Acţiune în răspundere delictuală

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BUCUREŞTI SECŢIA A III-A CIVILĂ

DOSAR NR. .................

DECIZIA CIVILĂ NR. ...........

Şedinţa publică din: 28.03.2017

Tribunalul constituit din:

PREŞEDINTE: ..................

JUDECĂTOR: ......................

GREFIER : ..........................

Pe rol, soluţionarea cererii de apel formulată de apelanţii - pârâţi ............... împotriva sentinţei civile nr. ................. pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. .................... , în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi ................... , având ca obiect acţiune în răspundere delictuală.

Dezbaterile în fond şi susţinerile orale ale părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de ........... , încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie civilă, când tribunalul, pentru a da posibilitate părţilor să depună concluzii scrise, a amânat pronunţarea la data de ................ şi apoi la data de ............. , când a decis următoarele :

T R I B U N A L U L

Prin sentinţa civilă nr. .............. pronunţată în dosarul nr. ............. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, privind pe reclamanţii .............. , în contradictoriu cu pârâţii ............... .

 A constatat că, prin articolul apărut în publicaţia online .................. din ................. , precum şi în revista ................ din ............... sub titlurile „................”, “..............“ s-a încălcat dreptul la imagine al reclamantei ..................... , respectiv dreptul la imagine, demnitate, onoare şi reputaţie al reclamanţilor.

A obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamanţilor, persoane fizice,  următoarele sume : suma de .......... Euro reclamantului .............. ; suma de ............. Euro reclamantului ............. ; suma de ............. Euro reclamantului ............. ; suma de ........... Euro reclamantului .............. , suma de .............. Euro reclamantului ................. , în echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii.

A obligat pârâţii să publice pe cheltuiala lor dispozitivul hotărârii în publicaţia on-line ............... şi în revista .................... şi în alte două ziare de circulaţie naţională, respectiv “................“ şi „....................“.

A obligat pârâtul ............ să înlăture de pe pagina de internet .................. şi din arhiva acestei publicaţii a articolului intitulat „................”, apărut în data de .............. şi a tuturor comentariilor la acesta.

A respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului ........... .

A obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamanţilor suma de ....... lei pentru fiecare reclamant reprezentând taxă timbru şi către reclamanta ............. suma de ............ lei, onorariu avocat.

Instanţa de fond a reţinut, prin prisma excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, că, referitor la pârâtul ................. , acesta deţine ................... , iar în data de .................. , în calitate de proprietar al domeniului ..................... , a încheiat contractul de comodat nr. .......... cu ................. prin care a pus la dispoziţie acesteia domeniul on-line ................, având astfel legitimare procesuală pasivă, motiv pentru care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că ....................... a emis Ordinul nr. 41 din 03.05.2012, publicat in Monitorul Oficial nr. 295/04.05.2012.

 ............................ a solicitat emitentului revocarea acestui Ordin, iar ulterior, a solicitat instanţelor competente suspendarea si respectiv anularea acestuia.

Cererea de suspendare a Ordinului nr. 41/2012 a fost admisa prin Sentinţa civila nr. ..... pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti la data de ............ Ulterior, aceasta hotărâre de suspendare a rămas irevocabila prin Decizia civila nr. ........... pronunţata de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie la data de .................. .

Prin Sentinţa civila nr. ................... , Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de Contencios administrativ si fiscal a dispus anularea Ordinului .............. nr. 41/03.05.2012 ca nelegal. 

Dupa pronunţarea hotărârii de suspendare, dar înainte de anularea Ordinului nr. 41/2012, in publicaţia on-line .............. – ............... si in revista .............., pârâtul ............ , sub pseudonimul ............... , a scris articolul intitulat „....................." si respectiv „.................. ". 

În cuprinsul articolelor menţionate se arată:

„....................... [...]. ........................

Prinsa intre afacerile de peste .......... milioane de euro pe an ale industriei de medicamente veterinare si interesele conducerii ............. , sănătatea cetăţenilor României este grav ameninţata. Oamenii de afaceri din domeniu si conducerea organizaţiei profesionale a medicilor veterinari au bătut palma pentru ca medicamentele de uz veterinar, in special antibioticele si antiparazitarele, sa poată fi, in continuare, distribuite la liber, fără nici un control real. Acest tip de comerţ are efecte catastrofale asupra romanilor [...].

