7.Drept procesual. Litigii cu profesioniști. Daune materiale și morale solicitate ca urmare a producerii evenimentului asigurat. Limitele cadrului procesual cu privire la persoane. Calitatea procesuală a asigurătorului.

-Legea nr. 139/1995, art. 54 alin. 1, art. 55 alin. 1 

-Codul civil, art. 1357

Reclamanta, în calitate de persoană prejudiciată, ca urmare a producerii evenimentului asigurat, îşi poate formula pretenţiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, angajarea răspunderii asiguratului, în temeiul răspunderii civile delictuale, fiind posibilă doar pentru pagubele neacoperite, în ipoteza în care prejudiciul depăşeşte întinderea răspunderii asigurătorului, determinată prin contractul de asigurare şi normele speciale aplicabile în materie.

Calitatea procesuală a societăţii de asigurare în procesul penal, precum şi angajarea răspunderii juridice civile a asigurătorului, în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, au constituit obiectul controverselor atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, instanţa supremă pronunţându-se asupra acestei chestiuni în nenumărate rânduri. Însă, prin raportare la Decizia nr.1/15 februarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii - prin care a stabilit, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală, că, în ipoteza anterior vizată, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente, având obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă -, angajarea răspunderii intervenientei forţate (din culpa căreia s-a produs accidentul rutier), în solidar cu pârâta (asigurătorul), potrivit art. 1357 Cod civil, este nelegală.

Prin Sentinţa nr. 115/5.10.2015 pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în dosarul nr.  818/1371/2014, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B. I., în contradictoriu cu pârâta O.V.I.G. SA, şi intervenientul forţat  K. K .

A fost obligată pârâta societatea O.V.I.G. SA,  în solidar cu intervenienta forţată K. K. la plata în favoarea reclamantei B.I. a sumei de  18.861,41 lei, cu titlu de prejudiciu material şi a sumei de 25.000 lei, cu titlu de prejudiciu moral, fiind respinse restul pretenţiilor ca neîntemeiate.

A fost obligată pârâta în solidar cu intervenienta forţată  la plata în favoarea  reclamantei a sumei de 1082,32 lei, cu titlu cheltuieli de  judecată reprezentând de taxă de timbru, în măsura pretenţiilor admise.

În considerentele hotărârii atacate, s-au reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 20.06.2014, sub nr. 818/320/2014, reclamanta B. I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta societatea O.V.I.G. SA şi  intervenientul forţat  K. K. obligarea acestora, în solidar la plata sumei de 6500 euro  cu titlu de daune materiale, reprezentând venitul nerealizat pe o perioadă de 1 lună în care a fost în incapacitate de muncă, precum,  la plata sumei de 50.000 euro,  cu titlu de daune morale suferite ca urmare a accidentului produs şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea prezentei cauze.

În motivarea cererii sale reclamanta a arătat că la data de 13.12.2013, autovehiculul proprietate personală marca  Mercedes Benz A 170, cu numărul de înmatriculare xxx, a fost implicat într-un accident de circulaţie pe strada Salcâmului din localitatea Sovata.

Astfel, a arătat că  în jurul orelor 13.00 autoturismul marca VW Passat, cu nr. de înmatriculare xxx, condus de intervenienta forţată K. K. circulând cu viteză din sens opus, a derapat pe acostamentul acoperit cu zăpadă, învârtindu-se pe toată partea carosabilă după care, intrând pe contrasens, a tamponat maşina  sa impactul având ca efect scoaterea de pe partea carosabilă şi proiectarea acesteia într-un gard. În  urma accidentului, autoturismul său a suferit o daună totală iar ea a fost transportată de urgenţă de către un echipaj SMURD la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş, iar după investigaţii amănunţite a fost diagnosticată cu fractură sternală, contuzie umăr stâng şi traumatism toracic. Conform certificatului medico-legal eliberat de Institutul de Medicină Legală Tg. Mureş în data de 16.12.2013, vătămările corporale cauzate în urma accidentului rutier au necesitat pentru vindecare 25-30 de zile de îngrijiri medicale.

