Clauze abuzive contract bancar

Dosar nr. xxx/217/20xx - Obligaţia de a face - clauze abuzive

Cod operator date: xx

ROMÂNIA

JUDECĂTORIA xxxxx

SENTINŢA CIVILĂ NR.xxxx

Şedinţa publică din

xxxxxxxxxxx

Instanţa constituită  din :

Preşedinte – xxxxxxxxxx

Grefier – xxxxxxxx

 La ordine, judecarea acţiunii civile având ca obiect „ obligaţia de a face - clauze abuzive”, privind reclamanţii xxxxxxx,  CNP –xxxxxxx  şi xxxxxxx, CNP -xxxxx, ambii domiciliaţi în satul şi comuna xxxxx, judeţul xxxxx, în contradictoriu cu xxxxxxx., cu sediul în xxxxx, prin reprezentant – av.xxxx.

Mersul dezbaterilor  şi concluziile părţilor  au  fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 12 noiembrie 2015, care face parte integrantă din prezenta sentinţă, şi când instanţa, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunţarea pentru astăzi xxxx.

INSTANŢA,

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de xxxx sub nr. xxx/217/xxx, reclamanții xxxxx și xxxxx au solicitat, în contradictoriu cu pârâta xxxxxxxxxxx, ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la restituirea integrală a sumei reprezentând comision de risc, achitat conform clauzei abuzive prev. de art. 9 lit. e) din contractul de credit bancar nr. xxxxxx,  în cuantum de 4.998 lei (71,40 lei/lună X 70 luni), precum și a sumei reprezentând comision de administrare, achitat conform clauzei abuzive prev. de art. 9 lit. b) din același contract de credit bancar, în cuantum total de 1.470 lei (21 lei/lună X 70 luni), obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele plătite în mod nedatorat, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta xxxxxxxx, în termen legal, a depus întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința restituirii sumelor plătite cu mai mult de 3 ani înaintea înregistrării cererii de chemare în judecată, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, pârâta a arătat că în anul 2008, banca oferea mai multe tipuri de credite, iar anterior semnării oricărui contract de credit bancar, derula un proces de informare și consiliere a potențialilor clienți, care era reglementat prin normele interne ale Băncii privind acordarea fiecărui produs de creditare, acest proces fiind respectat și la data încheierii contractului de credit cu reclamanții.

Astfel, la data de xxxxxx, între părți a fost încheiat contractul de credit nr. xxxxxxx, prin care reclamanților le-a fost acordat un împrumut pe o durată de 120 luni în valoare de 42.000 lei, reprezentând credit de trezorerie nenominalizat. Precizează pârâta că inițiativa încheierii convenției a aparținut reclamanților, care au formulat cererea de credit în data de xxxxxxx.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâta arată că de la momentul încheierii contractului, respectiv xxxxxxxxx și până la data introducerii cererii de chemare în judecată a trecut mai mult de 3 ani, care este termenul de prescripție general reglementat de Decretul nr. 167/1958, având în vedere faptul că acțiunea reclamanților are caracterul un veritabile acțiuni în pretenții de sine stătătoare, respectiv o acțiune personală izvorâtă din contract, sancțiunea aplicabilă în această speță fiind nulitatea relativă.

Pe fondul cauzei, menționează pârâta că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 193/2000, conform cărora pentru a se constata existența unei clauze abuzive, era necesară întrunirea următoarelor condiții: să nu se asocieze cu definirea obiectului principal al contractului, să nu fi fost negociată, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca o consecință a abuzului și să fie contrară cerințelor bunei-credințe.

Pârâta învederează instanței faptul că cele două clauze contestate se circumscriu obiectului principal al contractului de credit, iar prin înlăturarea acestora, reclamanții nu urmăresc decât micșorarea prețului creditului, motivat de îngreunarea situației financiare. Practic, potrivit art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48, dobânda anuală efectivă reprezintă costul total al creditului, fiind formată din toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele de orice alt tip pe care consumatorul trebuie să le suporte în legătură cu un contract de credit și care sunt cunoscute de către creditor, astfel că cele două comisioane sunt elemente care formează costul total al creditului, adică prețul contractului, acesta reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit. Mai mult decât atât, arată pârâta că redactarea clauzelor contestate îndeplinește condiția unor clauze clar și inteligibil exprimate.

