Litigii cu profesioniști. Măsură asiguratorie (sechestru). Condiții de admisibilitate.

Nelegalitatea adăugării unei condiții proprii unei ale ipoteze prevăzute de Codul de procedură civilă. Neafectarea dreptului de proprietate codevălmaș. Posibilitatea formulării unei acțiuni revocatorii nu anihilează posibilitatea instituirii măsurii asiguratorii

-Codul de procedură civilă, art. 953 alin. 2

Potrivit dispoziţiilor legale care au reprezentat fundamentul cererii (art. 953 alin. 2 Cod proc.civ.), se poate solicita încuviinţarea sechestrul în situația în care creditorul nu deţine o creanţă constatată în scris, ci doar dovedeşte că a intentat acţiune prin care se urmăreşte recunoaşterea dreptului de creanţă şi face dovada consemnării unei cauţiuni de jumătate din valoarea afirmativei creanţe. În consecință, susţinerea că, pe lângă condiţiile de admisibilitate, ar trebui să se reţină, din partea afirmativului debitor, şi o conduită care să fie în defavoarea afirmativului creditorului, nu poate fi primită - o astfel de condiţie fiind avută în vedere de legiuitor doar în situaţia prevăzută de art. 953 alin. 3 Cod proc.civ.

Sechestrul asigurator reprezintă o măsură de indisponibilizare a bunurilor debitorului, până la finalizarea procesului, în scopul de a garanta creditorului posibilitatea de a-şi realiza creanţa ce se va recunoaşte prin hotărârea judecătorească din dosarul de fond. Prin raportare la natura măsurii, aceasta nu afectează dreptul de proprietate al codevălmaşului (soţia), ci are ca scop împiedicarea înstrăinării bunurilor, în dauna creditorului, în vederea asigurării unei eventuale executări silite. În plus, art. 353 Cod civil interzice doar urmărirea bunurilor comune de către creditorii personali ai unuia dintre soţi, iar nu şi indisponibilizarea acestora.

Posibilitatea formulării unei eventuale acţiuni revocatorii, în cazul încheierii unor acte de dispoziţie frauduloase cu privire la bunurile imobile asupra cărora s-a încuviinţat sechestrul asigurător, nu este un aspect care să conducă la reformarea hotărârii atacate. Prin măsura asiguratorie dispusă se urmăreşte tocmai indisponibilizarea bunurilor supuse sechestrului, astfel încât apelanţii să nu poată fi înstrăinate sau grevate, tocmai pentru a asigura creditoarea că, în situaţia în care va obţine o hotărâre judecătorească de recunoaştere a creanţei, va putea să pună în executare acea hotărâre şi, deci, să-şi satisfacă creanţa. A invoca posibilitatea creditoarei de a formula o eventuală acţiunea revocatorie înseamnă a lipsi de efecte juridice procedura sechestrului asigurător. În plus, prin măsura asiguratorie se tinde (şi) la prevenirea formulării de către creditor, în viitor şi în situaţia în care va obţine recunoaşterea creanţei, a unei acţiuni revocatorii.

