesului penal care debutează cu începerea urmăririi penale cu privire la faptă. Din moment ce probele se administrează după începerea urmăririi penale, nu este posibil a se menţiona în cuprinsul Ordonanţei de începere a urmăririi penale „suportul probator” pe care se întemeiază cum pretinde inculpatul. Codul de procedură penală vorbeşte despre „probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală” în art. 305 al. 3, prin care se reglementează efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de suspect, care este un moment procesual distinct. În intervalul cuprins între începerea urmăririi penale cu privire la faptă şi efectuarea în continuare a urmăririi penale, organele de urmărire penală administrează probe pentru a cerceta existenţa faptei, identitatea făptuitorului şi incidenţa cazurilor prevăzute la art. 16 C.proc.pen., formularea unei acuzaţii faţă de o persoană putând interveni numai în condiţiile în care, din probele administrate, rezultă că aceasta a săvârşit fapta cercetată şi nu există vreun impediment la punerea în mişcare a acţiunii penale.

S-a constatat a fi nefondată şi critica inculpatului cu privire la identitatea de conţinut între procesul-verbal de sesizare din oficiu şi Ordonanţa de începere a urmăririi penale. Din moment ce organele de urmărire penală au s-au sesizat din oficiu cu privire la o anumită faptă, nu puteau să înceapă urmărirea penală cu privire la alta.

3) În legătură cu încălcarea dreptului la apărare recunoscut în favoarea inculpatului contestator, s-a precizat că, după începerea urmăririi penale in rem, înainte de conferirea calităţii de suspect lui M.E.V. şi implicit a drepturilor de a se apăra şi ca apărătorul ales să poată participa la administrarea probelor, au fost audiaţi un număr de 23 de martori. Mai mult, alţi 13 martori au fost audiaţi ulterior depunerii împuternicirii de către apărătorul ales al inculpatului contestator, fără a regăsi la dosar dovezi că s-a respectat dreptul acestuia de a participa la audieri. S-a considerat că audierea unui număr considerabil de martori în absenţa apărătorilor reprezintă o reală încălcare a dreptului la apărare şi o nesocotire a prevederilor art. 6 par. 3 lit. b) - d) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar va face mai întâi trimitere la considerentele expuse la pct. I din cadrul prezentei încheieri cu privire la aplicabilitatea rationae materiae a art. 6 Conv. CEDO. Se va reaminti apoi faptul că noul Cod de procedură penală acordă o mai mare importanţă formulării unei acuzaţii cu privire la persoană. De aceea, urmărirea penală este începută cu privire la faptă şi, numai în momentul în care probele administrate creează o suspiciune rezonabilă că o anumită persoană este vinovată de săvârşirea faptei pentru care se efectuează urmărirea penală, se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de acea persoană, care capătă calitatea de suspect.

Prin urmare, Codul de procedură penală nu numai că permite, dar obligă organele de urmărire penală să administreze probe în perioada cuprinsă între momentul începerii urmăririi penală şi momentul efectuării în continuarea a urmăririi penale faţă de o persoană.

Din analiza dosarului reiese că, faţă de M.E.V. s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale prin Ordonanţa nr. 129/P/2015 din data de 27.01.2016 (filele 7-13 vol. I d.u.p.). Înainte de prima audiere, suspectului i-au fost aduse la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile prevăzute de art. 83 şi 108 al. 2 C.proc.pen., după cum rezultă din procesul-verbal din data de 27.01.2016 (filele 109-110 vol. I d.u.p.).  Cu ocazia audierii sale în calitate de suspect, M.E.V. nu a fost asistat de apărător întrucât asistenţa juridică nu era obligatorie potrivit art. 90 C.proc.pen. iar la dosarul cauzei nu s-a regăsit vreo cerere cum că s-ar fi solicitat amânarea audierii pentru pregătirea apărării, deşi suspectul cunoştea acest drept, fiindu-i adus la cunoştinţă înainte de luarea declaraţiei. De altfel, nici nu s-a invocat vreo încălcare în acest sens. Prin Ordonanţa nr. 129/P/2015 din data de 27.01.2016 (filele 32-37 vol. I d.u.p.) s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de M.E.V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 al. 1 C.pen.. Calitatea de inculpat, fapta pentru care este cercetat, drepturile şi obligaţiile procesuale au fost aduse la cunoştinţa petentului, aspecte consemnate în procesul-verbal din data de 27.01.2016 (filele 115-116 vol. I d.u.p.).

