Constatare nulitate act clauză contractuală; restiture sumă

Pe rol se află pronunţarea hotărârii în cauza de  litigii cu profesioniştii  apelanţii intimaţi  VI, VP şi pe intimata  apelantă SC B SA, având ca obiect constatare nulitate act clauză contractuală; restiture sumă.

Deliberând asupra apelurilor de fată:

Prin sentința civilă nr. 14654/20.12.2016 s-a admis  în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii VI şi VP în contradictoriu cu pârâta S.C. B S.A., cu sediul în Bucureşti.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei înscrise la pct. 4 lit. d subpct. d2, din condiţiile speciale ale contractului de credit nr. 33/01.02.2008, încheiat între părţi,  privind comisionul de risc şi gestiune.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma reprezentând echivalentul în lei al sumei de 2611,72  euro, actualizată cu indicele de inflaţie,  reprezentând contravaloarea comisionului de risc şi gestiune achitat în perioada 16.03.2009-31.07.2015.

A fost obligată  pârâta la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente acestui debit de la data introducerii acţiunii, până la plata efectivă a debitului.

A fost obligată  pârâta să restituie reclamanţilor suma reprezentând echivalentul în lei, actualizată cu indicele de inflaţie,  reprezentând contravaloarea comisionului de risc şi gestiune percepută în continuare, până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei înscrise la pct. 4 lit. d subpct. d1 şi la pct. 1 lit. a subpct. 3, din condiţiile speciale ale contractului de credit nr. 33/01.02.2008, încheiat între părţi, privind comisionul de angajament.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma reprezentând echivalentul în lei al sumei de 800 euro, actualizată cu indicele de inflaţie,  reprezentând contravaloarea comisionului de angajament.

A fost obligată  pârâta la plata către reclamanţi a dobânzii legale aferente acestui debit de la data introducerii acţiunii, până la plata efectivă a debitului.

S-a constat caracterul abuziv al clauzei înscrise la pct. 4 lit. d subpct. d3, din condiţiile speciale ale contractului de credit nr. 33/01.02.2008, încheiat între părţi, privind comisionul de rambursare în avans.

S-a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata de daune morale.

S-a luat act  de solicitarea reclamanţilor privind derularea, în continuare a convenţiei de credit, cu eliminarea clauzelor constatate ca fiind abuzive şi obligă parata sa emită un nou grafic de rambursare după eliminarea acestora.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 1860 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

” Între reclamanţi, în calitate de împrumutat şi respectiv codebitor şi bancă s-a încheiat contractul de credit de consum nr. 33/01.02.2008 pentru suma de 40000 euro., cu termen de rambursare de 240 de luni.

Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamanţi şi pârâtă intră sub incidenţa Legii nr.193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant - pârâta şi consumatori-reclamanţi, astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.

Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Alin.2 al aceluiaşi articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii şi anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant şi consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe. 

Deşi pârâta a susţinut că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată nu au caracter abuziv întrucât sunt clauze negociate, ele prezentând toate caracteristicile unui contract cu forţă obligatorie între părţi încheiat în urma exprimării libere a voinţei din partea ambilor cocontractanţi, instanţa nu este de acord cu această susţinere, apreciind că datele speţei conduc la o altă concluzie.

Mai exact, o eventuală negociere ce a avut loc între părţi s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată şi termenele scadente, nu şi asupra posibilităţii de a influenţa modul de calcul al dobânzii, conform art. 4 alin.2 din Legea nr.193 din 2000.

Administrarea probei cu interogatoriul reclamanţilor nu a fost de natură a conduce la o altă concluzie, posibilitatea de a citi contractul neechivalând cu o negociere.

Instanţa apreciază că, în prezenta cauză, clauzele în discuţie nu pot fi considerate ca fiind negociate direct cu reclamanţii întrucât contractul încheiat cu acesta a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.

Împrejurarea că reclamanţii au avut cunoştinţă atât de existenţa cât şi de întinderea obligaţiilor ce-i reveneau, şi sub aspectul valorii, şi sub cel al perioadei, şi au fost de acord cu ele, prin semnarea convenţiei dispunând de posibilitatea de a refuza semnarea convenţiei dacă nu erau de acord cu ele, nu poate determina lipsa de incidenţă a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raţionament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitate a dispoziţiilor acestui act normativ, în condiţiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conţine clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertăţii contractuale, dar art.969 C.civ. conferă putere de lege doar convenţiilor legal făcute, Legea nr.193/2000 reglementând tocmai situaţii în care clauze contractuale consimţite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

Pentru a fi incidente prevederile art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privinţa dispoziţiilor contractuale, se impune şi ca aceste dispoziţii să fi creat, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Sub acest aspect, se impune analiza separată a fiecărei clauze indicate de reclamanţi.

Cu privire la clauza referitoare la comisionul de risc şi gestiune - de la pct. 4 lit. d subpct. d2 din condiţiile speciale ale contractului de credit  nr. 33/01.02.2008 - în primul rând, conform dispozițiilor articolului 4 alineatul 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Aceleași dispoziții se regăsesc și în art. 4 alin.2 din Directiva nr. 93/13, legislația internă fiind conformă regulamentului european în materia clauzelor abuzive.