Reclamanta a mai arătat că  pentru autovehiculul condus de intervenienta forţată, la data producerii accidentului de circulaţie a fost încheiată poliţa de asigurare RCA seria RO/22/P22/HI nr. 009212516 la punctul de lucru Sovata al O.V.I.G. SA, valabilă în perioada 11.07.2013- 10.01.2014,  că poliţa de asigurare de răspundere civilă auto RCA încheiată cu O. M. stabileşte limita de despăgubire pentru vătămări corporale şi deces de 5.000.000 euro, iar limita de despăgubire pentru pagube materiale este de 1.000.000 de euro şi că şedinţa de informare a părţilor asupra avantajelor medierii nu s-a putut realiza datorită absenţei reprezentanţilor O.V.I.G. SA, societate care însă după corespondenţa purtată telefonic i-a comunicat că este  dispusă sa o despăgubească pe reclamantă cu suma de 20.000 lei pentru daunele materiale si morale solicitate.

Faţă  de cele arătate apreciază că sunt îndeplinite  condiţiilor pentru atragerea răspunderii asigurătorului, raportată la dispoziţiile legale aplicabile în prezenţa speţă, prevederile Noului Cod Civil coroborate cu Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, conferind calitate procesuală pasivă asigurătorului de răspundere civilă.

În ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a intervenientei K. K. a  arătat că  sunt întrunite cumulativ cele patru condiţii pentru angajarea răspunderii civile delictuale  şi anume: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Pârâta societatea O.V.I.G. SA a  depus întâmpinare, prin care a  invocat excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, excepţia inadmisibilităţii cererii, a cerut suspendarea cauzei în baza dispoziţiilor art. 413 pct.2Cod procedură civilă şi pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia netimbrării, a arătat că în conformitate cu prevederile art. l din OUG 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile si cererile introduse la instanțele judecătoreşti sunt supuse taxelor de timbru şi se taxează în mod diferențiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani, cu excepţiile prevăzute de lege, iar potrivit art. 33 alin. l din lege, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, a arătat că  aşa cu rezultă din documentele ataşate cererii, pentru evenimentul 13.12.2013 în care a fost implicată reclamanta a fost deschis dosar penal 22/P/2013, iar până în prezent nu există  informaţii ca s-ar fi pronunțat o rezoluţie cu privire la împrejurările care au condus la producerea evenimentului si nici nu a fost stabilita culpa asiguratului său.

A susţinut că reclamanta face vorbire despre suferinţa fizică prin care a trecut şi trece în continuare însă aceste suferinţe nu rezultă din documentele medicale ataşate la cererea de chemare in judecata, din cuprinsul acestora reieșind faptul că urmare a evenimentului rutier petrecut la data de 13.12.2013, reclamanta a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce urmare a evenimentului rutier necesitând pentru vindecare 25-30 de zile de îngrijiri medicale, iar în aceasta perioada reclamanta a beneficiat probabil de concediu medical plătit din fondurile CAS, astfel că solicitarea de acordare a daunelor materiale este neîntemeiată , că în lunile ianuarie ale fiecărui an, productivitatea în toate domeniile de activitate scade cu aproximativ 50% prin comparaţie cu restul lunilor din an, situație datorată sărbătorilor de iama, vacantelor prelungite, concediilor programate după sărbători de către părinţii ai căror copii sunt în vacanță şi nu numai, angajaţii sunt ocupaţi cu rapoarte, statistici, analize, business planuri, activităţi necesare dar care nu aduc în mod direct venituri şi că în aceasta lună a anului femeile sunt mai puţin interesate de îngrijirea personala a stării de sănătate, preocuparea principala fiind activitățile prezentate mai sus.