Inculpatul M.E.V. a fost reţinut la data de 27.01.2016 ora 19.31 pentru o perioadă de 24 de ore (Ordonanţa din data de 27.01.2016 – filele 426-427 vol. I d.u.p.). Întrucât nu avea apărător ales, s-a dispus desemnarea unui apărător din oficiu (emiţându-se delegaţia de asistenţă juridică obligatorie nr. 4558/28.01.2016 –fila 362 vol. I d.u.p.), dna. avocat Grinea Rodica Dana asistând la audierea inculpatului. (filele 117-118 vol. I d.u.p.)

La dosarul cauzei se regăseşte şi împuternicirea nr. 0112678/2016 depusă de Cabinet de avocat Boilă Lacrima-Rodica prin care se atestă calitatea d-nei avocat de apărător ales al inculpatului M. E. (fila 361 vol. I d.u.p.) În cuprinsul împuternicirii se menţionează că respectiva împuternicire s-a eliberat în baza contractului de asistenţă juridică nr. 0068678/28.01.2016.

Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar nu a regăsit la dosarul cauzei nicio cerere formulată de apărătorul ales al inculpatului M.E.V. prin care să solicite încunoştinţarea cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală, nicio cerere de studiere a dosarului sau de eliberare a unor copii după documentele cuprinse în el, nicio cerere de reaudiere a martorilor sau vreo altă cerere în probaţiune, cum s-a constatat în cazul inculpaţilor Ș.I. şi O.I. T.. În aceste condiţii, eventualele deficienţe în exercitarea dreptului la apărare sunt imputabile exclusiv inculpatului.

4) O altă excepţie invocată de inculpatul M.E.V. se referă la nelegala delegare a unor ofiţeri de poliţie judiciară prin ordonanţele procurorului de caz. În legătură cu acest aspect s-a invocat pe de o parte punerea în executare a mandatelor de percheziţie de către ofiţeri care nu fac parte din Serviciul Teritorial Mureş şi pe de altă parte transferarea prerogativelor procurorului către ofiţerii de poliţie judiciară prin omisiunea reprezentantului Ministerului Public de a indica martorii care urmează a fi audiaţi prin delegare, lăsând organele de cercetare penală să decidă care sunt persoanele a căror declaraţii pot fi utile cauzei şi să procedeze la audierea lor.

a)În opinia inculpatului, anumite acte de urmărire penală au fost efectuate fără ca unii dintre ofiţerii de poliţie judiciară să fie delegaţi în mod legal, cu respectarea prevederilor art. 201 C.proc.pen. şi respectiv art. 324 al. 3 C.proc.pen. rap. la art. 10 al. 3 din OUG nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, cu modificările ulterioare.

În concret, s-a precizat că la fila 256 din vol. 3 dosar urmărire penală se regăsește o Ordonanţă emisă în 20.01.2016 de procurorul de caz, prin care se deleagă mai mulţi ofiţeri de poliţie judiciară să pună în executare mandatele de percheziţie emise în baza încheierilor penale nr. 18/S din 18.01.2016 şi nr. 22/S din 19.01.2016 ale Tribunalul Mureş, inclusiv la domiciliul suspectului M. E. V.

