Contestație la executare. Declararea anticipată a scadenţei

Din cuprinsul notificării din 25.03.2011 coroborate cu înscrisul denumit „”informaţii importante” rezultă cu certitudine că la acel moment declararea anticipată a scadenţei a avut loc. Din aceste înscrisuri rezultă că intimatului contestator i se solicita plata întregii sume datorate şi nu doar a unor rate scadente. Prin urmare, cel mai târziu la data de 25.03.2011 dreptul intimatului de a cere executarea silită s-a născut. Potrivit art. 6 din Decretul nr. 167/1958 „dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani […]”. Ori, la momentul introducerii cererii de executare silită, 02.02.2016, trecuseră mai mult de trei ani

Cod ECLI ECLI:RO:TBDBO:2016:009.001351

DOSAR NR. X/284/2016

R O M Â N I A

TRIBUNALUL DÂMBOVIŢA - SECŢIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1351

Şedinţa publică din data de 19.12.2016

Preşedinte : CC

Judecător : CC

Grefier : CC

Pe rol fiind soluţionarea apelului civil declarat de apelanta – intimat CC, cu sediul în CC, împotriva încheierii nr. 25 pronunţată la data de 01.06,.2016 de către Judecătoria Răcari în dosarul nr. X/284/2016, în contradictoriu cu intimatul – contestator CC, domiciliat în CC, vând ca obiect „ contestaţie la executare”.

Apelul a fost legal timbrat.

Prezenţa şi susţinerile părţilor au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunţării din data de 12.12.2016, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa, pentru a da posibilitate părţilor să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunţarea în prezenta cauză.

TRIBUNALUL :

Deliberând asupra apelului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 26.02.2016 sub nr. X/284/2016 contestatorul CC a formulat contestaţie la executare în contradictoriu cu intimata CC reprezentată prin CC împotriva executării silite ce face obiectul dosarului execuţional nr. 322/2016 al Biroului Executorului Judecătoresc CC şi a solicitat constatarea ca prescris a dreptului de a cere executarea silită în baza contractului de credit nr. RF32745961830 din 05.09.2008 şi, pe cale de consecinţă, desfiinţarea titlului executoriu, anularea executării silite şi a tuturor actelor de executare, constatarea că executarea silită s-a pornit în baza unui titlu executoriu care nu întruneşte condiţiile legale, constatarea că nu se poate reţine opozabilitatea cesiunii de creanţă faţă de debitorul cedat, să se constate nelegalitatea încuviinţării executării silite din data de 02.02.2016 având în vedere Decizia nr. 895/2015 a Curţii Constituţionale.

În motivare, a arătat în esenţă că, la data de 05.09.2008, între contestator şi CC s-a încheiat un contract de credit nr. RF 32745961830 (credit pentru nevoi personale) pentru suma de 7.995,89 lei, termenul fiind scadent la data de 05.09.2014. Conform extrasului de cont a achitat suma totală de 697,22 lei, rămânând restantă suma de 7.298,67 lei, ultima plată a acestui credit având loc pe data de 10.11.2009, conform extrasului de cont emis de societatea bancară, aceasta fiind data când s-a născut dreptul creditorului de a cere executarea silită.

Nefiind achitată creanţa restantă, creditul s-a declarat scadent anticipat iar creanţa a fost cesionată către CC care a dobândit calitatea de creditor, potrivit unui Contract de cesiune despre care nu a ştiut până la momentul la care a luat la cunoştinţă de executarea silită pornită împotriva sa, respectiv 10.02.2016, când a fost chemat la bancă sa îi aducă la cunoştinţă poprirea pe cont.

A precizat că, la data de 02.02.2016, CC a solicitat executarea silită a contractului de credit, respectiv la peste 7 ani de la încheierea contractului de credit, deşi potrivit art. 6 din Decretul 167/10.04.1958, privitor la prescripţia extinctivă „dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani”. Aceasta prevedere a fost preluată şi de noul Cod de procedură civilă, în art. 706 alin. 1.

A solicitat instanţei să constate că dreptul creditoarei de a cere executarea silită este prescris în conformitate cu prevederile art. 707 alin. 2 C.proc.civ., având în vedere că în această perioadă, creditoarea nu a întreprins niciun demers care să ducă la întreruperea cursului prescripţiei.