Prin urmare, în situația în care clauzele contractuale, cum sunt cele de față, se interpretează că fac parte din obiectul contractului, nu pot fi analizate de instanță dacă ar fi sau nu abuzive, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Or sub acest ultim aspect a fost pronunțată în jurisprudența CJUE cauza C-26/13, prin Hotărârea Curții din 30.04.2014, Camera a IV-a statuându-se la nivel jurisprudențial, că asemenea cerință potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil, trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca acel contract de credit să expună în mod clar și transparent funcționarea concretă a clauzei respective, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Or în cauza de față nu se realizează această informare clară și inteligibilă a consumatorului, atât timp cât nu se face dovada că i s-a prezentat acestuia faptul că stipularea celor două comisioane conduce la majorarea dobânzii, consecința economică în ceea ce privește acest consumator fiind aceea că dobânda pe care o achită crescând anual cu un procent egal cu rezultatul înmulțirii între procentul comisioanelor în cauză și numărul lunilor anului, procent care trebuie adăugat la dobânda anuală pe care consumatorul trebuie să o plătească.

Instanța a apreciat că în temeiul Legii nr. 193/2000 acest comision este unul abuziv, în condițiile în care obligaţia de a administra contul de credit și de a efectua operațiuni în scopul rambursării creditului acordat revine băncii, ca furnizor de servicii, deci costurile aferente acestor activităţi trebuie suportate de cel ce impune aceste operațiuni.

Totodată, instanța a reținut că nu se justifică perceperea unei sume în cotă procentuală raportată la valoarea creditului atât timp cât consumatorii care încheie același tip de credit în cadrul aceleiași instituții se află într-o situație similară, iar operațiunile de administrare efectuate de pârâtă sunt aceleași.

Mai mult, terminologia folosită-comision de gestiune - nu este descrisă nici în cuprinsul condițiilor speciale nici al celor generale ale convenției, astfel încât reclamanta să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care este perceput acest comision. Condițiile perceperii comisionului de gestiune trebuie să fie suficient de clar determinate ori în speță, nu au fost indicate elemente precise și individualizate cu privire la comisionul de gestiune.

În acest context, imperativul protecţiei consumatorilor impune eliminarea unor clauze care atrag costuri considerabile şi disproporţionate cu serviciile prestate, cu atât mai mult cu cât acestea au fost deja cuantificate în calculul dobânzii variabile. Totodată, trebuie reamintit că specificul activităţii unui profesionist (comerciant, conform vechii legislaţii) îl reprezintă organizarea pe riscul său, cuantumul unui comision introdus printr-o clauză a cărei negociere nu este posibilă, neputând să aibă semnificaţia transferării asupra consumatorilor a tuturor costurilor de activitate a băncii legată de activitatea de creditare.

Prin urmare, instanţa a apreciat că suportarea de către consumator a unor astfel de costuri, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar exigenţele  bunei-credinţe nu sunt respectate

S-a prevăzut în convenţia părţilor că comisionul de risc este  „pentru punerea la dispozitie a creditului imprumutatul poate datora bancii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plateste lunar pe toata perioada creditului.

Desi exista doar o ,,posibilitate,, acest comision a fost aplicat, fara sa se arate in functie de ce a fost stabilit, de ce totusi s-a impus aplicarea lui din moment ce existau garantiile imobiliare, cum a fost el negociat, de ce comisionul este nerambursabil, nerestituibil la finalul creditului in situatia neproducerii riscului sau daca se poate restitui in anumite situatii.

Prin aceasta clauza, care datorita modului in care este formulata si perceputa, fara nici o posibilitate de negociere, are caracterul unei clauze abuzive, s-a urmarit perceperea sub forma voalata a unui nou comision.

Nu au putut fi primite apararile paratei potrivit carora contractul este legea partilor, deci reclamantii nu trebuiau sa il incheie daca nu erau de acord si nici sa achite comisionul pe parcurs. Realitatea este ca reclamantii, care si celelalte persoane care apeleaza la imprumuturi bancare, nu au avut alta posibilitatea, in masura in care doreau sa beneficieze de serviciile bancii, decat sa accepte in bloc conditiile prestabilite de banca. Acest lucru nu inseamna insa ca nu pot sa se adreseze pe parcurs unei instante pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze.

De altfel, prin OUG. nr. 50/09.06.2010 s-a reglementat aceasta problema, fiind impuse bancilor conditii noi si conforme cu Directiva nr. 2008/48/CE iar in prezent banca a eliminat acest comision.

În lipsa unor asemenea informații, care să determine dobândirea efectivă a unui caracter inteligibil clauzei de introducere a comisionului de risc/administrare, clauza respectivă apare drept abuzivă, în virtutea jurisprudenței CJUE mai sus învederată.

În al doilea rând, instanța va avea în vedere și cauza CJUE C-143/13, în care s-a pronunțat Hotărârea din data de 26.02.2015, conform căreia în interpretarea aceluiași text al articolului 4 alineatul 2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, identic cu cel al articolului 4 alineatul 6 din Legea cu numărul 193/2000, termenii obiectul principal al contractului și caracterul adecvat al prețului sau al remunerației nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contractele de credit care prevăd un comision de risc perceput de profesionist.

Prin urmare, comisioanele în cauză, de risc și gestiune, nu se pot include, în principiu, în termenii de obiect principal al contractului, ceea ce determină ca în analiza clauzelor abuzive invocate de consumatori, să nu se mai aprecieze că doar în situația în care asemenea clauze ar fi neinteligibile să poată fi anulate.

