Constatare nulitate clauze abuzive

Pe rol judecarea cauzei Litigii cu profesioniştii privind pe apelant BV şi pe intimat R SA, având ca obiect obligatia de a face constatare nulitatea absolută clauze abuzive; restituire sumă.

TRIBUNALUL

Asupra apelului civil de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 8909 din  12.07.2016,  pronunţată de Judecătoria Iaşi a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanta BV, în contradictoriu cu pârâta R S.A.

Împotriva acestei sentinţe, in termen legal a declarat apel apelanta BV, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

A susţinut apelanta in esenţă că:

-Instanţa nu a judecat fondul pricinii, analizând o cu totul altă situaţie decât cea desusă judecătii.

Arată apelanta sub acest aspect că în hotârârea instantei de fond se fac aprecieri care nu au legătură cu situatia concretă, după cum ar fi calculul comisionului la valoarea initială a creditului, deşi in realitate acesta se calculează la soldul creditului, referirea la un act  aditional din iunie 2010 care nu există, referirea la dobânda aniversară revizuibilă sau la dobânda fixă pentru primul an de creditare- termen necuprins in conventia părtilor. Mai arată că instanţa nu a făcut nicio referire la cele 4 acte aditionale care există între părti.

-Susţine că instanţa de fond a făcut o interpretare si o aplicare greşită a legii

Sub acest aspect. Apelanta susţine că acestei cauze ii sunt aplicabile disp. Legii 193/2000, iar caracterul abuziv al clauzelor invocate trebuie analizat din perspectiva art. 4 din lege si a practicii CJUE in materie.

A reiterat apelanta apărările invocate prin cererea introductivă de instanţă.

Intimata R SA a depus intâmpinare solicitând respingerea apelului.

Pe parcursul derulării judecătii cererii de apel, apelanta BV a depus cerere de renunţare la judecata unor capete de cerere din actiunea introductivă – fila 85 ds.

Faţă de cererea de renunţare la judecata acestor capete de cerere, intimata a arătat că se opune la cererea de renunţare la judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel, a dispoziţiilor legale în domeniu, instanţa de control judiciar constată că apelul este întemeiat în parte, pentru următoarele considerente:

Retine Tribunalul că reclamanta a încheiat cu pârâta convenţia de credit nr. RM 42043220019/11.04.2007, care a fost modificată prin mai multe acte aditionale:

1.Actul aditional nr. 1/12.08.2009, care avea printre principallele modificări următoarele:

- stabileşte soldul creditului ca fiind de 41 190,34 CHF la care se adaugă suma de 445,43 CHF- valoarea dobânzilor, comisioanelor si alte costuri;

-Se face o reesalonare a sumei de plată

-Se stabileste rata dobânzii curente revizuibile ca fiind Media aritmetică pe ultimele 30 zile a Libor 6 luni + marja bancii, marjă stabilită la 11,5 pp: se stabileşte o dobândă diminuată pe diferite perioade, precum si clauze care permit băncii modificarea dobânzii

-Se renunţă la incasarea comisionului de administrare

2.Actul aditional nr. 2/28.09.2010, care avea printre principalele modificări următoarele:

-stabileşte soldul creditului ca fiind de 40 174,29 CHF la care se adaugă suma de 195,28 CHF- valoarea dobânzilor, comisioanelor si alte costuri;

-Se face o reesalonare a sumei de plată

-Se stabileste rata dobânzii curente revizuibile ca fiind Libor 6 luni + marja bancii, marjă stabilită la 7,68 pp: se stabileşte o dobândă diminuată pe diferite perioade, etc

3.Actul aditional nr. 3/17.05.2012, care avea printre principallele modificări următoarele:

-stabileşte soldul creditului ca fiind de 38 600.34 CHF la care se adaugă suma de 666,37 CHF- valoarea dobânzilor, comisioanelor si alte costuri;

-Se face o reesalonare a sumei de plată

-Se stabileste rata dobânzii curente revizuibile ca fiind Libor 6 luni + marja bancii, marjă stabilită la 7,64 pp: se stabileşte o dobândă diminuată pe diferite perioade, perioada de gretie, etc

4.Actul aditional nr. 4/19.05.2014 care avea printre principallele modificări următoarele:

-stabileşte soldul creditului ca fiind de 32 656,28 CHF la care se adaugă suma de 634,8 CHF- valoarea dobânzilor, comisioanelor si alte costuri;

-Se face o reesalonare a sumei de plată

-Se stabileste rata dobânzii curente revizuibile ca fiind Libor 6 luni + marja bancii, marjă stabilită la 7,64 pp:

Pe parcursul judecării apelului, părtile au mai incheiat un act aditional la 2403.2017- filele 61 si următ ds apel.

Prin cererea de chemare in judecată, reclamanta a investit instanţa cu următoarele capete de cerere:

-Să se constate nulitatea absolută a clauzei de la art. 6.1 din convenţia de credit nr. RM 42043220019/11.04.2007 şi obligarea la restituirea sumei de 1135,86 CHF, achitată cu titlu comision administrare pentru perioada 11.04.2007-11.08.2009,

-Sa se constate nulitatea absolută a clauzelor prev. la art. 4.3 şi 5.2 din convenţia de credit nr. RM 42043220019/11.04.2007 privind modalitatea de stabilire si modificare a dobânzii, considerându-le abuzive

-,să se constate nulitatea absolută a clauzelor din actele adiţionale privind modalitate de calcul a dobânzii

-( respectiv a clauzelor prev de art 2.2 teza finală, 2.3 si 2.4 din actul aditional 1, a clauzelor prev de  art 2 teza finală , 2.3 si 2.4 din actul aditional 2,  a clauzelor prev de  art 2 teza finală , 2.3 si 2.4 din actul aditional 3 si a clauzelor prev de  art 2 teza finală , 2.3 si 2.4 din actul aditional 4)

-Să se constate  că  marja din momentul încheierii contractului de credit ca erade 2,5 pp, ,