De asemenea, pârâta susține că cele două clauze au fost negociate sau ar fi putut fi negociate de către un consumator diligent, având în vedere că orice persoană care depune un minim de diligență pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract, va verifica clauzele legate de prețul contractului, iar în măsura în care constată că prețul nu este convenabil, are posibilitatea de a refuza încheierea contractului în condițiile propuse și de a căuta alte produse de creditare ale aceleiași bănci sau ale unei alte bănci. Arată pârâta că prevederile clauzelor contestate sunt clare și fără echivoc, au fost însușite de către împrumutați prin semnarea Contractului de credit și au constituit un element determinant la formarea voinței de a contracta, astfel că părțile și-au cunoscut obligațiile de la data semnării contractului, asumându-și riscul pe care îl implică derularea unui contract de credit pe o perioadă mai lungă de timp.

Precizează pârâta că cele două clauze contestate nu sunt contrare bunei-credințe, inserarea acestora în contract neavând la bază intenția comerciantului de a-și crea un avantaj ca urmare a unei poziții speciale în care s-a aflat la momentul încheierii convenției. Conduita pârâtei trebuie să fie analizată în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea 363/2007, care reglementează noțiunea de practici comerciale înșelătoare, iar reclamanții nu au făcut dovada existenței unor astfel de practici pentru a răsturna prezumția de bună-credință instituită de Codul civil.

Mai arată pârâta că nu este îndeplinită nici condiția ca cele două clauze să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, întrucât modificarea sau eliminarea clauzelor privind dobânda și comisioanele ar însemna lăsarea contractului fără însuși obiectul său, adică obligarea pârâtei să realizeze acte de comerț gratuit sau în pierdere, fiind de natură a crea un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii.

Referitor la comisionul de administrare, pârâta menționează că acesta nu are un caracter abuziv, fiind reglementat prin art. 36 alin. 3 din OUG 50/2010 și neexistând nicio reglementare la momentul încheierii convenției între părți care să interzică băncii perceperea acestui cost. Comisionul de administrare se percepe pentru administrarea contului de credit și cuprinde costuri cu operațiuni bancare privind întreținerea aplicațiilor informatice de gestiune a creditului și informarea permanentă a clientului și, fiind un cost determinat de o activitate constată ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc să aibă aceeași valoare, constată, pe întreaga perioadă.

Nici clauza privind comisionul de risc nu este una abuzivă, întrucât reclamanții, la data încheierii contractului, nu au oferit nicio garanție reală în privința restituirii creditului acordat, astfel că riscul constând în neachitarea creditului este foarte mare, astfel că banca a fost nevoită să ia măsuri în aceasta privință prin indisponibilizarea unei sume de bani pe perioada celor 10 ani de contract. Riscurile urmărite în contul acestui comision vin dinspre piață spre relația contractuală dintre Bancă și împrumutat și nu încetează niciodată pe durata contractului și nu sunt mai mici doar pentru că soldul scade, acesta fiind motivul pentru care acest comision are o valoare constată pe durata de rambursare a creditului.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/200 corob. cu art. 4 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, cu cele ale Legii nr. 296/2004 privind Codul Consumului, ale Legii nr. 289/2004, art. 969 și urm. din C.civ., Decretul nr. 167/1958.

În dovedire, pârâta a solicitat încuviințarea probei cu interogatoriul reclamanților, precum și a probei cu înscrisuri și a depus, în copie: cererea de credit persoane fizice, grafic de rambursare, contractul de credit, condiții generale de creditare – anexa la contractul de credit cu grafic de rambursare aferent, acte adiționale la contractul de credit din 20.09.2010 și din 13.08.2014, jurisprudența CJUE, adresă Direcția de management a produselor retail, raport de expertiză contabilă extrajudiciară (f. 37 - 129).

Reclamanții au depus răspuns la întâmpinare, prin care au arătat faptul că pârâta nu a negociat cu aceștia asupra încheierii actelor adiționale.

Sub aspectul probatoriului, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, iar pentru pârâtă și proba cu interogatoriul reclamanților, considerând aceste probe admisibile și concludente, conform art. 255 alin. 1 C.pr.civ.

La termenul din data de 15.10.2015, instanța a procedat la administrarea probei cu interogatoriul reclamanților, declarațiile acestora fiind atașate la dosarul cauzei (f. 156-165), iar pârâta a depus la dosar nota contabilă privind comisionul de risc și comisionul de administrare (f. 149-155).

La data de 29.10.2015, reclamanții au depus la dosar, în copie, Sentința civilă nr.xxxxxx a Judecătoriei xxxxxx (f. 168-176).

La termenul din data de xxxxxx, pârâta a depus la dosar, în copie, Decizia nr. xxxx a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, precum și acte în dovedirea cheltuielilor de judecată (f. 177-184).