În acest fel, lăsând la o parte faptul dacă asemenea clauze sunt sau nu inteligibile, instanța va constata că acestea nu au fost negociate direct cu consumatorul și, prin ele însele, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cât timp creează un cost suplimentar al contractului, iar în acest contract nu este justificată în nici un fel introducerea acestora, rațiunile economice care necesită existența celor două comisioane ori prestația bilaterală a profesionistului în contul perceperii unor comisioane, cu atât mai mult cu cât creditul acordat este unul pentru care a fost instituită o ipotecă asupra imobilului proprietatea consumatorilor.

Ca urmare a celor reţinute instanţa de judecată va constata că această clauză este abuzivă şi prin urmare lovită de nulitate, urmând a dispune înlăturarea acesteia din convenţia părţilor.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de restituire a sumelor achitate în temeiul acestei clauze abuzive, instanţa a reţinut că unul dintre principiile consecinţelor juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii îl reprezintă principiul retroactivităţii efectelor nulităţii ceea ce presupune ca nulitatea să producă efecte nu numai pentru viitor ci şi pentru trecut, pe toată perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului şi anularea acestuia. Din acest principiu decurge un altul respectiv cel al restabilirii situaţiei anterioare, conform căruia tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care actul nu ar fi fost încheiat.

Instanţa a reţinut că aceste principii sunt aplicabile în speţă, întrucât contractul de credit nu este un act juridic cu executare succesivă, ci uno ictu din moment ce prestaţia la care s-a obligat pârâta respectiv acordarea sumei de bani a fost executată dintr-o dată.

Prin urmare, având în vedere soluţia dată în cererea privind clauza referitoare la comisionul dec risc şi gestiune, plăţile făcute în temeiul acesteia capătă caracter de plăţi nedatorate, astfel că va obliga pârâta să o restituie reclamanţilor, actualizată cu indicele de inflaţie. 

În temeiul art. 2 şi art.3 OG 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, potrivit cărora în cazul în care obligaţia este purtătoare de dobânzi şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia, rata dobânzii legale remuneratorie fiind stabilită la nivelul ratei dobânzii de referinţă a BNR, instanţa a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente sumei ce urmează a fi restituite  de la data achitării acesteia şi până la momentul restituirii efective şi integrale.

Cu privire la clauza referitoare la comisionul de angajament - acest comision a fost aplicat, fără sa se arate in funcţie de ce a fost stabilit, de ce totuşi s-a impus aplicarea lui din moment ce exista garantia imobiliară, cum a fost el negociat, de ce comisionul este nerambursabil, nerestituibil la finalul creditului.

Prin aceasta clauza, care datorita modului in care este formulata si perceputa, fără nici o posibilitate de negociere, are caracterul unei clauze abuzive, s-a urmărit perceperea sub forma voalata a unui nou comision.

Ca urmare a celor reţinute instanţa de judecată va constata că această clauză este abuzivă şi prin urmare lovită de nulitate, urmând a dispune înlăturarea acesteia din convenţia părţilor.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de restituire a sumelor achitate în temeiul acestei clauze abuzive, instanţa a reţinut că unul dintre principiile consecinţelor juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii îl reprezintă principiul retroactivităţii efectelor nulităţii ceea ce presupune ca nulitatea să producă efecte nu numai pentru viitor ci şi pentru trecut, pe toată perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului şi anularea acestuia. Din acest principiu decurge un altul respectiv cel al restabilirii situaţiei anterioare, conform căruia tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care actul nu ar fi fost încheiat.

Instanţa a reţinut că aceste principii sunt aplicabile în speţă, întrucât contractul de credit nu este un act juridic cu executare succesivă, ci uno ictu din moment ce prestaţia la care s-a obligat pârâta respectiv acordarea sumei de bani a fost executată dintr-o dată.

Prin urmare, având în vedere soluţia dată în cererea privind clauza referitoare la comisionul de angajament, plăţile făcute în temeiul acesteia capătă caracter de plăţi nedatorate, astfel că va obliga pârâta să o restituie reclamanţilor, actualizată cu indicele de inflaţie. 

În temeiul art. 2 şi art.3 OG 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, potrivit cărora în cazul în care obligaţia este purtătoare de dobânzi şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia, rata dobânzii legale remuneratorie fiind stabilită la nivelul ratei dobânzii de referinţă a BNR, instanţa a obligat pârâta la plata dobânzii legale aferente sumei ce urmează a fi restituite  de la data achitării acesteia şi până la momentul restituirii efective şi integrale.

În ceea ce priveşte comisionul de rambursare anticipată - instanța a reținut că această clauză este preformulată şi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul reclamanţilor, în condițiile în care aceştia sunt obligaţi să suporte un cost suplimentar în situația în care doresc să ramburseze anticipat creditul, cu toate că în acest caz banca nu mai suportă riscul neexecutării contractului. Procentul comisionului este ridicat având în vedere că indiferent de perioada de timp scursă până la momentul rambursării, cuantumul sumei de restituit este una mare raportat la faptul că obiectul contractului l-a reprezentat acordarea unui împrumut de 40000 euro. Prin perceperea unui astfel de comision de către bancă, reclamanta este descurajată să mai opteze pentru rambursarea anticipată.

Caracterul abuziv al comisionului cuprins la art. 9 lit. a din contract rezultă și din prevederile art. 66 OUG 50/2010, aplicabile și contractelor în curs de executare la intrarea în vigoare a acestui act normativ, conform cărora consumatorul are dreptul în orice moment să se libereze în tot sau în parte de obligaţiile sale care decurg dintr-un contract de credit. In acest caz, consumatorul are dreptul la o reducere a costului total al creditului, această reducere constând în dobânda si costurile aferente perioadei dintre data rambursării anticipate si data prevăzută pentru încetarea contractului de credit. Dreptul consumatorului de a rambursa anticipat nu poate fi condiţionat de plata unei anumite sume minime sau de un anumit număr de rate.