-să fie obligată pârâta să calculeze dobânda creditului pe durata contractului  după formula Libor la 6 luni+marja fixă a băncii de 2, 5

-să fie obligată pârâta să restituie suma încasată cu titlu de dobândă in baza clauzelor abuzivem prin raportare la formula Libor 6luni+ 2,5

- să se constate nulitatea absolută a clauzei de risc valutar de la art. 5.1 din convenţia de credit nr. RM 42043220019/11.04.2007 şi art 3 din actul adiţional nr. 1//19.05.2014,

-să se dispună îngheţarea cursului CHF pe durata derulării contractului, la cursul de la momentul încheierii convenţiei de credit, cu obligarea restituirii sumei încasate ca diferenţă de curs valutar în cuantum de 30500 lei

1.CEREREA DE RENUNTARE LA JUDECATA unor capete de cerere formulată de apelanta

Portrivit art 406 alin 1 C pr civ : „(1) Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă.”

Dispozitiile citate trebuie corelate cu cele ale art 406 alin 4 C pr civ, potrivit cărora

„ Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare.”

Cum, în cauză, opoziţia pârâtei a fost manifestată în mod expres de către, urmează ca cererea de renunţare să fie respinsă.

2.Comisionul de administrare

Comisionul de administrare a fost prev de art 6 din contractul de credit in forma initială si a fost eliminat pein actul aditional nr. 1/12.08.2009.

Din analiza prevederilor art. 6.1 din contractul initial precum şi din maniera derulării relaţiilor contractuale dintre părţi, rezultă  faptul că nu este abuzivă clauza referitoare la comisionul de administrare.

În primul rând trebuie remarcat faptul că, la momentul încheierii contractului, perceperea acestui comision nu era interzisă de legislaţia de la momentul încheierii contractului, iar ulterior el a fost  enumerat de art. 36 alin. 3 din OUG nr. 50/2010 printre comisioanele bancare admise.

 Potrivit art. 6.1, pentru monitorizarea de catre banca a utilizarii/rambursarii creditului, precum si a indeplinirii a oricaror alte obligatii asumate de acesta in baza contractului de credit, acesta datoreaza lunar un comision de administrare de 0,9% care se calculeaza prin aplicarea procentului la soldul creditului.

Contrar susţinerilor reclamantei, clauza a cărei anulare s-a solicitat nu este una abuzivă,  întrucât nu ne aflăm în situaţia în care aceasta nu este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, referindu-se la clauzele comerciale din contractele de credit că, acestea sunt abuzive dacă nu sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil,arătând că: „Înalta Curte constată că, comisionul de administrare este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţiei acestuia şi cum clauza referitoare la comisionul de administrare nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, în mod corect instanţa de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, clauza privind comisionul de administrare este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece, pe de o parte, pentru acordarea creditului se percep două costuri (fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar şi inteligibil), iar, pe de altă parte, faţă de valoarea comisionului de administrare pe toată durata contractului, s-a creat în detrimentul intimaţilor-consumatori şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.” decizia ÎCCJ nr. 302 din 30 ianuarie 2014

Într-o recentă  decizie de speţă a instanţei supreme, Decizia nr. 2123 din 20 octombrie 2015, ÎCCJ Secţia a II-a civilă, referitor la comisionul de administrare, instanţa de recurs, menţine sentinţa civilă nr. 2782 din 5 martie 2012 pronunţată de Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a Civilă şi decizia civilă nr. 96 din 28 ianuarie 2015,pronunţată de  Curtea de Apel Bucureşti, arătând că: „În speţă, ceea ce face ca prevederea referitoare la comisionul de administrare să fie ambiguă este omisiunea totală a descrierii prestaţiei la care se obligă Banca şi pentru care percepe acest comision, precum şi omisiunea de a preciza motivul pentru care comisionul se calculează la soldul iniţial al creditului, deşi acest sold este în permanentă descreştere.

Or, nu ne aflăm în situaţiile expuse anterior  deoarece,  prin art. 6.1 din contract au fost stabilite destinaţia şi modul de calcul al comisionului de administrare, fiind perceput pentru o contraprestaţie respectiv monitorizarea utilizării/rambursării creditului ( fila 37 dosar fond) şi se calculează la valoarea iniţială a creditului aşa încât, scopul şi modalitatea colectării comisionului este uşor de înţeles.

Referitor la formula de calcul, aceasta este, în opinia tribunalului, mai mult decât clară. A fost indicat în contract procentul de comision, 0,9%, periodicitatea (lunar), precum şi baza de calcul, respectiv soldul creditului. Totodată, graficul de rambursare prevede în mod clar fiecare sumă lunară percepută apelanţilor-reclamanţi, în calitate de consumatori, cu titlu de comision de administrare.

Apelanta-reclamantă a avut cunoştinţă de existenţa acestui comision, în condiţiile în care clauza era menţionată în contract iar sumele erau cuprinse în graficul de rambursare. În ipoteza în care au semnat contractul fără să îl citească sau fără să studieze graficul de rambursare, apelanta reclamantă a dat dovadă de o conduită lipsită de diligenţă şi, consecutiv, nu îşi pot invoca propria culpă pentru a obţine anularea clauzei.

Asadar, in cuprinsul clauzei contestate este indicata prestatia Bancii pe care acest comision are menirea de a o acoperi: pentru a urmari modul in care se deruleaza creditul, banca intreprinde o serie de operatiuni periodice pentru care angajeaza resurse, iar partile au stabilit ca cel care este dator sa suporte costurile implicate de aceste operatiuni este imprumutatul. Comisionul este individualizat printr-o cota procentuala si prin precizarea explicita si clara a bazei la care se raporteaza cota procentuala.