Prin sentinţa nr. 276/5 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosar nr. 387/1371/2016 s-a admis cererea judiciară incidentală promovată de pretinsa creditoare Societatea „W. R.” SRL, prin juxtapunere la pretinşii debitori C. N. G., respectiv E. H. K.– cetăţean german şi, în consecinţă: s-a încuviinţat sechestrul asigurător al bunurilor imobile ale pretinsului debitor C. N. G., deţinute în comun cu soţia A. V.G.: 1. imobil (teren şi construcţii) situat în mun. Târnăveni, xxx, înscris în c.f. nr. xxx Tărnăveni, cu valoarea preţuită de pretinsa creditoare de 427.500,oo lei (echivalent a 94.579,oo euro); 2. imobil (apartament+garaj) situat în mun.Cluj-Napoca, xxx, înscris în c.f. xxx-C 1-U 2-Cluj Napoca, sub nr. cadastral xxx- C 1-U 2, cu valoarea preţuită de pretinsa creditoare de 236.962,oo lei (echivalent a 52.425,oo euro); 3. imobil (apartament+garaj) situat în mun. Cluj-Napoca, xxx, cu valoarea preţuită de pretinsa creditoare de 193.286,oo lei (echivalent a 42.762,o euro); 4.  imobil (apartament+garaj) situat în mun. Cluj-Napoca, xxx , cu valoarea preţuită de pretinsa creditoare de 261.640,oo lei (echivalent a 57.884,o euro) şi 5. imobil (apartament+garaj) situat în mun. Cluj-Napoca, xxx, cu valoarea preţuită de pretinsa creditoare de 236.962,oo lei (echivalent a 52.425,oo euro), până la concurenţa creanţei pretinse de 1.344.615,oo lei (echivalent a 297.4812,oo euro); s-a încuviinţat sechestrul asigurător al bunurilor mobile şi imobile ale pretinsului debitor E. H. K. deţinute de acesta în Germania, până la concurenţa valorii pretinsei creanţe de 1.344.615,oo lei (echivalent a 297.4812,oo euro); s-a constatat că pretinsa creditoare a constituit o cauţiune în cuantum de 672.307,5o lei, reprezentând jumătate din creanţa de 1.344.615,oo lei reclamată în contra pretinşilor debitori pe calea acţiunii din dosarul nr.374/1371/2016 la Tribunalul Specializat Mureş.

A reţinut că dispoziţiile art. 1559 Cod civil consfinţesc măsurile asigurătorii ca un mijloc de protecţie a drepturilor creditorului, iar art. 953 alin.2 Cod proc.civ. îndrituiesc ca acel pretins creditor ce opune o creanţă neconstatată prin vreun înscris, însă face dovada intentării unei acţiuni judiciare prin care urmăreşte recunoaşterea ei judiciară în contradictoriu cu pretinşii debitori, să acceseze posibilitatea de a fi încuviinţată măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile sau mobile ale preopinenţilor. Iar sub aspectul acestor condiţii, a reţinut că din probatoriul administrat rezultă îndeplinirea lor.

A subliniat că, în ceea ce priveşte măsura asiguratorie a popririi, legiuitorul doar a indicat obiectul unei astfel de măsuri asigurătorii, cu privire la condiţiile de admisibilitate şi la regulile de procedură, a trimis interpretul legii la dispoziţiile art.953, respectiv ale art.954-959 Cod proc.civ. referitoare la măsura asiguratorie a sechestrului, astfel că a socotit îndeplinite condiţiile şi în ce priveşte măsura asiguratorie solicitată de pretinsa creditoare având ca obiect poprirea.

A subliniat că, dat fiind faptul că luarea unor măsuri asiguratorii ca mijloace de protecţie legală a pretinşilor creditori ar fi apte să producă prejudicii evidente drepturilor recunoscute pretinsului ori pretinşilor debitori, legiuitorul a instituit şi o obligaţie pe seama pretinsului creditor, aceea de a constitui o cauţiune, obligaţie la care pretinsa creditoare s-a şi conformat.

În continuare, a observat că legiuitorul nu îi pretinde unui asemenea creditor să individualizeze bunurile asupra cărora solicită să se înfiinţeze măsura asiguratorie a sechestrului, dar nici nu îl împiedică în vreun fel a o face, astfel că a apreciat că individualizarea în cauză a bunurilor imobile ce aparţin pretinsului debitor C. N. G., în modalitatea dreptului de proprietate comună cu soţia acestuia, nu este aptă să împiedice încuviinţarea respectivei măsuri asigurătorii. Aspectele ce ţin în concret de executarea măsurii sechestrului asigurător sunt date de legiuitor în sarcina executorului judecătoresc, astfel că solicitarea pretinsei creditoare de înscriere a măsurii sechestrului asigurător asupra imobilelor individualizate ale pretinsului debitor în cartea funciară, în caz de încuviinţare de către judecătorul învestit cu această cerere judiciară incidentală, apare ca fiind lipsită de interes actual. Iar în cazul în care ar avea nemulţumiri legate de modul de aducere la îndeplinire a măsurii sechestrului, a arătat remediul judiciar pus la îndemână de legiuitor este contestaţia la executare. A mai reţinut că o astfel de solicitare pare să fie şi inadmisibilă şi pentru că, nefiind încă în discuţie vreo executare a unui titlu executoriu, judecătorul pricinii ar fi în situaţia de a da o dispoziţie general obligatorie, exclusă din economia dispoziţiunilor art.5 alin.4 Cod proc.civ.