Printre ofiţerii de poliţie delegaţi să pună în executare aceste mandate de percheziţie se regăsesc și ofiţeri care nu fac parte din Serviciul Teritorial Mureş, respectiv dl. cms. şef P. R., cms. şef C. M., scms. C. D. şi cms. P. R., care fac parte din D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj şi nicidecum nu sunt subordonaţi profesional procurorului de caz.

Este adevărat că în conformitate cu prevederile art. 59 al. 1 C.proc.pen. este posibilă extinderea competenţei teritoriale, ceea ce însă nu este cazul în speţă, deoarece nu ne aflăm în prezenţa unei prorogări de competenţă, atât timp cât acest dosar penal este instrumentat de D.N.A. – Serviciul Teritorial Târgu Mureş, iar actele de cercetare penală, în speţă percheziţiile domiciliare, au fost efectuate la locuinţele inculpaţilor, inclusiv în ce îl priveşte pe inculpatul M. E. V.

A arătat că la dosar nu există o dispoziţie de detaşare, temporară chiar, a acestor ofiţeri de poliţie judiciară la D.N.A. – Serviciul Teritorial Târgu Mureş.

Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar reaminteşte faptul că, potrivit art. 80 al. 1 din Legea nr. 304/2004 republicată, Direcţia Naţională Anticorupţie este specializată în combaterea infracţiunilor de corupţie, potrivit legii, îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României şi funcţionează pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Al. 2 al aceluiaşi articol prevede că Direcţia Naţională Anticorupţie se organizează ca structură autonomă în cadrul Ministerului Public şi este coordonată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie (în continuare DNA) se întinde pe întreg teritoriul ţării, nu are competenţă limitată ca Parchetele de pe lângă Judecătorii, Parchetele de pe lângă Tribunale şi Parchetele de pe lângă Curţile de Apel. În cazul acestor din urmă structuri, legea stabileşte clar circumscripţiile teritoriale care intră în raza lor de competenţă. Cu titlu de exemplu, prin HG nr. 337/1993 se stabilesc circumscripţiile judecătoriilor şi a Parchetelor de pe lângă Judecătorii, iar în anexele la Legea nr. 304/2004 se stabilesc localităţile de reşedinţă şi circumscripţiile Tribunalelor şi Curţilor de Apel. Dispoziţiile din anexele la Legea 304/2004 trebuie privite în corelare cu art. 89 al. 2 din acelaşi act normativ, potrivit căruia Parchetele au sediul în localităţile în care îşi au sediul instanţele pe lângă care funcţionează şi au aceeaşi circumscripţie cu acestea.

Conform art. 5 al. 2 şi 3 din OG nr. 43/2002, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie se pot înfiinţa servicii teritoriale, servicii, birouri şi alte compartimente de activitate, prin ordin al procurorului şef al acestei direcţii. Sediul serviciilor teritoriale şi circumscripţia acestora se stabilesc de procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de regulă, în localităţile în care îşi au sediul Parchetele de pe lângă Curţile de Apel şi în raport cu circumscripţia acestora. Fiind vorba de o înfiinţare opţională a birourilor şi serviciilor teritoriale prin ordin al procurorului-şef DNA, această împărţire este una cu caracter administrativ şi nu jurisdicţional şi nu poate afecta competenţa teritorială generală a DNA, care este stabilită prin lege.

În temeiul competenţei teritoriale generale, procurorii din cadrul DNA – Serviciul Teritorial Târgu Mureş pot efectua în mod valabil acte de urmărire penală la Constanţa sau Timişoara. Prin urmare, nu se pune problema extinderii competenţei teritoriale în astfel de situaţii, din moment ce competenţa teritorială a acestora este una generală.

Potrivit art. 10 al. 1 din OG nr. 43/2002, în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie funcţionează ofiţeri de poliţie, constituind poliţia judiciară a Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Analiza acestor prevederi legale ne conduce la concluzia că ofiţerii de poliţie judiciară sunt detaşaţi în cadrul structurii, nu în cadrul unităţilor administrative, cum sunt serviciile teritoriale, serviciile, birourile sau compartimentele de activitate. În consecinţă, şi competenţa teritorială a ofiţerilor din cadrul DNA este una generală.