Nu este rolul instantei acela de a verifica daca un pret stabilit in cuprinsul unei conventii este „corect”, „justificat”, „echitabil” fata de natura si intinderea prestatiei pe care pretul are menirea sa o recompenseze. Pretul este stabilit prin corecta functionare a legilor pietei si de catre partile din contract, prin negociere, iar interventia instantei nu ar avea decat semnificatia incalcarii libertatii de vointa si libertatii contractuale. De asemenea, nu este menirea instantei sa aprecieze daca acest comision a fost instituit in mod optim pentru operatiunile de urmarire a creditului, iar  nu pentru cele de administrare a contului curent, partile fiind intru totul indreptatite sa stabileasca ce operatiuni urmeaza sa se efectueze si cum sunt acestea recompensate. Reclamantii nu au indicat o norma legala cu caracter imperativ pe care parata sa o fi incalcat prin instituirea comisionului de administrare pentru operatiunile de urmarire a creditului, iar nu pentru alte operatiuni.

Nu poate fi reţinută nici lipsa negocierii având în vedere că, ulterior, urmare a negocierilor dintre părţi, au fost încheiate  actele adiţionale din 12 iunie 2009,  28.09.2010, 17.05.2012, 19.05.2014, prin care părţile au negociat o serie de modificări, fără a se contesta comisionul de administrare.

Mai mult decât atât, acţiunea reclamantei apare ca nefondată şi pentru că,  prin ultimul act adiţional încheiat cu pârâta, la 24 martie 2017, a fost de acord cu plata în continuare a comisionului de administrare ( art. 2.6.11, fila 68 dosar apel). De menţionat că, actul adiţional arată în mod expres că acesta este rezultatul negocierii dintre părţi ( art. 6.7, fila 73 dosar apel).

3.CLAUZELE REFERITOARE LA MODUL DE CALCULA AL DOBÂNZII:

Sunt abuzive numai clauzele prevăzute de art. 4.3 teza a II-a, din convenţia de credit nr. RM 42043220019/11.04.2007 respectiv, teza a doua, potrivit căreia: „Banca poate modifica Rata dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare, aducând la cunoştinţa împrumutatului noua valoare a acesteia prin afişare  la sediile băncii".

Instanţa de control judiciar reţine de asemenea că, dispoziţiile contractuale  care permit Băncii calculul dobânzii reclamanţilor în funcţie de marja băncii, stabilită conform deciziei acesteia,  afişată la sediile sale, precum şi clauzele care permit Băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii acordă un drept discreţionar Băncii de a modifica înţelegerea iniţială. De fapt, această clauză contractuală vine în contradicţie nu numai cu dispoziţiile legislaţiei protecţiei consumatorilor, ci şi cu prevederile art. 948 pct. 3 şi ale art. 964 din Codul civil de la 1864. Conform acestor texte legale, pentru a fi valabil, obiectul actului juridic (în cazul de faţă dobânda) trebuie să fie determinat sau determinabil.

Clauzele contractuale privind dobânda, anume art. 5 din contract şi  pct. 2.10.a din condiţiile generale, care fac parte integrantă din contractele de credit, nu conţin indici de referinţă clar precizaţi, cuantumul dobânzii putând fi oricând modificată de Bancă, conform propriei aprecieri, nefiind circumstanţiate în mod clar şi fără dubiu elementele de fapt care ar permite modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, aspect de natura a-l situa pe reclamantul consumator într-o situaţie dezavantajată, în beneficiul Băncii, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin.1 şi 2 din Legea 193/2000. Lăsarea la îndemâna băncii a posibilităţii de majorare a dobânzii, fără nicio posibilitate efectivă de verificare a necesităţii şi modalităţii de stabilire a majorării, este de natură a crea un dezechilibru major între părţi.

Mai mult, această modalitate a băncii de a ajusta rata dobânzii transformă contractul de credit într-unul aleatoriu, diferenţa dintre aceste două tipuri de contracte fiind tocmai cunoaşterea întinderii prestaţiilor părţilor la momentul încheierii contractului sau posibilitatea determinării acestora ulterior, prin cunoaşterea factorului care determină modificarea.

În concluzie, având în vedere  modul neclar şi neinteligibil în care a fost redactată respectiva clauză, ţinând cont şi de caracterul nenegociat al acesteia, Tribunalul reţine că toate acestea sunt  de natură să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea împrumutatului sens în care, va avea în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 193/2000, care, în alin. (2) arată că „în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului”.

Având în vedere prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, care, prevăzând că nu vor produce efecte asupra consumatorului clauzele constatate ca având caracter abuziv, instituie în privinţa acestora sancţiunea nulităţii, instanţa va constata nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, în ceea ce priveşte sintagma „dobânda se poate modifica în funcţie de evoluţia pieţei financiare”, precum şi a oricărei alte clauze care permite Băncii să modifice unilateral cuantumul dobânzii.

Soluţia de constatare a nulităţii absolute parţiale a acestei clauze se impune pe de o parte pentru că, în vederea respectării imperativului de salvgardare a contractului, nulitatea parţială este regula, câtă vreme lipsirea de efecte vizează doar clauza care încalcă dispoziţia legală imperativă, iar pe de altă parte pentru că toate criticile, ca şi considerentele prin care li s-a răspuns vizează exclusiv partea variabilă a dobânzii, care a fost denumită dobândă de referinţă variabilă.

Începând cu data de 12 iunie 2009, prin încheierea primului act adiţional, modalitatea de percepere a dobânzii a fost explicitată, fiind expusă atât metoda de determinare a acesteia cât şi raportarea la  indici financiari independenţi de voinţa pârâtei dar şi previzibili şi predictibili în acelaşi timp.

Referitor la capătul de cerere privind restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă, acesta urmează a fi admis, conform principiului restitutio in integrum.

În aceste condiţii, va fi obligată pârâta să restituie reclamantei diferenţa dintre  dobânda încasată şi cea care se cuvenea pârâtei, conform 4.3 teza  a I-a din convenţia de credit nr. RM 42043220019/11.04.2007 ( respectiv 4,9% pe an).