Învederează că, odată cu împlinirea termenului de prescripţie, titlul executoriu şi-a pierdut puterea executorie iar creditoarea şi-a pierdut dreptul de a cere executarea silită a contestatoarei în baza contractului de credit nr. RF 32745961830 din data de 05.09.2008.

Având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 632 alin 1 CPC, executarea silită se poate face numai în temeiul unui titlu executoriu şi că în dosarul execuţional nr. 322/2016 executarea silită a început în baza unui titlu care nu avea putere executorie, a solicitat să se constate că titlul executoriu a fost desfiinţat şi că potrivit art. 643 C.proc.civ. „dacă s-a desfiinţat titlul executoriu, toate actele de executare în baza acestuia sunt desfiinţate de drept”.

A arătat că, potrivit art. 704 C.proc.civ. „nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage nulitatea actului nelegal, precum şi a actelor de executare subsecvente iar cu privire la contractul privind cesiunea de creanţa că urmează ca instanţa să aibă în vedere că nu a ştiut de existenta acestuia, nefiind notificat aşa cum în mod legal ar fi trebuit. Sub aspectul naturii sale juridice, cesiunea de creanţă se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor. Consimţământul debitorului cedat nu se cere deoarece nu este parte în contractul de cesiune dar pentru opozabilitate trebuie notificat.

A mai arătat că, întrucât este considerat a fi un terţ faţă de contractul de cesiune, debitorul cedat poate să ignore acest contract până în momentul îndeplinirii formalităţilor prev. de art. 1393 Cod civil, chiar dacă se poate afirma că debitorul ar fi aflat indirect despre acest contract.

A precizat că, potrivit disp. art. 372 C.proc.civ., executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui înscris care potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Contractul de cesiune de creanţe din luna martie 2011, dată comunicată contestatorului de către funcţionarul băncii la 10.02.2016, aceasta fiind modalitatea prin care a luat la cunoştinţa de contractul de cesiune, nu constituie titlu executoriu, deoarece nu conferă acest caracter. Caracterul de titlu executoriu al contractului de credit, se apreciază exclusiv în persoana instituţiei bancare şi a debitorului împrumutat, nu se aplică şi cesionarului în cazul cesiunii de creanţă a contractului de credit. Atunci când creditorul care solicită executarea silită a unui contract de credit este creditorul cesionar în urma încheierii unei cesiuni de creanţă cu instituţia de credit, executarea silită este lipsită de un titlu executoriu. Potrivit art. 120 din OUG 99/2006, contractul de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală încheiate de instituţiile de credit, constituie titluri executorii.

A mai precizat că, valoarea de titlu executoriu a unui înscris, altul decât o hotărâre judecătorească, trebuie expres statuată de legiuitor. Ca instrument juridic care conferă calitatea de creditor al obligaţiei pecuniare, contractul de cesiune de creanţă nu are natura juridică a unui contract de garanţie reală sau personală, în sensul celor arătate. Cesiunea de creanţă implică transmiterea creanţei împreună cu accesoriile şi garanţiile sale, potrivit art. 1396 din vechiul Cod Civil, aplicabil în speţă. Potrivit art. 1396 din vechiul Cod civil, vinderea sau cesionarea unei creanţe cuprinde accesoriile creanţei, precum cauţiunea, privilegiul şi ipoteca. Noţiunea de creanţă, de garanţii, de accesorii priveşte materialitatea, substanţa dreptului dedus judecăţii iar nu atributul executorialităţii sale, aspect de drept procesual, transferul creanţei neimplicând şi transmiterea valorii sale de titlu executoriu întrucât caracterul de titlu executoriu al creanţei nu este un accesoriu al dreptului cedat, ci un atribut pe carte legiuitorul l-a prevăzut expres sau nu pentru acest contract.

În cazul contractelor de garanţie reală şi personală aferente contractului de credit a fost reglementat în mod expres caracterul de titlu executoriu. În cazul cesiunii de creanţă nu a fost prevăzut în mod expres acest caracter.