Art. 67 alin.1 stabileşte că în cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptăţit la o compensaţie echitabila si justificata in mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de rambursarea anticipată a creditului cu condiţia ca rambursarea anticipata să intervină într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă.

Mai mult, art. 68 stabileşte în mod expres că nu se solicită o compensaţie pentru rambursare anticipată în niciunul dintre următoarele cazuri: lit. c) rambursarea anticipata intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixa. Având în vedere că dobânda aferentă creditului reclamantei este variabilă potrivit dispozițiilor contractuale, nu poate fi perceput un comision de rambursare anticipată.

Prin urmare, instanța a constatat caracterul abuziv al acestei clauze prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000. 

Cu privire la cererea de acordare de daune morale - chiar dacă reclamanţii au pretins că inserarea de clauze abuzive în contract le-a cauzat prejudicii în plan moral şi au depus o evaluare psihologică emisă de un medic specialist care subliniază starea de stres în care aceştia au trăit de la obţinerea creditului, instanţa nu consideră că această stare este altfel decât inerentă derulării contractului

Mai exact, aceştia nu au dovedit că stresul lor a fost direct cauzat de sumele suplimentare pe care le-au avut de plătit ca urmare a clauzelor pe care instanţa le-a considerat ca fiind abuzive.

Va lua act de solicitarea reclamanţilor de continuare a desfăşurării convenţiei de credit cu eliminarea clauzelor constatate ca fiind abuzive, urmând ca pârâta să emită un nou grafic de rambursare.

Văzând şi disp. art. 453 C. proc. civ.”

Sentinţa a fost apelată de  B S.A. solicitând respingerea  acțiunii  intimaţilor - reclamanţi ca netemeinica si nefondata.

In motivarea apelului s-a arătat in esenţă că in privinţa comisionului de gestiune si risc cele reţinute de instanţa de fond sunt lipsite de temei si conduc spre concluzia ca judecătorul fondului nu a analizat actul juridic dedus judecaţii reprezentat de contractul de credit 33/01.02.2008. Astfel, scopul/ destinaţia pentru care a fost perceput comisionul de gestiune si risc rezulta in mod clar si lipsit de echivoc din chiar definiţia acestuia in care se arata si operaţiunile/activităţile pentru care este perceput, respectiv administrarea creditului si evaluarea bonităţii împrumutatului pe parcursul derulării creditului, nefiind necesare explicaţii detaliate, tehnice, exhaustive in contract cu privire conţinutul operaţiunilor de administrare a creditului si a operaţiunii de evaluare a bonităţii împrumutatului pe parcursul derulării facilitaţii de credit, cu atât mai mult cu cat nici un text de lege nu obliga la detalierea exhaustiva a acestora.

Comisionul de gestiune/administrare - este pe deplin justificat de serviciile prestate de instituţia de credit pe parcursul derulării contractului de credit, respectiv: după acordarea creditului, pe parcursul derulării acestuia si in legătura directa cu acesta, Banca efectuează activități/operațiuni administrare/gestionare a creditului, cum ar fi dar fără a se limita la: înregistrarea in sistemul informatic a ratelor de capital si dobânda rambursate sau după caz restante, activităţi de monitorizare a situaţiei creditului (de ex. contactare telefonica client si/sau prin sms pentru amintirea ratei lunare de plata sau a celei restante si/sau transmiterea de notificări scrise), efectuarea operaţiunilor de rambursare a ratelor de credit si de plata a ratelor de dobânda curente,  efectuarea  schimburilor valutare pentru  rambursarea  ratei de  credit/dobânda, monitorizarea garanţiei constituite in vederea încheierii/prelungirii poliţei de asigurare (contactare asiguratori pentru obţinerea ofertei, întocmire oferta in baza deciziei clientului), notificarea clientului in vederea prezentării noului raport de evaluare a bunului imobil adus in garanţie etc, activităţi care trebuie sa fie remunerate.

Aşadar, justificarea, raţiunea introducerii in contractul de credit a comisionului de gestiune, cost ce le-a fost adus la cunoştinţa intimaţilor de la prima interacţiune dintre parti, cost agreat si asumat de împrumutați, este perfect inteligibila, transparenta, neconducând niciun moment la crearea vreunui dezechilibru intre drepturile si obligaţiile pârtilor, cu atat mai puţin fiind de natura sa genereze un dezechilibru semnificativ in sensul prevăzut de lege.

In schimbul punerii la dispoziţia împrumutaţilor a unor sume de bani, pe langa restituirea integrala a sumei împrumutate, instituţia de credit are dreptul sa perceapă un pret care include dobânda si comisioanele. In concret, este alegerea pârtilor daca preţul creditului este compus exclusiv dintr-o dobânda intr-un cuantum mai ridicat sau dintr-o dobânda mai mica, perceputa simultan cu unul sau mai multe comisioane.

Or, in concret, sintagma administrarea creditului pe parcursul derulării facilitaţii de credit a cărei durata este una considerabila ( peste 20 de ani) conferă in mod clar si explicit consumatorului reprezentarea ca in aceasta perioada Banca efectuează in legătura cu creditul acordat o serie de activităţi de monitorizare/înregistrare/procesare in evidentele informatice proprii si cele tinute de către terţi . Toate aceste aspecte au determinat legiuitorul naţional ca prin OUG 50/2010 sa prevadă in mod expres faptul ca instituţiile de credit au dreptul sa perceapă pentru creditul acordat un comision de administrare a creditului care are scopul de a remunera activităţile desfăşurate de către Banca pentru utilizarea creditului/înregistrarea operaţiunilor de rambursare/plata a creditului.