În acest sens, Tribunalul are în vedere susţinerile pârâtei expuse prin întâmpinare din care rezultă că, în perioada cuprinsă între 11 aprilie 2007 ( data încheierii contractului) şi 12 iunie 2009 (data încheierii primului act adiţional), valoarea dobânzii percepută de pârâtă a crescut ( filele 262 – 263 vol. I, dosar fond), fiind calculată potrivit unei formule ce i-a aparţinut în mod exclusiv pârâtei, fără ca reclamanta să poată aprecia asupra modalităţii de calcul sau a indicilor avuţi în vedere la stabilirea acesteia

Ulterior, începând cu 12 iunie 2009 ( data încheierii primului act adiţional), clauzele privind dobânda nu  sunt abuzive.

Astfel, conform clauzelor menţionate mai sus, pentru creditul acordat împrumutatul datorează băncii o dobândă curentă revizuibilă, ce se acumulează zilnic începând cu data acordării creditului până la data rambursării integrale a sumelor datorate în baza prezentului contract .

Este real că Legea nr. 193/2000 consideră drept clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

În cauză, contrar susţinerilor reclamantei, în contract a fost precizat motivul întemeiat care dă dreptul băncii să modifice unilateral rata dobânzii respectiv evoluţia pieţei financiare, adică un motiv independent de voinţa băncii, iar banca a informat în scris consumatorul în legătură cu motivul care a determinat fluctuaţia, îndeplinindu-şi astfel obligaţia stabilită în Anexa 1 alin 1 lit a la Legea nr. 193/2000, această modalitate de creditare  fiind de altfel avizată de către Banca Naţională a României. 

Modul de calcul al dobânzii aniversare revizuibile este raportat la un indice extern băncii, LIBOR, un indice public, cu privire la care banca nu are posibilităţi de a-l influenţa. Evident,  există posibilitatea reală ca dobânda să varieze nu numai în sens ascedent, ci şi descedent, mai ales având în vedere durata de derulare a contractului de 480 de luni.

Ambele elemente din care se compune dobânda revizuibilă sunt clar exprimate în clauzele actului adiţional, care aşa după cum s-a mai precizat, a fost aplicat de către pârâtă din anul 2010 până în prezent, fără să existe vreo opoziţie din partea reclamantei.

Trebuie reţinut de asemenea că, prin cererea de credit nr. 43220019 din 05.04.2007 ( fila 36 dosar fond, preambul contract de credit, paragraf 2), formulată de către reclamant,  anterior încheierii  , pentru  creditul  solicitat,  acesta a  optat  pentru  o  dobânda fixa in primul an de creditare si  revizuibila începând cu  al  doilea an de creditare,  comision de procesare inclus în credit si  pentru  un  comision de administrare lunar  calculat  la soldul  creditului, astfel ca acesta a  fost  informat  asupra clauzelor contractuale.

Pe de altă  parte, nici un act normativ nu interzice posibilitatea de a aplica în contractele de credit, o dobândă variabilă.

Faţă de acestea, instanţa nu se poate reţine nici un element contractual, referitor la dobândă, care să creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

De altfel, din anul 2009, modul de calcul al dobânzii a fost schimbat şi explicitat pe larg.

Astfel, nu poate fi reţinută nici lipsa negocierii şi  nici lipsa de informare având în vedere că, ulterior încheierii contractului de credit, urmare a negocierilor dintre părţi, au fost încheiate  actele adiţionale din 12 iunie 2009,  28.09.2010, 17.05.2012, 19.05.2014. În fiecare dintre aceste acte adiţionale, se explicitează pe larg şi în amănunt modalitatea de calcul a dobânzii, de fiecare dată fiind emis un nou grafic de rambursare.

Aşadar, nu se poate aprecia ca fiind abuzive acest clauze.

Nu poate fi primită nici solicitarea reclamantei de a se consta  că  marja din momentul încheierii contractului de credit ca era de 2,5 pp si de a fi  obligată pârâta să calculeze dobânda creditului pe durata contractului  după formula Libor la 6 luni+marja fixă a băncii de 2, 5, o atare cerere putând fi analizate pentru perioada cuprinsă între data semnării contractului de credit – 11.04.2007 si cea a semnării primului act aditional- 11.08.2009.

Urmare a constatării nulităţii absolute a clauzei privind dobânda, în ceea ce priveşte sintagma „dobânda se poate modifica în funcţie de evoluţia pieţei financiare”, fiind aşa cum s-a arătat o nulitate partială, determină derularea contractului pe perioada analizată fără existenţa acestei clauze, respectiv cu o dobândă prevăzută de art. 4.3 teza I, de 4.9% pe an.

Nicio  dispoziţie legală nu autorizează instanţa să intervină în contractul părţilor prin înlocuirea unei clauze declarate nule.

 În acest sens, trebuie evocat faptul că nici reglementarea specială - Legea nr. 193/2000 şi  Directiva 93/13/CEE şi nici reglementarea de drept comun - Codul civil de la 1864 nu permite intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind abilitat doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Singura posibilitate de a interveni în contract este legal recunoscută în cazul clauzelor de hardship, în contractele de comerţ internaţional, ca şi în noul Cod civil – exempli gratia art. 1271, însă în primul caz impreviziunea vizează o altă ipoteză, anume cea a contractelor valabil încheiate, dar a căror executare a devenit excesiv de împovărătoare pentru una dintre părţi, ceea ce impune adaptarea contractului. Cât priveşte Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, aceasta nu este aplicabilă contractelor deduse judecăţii în cauza de faţă, care cad sub incidenţa Codului civil de la 1864 conform principiului tempus regit actum, dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 287/2009 şi dispoziţiilor art. 3 – 6 din Legea nr. 71/2011.

 Apreciază instanţa supremă şi că în speţă nu este posibilă adaptarea contractului, întrucât este vorba despre o altă ipoteză, anume aceea a unui contract cu clauze lovite de nulitate, nulitatea producând alte efecte decât impreviziunea şi operând retroactiv.