În continuare a arătat că, potrivit Deciziei nr. 895/2015 Curtea Constituţională a statuat că „executorul judecătoresc nu face parte din autoritatea judecătorească, iar activitatea sa, potrivit art. 4 din Legea nr. 188/2000, se află sub coordonarea şi controlul Ministerului Justiţiei şi acesta nu dispune de imperium, atribut care caracterizează numai judecătorul - pentru a da o hotărâre în baza căreia se dispune declanşarea executării silite, respectiv încheierea de încuviinţare a executării silite, şi nu beneficiază de atributele de imparţialitate şi de independenţă specifice numai instanţelor judecătoreşti.

Solicită a se constata ca încuviinţarea s-a dat în condiţii de nelegalitate, având în vedere faptul că, la data de 02.02.2016 s-a dispus de către executorul judecătoresc încuviinţarea executării silite împotriva sa, declanşându-se executarea silită împotriva sa iar pe data de 04.02.2016, s-a publicat în Monitorul Oficial, Decizia Curţii Constituţionale a României.

În drept, au fost invocate disp. art. 632, 643, 704, 706, 707, 712 C.proc.civ.

A fost achitată taxa de timbru în suma de 529 lei.

În dovedirea cererii s-au depus la dosar înscrisuri, în copie: înfiinţare poprire, încheiere din data de 02.02.2016 dată de executorul judecătoresc CC, extras de cont de la 18.05.2009- 31.12.2009, respective de la 04.01.2010- 31.12.2010, contract de credit nr. RF 32745961830 din data de 05.09.2008.

La data de 21.03.2016 intimata a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea contestaţiei ca nelegală şi netemeinică şi a invocat excepţia netimbrării, excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, excepţia lipsei motivării în fapt şi în drept, excepţia nulităţii cererii pentru neîndeplinirea prevederilor art. 194 şi 196 C.proc.civ.

În motivare a arătat că, în conf. cu disp. art. 148 alin. 6 C.proc.civ., cererile adresate instanţelor judecătoreşti se timbrează. Aceste dispoziţii legale sunt completate de prev. art. 197 C.proc.civ., care instituie regula conform căreia, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii.

S-a arătat că, netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, aceste dispoziţii completându-se cu cele ale articolului 1 din OUG nr. 80/2013.

Conform dispoziţiilor art. 715 alin. 1 C.proc.civ. „contestaţia privitoare la executarea silită propriu - zisă, se poate face în termen de 15 zile de la data când: a. Contestatorul a luat la cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă, b. cel interesat a primit comunicarea ori după caz înştiinţarea privind înfiinţarea popririi, c. debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a executării sau somaţia, ori de la data când a luat cunoştinţă, de primul act de executare în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviinţare a executării şi nici somaţia sau executare se face fără somaţie”.

A arătat că, în cauză, executorul judecătoresc CC şi-a adus la îndeplinire obligaţiile prevăzute de lege privind atribuţiile sale şi a comunicat debitorului, în dosarul sau execuţional nr. 322/2016, următoarele acte de procedură: somaţia imobiliară, copia certificată a încheierii de încuviinţare, a titlului executoriu, încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare.

Mai arată că executorul judecătoresc a depus toate diligenţele necesare pentru ca debitorul să ia la cunoştinţă corect şi complet de toate formele de executare pornite împotriva sa. În conformitate cu disp. art. 194 lit. d C.proc.civ., cererea de chemare în judecată va cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. CCererea de chemare în judecată nu evidenţiază o descriere detaliată a unei situaţii de fapt, ci creează o poveste tragică a reclamantului. În ceea ce priveşte motivarea în drept, cererea de chemare în judecată trebuia motivată conform disp. privitoare la răspunderea civilă delictuală întemeiată pe disp. art. 1349 Cod civil, 1357-1391 Cod civil şi nu conform disp. legale invocate de contestator.

 Cererea de chemare în judecată este obligatoriu sa respecte prevederile legale, aceasta urmând o anumită structură în cazul în care unul sau mai multe elemente obligatorii ale cererii de chemare în judecată precum numele şi prenumele/denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt sau semnătura părţii lipsesc, cererea se va anula.