Raportat la considerentele expuse, apreciem ca Judecătoria Iasi a interpretat si aplicat greşit legea, respectiv OUG 50.

Pe de alta parte, încălcarea obligațiilor împrumutatului si neplata sumelor asumate prin contract îndreptăţesc Banca sa procedeze la declararea scadentei anticipate a creditului, ceea ce conduce la stoparea perceperii comisionului de gestiune/administrare.

Contractul de credit ce a făcut obiectul analizei in speţa dedusa judecaţii a fost încheiat in anul 2008, moment la care OUG 50/2010 nu fusese adoptata. Aşadar, in analiza sa, instanţa de fond ar fi trebuit sa se raporteze la cadrul legislativ existent la data încheierii contractului si nu sa anuleze un cost contractual pornind de la premisa ca la o distanta de 2 ani fata de data încheierii contractului a părut un act normativ menit sa uniformizeze costurile/denumirile costurilor ce pot fi percepute de furnizorii de servicii de creditare.

Relaţiile contractuale dintre parti au fost materializate prin asumarea unor condiţii speciale si condiţii generale de creditare, ambele cuprinse in contractul de credit nr. 33/2008, prevederile referitoare la comisionul de angajament regăsindu-se la punctul (4) litera (dl) din condiţiile speciale, iar definiţia acestuia in Secţiunea I - Definiţii din condiţiile generale.

Acordarea unui credit presupune costuri pentru instituţia de credit in momentul primei interacţiuni dintre cel interesat de accesarea unui credit si reprezentantul celui care acorda finanţarea. Astfel, analiza dosarului de credit presupune, fără a se limita la: procesarea cererii de finanţare, costul cu analiştii de credite si procesarea datelor, sisteme automatizate de analiza, accesarea unor baze de date de tip Biroul de credit in vederea analizei bonităţii clientului, analiza garanţiilor prezentate, evaluarea riscului de credit, aprobarea creditului, înregistrarea creditului si a garanţiilor In sistemele informatice. Or, pentru efectuarea tuturor acestor operaţiuni, Banca are dreptul de a fi remunerata, sens in care a perceput comisionul de angajament, care reprezintă comisionul perceput pentru "angajarea creditului si punerea acestuia la dispoziţia împrumutatului" conform definiţiei data acestuia la Secţiunea I din Condiţiile generale ale contractului de credit.

Referitor la comisionul de rambursare anticipată , instanţa de fond face o aplicare defectuoasa a legii care contravine chiar principiilor consacrate de legea fundamentala. Limitările impuse de Directiva 48 nu se pot aplica cu privire la efectele unui contract care s-au produs anterior apariţiei acestei norme. Mai mult, Legiuitorul roman a transpus in dreptul intern aceasta Directiva 48 prin intermediul OUG 50/2010, act normativ care, de asemenea, nu retroactivează. Aşadar, singurele texte legale care reglementau rambursarea anticipata a obligaţiilor de plata rezultând dintr-un contract de credit erau cele prevăzute de Legea 289/2004, lege in vigoare la încheierea contractului de credit . Art. 11 alin 2 din Legea nr. 289 prevedea ca "în cazul achitării anticipate a obligaţiilor sale contractuale, consumatorul are dreptul la o reducere echitabilă a costului creditului, stabilită proporţional cu perioada de utilizare a creditului respectiv." Art. 7 din Normele de aplicare a Legii nr. 289/2004 stipulau ca "în înţelesul prevederilor art. 11 alin. (2) din lege, reducerea echitabilă a costului creditului se va determina de către creditor prin efectuarea unei analize juste şi obiective a avantajelor creditorului de a dispune de lichidităţi în raport cu dezavantajele creditorului ce decurg din administrarea plăţilor anticipate şi din reinvestirea capitalului.

Valoarea acesteia se va calcula prin reducerea totală sau parţială a costurilor aferente creditului de consum pentru perioada pentru care s-a efectuat rambursarea anticipată, cu respectarea principiului proporţionalităţii prevăzut de în situaţia în care creditorul procedează la o reducere parţială a costurilor aferente creditului u perioada pentru care s-a efectuat rambursarea anticipată, nu îi este permis să aplice si penalităţi. Nu poate fi considerată reducere echitabilă aplicabilă consumatorului, în cazul rambursării anticipate, oferirea de bunuri sau de alte servicii de către creditor fără acordul scris al consumatorului. Termenii în care se efectuează rambursarea anticipată vor fi aduşi la cunoştinţa sumatorilor înainte de semnarea contractului de credit pentru consum şi vor fi stabiliţi cu tarea precizărilor de mai sus." Aşadar, rezulta cu puterea evidentei faptul ca la data încheierii contractului de credit nr. 42/12.02.2008 singurul act normativ care reglementa compensația pe care o poate percepe creditorul in cazul rambursării anticipate a creditului era Legea nr. 289/2004, lege la care trebuia sa se raporteze judecătorul fondului .

Intimaţii au avut cu siguranţa reprezentarea necesara a obligaţiilor pe care le generează un atare contract. Un consumator care nu se găseşte nici la un nivel mediu de cunoştinţe si experienţa nu se gândeşte la o refinanțare. Iar un consumator presupus nemulţumit de clauzele abuzive ale băncilor nu se gândeşte la achiziționarea  unui nou credit, după altele, creditul nefiind un produs de stricta necesitate.