Faţă de cele expuse mai sus, participarea ofiţerilor de poliţie menţionaţi de petent la efectuarea percheziţiilor domiciliare respectă prevederile legale.

b) Cu privire la cel de-al doilea aspect, petentul a învederat că a constatat cazuri în care procurorul nu a indicat care sunt martorii care urmează a fi audiaţi prin delegare, lăsând ofiţerilor de poliţie judiciară să decidă care sunt persoanele a căror declaraţii pot fi utile cauzei şi să procedeze direct la audierea lor, fapt ce constituie, în opinia sa, o nepermisă transferare a prerogativelor procurorului.

A precizat explicit că nu formulează obiecţiuni împotriva tuturor ordonanţelor prin care s-a dispus delegarea organului de cercetare a poliţiei judiciare, ci doar faţă de acele care le apreciază nelegale, respectiv:

- ordonanţa de delegare din 16.02.2016 (filele 323-331 vol. I dosar urmărire penală), prin care procurorul de caz a delegat ofiţerilor de poliţie judiciară, fără a preciza în concret numele acestora, prerogativele identificării bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor, printre care şi în ce îl priveşte pe inculpatul M. E. V., în vederea luării măsurii asigurătorii a sechestrului judiciar.

- ordonanţa de delegare din 01.02.2016 cu un conţinut similar, întrucât nici de această dată, Parchetul nu indică în mod expres decât faptul că dl. comisar şef C. M. este delegat să întocmească adrese către Primăria Târgu Mureş, Primăria comunei Sângeorgiu de Mureş, O.C.P.I Mureş şi Camera Notarilor Publici Mureş, fără a preciza limitele acestei delegări, respectiv ce probe se doresc a fi obţinute de Parchet prin aceste mijloace probatorii.

Urmare a acestor motive, consideră că acele acte de urmărire penală la care a făcut referire au fost efectuate nelegal de organele de poliţie judiciară şi Parchet în prezenta cauză şi se impune a fi excluse în conformitate cu dispoziţiile art. 346 al. 4 C.proc.pen. şi potrivit art. 346 al. 5 C.proc.pen. nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei.

Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar constată faptul că, prin Ordonanţa din data de 1.02.2016 (fila 556 vol. I d.u.p.) s-a dispus în temeiul art. 324 al. 3 C.proc.pen. delegarea cms. Şef Crişan Mircea în vederea efectuării următoarelor acte de urmărire penală:

- întocmirea de adrese către Primăria mun. Târgu Mureş, Primăria com. Sângeorgiu de Mureş, O.C.P.I. Mureş, Camera Notarilor Publici Mureş

-stabilirea valorii bunurilor identificate.

În cuprinsul Ordonanţei, reprezentantul Ministerului Public motivează faptul că, prin infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută şi pedepsită de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 al. 1 C.pen. s-a cauzat un prejudiciu de aproximativ 100.000 euro. În vederea luării măsurilor asigurătorii, se impune efectuarea prin delegarea ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul DNA – ST Târgu Mureş a unor acte de urmărire penală pentru a stabili bunurile mobile şi imobile pe care le deţin inculpaţii şi evaluarea acestora.

Prin urmare, în cuprinsul actului procedural contestat se detaliază atât limitele delegării (efectuarea adreselor către instituţiile menţionate) cât şi scopul acesteia (luarea măsurilor asigurătorii).

Prin Ordonanţa din data de 16.02.2016 (filele 323-331 vol. I d.u.p.) s-a dispus

În temeiul art. 249 al. 1, 2, 5 C.proc.pen. rap. la art. 20 din Legea nr. 78/2000, art. 251 C.proc.pen., art. 324 al. 3 C.proc.pen., art. 253 al. 3, 4 şi 5 C.proc.pen.

1. Luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra:

a) imobilului situat în xxx, compus din 1.881 mp teren intravilan – categoria de folosinţă curţi construcţii (nr. cadastral 432, nr. topografic 1841) şi o casă de locuit S+P+M din cărămidă acoperită cu ţiglă compusă din: - la subsol: 1 casa scării, 1 cămară, 1 saună, 1 hol, 1 baie, 1 centrală şi spălătorie, 1 bucătărie, 1 sală hobby şi 1 adăpost; la parter: - 1 garaj, 1 casa scării, 1 bucătărie, 1 cămară, 1 hol, 1 baie, 1 sufragerie, 1 cameră de zi, 1 dormitor, 1 terasă; la mansardă: - 4 camere, 3 băi, 3 holuri, 1 casa scării (nr. cadastral 432 – C.1, nr. topografic 1841), înscris în CF nr. xxx - valoarea impozabilă de 462.275 lei - aparţinând inculpatului A.P.  (în cotă de 1/1 împreună cu A. I.), până la concurenţa sumei de 160.649,06 lei, reprezentând valoarea pagubei produsă prin săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13 din Legea 78/2000 rap. la art. 297 al. l Cod penal, reţinută în sarcina inculpatului A.P. ;

b) imobilului (apartament) situat în mun. Târgu Mureş, xxx. Mureş, nr. topo. xxx, compus din 3 camere şi dependinţe - valoare impozabilă de 254058 lei - aparţinând inculpatului Ș.I. (în cotă 1/1 împreună cu ŞI), până la concurenţa sumei de 160.649,06 lei, reprezentând valoarea pagubei produsă prin săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea 78/2000 rap. la art. 297 al. 1 Cod penal, reţinută în sarcina inculpatului Ş. l.;

c) terenului arabil extravilan în suprafaţă de 2426 mp situat în mun. Tg. Mureş, jud. Mureş, înscris în xxxx - evaluat la suma de 50.946 lei;

d) terenului arabil extravilan în suprafaţă de 335 mp situat în mun. xx xx evaluat la suma de 7.035 lei;

e) autoturismului marca VW Passat, serie motor 533998, nr. identificare 248220, capacitatea cilindrică 1896 dobândit în anul 2008 - evaluat la suma de 9.040 lei;

f) autoturismului marca Audi Q5, serie motor 153906, nr. identificare xxx, capacitatea cilindrică 1968 dobândit în anul 2015- evaluat la suma de 98.560 lei;

toate bunurile de la pct. c), d), e) şi f) aparţinând inculpatului O. I. (în cotă de 1/1 împreună cu O. L.) până la concurenţa sumei de 160.649,06 lei, reprezentând valoarea pagubei produsă prin săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea 78/2000 rap. la art. 297 al. 1 Cod penal, reţinută în sarcina inculpatului O.I.T..

g) imobilului (apartament) situat în mun. xxx - compus din 4 camere şi dependinţe + boxă, înscris în CF xxx - valoarea imposibilă de 246.554 lei - aparţinând inculpatului M.E.V.(în cotă de 1/1 împreună cu M. N.) până la concurenţa sumei de 160.649,06 lei, reprezentând valoarea pagubei produsă prin săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea 78/2000 rap. la art. 297 al. 1 Cod penal, reţinută în sarcina inculpatului M. E. V.;

2. Delegarea organelor de cercetare penală din cadrul D.N.A. - Serviciul Teritorial Tg. Mureş, în vederea solicitării organului competent notarea şi înscrierea ipotecară asupra bunurilor mobile şi imobile sechestrate, potrivit dispoziţiilor art. 253 al. 4 şi 5 C.proc.pen..

3. Aducerea la îndeplinire a măsurii asigurătorii instituite prin prezenta ordonanţă se face de organele de cercetare penală, potrivit dispoziţiilor art. 251, art. 252, art. 253 C.proc.pen..