Referitor la daunele morale, a arătat că reclamanta nu justifică în  ce a constat prejudiciul nepatrimonial ceea ce echivalează cu inexistenta acestuia şi că acordarea daunelor morale tinde să acopere un prejudiciu moral ce nu poate fi cuantificabil pecuniar şi de aceea, întinderea lor nu trebuie sa fie excesivă si cu un pronunțat caracter punitiv (nejustificat fata de asigurator), ci doar sa compenseze într-un fel pierderea produsa, pentru a nu cădea, în caz contrar, sub imperiul unei alte instituții de drept civil. Astfel,  indemnizaţia acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuie să reprezinte o reparare a acestuia în sensul unei compensaţii sau satisfacții compensatorii.

Intervenientul forţat  K. K., a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Specializat Mureş, excepţia necompetenţei teritoriale Tribunalului Specializat Mureş a excepţia litispendenţei în raport cu dosarul nr.1192/308/2014 al  Judecătoriei Sighişoara, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive  .

Pe fond,  a arătat că este de acord cu admiterea cererii  de chemare în judecată în raport cu pârâta societatea O.V.I.G. SA, în condiţiile în care autovehiculul pe care-l conducea la data producerii accidentului era asigurat la această societate  şi sunt incidente dispoziţiile art. 57 din Legea nr. 136/1995.

La data de 24.06.2015 reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în judecată prin care a arătat că solicită obligarea la suma arătată în cerere numai a pârâtei O.V.I.G. SA.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:

La termenul de judecată din data de 20.10.2014,  instanţa a pus în discuţie  şi a soluţionat excepţia netimbrării, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Specializat Mureş şi  excepţia necompetenţei  teritoriale a Tribunalului Specializat Mureş, în sensul respingerii.

La termenul de judecată din data de 24.11.2014,  instanţa a pus în discuţie  şi a soluţionat excepţia  de litispendenţă şi excepţia  lipsei calităţii procesuale pasive a intervenientului forţat  K. K., cererea de suspendare a judecăţii în baza dispoziţiilor art. 413 pct.2 Cod procedură civilă în sensul respingerii acesteia.

În ceea ce priveşte  excepţia  inadmisibilităţii, instanţa observând din motivarea acesteia că reprezintă o veritabilă  apărare de fond, a analizat-o când a apreciat temeinicia  cererii  de chemare în judecată.

La termenul de judecată din data de 21.09 2015  instanţa a pus în discuţie precizare a cererii de chemare în judecată  şi a respins-o ca inadmisibilă.

Pe fondul cauzei a reţinut că la data de data de 13.12.2013,  în jurul orei 13.00 autoturismul marca VW Passat, cu nr. de înmatriculare xxx, condus de intervenienta forţată K. K. circulând cu viteză din sens opus, a derapat pe acostamentul acoperit cu zăpadă, învârtindu-se pe toată partea carosabilă după care, intrând pe contrasens, a tamponat autovehiculul marca  Mercedes Benz A 170, cu numărul de înmatriculare xxx, condus de reclamanta B.  I., pe care l-a scos de pe partea carosabilă şi l-a proiectat într-un gard.

În  urma accidentului, autoturismul marca  Mercedes Benz A 170 a suferit o daună totală iar reclamanta a fost transportată de urgenţă de către un echipaj SMURD la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş, iar după investigaţii amănunţite a fost diagnosticată cu fractură sternală, contuzie umăr stâng şi traumatism toracic. Conform certificatului medico-legal nr. 4258/16.12.2013 (f. 16) eliberat de Institutul de Medicină Legală Tg. Mureş, vătămările corporale cauzate reclamantei în urma accidentului rutier au necesitat pentru vindecare 25-30 de zile de îngrijiri medicale.

La momentul producerii accidentului,  autoturismul marca VW Passat, cu nr. de înmatriculare xxx, condus de intervenienta forţată K. K.  a fost de asigurat  RCA, la societatea O.V.I.G. SA, după cum rezultă  din poliţa RCA seria RO/22/P22/HI nr. 009212516, valabilă pentru perioada  11.07.2013- 10.01.2014. Poliţa de asigurare de răspundere civilă auto RCA încheiată cu O.M. stabileşte limita de despăgubire pentru vătămări corporale şi deces de 5.000.000 euro, iar limita de despăgubire pentru pagube materiale este de 1.000.000 de euro .