Mai arată că, reclamantul invocă prescripţia prevalându-se de declararea scadenţei anticipate a creditorului, ori părţile contractuale au agreat în contract următoarele: În art. 8 „cazuri de culpă” din cadrul anexei la contractul de credit bancar nr. RF 32745961830 din data de 05.09.2008. Condiţii generale de creditare, este stipulat că: „8.1 Nerespectarea de către împrumutat a oricăreia dintre obligaţiile sale asumate prin prezentul contract sau contractele accesorii constituie caz de culpă. 8.2 Neexercitarea de către bancă a oricărui drept prevăzut în prezentul contract nu constituie o renunţare la acesta iar banca va putea uza de acel drept oricând până la stingerea tuturor obligaţiilor împrumutatului faţă de aceasta. 8.3 Banca va notifica împrumutatul în scris, în termen de 10 zile de la constatarea unui caz de culpă şi în cazul în care deficienţele nu sunt înlăturare în perioada de timp indicată de bancă, banca are dreptul să considere creditul exigibil şi să treacă la recuperarea întregii sume datorate”.

Contestatorul a fost pus în întârziere în conformitate cu prev. art. 2537 alin. 4 Cod civil „prescripţia se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere” iar de la data întreruperii se şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere şi începe o nouă prescripţie conform art. 2541 alin.1 şi 2 Cod civil.

Precizează că, de la data cesiunii de creanţă s-au depus nenumărate demersuri pentru soluţionarea amiabilă a dosarului, transmiţându-se nenumărate notificări către contestator iar contestatorul a continuat tergiversarea procedurilor.

Art. 705 alin 1, teza 1 din NCPC prevede că „dreptul de a obţine executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel”, rezultând că termenul general de prescripţie de 3 ani se aplică dreptului de executare silită a oricărui titlu executoriu referitor la drepturi de creanţă, drepturi reale mobiliare şi obligaţiilor nepatrimoniale.

A precizat că, respectiva creanţă deţinută împotriva debitorului reclamant provine din nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate prin încheierea contractului de credit, cu rambursarea în 72 rate lunare până la 05.09.2014, conform condiţiilor contractuale agreate de părţi. În cazul creanţei deţinute împotriva contestatorului trebuie sa fie avute în vedere prestaţiile succesive, rate scadente şi neplătite la termen, conform art. 2503 alin 2 din Codul civil (art. 12 din Decretul nr. 167/1958) conform cărora în atare situaţie dreptul la acţiune cu privire la aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită.

Fiind vorba despre prestaţii succesive, în speţă se pot aplica disp. art. 2503 alin. 2 din Codul civil şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, termenul de prescripţie a dreptului va curge de la data stabilită în contract pentru ultima rată, şi anume 05.09.2014, chiar şi în ceea ce priveşte ratele anterioare neplătite cum s-a pronunţat Tribunalul Suprem - secţia civilă prin Decizia 1927 din 1975, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia 2216/2008, Judecătoria Oradea prin sentinţa civilă nr. 530/2015 din 20.01.2015, Judecătoria Răcari prin sentinţa civilă nr. 742/16.06.2015 precum şi Judecătoria Iaşi prin sentinţa civilă nr. 8753/30.06.2015.

S-a arătat că, executarea silită, cât şi toatele actele de executare ce au fost întocmite de către executorul judecătoresc, au respectat toate regulile de fond şi de formă impuse de dispoziţiile Codului de procedură civilă şi au fost dispuse în conformitate cu prevederile legii.

Aplicarea de către instanţă a unei măsuri de natura anulării executării silite înseşi, a tuturor formelor de executare sau a unui act de executare este condiţionată de dovedirea de către reclamant a încălcării dispoziţiilor legale aplicabile în materia executării silite.

Simplu fapt al invocării unor motive lipsite de suport real nu sunt de natură a proba existenţa unor vicii de procedură care să îi fi prejudiciat pe contestatori.

Executarea silită înseşi, cât şi toate actele de executare ce au fost întocmite de către executorul judecătoresc au respectat toate regulile de fond şi de formă impuse de dispoziţiile Codului de procedură civilă, anularea acestora fiind lipsită de temei legal.