Pentru aceste considerente, a admis cererea.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel atât intimatul G. C. – N., cât și intimatul E. H. K., fiecare solicitând admiterea acestora, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii cererii formulate de petenta W.

În motivarea celor două apeluri s-a arătat că instanţa de fond a admis, fără citarea părţilor şi fără posibilitatea apelanţilor de a formula apărări, cererea de instituire a măsurii sechestrului asigurător, atât asupra bunurilor apelantului G. C. – N. şi ale soţiei acestuia, cât şi asupra unor bunuri neidentificate ale apelantului E. H. K., până la concurenţa pretinsei creanţe în cuantum de 1.344.615 lei.

Au arătat că, deşi ambii apelanţi au deţinut calitatea de administratori în cadrul W. până la data de 20.04.2016 şi le-a fost imputată în mod abuziv săvârşirea unor fapte în cuantumul sumei solicitate în dosarul de atragerea răspunderii, intimata nu deţine nici o creanţă împotriva lor.

Suma imputată rezultă în urma unui control al Administraţiei Fondului Pentru Mediu la intimată, aceasta fiind unicul debitor al autorităţilor Statului Român.

Astfel, prin hotărârea atacată a fost legitimat comportamentul abuziv şi pur şicanatoriu al intimatei, fiind instituit un sechestru asigurător în lipsa unei creanţe, cu o vădită încălcare a dreptului de proprietate al soţiei apelantului G. C. – N., cu toate că intimata deţine o poliţă de asigurare de răspundere profesională pentru suma de 10 milioane de euro, încheiată chiar de asociatul unic, care a început aceste demersuri.

Prima instanţă s-a rezumat la o abordare rigidă a dispoziţiilor art. 953 Cod proc.civ., verificând exclusiv condiţiile extrinseci cererii de instituire a unui măsuri asigurătorii, nesocotind finalitatea urmărită de legiuitor prin reglementarea instituţiei sechestrului asigurător. Or, în această modalitate, prima instanţă a schimbat integral scopul instituirii măsurii sechestrului asigurător, într-o veritabilă sancţiune dispusă împotriva apelanţilor și a soţiei apelantului G. C. – N., terţ de raportul juridic dedus judecăţii.

Au arătat că prin hotărârea atacată au fost indisponibilizate numeroase bunuri aflate în proprietatea apelantului G.C. – N. şi a soţiei acestuia, fapt care constituie o veritabilă ingerinţă în dreptul de proprietate al unui terţ, fiind încălcat art. 1 Protocolul 1 CEDO şi art. 44 din Constituţie.

Au făcut referire la Decizia din 17.12.2015 a Curţii Constituţionale care a reţinut, în materie penală, că hotărârile privind instituirea de măsuri asigurătorii trebuie să cuprindă motive privind necesitatea instituirii acestora. Or, în cazul dedus judecăţii, prima instanţă a interpretat rigid dispoziţiile Codului de procedură civilă, rezumându-se la simpla verificare a condiţiilor extrinseci acţiunii (plata cauţiunii, formularea unei acţiuni în atragerea răspunderii), nefiind justificată necesitatea luării unei astfel de măsuri.