Daunele interese (dobânda legala, ca natura juridica, având acest caracter) nu pot fi acordate decât in situaţia în care se solicita rezilierea contractului de credit. Or, prin acţiune intimaţii au solicitat anularea unor clauze pretins abuzive, cu derularea, in continuare a contractului încheiat intre parti, ceea ce trebuie sa determine respingerea capătului de cerere cu privire la obligarea apelantei la plata unor sume cu titlu de dobânda legala ca neîntemeiat.

In subsidiar, se contestă acordarea dobânzii legale sub aspectul datei de la care se impune a fi efectuat calculul. Având în vedere faptul ca aplicarea dobânzii urmăreşte sancţionarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligaţiei care ii incumba, numai din momentul rămânerii definitive a unei eventuale hotărâri de obligare la restituirea unor sume de bani poate fi aplicata dobânda legala. Aşadar, dobânda legala care poate fi aplicata trebuie raportata la data la care se plăteşte efectiv debitul. In caz contrar, dobânda ar putea fi ceruta maxim din ziua chemării in judecata; potrivit dispoziţiilor art. 1088 alin. 1 din vechiul Cod civil, la obligaţiile care au ca obiect o suma oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legala, iar potrivit tezei secunde a alin. 2 al aceluiaşi articol, ele nu sunt datorate decât din ziua cererii in judecata, afara de cazurile in care, dupa lege, dobânda curge de drept.

Intimatii  au formulat întâmpinare şi apel , reluând apărările formulate la fond.

Prin apelul  a fost criticată hotărârea primei instanţe cu privire la soluția dată cu privire la daunele morale si în privința dreptul Băncii de a declara soldul creditului scadent anticipat, invocând in esenţă că această clauză creează un avantaj in favoarea Băncii.

Înalta Curte, într-o speţă similară, prin Decizia nr. 2665 din 24.09.2014, a reţinut că pentru a nu fi abuzive, prevederile unei astfel de clauze ar trebui să descrie un motiv întemeiat, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală ca un observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreţionar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanţa să aibă la îndemână un criteriu pentru verificarea legalităţii unei astfel de măsuri.

Ca şi în speţa dedusă judecăţii clauza referitoare la scadenţa anticipată se stipula că în cazul neîndeplinirii unor obligaţii rezultând din alte contracte, încheiate fie cu banca fie cu alte societăţi financiare/de credit.

Posibilitatea declarării scadenţei anticipate de către bancă este permisă în situaţia în care apelanții nu își îndeplinesc obligaţiile care le revin potrivit oricărui alt contract şi/sau act juridic încheiat cu Banca,  respectiv în situaţia existenţei unor situaţii care nu depind de ei sau de comportamentul lor.

Aşadar, într-adevăr apelanții au obligaţia de a îndeplini obligaţiile asumate prin contract , însă sub nicio formă nu poate fi agravată răspunderea subsemnaţilor pentru derularea altor contracte decât cele în discuţie ori pentru situaţii străine de comportamentul lor ca şi părţi contractante.

În conţinutul clauzei reclamante ca abuzive nu se prevede nicăieri posibilitatea declanşării scadenţei anticipate pentru plata cu întârziere a obligaţiilor de plată asumate prin contractul de credit cum greşit reţine instanţa de fond ci pentru încălcarea oricăror obligaţii din alte contracte încheiate cu Banca, fiind nevoiți sa-si vândă apartamentul la un preț derizoriu pentru a nu fi executați silit.

Tribunalul , analizând actele şi lucrările dosarului de fond şi sentinţa apelată, statuând în fapt şi în drept în conformitate cu prevederile art. 476 al. 1 C.p.civ., reţine ca fiind neîntemeiate apelurile declarate pentru următoarele considerente:

In cauză apelanta intimată B SA  şi  intimații apelanți au încheiat convenţia de credit nr. 33/01.02.2008 având ca obiect suma de 40.000 Euro, pentru care s-a constituit o garanţie reală imobiliară.

Instanţa de apel constată că intimații apelanți, raportat la obiectul convenţiei de credit şi cocontractant, se încadrează în prevederile Legii nr. 193/2000 care la art. 2 al. 1 stabileşte că prin "consumator" se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Relevantă este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din care reiese definiţia consumatorului ca acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic şi mai puţin experimentată în materie juridică.

În ceea ce priveşte protecţia consumatorilor , prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula , în măsura în care se  reţine că acesta cuprinde clauze abuzive.

O asemenea intervenţie nu încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin.1 Cod civil, libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreţionară de a contracta. Un contract are putere de lege între părţi ,fiind prezumat a fi guvernat de buna-credinţă şi echilibru contractual al prestaţiilor , în caz contrar, el nu poate fi opus părţilor, terţilor sau instanţei de judecată.

Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

Interpretând Directiva menţionată , Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C – 240/98 ) că protecţia acestui act normativ conferă judecătorului naţional posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe aceasta. Întrucât o asemenea examinare presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi care şi-a produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată.

Jurisprudenţa CJUE a statuat in mod constant că protecţia pe care Directiva conferă consumatorilor se extinde astfel la cazurile în care un consumator care a încheiat cu un vânzător sau un furnizor un contract care conţine o clauză abuzivă, nefiind înlăturat  caracterul abuziv al clauzei  nici dacă  el este conştient de drepturile sale şi nici dacă  este descurajat de la aplicarea ei pe seama costurilor pe care procedurile judiciare le-ar implica (Hotărârea Curţii din 21.11.2002 în cauza C-473/00 Cofidis SA v Jean-Louis Fredout – par. 34).