Conducerea ..................... pune in pericol sănătatea romanilor prin blocarea in instanţa a Ordinului nr. 41 din 3 mai 2012 [...]. Cum e posibil ca medicii veterinari sa fie faultaţi tocmai de cei care ar trebui sa le reprezinte interesele? Ei bine, atunci când potul este de jumătate de miliard de euro totul este posibil. Nici culoarea politica nu mai contează.

Preşedintele ...................., conf.univ.dr. ........... , alături de primvicepresedintele dr. .......... , de vicepreşedinţii prof.univ.dr. ......... , conf.univ.dr. ............ si de secretarul Colegiului - conf.univ.dr. ............. , servesc astfel interesele comerciale uriaşe ale producătorilor şi distribuitorilor de medicamente de uz veterinar . Aceştia îl au in frunte pe omul de afaceri ........... , cel care a preluat, intr-o maniera controversata, Institutul Pasteur [...] si cel mai mare distribuitor in domeniu.

[...] ceea ce este extrem de grav, dincolo de afectarea intereselor breslei, este faptul ca ............. , ........... , ............... si ceilalţi membri ai grupării organizate din fruntea ............... , prin acţiunea de suspendare in instanţa a Ordinului nr. 41/2012, trec peste toate semnalele, avertizările si recomandările făcute de ............... si de ..................... [...].

Presiune pe ............ [...] prin acţiunea lui ............. si a celorlalţi membrii ai conducerii .............. , veterinarul este aruncat intr-o lupta inegala si fara sorti de izbânda cu samsarii de medicamente [...]. Conducerea ................. urmăreşte un singur scop: favorizarea vădita a producătorilor si distribuitorilor de medicamente veterinare, al căror interes este de a vinde oricât, oricui si oriunde, in detrimentul medicilor veterinari de libera practica [...].

[...] toate aceste lucruri sunt arhicunoscute de preşedintele ....................., ........... (.....) si de primvicepresedintele Colegiului, .............. (.......), astfel încât decizia conducerii ............... poate duce cu gândul la o presiune foarte mare din partea producătorilor si distribuitorilor de medicamente de uz veterinar, fara a putea comensura insa si cifra in euro la care ar putea ajunge aceasta presiune.

................ si alți câţiva guru ai învăţământului medical veterinar romanesc ar fi exercitat presiuni extraordinare asupra autorului si semnatarului Ordinului nr.41/2012, fostul preşedinte al ...................., dr. .............. , presiuni care au variat de la sume mari de bani oferite pentru a nu emite ordinul respectiv si pana la ameninţări cu demiterea din funcţie. Ceea ce s-a si întâmplat. In .............. , premierul ........... l-a demis din funcţia de preşedinte al ............... pe dr. ................. .

Dar Ordinul era deja aplicabil, asa incat gruparea organizata din fruntea ............... a atacat in instanţa actul normativ care apară sănătatea romanilor [...]. "

În drept, potrivit art. 30 din Constituţia României, reglementat la Titlul II – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Capitolul II – Drepturile şi libertăţile fundamentale din Constituţie, „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile” (alin.1), „Cenzura de orice fel este interzisă” (alin.2), „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine” (alin. 6), respectiv „Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege”.

Din interpretarea dispoziţiei constituţionale de mai sus, instanţa reţine opţiunea legiuitorului constituant de a stabili limite foarte largi de manifestare a libertăţii de exprimare, prin instituirea inviolabilităţii sale, cu rezerva totuşi că prin aceasta nu se poate aduce atingere demnităţii, onoarei, vieţii private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea civilă a persoanei care şi-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituţional.

Instanţa mai învederează existenţa în Constituţia României, la Titlul II – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, Capitolul I – Dispoziţii comune, a art. 20, text potrivit căruia „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.” (alin.1), respectiv „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile” (alin.2). 

Astfel, instanţa reţine că prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, cu efecte juridice începând cu data de 20 iunie 1994, România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Protocoalele sale adiţionale, adoptate la nivelul Consiliului Europei.

