Clauze abuzive. Restituirea creditului în moneda în care a fost contractat. Principiul nominalismului.

Clauze abuzive. Restituirea creditului în moneda în care a fost contractat. Principiul nominalismului.

Problema riscului valutar la care este expus consumatorul nu este susceptibilă de a fi soluţionată pe calea unor acţiuni întemeiate pe Legea nr. 193/2000, având în vedere faptul că riscul valutar este suportat de consumator nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit, ci este consecinţa aplicării nominalismului consacrat de lege.

Sentinţa civilă nr. 3467/01.04.2016

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta L.A.N, prin avocat, în contradictoriu cu pârâta B.R. SA B. prin Sucursala G., a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în art. 5 pct. 1 lit. b și lit. c, art. 1 pct.2 și art. 8 pct.1 din Contractul de credit bancar ipotecar nr. ……., anularea acestora, denominarea în moneda națională a plăților efectuate și stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU, pentru calculul fiecărei rate succesive datorate, la cursul de la data acordării împrumutului și restituirea sumelor încasate în baza clauzelor abuzive împreună cu dobânda legală calculată de la data plății până la restituire. A solicitat și cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 3467/01.04.2016 pronunțată de Judecătoria Galați, s-a respins cererea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele:

Cu privire la obligația reclamantei de a restitui creditul în valuta în care a fost acordat, respectiv la solicitarea acesteia de denominare în moneda națională a plăților efectuate și de stabilizare a cursului de schimb CHF/LEU, pentru calculul fiecărei rate succesive datorate, la cursul de la data încheierii contractului, instanța reține că, potrivit art. 10 alin. 1 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, suma creditului acordat poate fi exprimată în contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare în lei sau în valută convertibilă şi va fi pusă la dispoziţie împrumutatului eşalonat ori integral.

Prin art. 3 alin. 2 și 3 din Regulamentul BNR nr. 4/5 privind regimul valutar, s-a prevăzut că toate celelalte operaţiuni între rezidenţi care nu fac obiectul alin. (1) şi (1^1) pot fi efectuate, în mod liber, fie în moneda naţională (leu), fie în valută, operaţiunile în valută putând fi efectuate numai pe baza acordului de voinţă al părţilor.

Față de aceste prevederi legale, instanța apreciază că nu pot fi reținute susținerile reclamantei conform cărora normele BNR nu permit ca plățile pe teritoriul României să fie făcute în altă valută decât cea națională.

Instanţa apreciază că semnarea unui contract de credit într-o anumită monedă este o chestiune care ţine exclusiv de dorinţa împrumutatului iar odată ce s-a contractat un credit într-o moneda străină atât împrumutatul cât şi banca pot suporta o serie de consecinţe negative rezultate din riscul valutar.

În cauza de faţă, moneda în care reclamanta a contractat creditul s-a apreciat, consumatorul fiind cel care a avut de suportat riscul valutar, însă evoluţia cursului valutar nu este influenţată de niciuna dintre părţile contractante.

Obligaţia băncii de informare a clientului la momentul acordării creditului vizează condiţiile de creditare, adică dobânzile, comisioanele ori garanţiile puse în sarcina împrumutatului, posibilitatea deprecierii ori aprecierii unei monede străine neputând fi inclusă în aceasta obligaţie. Banca este un comerciant care urmăreşte să îşi „vândă" produsele, neputându-i-se imputa faptul că nu a adus la cunoştinţa co-contractantului posibilitatea deprecierii unei valute peste o anumită perioadă de timp.

Privitor la convertirea în moneda naţională a plăţilor cu consecinţa îngheţării cursului de schimb CHF - RON la momentul semnării contractului de credit, instanţa reţine că un contract de credit valutar conţine aşadar un element de risc valutar, însă această nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Dimpotrivă, semnificativ este faptul că atât Codul civil din 1864 (art.1578) cât şi noul Cod civil (art.2164), consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia acesteia.

Prin urmare, principiul nominalismului este tradiţional în contractele de împrumut. În realitate, în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezenţa niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu, deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiţionale de funcţionare ale unor instituţii juridice. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege. De altfel, şi Curtea Europeană de Justiţie s-a pronunţat în sensul că nu intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii iar nu şi dispoziţiile legale. Astfel, prin Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 30 aprilie 2014, pronunţată în procedura C280/1, Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reţinut că: „Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora".

În al doilea rând, protecţia consumatorilor poate să se realizeze şi în contractul contractelor de credit în monedă străină. Calea nu este însă aceea a acţiunilor întemeiate pe Legea nr. 193/2000, întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepţiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudenţială, ci doar pe cale legală. Nimic nu se opune ca legiuitorul să prevadă măsuri speciale de protecţie a consumatorilor în cazul creditelor în valută. Transpunerea în legislaţia română a recentei Directive 17/2014 constituie o ocazie foarte bună de a legifera în acest domeniu, având în vedere faptul că această directivă reglementează în Capitolul 9, art.23 „împrumuturile în monedă străină" şi impune statelor membre să adopte un cadru de reglementare corespunzător care să permită „limitarea riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit", prin convertirea creditului într-o monedă alternativă sau instituirea unui alt mecanism de adaptare a contractului. Rezultă că însăşi Directiva nr. 17/2014 are ca premisă aplicarea principiului nominalismului (împrumutatul suportă riscul valutar), dar obligă statele membre să adopte o reglementare specială, derogatorie, de natură să asigure protecţia consumatorilor, cu aplicabilitate numai pentru viitor, adică pentru contractele care vor fi încheiate sub imperiul unei asemenea reglementări.