Curtea de Justitie a apreciat in sensul că: „ sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva menţionată se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial şi Solvat Editores şi Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, C.J.U.E. a subliniat, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract (Hot. Oceano Editorial)”.

Cu privire la negociere, CJUE a arătat că având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure ca orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv. În acest cadru, instanţa naţională trebuie să stabilească, ţinând cont de criteriile prevăzute la articolul 3 alineatul (1) şi la articolul 5 din Directiva 93/13, dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speţei, o astfel de clauză îndeplineşte criteriile bunei credinţe, echilibrului şi transparenţei prevăzute de această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Invitel, C 472/10, EU:C:2012:242, punctul 22, şi Hotărârea RWE Vertrieb, C 92/11, Hotărârea Curţii din 30.04.2014 în cauza C-26/13 Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt ).

Instanţa mai reţine că art. 1 al. 3 din Legea nr.193/2000 interzice profesionistilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar potrivit art. 4 alin. 1,2 din lege  o clauzã contractualã care nu a fost negociatã direct cu consumatorul va fi consideratã abuzivã dacã, prin ea însãşi sau împreunã cu alte prevederi din contract, creeazã, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile pãrţilor. O clauzã contractualã va fi consideratã ca nefiind negociatã direct cu consumatorul dacã aceasta a fost stabilitã fãrã a da posibilitate consumatorului sã influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede, de asemenea, că dacã un profesionist pretinde cã o clauzã standard preformulatã a fost negociatã direct cu consumatorul, este de datoria lui sã prezinte probe în acest sens.

Instanţa mai constată că potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

In raport de considerentele expuse şi dispozițiile  citate instanţa de apel constată că în cauză sunt întrunite condiţiile legale pentru a fi declarate abuzive clauzele din convenția de credit încheiată de părţi referitoare la comisionul de angajament, comisionul de risc şi gestiune şi comisionul de rambursare in avans.

In Secțiunea I Condiții Generale ale contractului s-a definit comisionul de angajament ca fiind comisionul perceput de Bancă pentru angajarea creditului/facilităţii de credit şi punerea la dispoziția Împrumutatului a creditului/facilităţii de credit .

Însă nu poate fi ignorat faptul că reținând explicațiile Băncii , in sensul că acordarea unui credit impune costuri pentru instituția de credit, analiza dosarului de credit impunând procedarea cererii de finanţare, costul cu analiștii de credit, accesarea unor baze de date in vederea analizei bonității clientului, evaluarea riscului de credit , aprobarea creditului, înregistrarea creditului şi garanțiilor in sistemele informatice, nu poate fi perceput un comision pentru îndeplinirea in fapt a operațiunii de acordare a creditului, având in vedere că această operațiune tine de exercitarea obiectului de activitate al Băncii , generând un cost cu valoare ridicată, reprezentând un cost suplimentar .

Analiza din punct de vedere financiar , informațional a cererii de credit in scopul de a se stabili daca solicitantul este eligibil in vederea contractării unui credit cade in sarcina instituției de credit, ținând de organizarea sa internă şi nu a consumatorului a cărui principală obligație este de a rambursa suma împrumutată in termenul convenit.

Prin urmare, in condițiile in care comisionul de angajament este încasat de Bancă in exercitarea firească a activității pentru care a fost autorizată, neputându-i-se impune consumatorului costuri pentru prestații care nu țin strict de suma pe care intenționează să o împrumute, instanța de apel constată existenta unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligațiile părților, in defavoarea intimaților apelanți.

De asemenea , in cauză Banca nu a explicat motivul pentru care costurile legate de acordarea împrumutului, precum şi beneficiul urmărit nu pot fi acoperite prin perceperea dobânzii, luând in considerare faptul că, potrivit legislaţiei naţionale cât şi dreptului UE băncile sunt obligate să introducă conceptul de dobândă anuală efectivă tocmai pentru ca banca să nu mai poată ascunde, sub forma unor diverse comisioane, dobânda reală percepută, cât şi mărimea beneficiului pe care şi l-a propus.

Referitor la comisionul de risc şi gestiune , instanţa de control judiciar reţine că valoarea acestuia este in cuantum ridicat, conform scadențarelor aflate la dosar.

Acest comision nu prezintă nici o justificare rezonabilă pentru a fi încasat , fiind stabilit ca frecventă, dar nu şi prin prezentarea unei explicații rezonabile, determinând prin valoarea sa un dezechilibru între prestaţiile părţilor .

Scopul comisionului in discuție il reprezintă in accepțiunea Băncii acoperirea costurilor inerente derulării, administrării/gestionării creditului in bune condiții pe parcursul derulării contractului de credit.

Prin urmare,  acest comision are funcţia de acoperire a costurilor determinate de întreținerea si administrarea creditului acordat împrumutaților , operațiuni pe care Banca le efectuează in vederea protejării propriilor interese financiare , fiind instituit exclusiv in beneficiul său , aspect relevat de cuantumul comisionului şi perioada pentru care este instituit, respectiv pe întreaga durată a derulării convenției, fără a exista in fapt o contraprestație a băncii faţă de partea contractantă in privinţa sumelor percepute lunar cu acest titlu.

In consecinţă, instanţa de apel constată că prin instituirea comisionului de risc şi gestiune, în condiţiile menţionate , s-a creat în detrimentul împrumutaților şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare ale convenţiei de credit .