A învederat că, contestatorul nu indică şi nu dovedeşte încălcarea legii în ceea ce priveşte procedura de executare silită pornită împotriva lui, o contestaţie prin care se invocă simple motive, fără a indica vreun temei legal, este de natură atât a şicana creditorul, cât şi a încărca instanţa de judecată cu false cauze de judecată.

Consacrarea prin art. 120 din OUG nr. 99/ 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.227/2007 cu modificările şi completările ulterioare, a caracterului executoriu al contractelor de credit este impusă pentru a permite executarea silită a unei obligaţii (creanţe) iar nu a unui înscris, aceasta fiind doar materializarea izvorului obligaţiei respective. Art. 120 din OUG nr. 99/ 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, nu a conferit contractelor de credit trăsătura de titlu executoriu în considerarea persoanelor semnatare ale unor asemenea contracte, ci a naturii respectivelor convenţii.

Pornind de la concepţia potrivit căreia cesiunea nu transferă numai emolumentul creanţei iar cesionarul este partea survenită în contractul iniţial, apreciază că cesionarul poate exercita toate acţiunile ce au aparţinut cedentului, cesionarul devine creditor în locul cedentului, preluându-i toate drepturile iar creanţa rămâne neschimbată.

În susţinerea tezei afirmative, principalul argument ar fi art. 1396 din Codul civil din 1864 care stabileşte că vinderea sau cesionarea unei creanţe cuprinde accesoriile creanţei, precum cauţiunea, privilegiul şi ipoteca (art. 1568 din Codul civil în vigoare).

În continuare, a arătat că, în data de 17.03.2011 a fost încheiat un contract de cesiune de creanţe între CC, în calitate de cedent, şi CC, în calitate de cesionar, prin care a fost cesionat un portofoliu de creanţe rezultând din contracte de credit bancar.

În data de 27.10.2011, CC a transferat creanţele deţinute către CC, printre care se afla şi cea deţinută de către debitorul CC, înainte de demararea procedurii de executare silită, CC, încercând în nenumărate rânduri recuperarea creanţei pe cale amiabilă, prin intermediul notificărilor şi contactărilor telefonice ale debitorului.

Potrivit deciziei nr. 2438/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie „băncile pot efectua orice alte activităţi ori operaţiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a fi necesară includerea lor în autorizaţia acordată, deci inclusiv operaţiuni de recuperare a creanţelor care se pot concretiza şi în contracte de cesiune de creanţă prin care se urmăreşte încasarea sau recuperarea unor creanţe neperformante”.

Cesiunea de creanţă este o modalitate de transmitere a obligaţiilor în formă convenţională, prin care un creditor (cedent) transmite creanţa sa unei alte persoane (cesionar), debitorul creanţei fiind obligat fată de cesionar, odată cu îndeplinirea formalităţilor de opozabilitate a acestei operaţiuni, fără a i se cere consimţământul. Legislaţia în vigoare prevede că cesiunea de creanţe este un act juridic civil, cu titlu oneros sau gratuit, prin care o persoană, numită cedent transmite creanţa sa unei alte persoane, numită cesionar, aceasta dobândind astfel dreptul de a încasa creanţa de la debitor, numit şi debitorul cedat.

S-a menţionat şi Decizia nr. 2852/10.10.2006 a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie şi s-a arătat că cesiunea de creanţe a fost înscrisă în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare în conformitate cu disp. Titlului VI „Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare”- din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.

Conform notificării cesiunii de creanţe comunicate debitorului la adresa menţionată în contractul de credit, a fost adus la cunoştinţa debitorului cedat faptul că, CC., actualul creditor, are toată puterea şi autoritatea de a emite notificări către acesta care vor fi obligatorii şi nu va solicita nicio aprobare, confirmare de instruire sau de orice altă natură din partea cedentului sau al oricărei alte persoane.

Precizează că, prin probele ataşate dovedeşte faptul că societatea intimată si-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 1578 alin. 1 şi 2 Cod civil, acestora fiindu-le opozabilă cesiunea de creanţă, societatea notificând acest lucru, fiind transmise mai multe scrisori către debitor prin care informau asupra noului creditor şi asupra sumelor datorate încercând soluţionarea dosarului pe cale amiabilă.

A solicitat a se avea în vedere că este vorba despre un contract redactat conform legislaţiei în vigoare, care nu conţine clauze abuzive şi termeni meniţi să inducă în eroare.