Potrivit dispoziţiilor art. 49 din  Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările România, rezultă obligaţia pârâtei de a despăgubi reclamanta pentru prejudiciul material şi moral  provocat de asiguratul său,  întrucât,  aşa cum am arătat  poliţa RCA seria RO/22/P22/HI nr. 009212516, încheiată pentru  autoturismul marca VW Passat, cu nr. de înmatriculare xxx, condus de intervenienta forţată K. K. a fost valabilă la momentul producerii accidentului, după cum rezultă din înscrisul  de la fila 10 dosar în condiţiile în care se dovedeşte  întrunirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii acesteia.

Răspunderea care se poate angaja într-o asemenea situaţie este,  fie răspunderea  penală, dacă se aduce atingere unor valori sociale ocrotite de legea penală, fie răspunderea civilă delictuală. Împrejurarea că o anumită faptă ilicită constituie, concomitent temei atât pentru răspunderea penală cât şi pentru răspunderea civilă, generează o serie de consecinţe  sub aspectul competenţei de soluţionare,  în sensul că, deşi ambele acţiuni pot fi soluţionate separat, se prevede posibilitatea ca acţiunea civilă să poată fi alăturată acţiunii penale în cazul în care partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal, însă nu se stabileşte o ordine de prioritate în acest sens. În cauză, nu suntem  într-o astfel de ipoteză, întrucât  dosarul penal nr. 22/P/2014,  având ca obiect  plângerea penală formulată împotriva intimatei K.K. a fost clasat, urmare a  modificărilor legislative intervenite după producerea accidentului. Astfel, răspunderea acesteia urmează să se stabilească  exclusiv din perspectiva răspunderii civile delictuale.

Prin urmare,  instanţa a considerat că se impune analizarea  îndeplinirii  condiţiilor instituite de art. 1357 Cod  civil pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, a intervenientei forţate K. K.: existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia autorului faptei ilicite, prejudiciul suferit de reclamant, existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Fapta ilicită a  intervenientei forţate, este reprezentată de nerespectarea regulilor de circulaţie, respectiv, nesocotirea dispoziţiilor art. 35 alin. 1 din OUG 195/2002 potrivit cărora

Fapta ilicită a pârâtului, anterior descrisă a fost săvârşită cu vinovăţia necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv din culpă.

În privinţa prejudiciului, care constă în paguba materială suferită de către reclamant cât şi trauma psihică, instanţa a reținut că reclamanta a dovedit în parte,  atât caracterul cert al acestuia, cât şi faptul că acesta, nu a fost încă reparat.

Astfel, certitudinea prejudiciului material rezulta din cuprinsul  deciziei de impunere nr. 264303190359873/31.01.2014 (fila 266 dosar) unde reclamanta estimează un venit anual  brut  în sumă de 226.337 lei , ce reprezintă un venit lunar brut  de 18.861,41 lei lunar, respectiv un venit  anual net  în sumă de 86.050 lei , ce reprezintă un venit lunar net de 7170,83 lei. La determinarea prejudiciului, instanţa s-a raportat la venitul lunar brut,  întrucât în perioada în care reclamanta a lipsit cabinetul a înregistrat cheltuieli cu plata utilităţilor, plata salariilor personalului angajat etc. Nu pot fi primite  susţinerile reclamantei potrivit cărora determinarea venitului ar trebui să se realizeze în funcţie de încasările aferente lunilor decembrie 2013 şi februarie 2014 sau prin comparaţie cu aceleaşi luni ale anilor precedenţi,  deoarece cuantumul acestora este variabil în funcţie de numărul de pacienţi şi tipul serviciilor medicale oferite. Prin urmare acest criteriu propus pentru determinarea prejudiciului  este unul  subiectiv şi face ca prejudiciul astfel  rezultat să nu fie sigur nici în privinţa existenţei , nici în privinţa posibilităţii de evaluare. Pentru a califica prejudiciul ca fiind cert , este  necesară raportarea la un criteriu  obiectiv,  cum ar fi declaraţia reclamantei dată pentru determinarea  impozitului pe venit, care are în vedere toate variabilele ce pot apărea în cursul unui an fiscal. Prin urmare, reclamanta a dovedit caracterul cert al prejudiciului material numai pentru suma de 18.861,41 lei, astfel  acesta se impune a fi reparat.