În plus, prima instanţă a încălcat şi caracterul intuitu personae al răspunderii civile, fără a exista o excepţie prevăzută de lege, fiind sechestrate şi bunuri aflate în patrimoniul unui terţ.

Apelanţii au arătat că sechestrul asigurător nu constituie o măsură de executare silită a debitorului, ci o măsură de prevedere şi de conservare dispusă în favoarea creditorului diligent, iar dreptul de proprietate îi oferă titularului său atributul de a dispune liber şi neîngrădit de bunul său. Aşadar, luarea măsurii sechestrului asigurător trebuie să aibă caracter extraordinar şi poate fi luată doar atunci când această măsură este justificată şi pe fond, de împrejurările cauzei, principiu consacrat şi de Curtea Constituţională în hotărârea amintită.

Au subliniat că nu orice creanţă invocată de creditor şi care face obiectul unei acţiuni în justiţie deschide vocaţia creditorului la o cerere legitimă de încuviinţare a măsurii sechestrului asigurător, ci condiţiile de admisibilitate trebuie dublate de elemente ale stării de fapt care să justifice luarea acestei măsuri extraordinare. Aşadar, pentru ca un creditor să aibă acces la măsura sechestrului asigurător, este necesar ca debitorul să aibă o conduită defavorabilă creditorului, de exemplu ca acesta să micşoreze, prin fapta sa, asigurările date creditorului sau să nu dea asigurările promise, ori să existe pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, să îşi ascundă sau să îşi risipească averea. O asemenea conduită trebuie justificată şi dovedită de creditor, doar în acest mod este posibilă evitarea unui abuz de drept din partea creditorului.

Or, intimata doar a depus pe rolul Tribunalului Comercial Mureş o acţiune în atragerea răspunderii pentru o sumă care trebuie achitată de societate către Administraţia Fondului pentru Mediu, ca urmare a neachitării de către petenta W. a contribuţiei de 2 lei/kg pentru obiectivele stabilite pentru deşeuri din ambalaje prevăzute de OUG 196/2005. Fără a antama fondul, se poate constata cu uşurinţă vădita netemeinicie a unei astfel de acţiuni, din moment ce, indiferent de pretinsele fapte săvârşite de administratori, W. tot ar fi fost nevoită să achite anumite sume de bani către Administraţia Fondului pentru Mediu, care se scad din pretinsul prejudiciu a cărei acoperire o solicită intimata.

Ca o consecinţă, au opinat că suntem în prezenţa unui veritabil abuz de drept săvârşit de intimată şi legitimat de către instanţa de fond. Tribunalul nu a analizat în nici un fel cererea formulată de către intimată, rezumându-se la analiza condiţiilor extrinseci de admisibilitate, abordare care contravine flagrant cu raţiunea reglementării sechestrului asigurător (protecţie pentru creditor), fiind o ingerinţă nejustificată în drepturile fundamentale ale apelanţilor şi ale soţiei celui apelantului G.

Abuzul intimatei este cu atât mai evident cu cât a subevaluat bunurile apelantului G. C. – N., în ciuda faptului că s-a dispus sechestrarea tuturor bunurilor aflat în proprietatea apelantului E. H. K. pentru aceeaşi sumă de bani (deşi presupusa sumă este datorată în mod solidar) şi deşi a fost încheiată o poliţă de asigurare a răspunderii civile managerială.

Inexistenţa unei măsuri asigurătorii nu ar lipsi-o pe petentă de orice protecţie a drepturilor şi intereselor sale, întrucât aceasta poate recupera pretinsul prejudiciu de la asigurător, sau poate executa silit bunurile aflate în proprietatea apelanţilor, sau are deschisă calea acţiunii revocatorii, în cazul încheierii de către debitori a unor acte de dispoziţie frauduloase.

Au făcut referire la art. 15 şi art. 1353 din Codul civil şi au arătat că, exercitarea dreptului subiectiv civil de a solicita instanţei de judecată instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra activului patrimonial lor reprezintă un abuz de drept, apt să atragă răspunderea intimatei.