Potrivit art. 10 din Convenţia amintită „Paragraf 1 - Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Paragraf 2 - Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

Libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenţie, stând chiar la baza noţiunii de “societate democratică” ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenţia. Această importanţă cu totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima dată în cauza Handyside împotriva Regatului Unit (hotărârea din 7 decembrie 1976), ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare. Astfel, Curtea afirmă că “libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10, ea acoperă nu numai “informaţiile” sau “ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului de deschidere în absenţa cărora nu există «societate democratică»”.

Cât priveşte hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţa îşi însuşeşte interpretarea potrivit căreia acestea au dincolo de efectele inter partes şi un efect erga omnes, consecinţă a autorităţii de lucru interpretat de care se bucură, în condiţiile în care, potrivit art. 32 din Convenţie, misiunea specifică a instanţei europene este interpretarea şi aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naţionale ale statelor contractante, ci jurisprudenţa Curţii constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naţionale ale drepturilor omului ale statelor contractante prin luarea în considerare a standardului minim de protecţie dat de prevederile Convenţiei.

Revenind la dispoziţiile art. 10 din Convenţie, instanţa învederează că acestea apără libertatea de exprimare a opiniilor şi ideilor, precum şi cea de informare, fără nicio constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiţionale la cele mai moderne, privind opinii şi informaţii politice, sociale sau economice, expresia artistică şi informaţii cu caracter comercial.

Dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut. Paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Restricţiile aduse libertăţii de exprimare vor fi însă controlate de Curtea europeană prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispoziţiilor articolului 10 din Convenţie cristalizate în cadrul jurisprudenţei referitoare la acesta. Astfel, Curtea afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenţiei dacă nu îndeplineşte cele trei condiţii cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puţin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenţiei şi c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop.

Cât priveşte prima condiţie dintre cele menţionate mai sus, instanţa reţine că ingerinţa adusă libertăţii de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziţie normativă existentă în dreptul intern, înţelegând prin aceasta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât şi o normă cu o forţă juridică inferioară legii în sens formal, dar şi  jurisprudenţa rezultată din activitatea instanţelor judecătoreşti, cu menţiunea că acestea trebuie să întrunească două condiţii fundamentale, respectiv să fie accesibile şi previzibile destinatarului.

A doua condiţie dintre cele menţionate mai sus implică analiza existenţei unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de par. 2 al articolului 10 din Convenţie, respectiv securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

În sfârşit, cea de-a treia condiţie, pentru ca ingerinţa să nu conducă la încălcarea libertăţii de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie, presupune ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde „unei nevoi sociale imperioase”, iar argumentele invocate de autorităţile naţionale pentru a justifica ingerinţa să fie „pertinente şi suficiente”, măsura de limitare a libertăţii de exprimare trebuind să fie "proporţională cu scopurile legitime urmărite", asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare consacrată de art. 10 şi, pe de altă parte, interesul general de apărare a dreptului terţului care invocă depăşirea limitelor libertăţii de exprimare.

Instanţa mai învederează că în jurisprudenţa Curţii se acordă presei un rol indispensabil de “câine de pază” într-o societate democratică, cu menţiunea că deşi presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi a drepturilor celuilalt, totuşi îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general. 

De asemenea, Curtea Europeană a stabilit o foarte importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, urmând a se avea în vedere că “existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit”.

Hotărârile Curţii de la Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o acuzaţie de atingere a reputaţiei sau demnităţii, elementul determinant trebuind să fie buna credinţă a autorului afirmaţiilor. În consecinţă, atunci când persoana acuzată de săvârşirea unui delict de presă nu poate dovedi integral exactitatea afirmaţiilor făcute, este necesară analiza atitudinii subiective a acesteia în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului jurnalistic,  verificându-se dacă s-a urmărit informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputaţiei persoanei vizate, sau a avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia acesteia.

Se impune a fi menţionat şi că, în jurisprudenţa sa, Curtea a admis că libertatea de exprimare a ziariştilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecăţile de valoare pe care le formulează.

În cauza de faţă, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa constată că, potrivit disp. art. 1357 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Potrivit dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) din Noul Cod civil, „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.”