Analizând actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

În fapt, la data de xxxxx, reclamanţii xxx și xxxx au încheiat cu pârâta xxxxx- la Sucursala xxxxx,  contractul de credit bancar nr. xxxxxx (f. 8-9 și 42-46).

În contractul de credit nr. xxxxxxx, sunt prevăzute mai multe categorii de comisioane, printre care: comision de acordare credit, comision de administrare, comision de transformare pentru prima solicitare sau pentru următoarele solicitări, comision de urmărire riscuri, etc. Instanța constată că, în contractul de credit bancar, este stipulat doar cuantumul acestor comisioane, care, de cele mai multe ori reprezintă un procent din valoarea creditului acordat, perceperea acestor comisioane fiind detaliată în Condițiile generale de creditare – Anexa 1 la contractul de credit bancar nr. xxxxxx (f. 43-46).

Potrivit clauzei stipulate la art. 9 lit. b) din contractul de credit, Banca percepe un comision de administrare de 21 lei lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat, iar conform clauzei cuprinse la lit. e), pârâta percepe și un comision de urmărire riscuri în cuantum de 71,40 lei, reprezentând un procent de 0,17 % din valoarea creditului. Instanța constată că motivul pentru care sunt percepute aceste comisioane și prestațiile corespunzătoare acestora din partea pârâtei nu sunt prevăzute nici în Contractul de credit bancar și nici în Condițiile generale de creditare – Anexa 1 la contractul de credit bancar nr. xxxxxx fiind detaliate doar în raportul de expertiză contabilă extrajudiciară și în adresele Direcției de management a produselor retail depuse la dosar de către pârâtă, care însă nu sunt parte integrantă din contract (f. 73-79 și 100-129). Instanța apreciază că, atâta timp cât această informație nu este prevăzută în contract, nu există certitudinea că pârâta a adus la cunoștința consumatorilor serviciile prestate în schimbul perceperii acestor comisioane.

Ulterior intrării în vigoare a OUG 50/2010, respectiv la data de xxxxxx, între părți a fost încheiat Actul adițional la contractul de credit bancar nr. xxxxxx (f. 51-54). Prin clauza prevăzută la pct. 6 lit. a) din acest act adițional, se stipulează că de la data intrării în vigoare a actului adițional, pentru creditul pus la dispoziție, Banca va percepe un comision de administrare credit în valoare de 92,40 lei, reprezentând însumarea comisioanelor lunare prevăzute în Contractul de credit încheiat între părți, astfel că, în fapt, prin acest Act adițional, suma reprezentând comision de risc a fost integrată în comisionul de administrare credit. Instanța constată că acest act adițional depus la dosar de către pârâtă nu conține semnătura reclamanților, nici data la care acest act ar fi fost semnat de părți, fiind în mod evident un document standardizat, emis de către reprezentanții pârâtei. Cu toate acestea, actul respectiv a intrat în vigoare la data de xxxxx, dată de la care a fost perceput și noul comision stipulat în cuprinsul acestui document.

La data de xxxxx, a fost încheiat un nou act adițional între părți, care stipulează în  clauza prevăzută la pct. 1.2 lit. a) faptul că reclamanții vor achita un comision lunar de administrare a creditului în sumă fixă de 10 lei, perceput de pârâtă pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operațiuni de către xxxxx, în scopul utilizării și restituirii creditului de către împrumutați (f. 55-56). Instanța apreciază că, la momentul semnării acestui act de către reclamanți, aceștia au fost informați în mod corespunzător cu privire la contraprestația băncii în schimbul perceperii respectivului comision, iar părțile au negociat clauzele contractului de credit, stabilind un cuantum rezonabil al comisionului de administrare.

În drept, instanţa reţine că este învestită cu judecata unei acţiuni în constatare a clauzelor abuzive în temeiul O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de comercianţi şi consumatori, precum și a unei acțiunii având ca obiect obligaţia de a da întemeiată pe dispoziţiile legale amintite mai sus raportate la necesitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului.

Făcând aplicarea art. 248 C.pr.civ., instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiei prescripției dreptului material la acțiune invocat prin întâmpinarea depusă la dosar.

În ceea ce priveşte această excepţie, instanţa o va respinge, cu motivarea că, deşi este adevărat că Legea nr. 193/2000 nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancţiuni este practic identic cu cel al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, si nu unul individual, acest fapt reieșind atât din interpretarea Legii nr. 193/2000, care este transpunerea în legislația românească a Directivei nr. 93/13/CEE, cât și din jurisprudența Curții de Europene de Justiție (de exemplu, în cauza Mostaza Claro).