S-a arătat că CC în calitate de împrumutat al băncii nu a restituit sumele datorate în temeiul contractului de credit încheiat, dar solicită concursul forţei coercitive a statului pentru a obţine modificarea nejustificată a obligaţiilor asumate, urmărind prin această cerere ruperea echilibrului contractual şi încălcarea principiului pacta sunt servanda, fără a avea însă o motivaţie legitimă, ci exclusiv pentru a face imposibilă creditorului recuperarea capitalului împrumutat cât şi a spezelor aferente.

Au fost anexate în copie înscrisuri: contract de vânzare cumpărare de creanţe neperformante, anexa 2, contract de cesionare creanţe din 27.10.2011, detalii privind efectuarea plăţii, dovada de comunicare, grafic de rambursare, procura autentificata sub nr. 4889/18.09.2015, furnizare informaţii de bază.

La data de 07.03.2016 a fost înaintată xerocopia dosarului de executare nr. 322/2016 al Biroului Executorului Judecătoresc CC.

În şedinţă publică din 06.04.2016 s-a depus dovada achitării de către contestator a contravalorii copiilor din dosarul de executare.

În aceeaşi şedinţă contestatorul a depus răspuns la întâmpinare şi a solicitat respingerea excepţiei netimbrării întrucât a achitat taxa de timbru, respingerea excepţiei tardivităţii întrucât a luat cunoştinţă de începerea executării la data de 10.02.2016 când a fost sunat de la bancă pentru a fi înştiinţat asupra înfiinţării popririi, respingerea excepţiei lipsei motivării în fapt şi în drept întrucât intimata a copiat dintr-o întâmpinare din altă cauză, respingerea excepţiei nulităţii cererii întrucât sunt îndeplinite toate condiţiile legale, iar pe fond apărările privesc un alt debitor şi nu pot fi primite.

A arătat că afirmaţiile privind notificarea debitorului cedat nu sunt reale, notificarea fiind inexistentă.

La data de 06.04.2016 intimata a comunicat cerere precizatoare la solicitarea instanţei.

Prin încheierea din 04.05.2016 instanţa a respins excepţia netimbrării cererii, excepţia lipsei motivării în fapt şi în drept şi excepţia nulităţii cererii şi a unit cu fondul excepţia tardivităţii formulării contestaţiei.

Prin încheierea nr. 25 din 01.06.2016, prima instanţă a respins excepţia tardivităţii formulării contestaţiei invocată de intimată şi excepţia prescripţiei dreptului de a obţine executarea silită invocată de contestator, a admis contestaţia la executare, a dispus anularea executării silite şi a tuturor actelor de executare efectuate un cadrul dosarului de executare nr. 322/2016 al BEJ CC şi a obligat intimata la plata către contestator a sumei de 1.681 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că în privinţa excepţiei prescripţiei dreptului de a obţine executarea silita, instanţa va aprecia după analiza susţinerilor contestatorului cu privire la fondul cauzei, fiind esenţial de stabilit daca intimata avea sau nu în posesie un titlu executoriu, aspect în funcţie de care se poate stabili data începerii curgerii termenului de prescripţie.

Potrivit art. 715 alin. 1 C.proc.civ., contestaţia la executare se poate face în termen de 15 zile de la data când: „1. contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l contestă;

2. cel interesat a primit comunicarea ori, după caz, înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit;

3. debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a executării sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviinţare a executării şi nici somaţia sau executarea se face fără somaţie.”

În speţă, contestatorului i-au fost comunicate în data de 12.02.2016 de către Biroul Executorului Judecătoresc CC următoarele acte de executare întocmite în dosarul nr. 322/2016: somaţie mobiliară, încheiere încuviinţare, încheiere stabilire cheltuieli, înştiinţare declanşare executare, înştiinţare înfiinţare poprire, adresă debitor declarare bunuri şi venituri, adresa de înfiinţare a popririi, copie titlu executoriu, conform dovezii de înmânare aflată în dosarul de executare.