În continuare, au arătat că, în speţă caracterul şicanatoriu al cererii de instituire a măsurii sechestrului asigurător este dovedită şi de încheierea asigurării de răspundere managerială de asociatul unic al intimatei pentru suma de 10 milioane EURO, astfel că un pretins prejudiciu în cuantum de 250.000 EUR ar putea fi oricând acoperit de asigurător.

Şi din acest motiv nu se impunea instituirea unei măsuri asigurătorii, întrucât scopul acesteia fusese îndeplinit prin încheierea de însuşi asociatul unic al societăţii a asigurării de răspundere managerială.

În mod suplimentar faţă de motivele expuse anterior (şi care sunt comune celor două apeluri), apelantul K. E. H. a mai arătat că hotărârea nu i-a fost comunicată în limba germană, în conformitate cu dispoziţiile procedurale în vigoare şi că, o dovadă a relei credinţe a intimatei constă în faptul că a solicitat indisponibilizarea tuturor activelor sale, deşi solicitase sechestrarea bunurilor familiei G., cu o valoare superioară pretinsei creanţe şi că pretinsa obligaţie a foştilor administratori este una solidară, astfel că împărţirea pretinsei datorii este un aspect ce ţine exclusiv de relaţia dintre apelanţi.

Pentru aceste considerente, au solicitat admiterea apelurilor.

Intimata nu a depus la dosar întâmpinare.

Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma motivelor de apel invocate şi în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac reglementat de art. 476-478 Cod proc.civ., Curtea a apreciat că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Curtea a subliniat că soluţia instanţei de fond de respingere a solicitării petentei de înscriere a măsurii sechestrului asigurător asupra imobilelor în cartea funciară, ca lipsită de interes actual, nu formează obiect de critică în prezentul apel (de altfel, partea care ar fi justificat un interes în a critica această soluţie este petenta care, însă, nu a înţeles să formuleze apel).

Tot cu titlu prealabil, se observă că aspectul privind comunicarea hotărârii apelate cu apelantul K.E. H. în limba română, iar nu în limba germană, nu este unul care să atragă reformarea sentinţei atacate, nefiind un motiv de netemeinicie sau nelegalitate a acestei hotărâri. Dispoziţiile art. 8 alin. 2-3 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială (aplicabile atât în situaţia comunicării actelor de procedură prin intermediul agenţiei de primire cât şi în situaţia comunicării actelor de procedură prin intermediul serviciilor de curierat, această din urmă fiind modalitatea de comunicare a hotărârii atacate cu apelantul) reglementează procedura de urmat în situaţia în care destinatarul actului de procedură refuză primire acestuia, în cazul în care nu este redactat sau însoţit de o traducere în una dintre limbile prevăzute de art. 8 alin. 1 din Regulament. Însă, pe de-o parte, în cauză nu s-a susţinut de către apelantul K. E. H. că ar fi refuzat primirea hotărârii pe acest considerent. Pe de altă parte, reglementarea comunitară urmăreşte asigurarea dreptului destinatarului la un proces echitabil, în sensul de a-i da acestuia posibilitatea efectivă să cunoască conţinutul actului comunicat. Or, în contextul în care apelantul a formulat apel în termen şi prin intermediul unui reprezentant convenţional (avocat), nu se poate reţine că acestuia i s-ar fi încălcat accesul la justiţie din perspectiva necomunicării actului în una dintre limbile prevăzute de art. 8 alin. 1 din Regulament.

În ceea ce priveşte referirea apelanţilor la faptul că instanţa de fond a analizat cererea de încuviinţare a sechestrului asigurător fără citarea lor şi fără posibilitatea de a formula apărări, Curtea a observat că aceasta nu reprezintă o critică adusă hotărârii atacate, astfel cum – de altfel –  a arătat şi reprezentantul convenţional al apelanţilor cu ocazia acordării cuvântului asupra apelurilor.