Tot în acest sens, în cauza C-76/10 Pohotovost’ s.r.o. Vs Iveta Corčkovská, în considerentul nr. 50 s-a precizat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr.93/13/CEE o asigură consumatorilor, art.6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.”

În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract” arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.

Aşa după cum se poate constata din examinarea cererii introductive formulată de către reclamanţi, aceasta nu se referă la vicierea consimţământului ci la constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective.

Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acţiune al reclamanţilor nu poate fi apreciat ca fiind prescris, astfel că instanța urmează să respingă ca neîntemeiată excepția invocată de către pârâtă.

În continuare, instanța va analiza caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 9 lit. b) și e) din Contractul de credit bancar nr. 2008698437/26.08.2008, încheiat între părți.

Potrivit art. 1 din Legea  nr. 193/2000  privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, „orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr.193/2000, „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile  părţilor” iar art. 4 alin. 2 din acelaşi act normativ prevede că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”.

În momentul în care a fost încheiat contractul de credit, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu banca, contractul încheiat fiind unul de adeziune, iar clauzele cuprinse în acesta fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna dintre aceste clauze. Aspectele care au fost negociate cu împrumutații au vizat doar cuantumul sumei împrumutate și termenul în care urma să fie restituit împrumutul. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nicio altă clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către Bancă. În acest sens, instanța reține că inclusiv pârâta, prin întâmpinarea formulată, a precizat faptul că consumatorul era doar informat cu privire la conținutul contractului, având opțiunea de a încheia sau nu un contract de creditare cu banca sau de a alege un pachet de creditare de la o altă bancă.

Faţă de acestea, instanţa consideră clauza prevăzută la art. 9 lit. b) din Convenția de credit nr. xxxxx,  așa cum au fost  prevăzut atât înainte de întocmirea primului Act adițional cât și după transformarea formală în comision de administrare credit, ca fiind abuzivă. Instanța apreciază această clauză ca fiind abuzivă cu atât mai mult cu cât nici în Contractul de credit și nici în Condițiile generale de creditare – Anexa 1 la contractul de credit bancar nr. xxxxxxx nu este prevăzută prestația din partea băncii pentru perceperea acestui comision, fiind specificat exclusiv cuantumul acestuia.

Potrivit art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. În schimb, în cauză pârâta nu au probat în nici un mod că ar fi negociat în vreun fel cu reclamanții clauzele convenţiei de împrumut, ceea ce face ca, în privinţa clauzelor contestate, să fie aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 193/2000.

Referitor la noţiunea de comision de risc inclus prin intermediul Actului adițional în comisionul de administrare credit, prevăzut  în contractul de credit de credit nr. 2008698437/26.08.2008, art. 9 lit. e, instanţa reţine faptul că aceasta nu a fost explicată în mod clar şi neechivoc sub aspectul motivelor şi al condiţiilor în care este perceput. Fără o detaliere explicită şi o justificare obiectivă a perceperii acestui comision, care să fie evidenţiate în chiar convenţia de credit (fie în cadrul condiţiilor generale, fie în cadrul condiţiilor speciale), instanţa nu poate aprecia asupra legalităţii acestei sume, în aceeaşi situaţie fiind şi reclamanții, în calitate de împrumutați.

Deşi legea nu interzice încheierea de contracte preformulate, instanţa reţine că, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părţi să aibă corespondent într-o contraprestaţie a celeilalte părţi ori un asemenea echilibru nu există în măsura în care clauzele contractuale dau dreptul unei părţi să beneficieze de avantaje care nu au corespondent într-o contraprestaţie din partea sa. Împrejurarea că societatea pârâtă ar justifica încasarea comisionului de urmărire riscuri eventual ca pe o compensaţie pentru posibilele riscuri generate de neexecutarea obligaţiilor contractuale, nu înlătură necesitatea inserării unei obligaţii corelative din partea împrumutătorului pentru situaţia în care neexecutarea nu se produce, ceea ce nu s-a realizat prin convenţia de credit încheiată cu reclamanții.

Rezultă aşadar, că prin perceperea comisionului de risc, s-a creat un dezechilibru în privinţa contraprestaţiilor părţilor deoarece acest comision nu are o justificare obiectivă, el neavând un corespondent într-o contraprestaţie a împrumutătorului.