În plus, se cuvine menţionat şi faptul că imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica C.J.U.E., sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza C-618/10  Banco Español de Crédito SA, singura derogare admisă de Curte fiind cea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv – hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 Árpád Kásler. Numai că o astfel de dispoziţie supletivă nu există în dreptul român aplicabil raporturilor deduse judecăţii în materia nulităţii, ceea ce face imposibilă intervenţia judecătorului în contract în sensul solicitat de reclamanţi. – a se vedea in acest sens decizia 2123/20.10.2015 a ICCJ sectia a II a civilă.

4.CLAUZA DE RISC VALUTAR

Clauzele prevăzute la art. 5.1

Potrivit art. 5.1, orice plata efectuata de imprumutat/codebitor in baza contractului  urma sa se faca in moneda in care a fost acordat creditul.

Reclamanta a sustinut ca nu au solicitat acordarea unui credit in CHF, dar acest produs i-ar fi fost impus de banca.

Evaluând caracterul clar şi inteligibil a clauzelor prin care reclamanta a primit un credit în CHF şi şi-a asumat obligaţia de restituire a acestuia în aceiaşi valută, instanţa constată că prevederile contractuale (art. 5.1şi următoarele ) sunt clare şi inteligibile din punct de vedere gramatical în sensul că s-a acordat un împrumut în valoare de 42.983 CHF, tragerea s-a făcut în moneda creditului, iar rambursarea se va face în aceiaşi valută în concordanţă cu principiul nominalismului monetar instituit de art. 1584 C.civ.1864. În condiţiile în care obligaţiile de plată asumate de reclamanţi erau exprimate în altă monedă, se impunea ca plata către cocontractant sa se realizeze conform convenţiei ceea ce presupunea un schimb valutar la cursul de la data realizării schimbului.

Faptul că reclamanta a acceptat contractarea creditului într-o monedă diferită de cea a veniturilor sau de cea a plăţii ce urmau să o realizeze cu sumele împrumutate nu poate fi acum imputată băncii care a oferit produsul de creditare, cu atât mai mult cu cât pentru momentul creditării dobânda oferită şi costurile totale erau mai mici decât cele rezultând din oferte exprimate în altă monedă

Totodată, acordarea creditelor bancare în monedă străină nu a fost şi nu este interzisă în legislaţia românească, posibilitatea acordării de credite şi constituirii de depozite în valută fiind acceptată expres sau tacit de reglementarea bancară.

În ceea ce priveşte redactarea clauzelor într-un limbaj inteligibil care să permită consumatorilor să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului în ceea ce-i priveşte, mai ales cele economice, Instanţa mai reţine că,  prin aceste condiţii de creditare, reclamanta şi-au asumat implicit, la momentul contractării creditului într-o monedă străină, posibilitatea modificării pe viitor a cursului valutar, iar aceasta nu poate fi considerată de plano abuzivă, generatoare de dezechilibru semnificativ în defavoarea uneia dintre părţi, deoarece fluctuaţiile ar fi putut opera în mod variat, în favoarea sau defavoarea oricăreia dintre părţi, într-un grad mai mare sau mai mic.

Modificarea cursului unei monede străine în raport cu leul în perioada lungă a derulării contractului nu putea fi considerată o situaţie imprevizibilă în contextul economic românesc din anul 2008, fiecare persoană, chiar cu un nivel redus de cunoştinţe financiare, cunoscând efectele fluctuaţiilor valutare în ţara noastră după 1989. De altfel, nici reclamanta nu neagă de plano acest lucru, aceştia invocând doar imposibilitatea anticipării unei creşteri considerabile a cursului de schimb ce nu le-ar fi permis asumarea obligaţiilor în cunoştinţă de cauză.

În acest sens, instanţa reţine şi practica judiciară în materie în care s-a statuat, printre altele: „ Nu i se putea impune însă Băncii furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF – leu în cadrul obligaţiei generale de informare corectă şi completă aparţinând profesionistului deoarece acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice ce o desfăşoară. Obligaţii similare au fost introduse ulterior încheierii contractului, prin Regulamentul BNR nr. 24/2011, care însă impune avertizarea asupra posibilităţii şi consecinţelor creşterii costului creditului în cazul materializării riscului valutar, fără a se putea în mod rezonabil pretinde estimarea precisă a evoluţiei cursului valutar pe durată îndelungată. Pe toată durata contractului, împrumutaţii aveau însă posibilitatea refinanţării creditului într-o altă monedă, constatând efectul extrem de oneros al modificării cursului valutar mult anterior acţiunii de faţă.

De altfel, în condiţiile contractuale enunţate nu se putea vorbi de un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor la data semnării contractului sub aspectul valutei deoarece acestea erau exprimate deopotrivă în aceiaşi valută şi nu se puteau estima cu certitudine efectele evoluţiei cursului valutar asupra întinderii obligaţiilor părţilor. Prin urmare, dezechilibrul apărut ulterior semnării contractului din cauza unor factori externi (modificarea cursului CHF-leu) depăşeşte cadrul regimului nulităţii care priveşte încălcarea cerinţelor legale la data încheierii actului juridic.

Cât timp nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzelor din perspectiva legislaţiei speciale privind protecţia consumatorilor, instanţei nu-i este permis să intervină în contract şi să înlocuiască aceste clauze chiar dacă am aprecia asupra aplicabilităţii în cauză a jurisprudenţei CJUE modificate prin Decizia pronunţată în Cauza C-26/13 (Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai c. OTP Jelzalogbank Srt, întrebarea numărul 3” CURTEA DE Apel Bucureşti – secţia a VI-a civilă, decizia nr. 938/A/10 iunie 2015.

În acest sens, practica judiciară în materie a statuat: „Nu se poate imputa bancii evolutia ulterioara a cursului de schimb, aceasta fiind o imprejurare exterioara ariei de influenta a bancii. Cursul de schimb se stabileste pe piete reglementate, in care banca este un participant, fara a se putea afirma in mod rezonabil ca banca este cea care a influentat directia de evolutie a monedei  nationale.