Nu putea fi primită nici susţinerea pârâtei potrivit căreia  reclamanta nu a fost lipsita de venituri în perioada în care se afla în incapacitate de plata deoarece probabil aceasta a beneficiat de concediu medical cu consecinţa primirii unei indemnizaţii deoarece reclamanta exercita o profesie liberală, desfăşurându-şi activitatea în propriul cabinet individual iar nu în baza unui contract individual de munca în calitate de angajat, care sa-i confere dreptul de a beneficia de o indemnizaţie pentru perioada in care se afla în incapacitate temporară de muncă.

În privinţa daunelor morale, care nu trebuiau şi nici nu puteau fi dovedite, fiind suficient să fie justificate de către partea interesată, instanţa a apreciat că fapta ilicită a  intervenientei forţate care a provocat leziuni traumatice ce au presupus îngrijiri medicale de 25-30 zile, aşa cum rezultă din certificatul medico-legal nr. 4258/16.12.2013( f 29) eliberat de Institutul de Medicină Legală Tg. Mureş, a fost de natură să cauzeze un prejudiciu moral, prin suferinţa psihică produsă. Cât priveşte cuantumul despăgubirilor morale,  instanţa a apreciat că suma pretinsă, respectiv 219.572  lei,  depăşeşte cuantumul prejudiciului suferit de acestea, suma de 25.000 lei, fiind suficientă pentru repararea acestuia, în concordanţă cu suferinţa psihică produsă.  Pornind de la scopul lor, acela de a compensa pierderea produsă  prin fapta ilicită , acordarea acestora nu trebuie să reprezinte o sursă de îmbogăţire pentru victimă. Suma pretinsă de reclamantă cu acest titlu , respectiv  219.572  lei,  tinde spre o astfel de finalitate în condiţiile în care, pe de o parte veniturile lunare nete ale reclamantei în anul 2014 sunt potrivit deciziei de impunere de la fila 266 de 7170,83 lei, iar pe de altă parte, nu a rămas cu infirmităţi de natură să-i afecteze capacitatea dea munci sau de natură estetică.

Este de asemenea, îndeplinită şi ultima condiţie necesară, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, în sensul că, prejudiciul reprezintă urmarea nemijlocită a faptei ilicite a  intervenientului forţat.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel, în termenul legal, intervenienta forţată K. K., criticând hotărârea atacată ca nelegală, susţinând în esenţă următoarele:

Prima instanţă, cu nesocotirea prevederilor legale actuale, a dispus obligarea societăţii O.V.I.G. SA, în solidar cu apelanta, la plata sumei de 18.861,41 lei şi la 25.000 lei.

Ori, OUG nr. 61/2005 a abrogat expres art. 54 alin. 3 şi art. 57 din Legea nr. 136/1995.

Potrivit noii reglementări, ce are un caracter mixt, calitatea procesuală pasivă în acţiunea de faţă aparţine exclusiv asiguratorului, iar intervenientul forţat nu poate fi obligat direct prin hotărâre judecătorească să o despăgubească pe reclamantă, în condiţiile existenţei unei asigurări valabile. Persoana vinovată de producerea accidentului este citată în calitate de intervenient, pentru a putea formula apărări, însă precizarea expresă a calităţii procesuale, care nu este cea de pârâtă, relevă intenţia echivoc a legii de a nu permite obligarea sa directă, conjuct sau solidară cu asiguratorul.