Instanţa reţine că acestea constituie temeiul legal pentru consacrarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, înţelegând prin aceasta ansamblul de norme legale şi principii de drept potrivit cărora intervine obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite. Astfel, condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

Faţă de cele arătate mai sus, instanţa apreciază că în cauza de faţă problema dedusă spre soluţionare este aceea de a lămuri dacă, prin articolele menţionate, au fost respectate limitele libertăţii de exprimare astfel cum îşi găseşte aceasta consacrarea în art. 30 din Constituţia României şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau dacă, cu încălcarea acestora şi cu rea-credinţă, s-a produs afectarea reputaţiei reclamanţilor, de natură a atrage în sarcina pârâţilor obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat acestora.

În ceea ce priveşte analiza condiţiilor necesare pentru angrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, instanţa reţine întrunirea acestora.

În acest context, fapta ilicită este reprezentată de afirmarea în spaţiul public a unor fapte neadevărate, respectiv a unor fapte de corupţie care ar fi fost săvârşite de reclamanţi în apărarea intereselor lor economice punând în pericol sănătatea publică.

Dar demersul întreprins în vederea anulării Ordinului .......... nr.41/03.05.2012 nu poate conduce, prin el însuşi şi fără absolut nici un alt element probator, la concluzia comiterii de către reclamanţi a unor fapte de natură să pună în pericol sănătatea publică, pârâtul ........... având posibilitatea să se informeze cu privire la motivele care au dus la anularea Ordinului, precum şi cu privire la faptul că reclamanţii persoane fizice au fost mandataţi ca, în numele ........... şi a medicilor veterinari, să anuleze în instanţă Ordinul nr.41/2012, ordin care a fost anulat pentru nelegalitate de către Curtea de Apel Bucureşti printr-o sentinţă irevocabilă.

Până în prezent nu există nici un element probator care să-i fi conferit pârâtului o minimă bază factuală pentru a-şi justifica acuzaţiile aduse reclamanţilor.

Raportat la informaţiile aduse la cunoştinţa publicului, instanţa apreciază că pârâtul ........... nu s-a întemeiat în redactarea şi publicarea articolului pe o bază factuală de natură a conferi verosimilitate informaţiilor de care dispunea, afirmaţiile sale fiind de natură să aducă grave atingeri imaginii publice şi reputaţiei profesionale a reclamanţilor.

Cât priveşte buna credinţă a autorului articolului incriminat, instanţa apreciază că pârâtul ar fi urmărit ca scop, prin publicarea articolului, cunoscând absenţa unei minime baze factuale şi fără consultarea reclamanţilor, discreditarea lor, respectiv afectarea reputaţiei acestora.

Mai mult, pârâtul a fost angajat în postul de consilier de imagine relaţia mass-media la Cabinetul Preşedintelui ................., având posibilitatea să-şi asigure baza factuală a articolelor pe care le-a semnat.

Observând considerentele anterior expuse cu privire la prejudiciului moral suferit de reclamant, instanța apreciază că paguba produsă poate fi acoperită prin acordarea unor despăgubiri morale în sumă de 1000 euro.

În ceea ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele europene nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat.

În speţă, instanţa a apreciat că acordarea sumei de .......... Euro, cu titlu de despăgubiri civile pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamanţilor este una corectă, această sancţiune fiind justificată, rezonabilă şi proporţională.

Referitor la pârâtul .............. , instanţa, având în vedere calitatea acestuia de deţinător al domeniului on-line ................, a dispus, în aplicarea disp. art. 1357 C. civ. coroborat cu art.  30 alin. 6 din Constituţia României şi art. 8 şi art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, obligarea în solidar cu pârâtul ........ la plata către reclamanţii persoane fizice a următoarelor sume: suma de ............. Euro reclamantului ......... ; suma de  ............. Euro reclamantului .............. ; suma de ............. Euro reclamantului ....... ; suma de .......... Euro reclamantului ........... , suma de .............. Euro reclamantului ........... , în echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii .

A obligat pârâţii să publice pe cheltuiala lor dispozitivul hotărârii în publicaţia on-line ................ şi în revista ............. şi în alte două ziare de circulaţie naţională, respectiv “ ......... “ şi ............... “.