Procedând în continuare la analiza criticilor formulate de apelanţi, instanţa de apel a găsit necesar a reaminti textul legal care a stat la baza admiterii cererii adresate instanţei de fond – art. 953 alin. 2 Cod proc.civ. - şi care statuează că poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului „creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată”.

Pornind de la aceste prevederi legale, Curtea a apreciat că în mod temeinic şi legal a reţinut tribunalul că în cauză sunt întrunite condiţiile de admisibilitate ale cererii de încuviințare a măsurii asigurătorii.

Astfel, aspectul privind inexistenţa unei creanţe a intimatei în contra afirmativilor debitori-apelanţi nu este un argument care să atragă reformarea sentinţei atacate. Din chiar dispoziţiile legale care au reprezentat fundamentul cererii (art. 953 alin. 2 Cod proc.civ.) rezultă că situaţia premisă în care se poate solicita încuviinţarea sechestrul este aceea în care creditorul nu deţine o creanţă constatată în scris, ci doar dovedeşte că a intentat acţiune prin care se urmăreşte recunoaşterea dreptului de creanţă şi face dovada consemnării unei cauţiuni de jumătate din valoarea afirmativei creanţe.

Ca o consecinţă, susţinerea apelanţilor în sensul că, pe lângă condiţiile de admisibilitate, ar trebui să se reţină, din partea afirmativului debitor, şi o conduită care să fie în defavoarea afirmativului creditorului, nu poate fi primită. O astfel de condiţie a fost avută în vedere de legiuitor doar în situaţia prevăzută de art. 953 alin. 3 Cod proc.civ., respectiv atunci când creanţa constatată în scris (conform alin. 1) nu este exigibilă, iar „debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea”, temei legal care însă nu a reprezentat fundamentul cererii.

Apărarea apelantului G. C.-N. în sensul că bunurile imobile asupra cărora s-a încuviinţat sechestrul se află în codevălmăşie cu soţia sa, se impune a fi înlăturată.

În acest sens, instanţa de control a subliniat faptul că sechestrul asigurator reprezintă o măsură de indisponibilizare a bunurilor debitorului, până la finalizarea procesului, în scopul de a garanta creditorului posibilitatea de a-şi realiza creanţa ce se va recunoaşte prin hotărârea judecătorească din dosarul de fond. Dată fiind natura măsurii, aceasta nu afectează dreptul de proprietate al codevălmaşului (soţia apelantului G. C.-N.), măsura având ca scop împiedicarea înstrăinării bunurilor, în dauna creditorului, în vederea asigurării unei eventuale executări silite. Ca o consecinţă, înfiinţarea sechestrului nu aduce atingere în nici un fel dreptului soţiei nedebitoare, art. 353 Cod civil interzicând doar urmărirea bunurilor comune de către creditorii personali ai unuia dintre soţi, iar nu şi indisponibilizarea acestora, cum este situaţia în cauză.

În ceea ce priveşte referirea apelantului K. E. H. la regimul juridic al bunurilor apelantului G. C.-N. asupra cărora s-a încuviinţat sechestrul asigurător, Curtea a apreciat – în acord cu apărarea reprezentantului petentei-intimate formulată cu ocazia concluziilor asupra apelului – că cel dintâi nu justifică un interes personal şi direct în invocarea acestei chestiuni.

Nici apărarea apelanţilor relativ la valoarea bunurilor imobile asupra cărora s-a încuviinţat sechestru asigurător nu putea fi reţinută. Pe de o parte, pentru că valorile acestor bunuri imobile astfel cum au fost reţinute de judecătorul de fond în dispozitivul hotărârii au fost cele care rezultă din chiar contractele de vânzare-cumpărare cu privire la imobile depuse la dosarul de fond. Pe de altă parte, cum a observat judecătorul fondului, afirmativul creditor nici nu este obligat a individualiza bunurile asupra cărora a solicitat încuviințarea sechestrului (art. 953 alin. 1 teza a II-a Cod proc.civ.), astfel încât, cu atât mai puţin ar trebui să facă o preţuire a bunurilor asupra cărora a solicitat instituirea măsurii asigurătorii, o astfel de atribuţie revenindu-i executorului judecătoresc, astfel cum rezultă din prevederile art. 955 alin. 2 teza a II-a Cod proc.civ. („executorul judecătoresc va aplica sechestrul asupra bunurilor urmăribile numai în măsura necesară realizării creanţei”).