În lumina noii prevederi a art. 54 din Legea nr. 136/1995, drepturile persoanei păgubite se exercită împotriva asiguratorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei, cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de accident, în calitate de intervenient forţat.

Nefiind pârât, nu poate sta alături de un pârât în obligaţii, nici direct, nici solidar.

Prin întâmpinare, reclamanta B.I. a solicitat respingerea apelului, ca fiind lipsit de interes şi nefondat, pentru următoarele motive:

Obligarea în solidar la plata despăgubirilor ar fi permis reclamantei intimate să se îndrepte pentru executarea sentinţei împotriva oricăruia dintre cei doi pârâţi, obligaţi în solidar la plata sumelor stabilite prin sentinţa atacată.

Or, în condiţiile în care pârâta O.V.I.G. SA a achitat de bună voie obligaţiile stabilite prin sentinţa atacată, o executare silită împotriva pârâtei K.K. nu s-ar mai fi putut declanşa.

Plata sumelor stabilite prin sentinţa atacată a fost adusă la cunoştinţa apelantei, motiv pentru care consideră ca lipsit de interes promovarea acestui apel.

Apelanta a invocat prevederile art. 54 din legea nr. 136/1995, potrivit cărora  drepturile persoanei păgubite se exercită împotriva asiguratorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei, cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de accident, în calitate de intervenient forţat.

Dispoziţiile evocate trebuie însă coroborate şi cu dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratorul este obligat să le plătească cu titlu de dezdaune şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămări corporale.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma acestor considerente, Curtea a reținut următoarele:

În actuala reglementare a Legii nr.136/1995 (art.54 alin.1 şi art.55 alin.1), reclamanta, în calitate de persoana prejudiciată, ca urmare a producerii evenimentului asigurat, îşi poate formula pretenţiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, angajarea răspunderii asiguratului în temeiul răspunderii civile delictuale fiind posibilă doar pentru pagubele neacoperite, în ipoteza în care prejudiciul depăşeşte întinderea răspunderii asigurătorului, determinată prin contractul de asigurare şi normele speciale aplicabile în materie.

Pe de altă parte, calitatea societăţii de asigurare în procesul penal, precum şi angajarea răspunderii juridice civile a asigurătorului în ipoteza asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule au format obiect de controverse atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, încă de la apariţia Legii nr.136/1995, instanţa supremă pronunţându-se asupra acestei chestiuni în nenumărate rânduri.

Potrivit, însă, Deciziei nr.1/15 februarie 2016, pronunţată în dosarul nr. 23/2015 al I.C.C.J., instanţa supremă a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală,  a stabilit că „În cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă”.

Aşa fiind, Curtea a apreciat că angajarea răspunderii intervenientei forţate K. K., în solidar cu pârâta O.V.I.G. SA, potrivit art. 1357 C.civ., era nelegală, prin prisma considerentelor de mai sus şi, sub acest aspect, hotărârea atacată era nelegală, astfel că, Curtea potrivit art. 480 alin. 2 teza a III-a Cod procedură civilă, a admis apelul promovat în cauză de intervenienta forţată K. K., a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii introductive formulate de reclamanta B. I., în contradictoriu cu această parte, menţinând însă restul dispoziţiilor din hotărârea atacată.

Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, întrucât apelul intervenientei forţate a fost admis, această parte era îndreptăţită să i se achite cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului, astfel că, în raport de prevederile art. 451 alin. 1, 452 Cod procedură civilă, Curtea a obligat reclamanta-intimată B.I. la plata sumei de 7.100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 5.000 lei, onorariu de avocat în primă instanţă (filele 313-315, dosar de fond), respectiv 2.100 lei, cheltuieli de judecată în apel (100 lei, taxă judiciară de timbru – fila 17 şi 2.000 lei, onorariu de avocat – fila 47).recursul ca nefondat – art. 496 alin. 1 teza a II-a Cod proc. civ.

Domenii speta

Spete similare