A obligat pârâtul ................ să înlăture de pe pagina de internet .................  şi din arhiva acestei publicaţii a  articolului intitulat „„..................”, apărut în data de .............. şi a tuturor comentariilor la acesta.

În temeiul disp. art. 455 c.pr.civ. a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamanţilor suma de ............... lei pentru fiecare reclamant reprezentând taxă timbru şi către reclamanta ...................suma de .................. lei, onorariu avocat.

Împotriva sentinţei civile menţionate mai sus pârâţii .............. şi ............... au declarat apel în termen legal, ce a fost înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de ............ .

Prin motivele de apel formulate de pârâtul ............ se susţine, în esenţă, că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea spiritului şi literei art. 425 alin. 1 lit. b) C.pr.civ. prin neanalizarea, prin raportare la întregul material probator administrat în cauză, a apărărilor sale, că aceasta nesocoteşte practica relevantă a CEDO în materia libertăţii de exprimare deoarece problematica abordată/supusă dezbaterii publice se circumscrie strict judecăţilor de valoare şi a unor simple „afirmaţii factuale”, că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 1349 C.civil în sensul că lipseşte fapta ilicită.

În aceste condiţii s-a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

Prin  motivele de apel formulate de pârâtul .................. se susţine, în esenţă, că instanţa de fond a soluţionat dosarul fără a-şi exercita rolul activ şi, mai mult decât atât, a respins probele solicitate, fapt ce a condus la pronunţarea unei hotărâri netemeinice şi nelegale.

Astfel, se arată că, în mod greşit, instanţa de fond a admis acţiunea, fără a-i da posibilitatea acestui apelant să se apere, respingând toate probele solicitate, considerând ca adevărate şi suficiente pentru soluţionarea cauzei numai afirmaţiile făcute de reclamanţi, prin cererea introductivă.

În aceste condiţii apelantul-pârât susţine că, la soluţionarea cauzei, în mod greşit, instanţa de fond a interpretat înscrisurile aflate la dosarul cauzei, inclusiv conţinutul articolului publicat, fără a avea în vedere atât circumstanţele reale, de o gravitate deosebită şi de interes public major, care au generat subiectul de presă, cât şi intenţia jurnalistului de la acel moment.

Din motivarea soluţiei apelate nu reies care au fost vătămările suferite de reclamanţi şi avute în vedere de instanţă la pronunțarea soluţiei, nu rezultă cum a disociat instanţa de fond prejudiciul cauzat de emisiunile şi articolele arătate în acţiune şi presupusul prejudiciu cauzat de publicarea articolului în mediul online.

Chiar în situaţia existenţei unei fapte ilicite care să atragă răspunderea civilă delictuală, în mod greşit instanţa a stabilit generic o obligaţie în solidar faţă de cei doi pârâţi din cauză, fără a avea în vedere:

1. faptul că, prin acţiunea principală, daunele morale au fost cerute pentru prejudiciul cauzat de două publicaţii, respectiv ...................... (publicaţie online) şi revista ............ ;

2. că a stabilit calitatea procesuală pasivă a pârâtului ........... numai raportat la faptul că este proprietar al domeniului ........................ ;

3. contribuţia fiecăruia dintre cei doi pârâţi la săvârşirea faptei ilicite, respectiv care este valoarea prejudiciului cauzat de fiecare în parte.

Instanţa de fond nu a motivat soluţia de obligare a pârâtului ................. la daune, fără să indice în concret fapta săvârşită şi urmările acestei fapte.

In concluzie, apelantul-pârât ....................... a solicitat admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii principale ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi, în măsura în care se va trece peste excepţie prin respingerea ei, să se respingă acţiunea principală ca neîntemeiată.

Intimaţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare la apelurile formulate, iar apelantul-pârât ..................... a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, tribunalul constată că apelurile sunt întemeiate.

Astfel, tribunalul retine că, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală în sarcina unei persoane, este necesar a fi îndeplinite mai multe cerinţe şi anume: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi a vinovăţiei celui care a determinat prejudiciul.