Principiul echivalentei prestatiilor nu poate insemna ca, in cazul in care moneda nationala se devalorizeaza, instanta este obligata sa intervina. In lipsa unor criterii prevazute in lege sau contract, referitoare la un prag al variatiei cursului care nu poate fi depasit, interventia instantei ar fi lipsita de orice coordonate si ar putea fi cu usurinta calificata drept arbitrara; instanta nu poate interveni in contractul incheiat intre doi particulari decat pentru a face aplicarea unei dispozitii legale sau contractuale, iar nu pentru a modifica coordonatele raportului juridic pe baza unor elemente alese pe criterii de oportunitate.” sentinţa civilă nr. 5287 din 30.10.2014 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a civilă.

Nefondată este şi solicitarea reclamantei privitoare la aplicarea teoriei impreviziunii.

Într-adevăr, art. 1271 Cod civil, reglementează în mod expres instituţia impreviziunii, ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractelor dispunând că, dacă pe parcursul executării obligaţiilor executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă, făcând injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate interveni, pentru a dispune fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia. Acelaşi articol stipulează  că nu orice schimbare a consistenţei obligaţiei survenită după momentul încheierii contractului conduce la posibilitatea apelării la mecanismul impreviziunii, ci textul stabileşte că schimbarea trebuie să fie „excepţională”, adică ea trebuie ea trebuie să fie de o asemenea anvergură încât obligaţia să devină „excesiv de oneroasă”.

Revenind la  susţinerile reclamantei, instanţa reţine în primul rând că, impreviziunea  nu se aplică convenţiilor de credit încheiate de către reclamanţi, având în vedere împrejurarea că acestea sunt încheiate înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil.

Instanţa mai reţine că, potrivit literaturii de specialitate şi a dispoziţiilor noului cod civil, pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la  data încheierii actului juridic nu numai în privinţa condiţiilor de validitate si, pe cale de consecinţă, a nulităţii, ci si pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei  noi legi), pentru executarea obligaţiilor asumate de părţi, pentru încetarea actului juridic. Această regulă se desprinde atât din dispoziţiile art. 6 alin. (2) si (3) Cod civil (reluate  în art. 3 si art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât si din art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora, legea în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele trecute, adică efectele care s-au produs sub imperiul ei (principiul  eretroactivitătii), cât si efectele viitoare, adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).

În speţă, nu ne aflăm în faţa unei situaţii juridice viitoare ci, în faţa unui act juridic, ce este guvernat de dispoziţia legală în vigoare la data încheierii lui, adică -facta pendentia, respectiv situaţiile juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare. În privinta acestora, legiuitorul poate opta între aplicarea legii noi si ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi.

Deşi există posibilitatea ca, în cazul în care elementele ce alcătuiesc constituirea sau, după caz, modificarea ori stingerea au individualitate proprie, atunci pentru fiecare element se aplică legea în vigoare la momentul la care acesta s-a produs, în speţă nu putem vorbi de o individualitate proprie a elementelor ce au născut existenţa modalităţii de restituire a împrumutului deoarece, acestea au luat naştere odată cu încheierea contractului şi nu au suferit nicio modificare prin acte adiţionale.

Aşa după cum s-a reţinut în literatura de specialitate, în materia împrumutului de consumaţie având ca obiect o sumă de bani, principiul nominalismului monetar apare drept o constantă, atât din perspectiva vechii reglementări, cât şi raportat la noul Cod civil. Acest principiu presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie având ca obiect o sumă de bani va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite.

În ciuda susţinerilor reclamantei, contractul de credit bancar este supus normelor incluse în legislaţia civilă privitoare la împrumutul de consumaţie, respectiv împrumutul cu dobândă, cu câteva particularităţi în sensul că ( raportat la calitatea specială a împrumutătorului), vor trebui respectate regulile înscrise în O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, precum şi actele emise de autoritatea prudenţială în domeniu.

 Pe de altă parte, Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori nu exclude aplicarea regulilor din dreptul comun care conturează sfera principiului nominalismului monetar aplicabil unui împrumut cu dobândă. De altminteri, legislaţia privitoare la consum nu tinde la schimbarea naturii şi efectelor juridice ale contractelor numite, pentru că, astfel cum s-a susţinut în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii CHFpene, „obligaţia instanţei naţionale de a se referi la conţinutul unei directive atunci când interpretează şi aplică normele relevante ale dreptului intern este limitată de principiile generale ale dreptului şi o asemenea obligaţie nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului naţional (Hotărârea OSA, EU:C:2014:110, pct. 45)” Hotărârea Curţii (Camera a IV-a) din 30 aprilie 2014, cauza C-26/13, Árpád Kásler, Hajnalka Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai c. OTP Jelzálogbank Zrt (par. 65)

Aşa după cum s-a arătat în literatura de specialitate: „Or, prin supunerea unui contract de împrumut bancar principiului nominalismului monetar se dă eficienţă unor dispoziţii normative supletive, specifice respectivului tip de contract, nefiind o soluţie care să excedeze dispoziţiile legii naţionale în materie. În consecinţă, principiul nominalismului monetar, în sine, nu comportă nuanţe speciale faţă de cele evidenţiate în legislaţia civilă în privinţa contractelor de credit bancar încheiate cu consumatorii.  Cât priveşte însă problema clauzelor de indexare, aceasta a primit în ultima vreme o atenţie specială în diferite state membre ale Uniunii Europene, asupra lor planând o îndoială în privinţa impactului lor adiţional asupra întreţinerii inflaţiei, de unde şi preocuparea pentru limitarea pe cale legislativă a acestora, mai ales în materia contractelor încheiate cu un consumator, fără însă ca ele să fie interzise în principiu” _ Corneliu Bârsan, „Principiul nominalismului monetar şi impreviziunea în contractul de împrumut de consumaţie având ca obiect o sumă de bani: o asociere ireconciliabilă?” Revista Română de drept Privat nr. 5/2014.