Prin urmare, reprezentantul Ministerului Public nu a „delegat ofiţerilor de poliţie judiciară (…) prerogativele identificării bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor (…) în vederea luării măsurii asigurătorii a sechestrului judiciar” cum susţine petentul. Bunurile erau deja identificate, procurorul a luat el însuşi măsura sechestrului asigurător, delegând organelor de cercetare penală aducerea la îndeplinire a măsurilor prevăzute de art. 252 şi 254 C.proc.pen..

Din cuprinsul motivării contestaţiei rezultă că se face confuzie între luarea măsurii sechestrului asigurător în temeiul art. 249 C.proc.pen. şi art. 20 din Legea nr. 78/2000, care este un act procesual şi aducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii în temeiul art. 252-254 C.proc.pen. prin întocmirea procesului-verbal de sechestru (care conţine descrierea bunurilor sechestrate), notarea sau inscripţia ipotecară, poprirea, care sunt acte procedurale.

Dacă măsura procesuală este luată de procuror, conform art. 251 C.proc.pen. organele de cercetare penală (sau alte organe competente conform legii) sunt cele care aduc la îndeplinire ordonanţa sau încheierea de luare a sechestrului asigurător.

Respectarea prevederilor legale, astfel cum au fost detaliate, rezultă din însuşi dispozitivul Ordonanţei din data de 16.02.2016 în care reprezentantul Ministerului Public a indicat şi temeiul legal al fiecărei măsuri.

În ceea ce priveşte critica vizând omisiunea procurorului de a indica numele organului de urmărire penală care urmează a efectua actele, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar constată că aceasta nu are suport legal. Art. 201 C.proc.pen. nu prevede condiţii speciale pentru ordonanţa de delegare. Prin urmare, trebuie îndeplinite condiţiile generale de formă ale actului prin care e dispusă, anume dispoziţiile art. 286 al. 2 C.proc.pen.. Nicăieri nu se specifică faptul că este necesară menţionarea numelui organului de urmărire penală. Este suficientă indicarea calităţii acestuia pentru a se verifica condiţia prevăzută de art. 201 al. 1 C.proc.pen., anume că delegarea poate fi dată numai unui organ ierarhic inferior.

5) În ceea ce priveşte nelegala efectuare în cursul urmăririi penale a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, executat de specialistul din cadrul D.N.A. – Serviciul Teritorial Târgu Mureş în vederea stabilirii presupusului prejudiciu produs în prezenta cauză penală, petentul a considerat că Parchetul s-a subrogat în drepturile procesuale ale unei prezumtive părţi civile, sau mai exact în efectiva asumare de către D.N.A. – Serviciul Teritorial Târgu Mureş a tuturor prerogativelor ce revin exclusiv persoanei juridice care ar îl trebui să precizeze dacă se constituie sau nu parte civilă în cauză, în condiţiile în care Parchetul nu are nici cea mai mică competenţă de a exercita din oficiu, acţiunea civilă în prezenta cauză, nefiind întrunite niciunul din cazurile prevăzute de art. 19 al. 3 C.proc.pen..

A apreciat că în aceste condiţii în mod vădit nelegal, prin Ordonanţa din 21.02.2016, procurorul de caz practic a dispus o completare a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică efectuat anterior de specialistul din cadrul aceluiaşi Serviciu teritorial, procedură care nu este prevăzută de actualul C.proc.pen..

În aceste condiţii, a apreciat că nu au fost respectate dispoziţiile art. 172 al. 9 C.proc.pen., potrivit cărora administrarea acestui mijloc probator, respectiv a unei constatări tehnico-ştiinţifice nu se poate dispune în cursul urmăririi penale decât atunci „când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt, ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei”.

În motivarea contestaţiei, petentul a considerat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 172 al. 1 C.proc.pen. în cauză trebuia în mod obligatoriu ca procurorul de caz să dispună efectuarea unei expertize, mijloc de probă ştiinţific, care s-ar fi impus cu necesitate „pentru constatarea, clarificarea, sau evaluarea unor fapte ori împrejurări” ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în acuza dedusă judecăţii.

Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar a reamintit faptul că de esenţa infracţiunii prevăzute de art. 297 C.pen. sau a variantei sale agravate, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 C.pen. este cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau juridice. În absenţa acestei urmări imediate, fapta nu întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni, ceea ce face incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut la art. 16 lit. b) teza I C.proc.pen..

Prin urmare, procurorul a clarificat întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii cercetate. Persoana vătămată este cea care poate decide ulterior, în condiţiile art. 20 C.proc.pen., dacă doreşte să formuleze pretenţii civile faţă de inculpaţi şi să exercite acţiunea civilă în cadrul procesului penal, sau separat, în faţa instanţei civile. În acest sens s-a considerat cu totul eronat de către petent faptul că Parchetul a exercitat acţiunea civilă în numele R. S.A.. Trebuie făcută o distincţie foarte clară între noţiunile de „stabilire a prejudiciului/pagubei” (care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii cercetate) şi „exercitarea acţiunii civile” care are drept finalitate angajarea răspunderii civile delictuale a persoanelor responsabile de producerea prejudiciului şi obligarea lor la reparaţie.

În ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 172 al. 9 C.proc.pen., judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar va face trimitere la considerentele expuse la pct. II.4), pe care nu le va mai relua.

Totodată, subliniem faptul că nu există o obligaţie în sarcina organelor de urmărire penală de a dispune efectuarea unei expertize tehnico-ştiinţifice, chiar în condiţiile în care inculpatul ar fi solicitat efectuarea uneia. Oportunitatea administrării acestui mijloc de probă trebuie examinată de către organul judiciar prin prisma criteriilor prevăzute la art. 100 C.proc.pen.. În acest sens sunt şi considerentele deciziei de inadmisibilitate din data de 22.09.2015 din cauza Borcea contra România (cauza nr. 55959/14). În paragraful 48 Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte că noţiunea de „proces echitabil” nu impune în mod obligatoriu unui tribunal să dispună efectuarea unei expertize pentru simplul fapt că o parte a cerut-o. Revine jurisdicțiilor interne sarcina de a decide cu privire la pertinenţa acesteia. În cauza supusă analizei, Curtea de Apel a explicat pe larg de ce considera că o expertiză contabilă nu era necesară în speţă.

Prin urmare, dacă solicitarea de efectuare a unei expertize poate fi respinsă motivat în cursul judecăţii, fără a fi afectată echitatea procedurilor, cu atât mai mult această constatare este valabilă şi în cazul urmăririi penale, mai ales în condiţiile în care art. 6 din Conv. CEDO nu este aplicabil acestei faze.

De remarcat este împrejurarea că inculpatul M.E.V. nici măcar nu a solicitat efectuarea unei expertize în cursul urmăririi penale, cum a fost cazul inculpaţilor Ș.I. şi O.I.T..

6) Argumentele care conduc la respingerea ca nefondată a excepţiei vizând nulitatea relativă a unor probe rezultând din interceptarea unor convorbiri telefonice cu concursul SRI în condiţii nelegale, în considerarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51/2016 au fost dezvoltate pe larg la pct. II.5) din cadrul prezentei încheieri şi nu vor mai fi reluate.

Pentru toate aceste motive, contestaţia formulată de inculpatul M.E.V. a fost respinsă ca nefondată în temeiul art. 4251 al. 7 pct. 1 lit. b) C.proc.pen..

Cu privire la cheltuielile judiciare

Potrivit art. 275 al. 2 C.proc.pen. în cazul declarării unei contestaţii, cheltuielile judiciare sunt suportate de persoana căreia i s-a respins contestaţia. Întrucât contestaţiile formulate de inculpaţii Ș.I., O.I.T. şi M.E.V. au fost respinse ca nefondate, fiecare dintre aceştia au fost obligați la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Domenii speta

Spete similare