Procedând la analiza primei condiţii, instanţa reţine că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă a omului prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Caracterul ilicit al faptei trebuie analizat având în vedere obligaţiile statornicite în Codul deontologic al jurnalistului potrivit căruia jurnaliştii au datoria să exercite dreptul inviolabil la libera exprimare în virtutea dreptului publicului de a fi informat (art.1.1.), să caute, să respecte şi să comunice faptele - aşa cum acestea pot fi cunoscute prin verificări rezonabile - în virtutea dreptului publicului de a fi informat (art.1.2.), să exprime opinii pe o bază factuală (art.1.3.), să semnaleze neglijenţa, injustiţia şi abuzul de orice fel (art.1.4.) în demersul său de a informa publicul, jurnalistul este dator să reflecte societatea în ansamblul şi diversitatea ei, acordând acces în presă şi opiniilor minoritare şi individuale, publicul având dreptul să cunoască nu numai informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferenţă ori considerate inofensive, dar şi pe acelea care ofensează, șochează sau deranjează (art.1.5) – art.1.

De asemenea, trebuie luat în considerare şi dreptul personal nepatrimonial, respectiv libertatea de exprimare garantată de art. 30 din Constituţie, precum şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Art. 10 din Convenţie prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

Importanţa dreptului ocrotit de art. 10 din Convenţie a fost subliniată pentru prima oară în cauza Handyside împotriva Regatului Unit, arătându-se că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi, sub rezerva paragrafului 2, acoperă nu numai informaţiile şi ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul garantat de art. 10 nu este unul absolut, paragraful 2 al aceluiaşi articol permiţând restrângerea exercitării acestuia în măsura în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori reprezentate de securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea sau imparţialitatea puterii judecătoreşti. Orice restricţie adusă libertăţii de exprimare trebuie să fie prevăzută de legea internă, să urmărească unul din scopurile legitime enumerate de paragraful 2 din acest articol şi să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelor scopuri.

Conform jurisprudenţei Curţii europene, pentru a rezolva o cauză concretă, trebuie luate în considerare şi alte elemente, legate de exemplu de calitatea specifică pe care o are autorul discursului, tipul discursului (domeniul vizat de acesta), persoana lezată (om politic, funcţionar public, magistrat, persoană privată), posibilitatea de a folosi alte exprimări, mijlocul prin care a fost difuzat mesajul şi impactul acestuia, locul unde a fost ţinut discursul, precum şi publicul ţintă căruia îi era adresat acesta ( Castells c. Spaniei, Murphy c. Irlandei, Constantinescu c. României). Aceasta pentru că libertatea de exprimare are o întindere variabilă, în funcţie de conţinutul mesajului transmis de titularul dreptului, precum şi de valoarea legitimă pe care statul o invocă pentru a justifica necesitatea unei ingerinţe.

De asemenea, Curtea a afirmat că libertatea de exprimare apără toate categoriile de informaţii obiective, pluraliste şi toate creaţiile şi ideile originale, oricare ar fi forma, suportul sau finalitatea acestora, astfel că în sfera protecţiei art.10 se includ cuvinte, imagini, sunete transmise prin intermediul suportului tipărit, al radioului, televiziunii, cinematografiei etc. (cauza Groppera Radio AG c. Elveţiei).

Conform art. 30 din Constituția României,”libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine; răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusa la cunoștința publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii.”

Tribunalul reţine că articolul 30 din Constituţia României interpretat în lumina art. 10 din Convenţia europeană (art. 20 alin. 1 din Constituţie) apără nu numai afirmaţiile incluse în cadrul unei dezbateri politice propriu-zise, ci şi discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau un segment al acesteia. Analizând cuprinsul acestor afirmații, tribunalul apreciază că, în esenţă, acestea au vizat chestiuni de interes general referitoare la consecinţele pe care le are asupra organismului uman folosirea antibioticelor animale într-un mod arbitrar.