Pentru aceleaşi considerente, era lipsită de relevanţă juridică susţinerea apelantului K. E. H. în sensul că valoarea bunurilor familiei G. asupra cărora s-a încuviinţat măsura asiguratorie ar avea o valoare superioară pretinsei creanţe. Câtă vreme s-a făcut dovada întrunirii condiţiilor de admisibilitate a cererii de înfiinţare a sechestrului asigurător faţă de fiecare apelant în parte, creditorul are posibilitatea de a cere indisponibilizarea bunurilor fiecăruia dintre debitori, aspectul privind valoarea bunurilor unuia dintre aceştia fiind o chestiune care nu interesează la acest moment, ci ţine – aşa cum s-a subliniat anterior -  de faza de executare a măsurii de către executorul judecătoresc.

Curtea a înlăturat şi apărarea în sensul că afirmativa obligaţie a apelanților este una solidară, acest aspect fiind unul care poate fi invocat într-o viitoare executare silită a unei eventuale hotărâri judecătoreşti de obligare a apelanţilor la plată către petenta - apelantă în dosarul nr. 374/1371/2016 al Tribunalului Specializat Mureş. Nu există nici un impediment legal pentru a se solicita de către creditor încuviinţarea sechestrului asigurător asupra bunurilor unor codebitori. De altfel, este evident că un creditor diligent va proceda în atare sens, câtă vreme acesta urmăreşte să-şi asigure garanţia executării hotărârii din dosarul de fond. În plus, câtă vreme creditorul care are o creanţă în contra mai multor codebitori poate să-l urmărească pe fiecare dintre aceştia până la acoperirea integrală a creanţei, cu atât mai mult acesta trebuie să poată să solicite instituirea unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor fiecăruia dintre codebitori, măsura fiind doar una de indisponibilizare a bunurilor.

Din perspectiva argumentelor expuse anterior, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinut abuzul de drept afirmativ săvârşit de intimată.

În aceeaşi ordine de idei, instanţa a reiterat faptul că legiuitorul, reglementând procedura sechestrului asigurător ca măsură de indisponibilizare a bunurilor debitorului, a condiţionat încuviinţarea acestuia de consemnarea de către creditor a unei cauţiuni în cuantum de jumătate din creanţa afirmată. 

Or, prin instituirea cauţiunii în sarcina creditorului, ca o condiţie de admisibilitate a măsurii asigurătorii, legiuitorul a urmărit tocmai să-l pună la adăpost, pe debitor, de o eventuală exercitare abuzivă a drepturilor procesuale de către cel dintâi. Cu alte cuvinte, raţiunea instituirii cauţiunii este aceea de a asigura debitorul că, în situaţia în care sechestrul asigurător nu ar fi întemeiat (în sensul că acţiunea prin care creditorul urmăreşte obţinerea unui titlu executoriu ar fi respinsă), va putea fi despăgubit pentru eventualul prejudiciu pe care l-ar încerca prin indisponibilizarea bunurilor.

Concluzionând, Curtea a apreciat că prin instituirea cauţiunii, legiuitor a urmărit să asigure un just echilibru între interesul celor două părţi (interesul creditorului de a avea asigurată executarea creanţei invocate; interesul debitorului de a-şi exercita toate atributele dreptului de proprietate asupra bunurilor sechestrate).