Prin urmare, în materia creditelor în valută, problema riscului valutar la care este expus consumatorul nu este susceptibilă de a fi soluţionată pe calea unor acţiuni întemeiate pe Legea nr. 193/2000, având în vedere faptul că riscul valutar este suportat de consumator nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit, ci este consecinţa aplicării nominalismului consacrat de lege.

Chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutatei de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate exclusiv în favoarea instituţiei de credit. Astfel, în baza aceloraşi clauze, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de bancă, nefiind astfel întrunită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanța reține totodată că nu este îndeplinită nici cerinţa relei-credinţe a instituţiei financiare, nefăcându-se dovada că aceasta a impus reclamantei produsul financiar astfel contractat, respectiv în CHF.

În ce priveşte obligaţia de informare de către bancă cu privire la riscurile contractului, în speţă riscul valutar, instanța reţine că, pentru a proteja consimţământul consumatorului, clauzele trebuie prezentate într-o formă clară şi  comprehensibilă.

În speţă nu se poate susţine că reclamanta nu a putut să înţeleagă ca rambursarea creditului se face în franci elveţieni, având în vedere că acesteia i s-a acordat un credit în sumă de 44.900 CHF.

Nu există  caracterul abuziv al unei prevederi contractuale care ar obliga împrumutatul să ramburseze creditul în moneda în care acesta a fost contractat.

Consumatorul este o persoană mediu avizată şi mediu diligentă care nu poate face abstracţie de faptul că fluctuaţiile cursului valutar afectează participanţii unei pieţe libere.

În ceea ce privește apărarea reclamantei cu privire la teoria impreviziunii, instanța retine că, pentru contractul de credit dedus judecăţii, nu sunt aplicabile dispoziţiile art.1271 din noul Cod civil, acestea fiind incidente exclusiv în cazul convenţiilor încheiate după intrarea în vigoare a actului normativ, astfel cum dispune expres art.107 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, diferită de cea în care obţinea veniturile din salariu, reclamanta şi-a asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

În acest context, modificarea circumstanţelor invocate de către reclamantă – respectiv fluctuaţia monetară – a fost integrată în contract, cu consecinţe asupra executării obligaţiei contractuale astfel asumate, riscul creşterii cursului de schimb fiind suportat, pe cale de consecinţă, de către debitor, în lipsă de dispoziţie contrară.

De altfel, așa cum s-a arătat, în materia contractului de împrumut, legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, fără ca evoluţiile economice să influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat.

Executarea obligaţiei reclamantei, afectată de variaţia cursului de schimb, îşi găseşte suportul atât în conţinutul clauzelor contractuale, cât şi în dispoziţiile legale din materia contractului de împrumut, teoria impreviziunii negăsindu-şi astfel aplicarea în speţă.

Cu privire la invocarea de către reclamantă a cauzei CJUE Arpad Kasler, instanţa  reţine că nu sunt incidente în cauză cele reţinute de CJUE în cauza menționată deoarece situația premisă a fost alta în cauza CJUE decât în prezenta cauză. Astfel, în cauza Arpad Kasler, problema în litigiu a reprezentat-o cursul de schimb valutar impus de bancă. La momentul acordării creditului banca acorda un credit în valută consumatorului, dar îi impunea să primească suma în moneda naţională la cursul de schimb pentru vânzare. Cu toate acestea, atunci când trebuia să plătească rata lunară a creditului, consumatorul făcea plata nu în valuta pe care o împrumutase, ci în contravaloarea acestei valute în moneda naţională, dar la un curs de schimb de la cumpărare, curs pe care îl afişa banca. În aceste condiţii CJUE a reţinut faptul că banca nu poate ca la acordarea împrumutului să-i acorde consumatorului creditul prin convertire la preţul de vânzare a monedei străine, ca mai apoi să pretindă restituirea împrumutului la preţul de cumpărare a monedei străine. S-a apreciat că ceea ce este abuziv este clauza de schimb valutar impusă de bancă.

În cauză, reclamanta nu a fost obligată să plătească la bancă rata în RON la un anumit curs de schimb valutar impus de bancă. Reclamanta poate procura liber, de unde dorește, valuta în care trebuie să achite  creditul şi nu este obligatoriu să o cumpere de la bancă la cursul de schimb impus de aceasta. Această libertate contractuală se regăseşte, ca efect similar şi la momentul acordării creditului, când reclamanta a avut posibilitatea să aleagă modul în care primește creditul, respectiv în valută sau în RON.

Prin Decizia civilă nr. 147/13.04.2017, instanţa de apel a admis în parte apelul, menţinând dispoziţiile primei instanţe cu privire la chestiunea analizată, respectiv a arătat că denominarea în moneda naţională a plăţilor efectuate în baza contractului de credit şi actului adiţional, conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar, nu este admisibilă, deoarece, deşi se prevede în Regulamentul valutar că preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, părţile, prin convenţia lor, au convenit, de comun acord, să deroge de la principiul reglementat de Regulamentul valutar, regulamentul permiţând o astfel de excepţie, iar instanţa nu poate suplini voinţei părţilor.

Domenii speta

Spete similare