Aşadar, principiul nominalismului  monetar este perfect aplicabil, fiind legea generală aplicabilă convenţiilor de credit. Aceasta ( vechiul cod civil) nu este exclus de reglementările speciale cu care, legea generală se completează.

Nefondată este şi solicitarea reclamantei privitoare la stabilizarea/îngheţarea  cursului valutar.

În primul rând, trebuie remarcat, în ciuda susţinerilor reclamantei că, prin hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C 23/13, Kasler împotriva băncii, între speţa de faţă şi cea care a generat pronunţarea anterior identificatei hotărâri există o diferenţă esenţială în sensul că în cazul acesteia din urmă petenţii au împrumutat o sumă exprimată în forinţi maghiari (HUF), al căror echivalent a fost stabilit în franci elveţieni (CHF), iar contractul prevedea că stabilirea cuantumului în CHF al împrumutului se efectua pe baza cursului de schimb la cumpărare al acestei monede aplicat în ziua deblocării fondurilor, împrumutaţii contestând în faţa instanţelor maghiare clauza care permitea băncii calcularea ratelor lunare exigibile pe baza cursului de schimb la vânzarea CHF.

Obiectul sesizării CJUE l-a reprezentat natura abuzivă a clauzei, în măsura în care prevede, pentru rambursarea împrumutului, aplicarea unui curs diferit de cel utilizat pentru punerea la dispoziţie a acestuia. 

Hotărârea CJUE menţionată anterior, nu a statuat prin hotărârea în cauza nimic cu privire la caracterul nevalabil al vreunei clauze contractuale propriu-zise şi nici nu a impus modificarea cursului de schimb agreat prin contract ci, a reţinut că o clauză care defineşte obiectul principal al contractului nu este exceptată de la examinarea caracterului sau abuziv decât daca a fost redactată în mod clar si inteligibil. Referitor la claritatea,  CJUE subliniaza ca cerinţă respectiva nu se limitează la o claritate si la o inteligibilitate formale si pur gramaticale ci, dimpotrivă, contractul de împrumut trebuie sa indice in mod transparent motivul si particularităţile mecanismului de schimb al monedei straine. Astfel, revine instanţelor sarcina de a stabili daca un consumator normal informat si suficient de atent putea, pe baza publicitatii si a informatiilor furnizate de imprumutator in cadrul negocierii contractului de imprumut, nu numai sa cunoasca existenta unei diferente intre cursul de schimb la cumparare si cursul de schimb la vanzare ale unei monede straine, ci si sa evalueze efectele aplicarii acestui din urma curs cu privire la calcularea ratelor si la costul total al imprumutului sau.

Or, este evident că, reclamanta, el însuşi beneficiar al jocului valutar de la momentul contractării, puteau şi  trebuiau să prevadă, cu o claritate suficientă asupra posibilităţii aprecierii valutei contractate. Pe de altă parte, admiţând că reclamanta arau în imposibilitate de a cunoaşte evoluţia viitoare a valorii francului elveţian,  respectiv a liniei ascendente sau descendente a cursului de schimb CHF/leu,  este evident că, aceeaşi prezumţie este valabilă şi în cazul pârâtei drept urmare, nu se poate  imputa băncii o lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului sau lipsa de claritate şi inteligibilitate a clauzei în sensul pe care CJUE îl conturează.

Aşa după cum se reţine şi în practica judiciară în materie „Faptul că anterior momentului la care a fost încheiat contractul moneda CHF a avut un curs fluctuant nu poate fi valorificat doar ca fiind o expresie a riscului ca în viitor costul creditului să crească, aşa cum conchide prima instanţă, ci lipsa de stabilitate putea să genereze de asemenea ipoteza contrară, fiind de esenţa unui astfel de contract că ambele părţi trebuie să accepte toate riscurile aferente cursului de schimb asociate unui împrumut contractat într-o monedă diferită de cea în care sunt încasate veniturile.  ” Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, decizia nr. 596/A din 19 iunie 2015.

Solicitarea reclamantei este una injustă deoarece, în cazul admiterii ar  duce la un dezechilibru  între prestaţiile reciproce ale părţilor contractante deoarece, ar plasa  suportarea riscului valutar numai în sarcina pârâtei.

Dezechilibrul pe care o clauza il provoaca in raportul dintre parti se analizeaza prin raportare la momentul incheierii contractului, iar nu prin luarea in considerare a unor imprejurari ulterioare aflate in afara ariei de influenta a vreuneia dintre parti.

Nu se poate imputa bancii evolutia ulterioara a cursului de schimb, aceasta fiind o imprejurare exterioara ariei de influenta a bancii. Cursul de schimb se stabileste pe piete reglementate, in care banca este un participant, fara a se putea afirma in mod rezonabil ca banca este cea care a influentat directia de evolutie a monedei  nationale.Principiul echivalentei prestatiilor nu poate insemna ca, in cazul in care moneda nationala se devalorizeaza, instanta este obligata sa intervina. In lipsa unor criterii prevazute in lege sau contract, referitoare la un prag al variatiei cursului care nu poate fi depasit, interventia instantei ar fi lipsita de orice coordonate si ar putea fi cu usurinta calificata drept arbitrara; instanta nu poate interveni in contractul incheiat intre doi particulari decat pentru a face aplicarea unei dispozitii legale sau contractuale, iar nu pentru a modifica coordonatele raportului juridic pe baza unor elemente alese pe criterii de oportunitate.