Nu are relevantă in cauză faptul că OUG nr. 50/2010 nu interzice perceperea unui comision de administrare sau de acordare credit , având in vedere faptul că un comision care determină in concret , prin modalitatea de stabilire, ruperea echilibrului contractual nu poate fi menținut.

Cu privire la comisionul de rambursare in avans , şi acesta a fost instituit printr-o clauză abuzivă, având in vedere că in favoarea consumatorului este consacrat dreptul ca in orice moment, sa se libereze in tot sau in parte de obligațiile sale care decurg dintr-un contract de credit, beneficiind de o reducere a costului total al creditului.

Din acest punct de vedere Legea nr. 289/2004 in vigoare la data încheierii convenției de credit prevedea la art. 11: (1) Consumatorul are dreptul să achite anticipat, integral sau parţial, obligaţiile sale rezultate din contractul de credit.

(2) În cazul achitării anticipate a obligaţiilor sale contractuale, consumatorul are dreptul la o reducere echitabilă a costului creditului, stabilită proporţional cu perioada de utilizare a creditului respectiv.

Prevederile legale citate nu legiferează un cost pe care Banca să il perceapă in cazul rambursării anticipate şi nici nu reglementează cadrul in care pierderea survenită ca urmare a renunțării la factorul determinant al contractului, anume dobânda, să fie suportat de consumator, pierderea in situaţia in discuție făcând parte din riscul activităţii de creditare.

Pentru considerentele expus in speţă sunt îndeplinite condițiile pentru a fi declarate abuzive clauzele pentru care prima instanţă a dispus admiterea in parte a acţiunii.

Se are in vedere faptul că  intimații apelanți au calitatea de consumator, în sensul definit de lege, iar banca de profesionist, contractul încheiat fiind unul standard. In momentul în care a fost încheiat contractul părților, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegala, in raport cu Banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea  contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. 

Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, Băncii îi revenea obligaţia de a dovedi  că a negociat în mod direct clauzele respective cu  intimații, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Astfel , Banca nu depus nici un proces verbal de negociere din care să rezulte că anterior încheierii convenţiei intimaților  li s-a dat posibilitatea influenţării naturii clauzelor contractului.

Mai mult , după cum s-a arătat , clauzele  constatate ca fiind abuzive la fond sub aspectul conţinutului au scopul de a avantaja Banca, rupând echilibrul contractual , încălcând  principiile previzibilităţii,  bunei-credinţe şi corectei informări ce guvernează raporturile dintre părţi .

Faţă de caracterul abuziv al clauzelor  constatate abuzive  s-a justificat restituirea sumelor in modalitatea dispusă de prima instanţă.

Sancțiunea care intervine în situaţia constatării clauzelor abuzive este nulitatea absolută , Legea nr.193/2000 pe care se întemeiază acţiunea interzicând profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii având scopul de a ocroti interesul general al tuturor consumatorilor, aşadar un interes public .

Deşi convenția de credit este un contract cu executare succesivă , restituirea prestaţiilor este admisibilă şi nu reprezintă o excepție de la efectul retroactiv  si de la principiul repunerii părţilor în situația anterioară.

Astfel , raportat la conţinutul prestaţiilor părţilor unui asemenea contract (privind plata unor sume de bani) nulitatea produce efecte retroactiv , situaţia împrumutaților nefiind similară cu cea a părţilor altor contracte cu execuţie succesivă în care nulitatea produce efecte pentru viitor deoarece există o imposibilitate obiectivă a restabilirii în natură a situatiei anterioare.

In cauză sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzilor , având in vedere obligația de plată a unei sume de bani, obligație care este lichida si exigibila, iar prin neplata la scadenta a sumei de bani datorate se prezuma ca lipsa de folosința a acesteia a produs  consumatorilor un prejudiciu  ce se impune a fi reparat prin acordarea dobânzii legale calculate începând cu data încasării in temeiul clauzelor declarate abuzive, pe durata întârzierii in executare.

Referitor la daunele  morale,  trebuie avute in vedere criterii obiective pentru a se putea aprecia asupra modului in care  prin fapta părții adverse s-a produs o lezare a  împrumutatului din punct de vedere emoțional , afectiv, psihic.

Acordarea daunelor  impune prezentarea unui minim de probe si de indicii din care sa rezulte existenta prejudiciului moral  invocat şi întinderea acestuia.

La fond s-a invocat starea de teama, stres si incertitudine permanentă a reclamanților determinată de conduita Băncii cu privire la sumele de rambursat , fiind evident faptul că o situaţie de natura  celei  invocate determină inerent un disconfort psihic , însă nefiind relevată constanţa şi o anumită gravitate a acestei stări cu consecințe dificil de remediat , susceptibilă în mod rezonabil de reparație , in speţă fiind justificată soluția de respingere a daunelor morale solicitate.

Referitor la cheltuielile de judecată acordate la fond , se constată că au fost respectate prevederile 453 al. 2 C.p.civ. , având in vedere că acestea nu pot fi suportate integral de apelanta intimată , faţă de soluția de admitere in parte a acțiunii şi ponderea cererilor respinse.

In consecinţă , in baza art. 480 al. 1 C.p.civ. vor fi respinse ambele apeluri.

Fată de soluția adoptata va respinge cererile apelanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul principal declarat de  B SA  şi apelul  formulat de  VI si VP împotriva sentinţei civile nr.14654/20.12.2016 a Judecătoriei Iaşi, sentinţă pe care o păstrează.

Respinge cererile apelanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Domenii speta

Spete similare