Apelanţii au mai susţinut că cererea de încuviinţare a sechestrului asigurător ar fi abuzivă dat fiind faptul că petenta - intimată are posibilitatea de a recupera pretinsul prejudiciu de la asigurător.

Curtea a apreciat că această apărare nu este fondată.

Pentru a decide în acest sens, Curtea a avut în vedere că, din actele depuse la dosarul de apel se observă faptul că titularul asigurării este petenta - intimată. Aşadar, prevalându-se de acest contract, petenta are posibilitatea de a se adresa cu o cerere de despăgubire către asigurător.

Însă, acest aspect nu avea relevanţă în prezenta cauză.

În primul rând, pentru că formularea unei astfel de cereri nu conducea în mod automat la acordarea despăgubirii, ci doar în situaţia în care „cererile de despăgubire sunt îndreptăţite” (art. 2.1 din contract – fila 44 dosar apel). Iar o atare analiză nu putea fi efectuată de prezenta instanţă, ci de instanţele germane care ar fi investite cu soluţionarea unui eventual litigiu cu privire la o cerere de despăgubire formulată în baza acestui contract (art. 14.4 şi 14.5 din contract – filele 57-58 dosar apel).

De altfel, aşa cum s-a reţinut anterior, această măsură este doar de indisponibilizare a bunurilor până la soluţionarea acţiunii de fond, fără a avea relevanţă dacă creditorul are la dispoziţie alte măsuri de realizare a creanţei, o astfel de condiţie nefiind prevăzută de art. 953 alin. 2 Cod proc.civ.

În al doilea rând, din simpla lecturare a art. 4.2 din contractul de asigurare (fila 47 dosar apel) rezultă că protecţia asigurătore nu se extinde asupra evenimentelor asigurate survenite ca urmare a unor penalităţi sau amenzi. Or, câtă vreme prin decizia de impunere nr. 3/01.02.2016 emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu s-a stabilit în sarcina petentei obligaţia de plată şi a unor penalităţi şi accesorii (acesta fiind prejudiciul invocat de petentă, aspect necontestat de apelanţi), cel puţin aparent, acestea nu pot forma obiectul despăgubirii în baza contractului de asigurare. 

Pentru aceste considerente, apărarea apelanţilor prin invocarea contractului de asigurare se impune a fi înlăturată.

Nici referirea apelanţilor la posibilitatea petentei - intimate de a formula o eventuală acţiune revocatorie, în cazul în care cei dintâi ar încheia acte de dispoziţie frauduloase cu privire la bunurile imobile asupra cărora s-a încuviinţat sechestrul asigurător, nu este un aspect care să conducă la reformarea hotărârii atacate. Prin măsura asiguratorie dispusă se urmăreşte tocmai indisponibilizarea bunurilor supuse sechestrului astfel încât apelanţii să nu le poată înstrăina sau greva, tocmai pentru a asigura creditoarea că, în situaţia în care va obţine o hotărâre judecătorească de recunoaştere a creanţei, va putea să pună în executare acea hotărâre şi, astfel, să-şi satisfacă creanţa. A invoca posibilitatea creditoarei de a formula o eventuală acţiunea revocatorie înseamnă a lipsi de efecte juridice procedura sechestrului asigurător. În plus, prin măsura asiguratorie se tinde (şi) la prevenirea formulării de către creditor, în viitor şi în situaţia în care va obţine recunoaşterea creanţei, a unei acţiuni revocatorii. Câtă vreme legiuitorul a pus la îndemâna creditorului această cale procedurală, ca mijloc de prevenire a dificultăţilor în executarea unei eventuale hotărâri judecătoreşti, este evident că o acţiune de înlăturare a efectelor unor eventuale acte frauduloase cu privire la bunurile imobile, ar reprezenta o cerinţă excesivă în sarcina petentei - intimate.

Pentru toate motivele expuse, Curte a apreciat că sunt nefondate apelurile si le-a respins ca atare, în baza art. 480 alin. 1 Cod proc.civ.

Domenii speta

Spete similare