Pârâta a invocat faptul că perceperea comisionului este necesară pentru acoperirea unor riscuri decurgând din recuperarea creditului pus la dispoziţie. Este adevărat că instituţiile bancare, sunt ele însele supuse riscurilor, prin chiar activitatea bancară pe care o desfăşoară şi, de aceea, BNR autorizează instituţiile bancare numai în măsura în care acestea pot dovedi deţinerea unei rezerve minime obligatorii - rezerva valutară şi în moneda statului unde îşi desfăşoară activitatea - tocmai pentru ca în cazul creditelor neperformante, sau a condiţiilor de faliment, delapidare, etc. să existe asigurarea că rezerva este acoperitoare pentru aceste riscuri.

Raţiunea pentru care sunt instituite aceste „cerinţe " (conform O.U.G. nr. 99/2006, modificată) şi mecanisme de supraveghere constă în aceea că, de fapt, voinţa legiuitorului este ca cei protejaţi să fie clienţii instituţiilor de credit, nu ca aceştia să suporte toate riscurile.

Aşadar, ceea ce este abuziv, în speţă, la perceperea comisionului de risc şi creează un dezechilibru între părţi este dubla asigurare a creditului, impusă împrumutatului - atât prin asigurarea băncii că în caz de neplata a ratelor împrumutatul este executat silit (art. 12), cât şi prin perceperea unor sume de bani, procentuale, lunar la sold, pentru acoperirea riscului creditului.

Nu în ultimul rând, sub aspectul verificării existenţei caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 9 lit. e  din convenţia de credit, instanţa reţine că acest comision de risc nu face parte nici din preţ şi nici din obiectul principal al contractului, pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă preţul cerut de bancă, adică dobânda, şi dobânda penalizatoare aferentă. Toate celelalte comisioane sau tarife stabilite în contract trebuie să aibă ca şi corespondent prestarea unui serviciu, (conform OG 21/1992), ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin urmare, pentru toate considerentele de mai sus, instanţa va constata existenţa clauzelor abuzive cuprinse la art. 9 lit. b) și e) din Contractul de credit bancar nr. xxxxx modificat prin Actului adițional din xxxxxx, şi, pe cale de consecinţă, reţinând caracterul ilicit al stipulării acestor clauze în convenţia de credit şi în cuprinsul anexelor la contractul de credit, va obliga pârâta să modifice contractul de credit anterior menţionat în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Potrivit art. 1092 Cod civil ”Orice plata presupune o datorie; ceea ce s-a plătit fără sa fie debit este supus repetițiunii.” Astfel , în baza art. 1092 şi următoarele  C.civ., instanța va obliga pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor reprezentând comision de risc, perceput de pârâtă şi achitat de reclamanţi, în cuantum de 0,17% aplicat la soldul creditului plătit lunar, conform planului de rambursare anexă la contractul de credit bancar nr. xxxxxx, precum și a sumelor reprezentând comision de administrare, în cuantum de 0,05% din valoarea creditului.

Astfel, instanța va obliga pârâta la plata către reclamanți a sumei de 6.468 lei, reprezentând suma încasată de pârâtă cu titlu de comision de risc/comision de administrare credit în perioada septembrie 2008-iulie 2014, la care se adaugă dobânda legală de la data încasării și până la data plății efective.

În temeiul art. 453 alin. l C.pr.civ., instanța va respinge cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca nedovedite.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE :

Respinge ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, invocată de către pârâtă.

Admite în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii xxxxxxxxx ambii domiciliaţi în satul şi comunaxxxxx, judeţul Botoşani, în contradictoriu cu xxxxxx., cu sediul în xxxxx.

Constată caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 9 lit. b) şi lit. e) (comision de risc, comision de administrare) din Contractul de credit bancar nr.xxxxxxxx şi obligă pârâta să modifice această convenţie în sensul înlăturării acestor clauze abuzive.

Obligă pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 4998 lei, reprezentând suma încasată de pârâtă cu titlu de comision de risc şi suma de 1.470 lei reprezentând comision de administrare credit în perioada septembrie 2008 – iulie 2014, la care se adaugă  dobânda legală de la data încasării şi până la data plăţii efective.

Respinge ca nedovedită cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cu drept de apel în 30 de zile de la comunicare, cererea se depune la Judecătoria Darabani.

Pronunţată în şedinţă publică azi, xxxxxxxxxxxx.

PREŞEDINTE, GREFIER,

 Xxxxxxxxxxxxxxx xxxxxxxxxx

Red.xxx

Thred. xxx

Ex.5/xxxxx

Domenii speta

Spete similare