Practica judiciară a statuat: „Chiar si in conditiile devalorizarii monedei nationale, echivalenta prestatiilor nu a fost in nici un mod influentata. Banca a acordat reclamantilor un imprumut intr-o anumita moneda si este indreptatita la restituirea sumei imprumutate in aceeasi moneda (evident cu adaugarea costurilor creditului): nu pot fi comparate decat lucrurile din aceeasi categorie, iar nu lucruri din categorii diferite. In relatia cu Banca, prestatia imprumutatilor nu a suferit nicio modificare: ca si la incheierea contractului, moment la care au apreciat conformitatea acestuia cu propriile interese, imprumutatii sunt datori sa restituie bancii o suma de bani (aceeasi suma de bani, exprimata in franci elvetieni). Imprejurarea ca pentru reclamanti costurile de procurare a francilor elvetieni au crescut nu poate fi imputata bancii, care nu a avut vreo putere de influenta in aceasta privinta, asa cum deja s-a aratat........ Contrar celor afirmate de reclamanti, restituirea creditului in moneda in care a fost acordat tine de esenta contractului, nefiind o modalitate de garantare in favoarea Bancii. Partile au stabilit ca prestatiile esentiale  in contractul de credit sa fie executate astfel: prestatia bancii de a pune la dispozitia imprumutatului suma de bani se executa in franci elvetieni, iar  prestatia imprumutatului de a restitui suma care i-a fost acordata se executa in franci elvetieni. Partile si-au exprimat acordul de vointa asupra unui credit in franci elvetieni, care implica  anumite costuri, avute in vedere la data incheierii contractului. Interventia instantei in raportul contractual in sensul stabilirii obligatiei de restituire intr-o alta moneda ar avea semnificatia modificarii contractului in datele sale esentiale. Pe langa aceasta, efectul ar fi acela al transformarii unui contract de credit acordat initial in franci elvetieni intr-un contract de credit in lei (moneda solicitata de reclamanti), dar cu mentinerea costurilor aferente creditului in franci. O astfel de interventie a instantei ar fi in flagranta contradictie cu principiul libertatii de vointa si cu cel al libertatii contractuale.”. Tribunalul Bucureşt- secţia a VI-a civilă, sentinţa nr. 5287 din 30.10.2014.

În acelaşi sens este şi practica judiciară: „ În ceea ce priveşte petitul doi al cererii de chemare în judecată privind îngheţarea datoriei la cursul de schimb valutar de la data acordării creditului precum şi restituirea tuturor sumelor achitate şi nedatorate ca urmare a anulării clauzelor abuzive, acesta este condiţionat de declararea  prealabilă ca abuzive a practicilor comerciale şi a clauzelor  invocate. În condiţiile în care Curtea nu a reţinut caracterul fraudulos al acestora, este evident că acest capăt de cerere nu are temei juridic, astfel că a fost corect respins de către instanţă.  Curtea nu va reţine susţinerile reclamantei privind greşita aplicare de către instanţa de fond a  dispoziţiilor art.1578 C.civ.. Astfel, reclamanta citează trunchiat dispoziţiile art. 1578 alin 2 C.civ. care precizează că „debitorul trebuie să restituie suma numeric împrumutată” chiar şi în situaţia în care se întâmplă „o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii”, debitorul fiind obligat să plătesacă suma ( numeric împrumutată, n.n) în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii. Prin urmare textul de lege obligă debitorul să plătească datoria ( indiferent în ce monedă ar fi ) numai în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii. Ori în cauză este fără dubiu că CHF a fost şi este o menedă în curs pe parcursul derulării contarctului iar din probele administrate nu rezultă că reclamanta ar fi solicitat plata sumei datorate ( exprimată în CHF ) în altă monedă aflată în curs – cu luarea în considerare a cursului valutar din ziua plăţii.” Curtea de Apel Craiova – secţia a II-a civilă, decizia nr. 488 din 23 iunie 2015.

De asemenea, într-o altă decizie de speţă, se reţine că: „În virtutea principiului nominalismului monetar, sunt întru totul valabile clauzele contractuale incriminate care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce şi cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF). Clauzele incriminate de reclamantace prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul (franci elveţieni - CHF) nu sunt nelegale/abuzive, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului (debitor), ci despre o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar.Plăţile supuse analizei in prezentul dosar decurg dintr-o operaţiune de împrumut, fiindu-le aplicabile prevederile OUG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi cele ale Regulamentului nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, care nu interzic unei instituţii de credit a acorda unui rezident credit in valută.  Pe de altă parte, instanţa reiterează faptul că, prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al unor clauze. Interpretând această Directivă, Curtea de Justiţie a Comunităţilor CHFpene a stabilit în cauza Banco Espaniol de Credito S.A. versus Joaquin Calderon Camino (C – 618/10) că protecţia acestui act normativ se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constata nulitatea unei clauze abuzive cuprinse intr-un contract încheiat intre un vânzător sau un furnizor si un consumator, să completeze respectivul contract, modificând conţinutul acestei clauze.  ” Tribunalul Dolj – secţia a II-a civilă, sentinţa nr. 68 din 12 februarie 2015.

Mai mult decât atât, acţiunea reclamantei apare ca nefondată şi pentru că,  prin ultimul act adiţional încheiat cu pârâta, la 24 martie 2017, părţile au convenit conversia creditului din CHF în lei la cursul de schimb comunicat de BNR, valabil la 24.03.2017 ( art. 1 pct. 4, fila 64 dosar apel).

Cheltuieli de judecată - desi reclamanta apelantă a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, cum nu a făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli, această cerere urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge cererea de renunţare la judecată formulată de apelanta reclamantă BV.

Admite  apelul declarat de reclamanta BV  împotriva sentinţei civile nr. 8909 din  12.07.2016,  pronunţată de Judecătoria Iaşi, sentinţă pe care o schimbă în parte în sensul că:

Constată caracterul abuziv al şi nulitatea  clauzelor  inserate la art. 4.3 teza  a II-a din convenţia de credit nr. RM 42043220019/11.04.2007 privind dobânda, în ceea ce priveşte posibilitatea băncii de a modifica unilateral a cuantumului dobânzii „în funcţie de evoluţia pieţei financiare”.

Obligă pârâta să restituie reclamantei diferenţa dintre  dobânda încasată şi cea care se cuvenea pârâtei, conform 4.3 teza  a I-a din convenţia de credit nr. RM 42043220019/11.04.2007.

Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei ce nu sunt contrare prezentei decizii.

Respinge cererea apelantei reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Domenii speta

Spete similare