 Articolul 10 alin. 2 al Conventiei lasă foarte puțin loc restricțiilor ce vizează dezbaterile asupra unor chestiuni de interes general (Lingens c. Austriei, Castells c. Spaniei, Thorgeir Thorgeirson c. Islandei). Dacă există un drept al publicului de a fi informat (drept esențial intr-o societate democratică), care, in circumstanțe particulare, poate chiar să privească aspecte ale vieții private a unor persoane publice, mai ales cand este vorba despre personalitati publice, cu toate acestea publicatiile ce au ca singur obiect sa satisfaca curiozitatea unui anumit public asupra detaliilor vietii private a unei persoane, indiferent care i-ar fi notorietatea, nu ar putea fi considerate ca ar contribui la o oarecare dezbatere de interes general pentru societate (Leempoel & S.A. ED. Cine Revue c. Belgiei).  Este fundamental, intr-o societate democratica, sa fie protejata desfășurarea libera a dezbaterilor unor chestiuni de interes general. Curtea acorda cea mai mare importanţă libertăţii de exprimare in contextul dezbaterii unor astfel de chestiuni si considera cu nu s-ar putea aduce restricții discutării lor fără motive imperioase. A permite restrângerea libertăţii de exprimare intr-o asemenea situaţie ar afecta, fără îndoială, respectarea libertăţii de exprimare in general in statul vizat (Brasilier c. Frantei; Feldek c. Slovaciei).

În evaluarea proporționalității unei ingerințe în exercitarea libertăţii de exprimare trebuie să se distingă între fapte şi judecăţi de valoare, în funcţie de această evaluare depinzând şi întinderea marjei criticii asupra discursului atunci când acesta vine în conflict cu dreptul la onoare sau reputaţie al altuia, cum este cazul de faţă.

Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstrație a exactității lor (De Haes et Gijsels c. Belgiei). Pentru judecăţile de valoare, obligația de a le dovedi este deci imposibil de îndeplinit si aduce atingere libertăţii de opinie, element fundamental garantat de articolul 10 (Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei). Curtea a acceptat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare şi faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (Feldek c. Slovaciei). Necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecăţii de valoare este mai puţin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (Feldek c. Slovaciei; Standard Verlags GMBH si Krawagna-Pfeifer c. Austriei). Atunci când este vorba despre alegații cu privire la comportamentul unui terț, poate fi uneori dificil să se distingă între imputarea unor fapte şi judecăţi de valoare. Nu este mai puțin adevărat însă că şi o judecată de valoare se poate dovedi a fi excesivă dacă este totalmente lipsită de o bază factuală (Jerusalem c. Austriei; Cumpănă si Mazăre c. României). Atunci când o declarație echivalează cu o judecată de valoare, proporționalitatea ingerinței depinde de existenţa sau inexistenţa unei baze factuale pentru declarația incriminată deoarece chiar şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă atunci când este total lipsită de orice bază factuală (Brasilier c. Frantei, Paturel c. Frantei). Curtea a recunoscut că o distorsionare a realităţii, operată cu rea-credință, poate uneori să depăşească limitele criticii acceptabile: o afirmație veridică poate fi dublată de remarci suplimentare, de judecăţi de valoare, de supoziții ori de insinuări susceptibile sa creeze o imagine eronată în ochii publicului (Vides Aizsardzbas Klubs c. Letoniei).

Aplicând principiile mai sus enunţate la speţa de faţă, tribunalul reţine că afirmațiile apelantului-pârât ............ nu reprezintă situații factuale, ci veritabile „judecăţi de valoare”.

Mai mult decât atât, tribunalul reţine că, în funcţie de circumstanţele în care au fost publicate aceste afirmaţii, ele au şi o bază factuală, chiar una foarte solidă.

 În acest context, tribunalul constată că, din probele administrate, nu a rezultat că apelantul ..................... ar fi acţionat în vreun alt scop decât cel al informării opiniei publice, faţă de subiectul de interes general adus în atenţia opiniei publice, astfel că nu se poate reţine o rea-credinţă a acestuia sau vreun scop ilicit în redactarea articolului.

Nu se poate astfel reţine că în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, neputându-se aprecia că exercitarea libertăţii de exprimare în condiţiile impuse de alin. (3) al art. 3 din Constituţie, prin articolul incriminat, ar reprezenta o faptă ilicită.

Din acest punct de vedere tribunalul arată că C.E.D.O. recomandă analizarea cu prudenţă a situaţiilor de descurajare a presei de a participa la discutarea problemelor de interes legitim general, iar, pe de altă parte, se cer şi responsabilităţi şi obligaţii din partea jurnaliştilor, care trebuie să acţioneze cu bună-credinţă pentru furnizarea informaţiilor ce vizează chestiuni de interes general, conform eticii profesionale.

În ceea ce priveşte limitele criticii admisibile, ele sunt mai largi cu privire la un om politic sau la o persoană publică decât cu privire la un simplu cetăţean. O persoană publică sau un om politic se expun în mod inevitabil şi conștient unui control atent al faptelor şi gesturilor lor din partea ziariștilor, cum este cazul reclamanţilor, ca si a masei de cetățeni, si trebuie să arate o mai mare toleranţă in această privință. Aceştia au, evident, dreptul la protejarea reputației lor, chiar în afara cadrului vieții private, dar imperativele acestei protecții trebuie să fie puse în balanță cu interesele liberei discutări a chestiunilor ce interesează opinia publică, excepțiile la libertatea de exprimare impunând o interpretare restrictivă.

Curtea a fundamentat necesitatea protejării libertăţii de exprimare în primul rând pe valoarea pe care aceasta o reprezintă ca mijloc pentru a asigura buna funcţionare a unei societăţi democratice. De aici decurge poziţia privilegiată acordată liberei discutări a chestiunilor de interes general şi, în particular, a libertăţii presei, atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori apărate de stat.

Este adevărat că trebuie să existe un just echilibru între, pe de o parte, protecţia dreptului consacrat de art. 10 şi, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputaţie al persoanei vizate, care, ca element al vieţii private, este protejat de art. 8 al Convenţiei.

Cu toate acestea, Curtea europeană a statuat că, atunci când analizează o acuzaţie de atingere a reputaţiei sau demnităţii unei persoane, instanţele naţionale trebuie să analizeze, pe lângă adevărul obiectiv al afirmaţiilor, şi atitudinea subiectivă a acestei persoane în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului jurnalistic, verificându-se dacă s-a urmărit informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputaţiei persoanei vizate, sau a avut numai intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia acesteia şi, totodată dacă informațiile au contribuit la o dezbatere de interes general.

Or, în speţă, tribunalul constată că demersul jurnalistic al apelantului-pârât a fost determinat de informarea opiniei publice asupra chestiunii de mare interes vizată, respectiv faptul că se urmărea utilizarea la liber a antibioticelor în tratarea animalelor, în condiţiile în care rezultatul acestor practici are consecinţe nefaste asupra organismului oamenilor care consumă carnea acestor animale, subiect ce a suscitat ample dezbateri, astfel că nu se poate reţine o rea-credinţă a acestuia şi nici existenţa vreunui scop ilicit în redactarea articolului.

În aceste condiţii, faţă de cele mai sus expuse, prin raportare la dispoziţiile legale invocate, tribunalul constată că, în speţă, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamanţi, cum de altfel nu s-a reţinut nici că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 8 din C.E.D.O., care ocroteşte dreptul la respectarea vieţii private, care include şi dreptul la reputaţie.

În consecinţă, tribunalul va admite apelul, va schimba in parte sentința civila apelata in sensul ca va respinge in tot acțiunea ca neîntemeiata.

Va înlătura obligaţia pârâţilor de plată a cheltuielilor de judecată, stabilită prin sentinţa apelată.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului ........................ de către prima instanţă, tribunalul constată că, în mod corect, această excepţie nu a putut fi admisă faţă de calitatea acestuia de deţinător al domeniului online „..................”.

În aceste condiţii tribunalul va menţine restul dispoziţiilor sentinţei privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâtul ...................... .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelurile formulate de apelanţii - pârâţi ............ domiciliat în ............ şi ................ domiciliat ..................... împotriva deciziei civile nr. ................,  pronunţată de Tribunalul  Bucureşti – Secţia a V-a Civilă în dosarul nr. ....................  , în contradictoriu cu intimaţii - reclamanţi ......................... toţi cu domiciliul procesual ales în .................. , având ca obiect acţiune în răspundere delictuală.

Schimbă în parte sentinţa  în sensul că respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Înlătură obligaţia pârâţilor de plată a cheltuielilor de judecată, stabilită prin sentinţa apelată.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâtul ...................... .

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 28.03.2017.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR GREFIER

.......................... .................................. ..............................

Domenii speta

Spete similare