Contestaţia a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 26.02.2016, în termenul imperativ de 15 zile, calculat conform art. 181 alin. 1 pct. 2 C.proc.civ. pe zile libere. Termenul este respectat chiar şi dacă s-ar lua în considerare susţinerea contestatorului cum că a luat cunoştinţă de existenta aceste proceduri execuţionale prin înştiinţare telefonică de la bancă în data de 10.02.2016.

Faţă de aceste motive, a fost respinsă excepţia tardivităţii, apreciindu-se că a fost respectat termenul legal de formulare.

Sintetizând motivele invocate în cuprinsul contestaţiei, instanţa a analizat în mod prioritar existenţa în patrimoniul intimatei a unui titlu executoriu împotriva contestatorului, condiţie apreciată ca esenţială în declanşarea procedurii potrivit art. 632 alin. 1 C.proc.civ., reţinându-se că lipsa titlului duce automat la anularea întregii proceduri declanşate împotriva debitorului, interpretând „a fortiori” disp. art. 643 C.proc.civ.

Prin cererea înregistrată la data de 02.02.2016 la Biroul Executorului Judecătoresc CC sub nr. de dosar 322/2016, intimata CC prin reprezentant legal CC a solicitat punerea în executare silita a titlului executoriu contract de credit nr. RF32745961830 din 05.09.2008 emis de CC, pentru suma de 12.863,29 lei reprezentând debit restant, dobânda aferentă şi comision bancar restant.

Contractul de credit nr. RF32745961830 din 05.09.2008 a fost încheiat între CC şi debitorul CC şi potrivit art. 120 din OUG nr. 99/2006 este titlu executoriu.

Potrivit înscrisului – anexa 2 – contract de vânzare cumpărare de creanţe neperformante încheiat la data de 17.03.2011 între CC - vânzătorul, CC - cumpărătorul şi CC – administratorul de creanţe (f. 46 şi urm.), vânzătorul cesionează, vinde şi transferă în favoarea cumpărătorului creanţele neperformante împreună cu drepturile aferente acestora.

Potrivit înscrisului intitulat contract de cesionare de creanţe din 27.10.2011 (f. 50 şi urm.) încheiat între vânzătorul CC – cedentul şi CC – cesionarul, obiectul contractului stabilit la art. 1 este acela că cedentul cesionează, vinde şi transferă către cesionar creanţele cesionate.

Potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil coroborat cu art. 6 alin. 2 Cod civil, „ contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa”.

Primul contract de cesiune de creanţe a fost încheiat la data de 17.03.2011, fiind aplicabile disp. art. 1396 din vechiul Cod civil potrivit căruia „vinderea sau cesiunea unei creanţe cuprinde aCCesoriile creanţei, precum cauţiunea, privilegiul şi ipoteca”.

Interpretarea acestui text nu poate fi făcută prin extindere, în sensul că transferul creanţei implică şi transmiterea valorii sale de titlu executoriu întrucât caracterul de titlu executoriu al creanţei nu este un accesoriu al dreptului cedat, ci un atribut pe care legiuitorul l-a prevăzut expres sau nu pentru acest contract.

Pe de altă parte, pentru contractul de cesiune de creanţă, ce are un caracter de sine stătător, nu există o prevedere legală care să îi confere calitatea de titlu executoriu, astfel cum impune art. 632 alin. 2 C.proc.civ.

În acest context, a reţinut instanţa că cesionarul iniţial CC nu a dobândit prin cesiune şi un titlu executoriu, astfel că, la rândul său, nu a putut transmite către următorul cesionar CC decât creanţa şi accesoriile acesteia potrivit principiului „nemo dat quod non habet”.

De asemenea, acest din urmă cesionar care a şi solicitat executarea silită împotriva debitorului, nu a făcut dovada obţinerii ulterior a unui titlu executoriu împotriva acestuia.

A concluzionat instanţa că, executarea silită în dosarul execuţional nr. 322/2016 al Biroului Executorului Judecătoresc CC s-a realizat în lipsa unui titlu executoriu, motiv pentru care nu se mai impune analiza celorlalte motive invocate de contestator referitoare la inopozabilitatea cesiunii de creanţă şi nelegalitatea încuviinţării executării silite, fata de disp. art. 643 şi art. 704 C.proc.civ.

În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, a reţinut că indiferent de legea aplicabilă, esenţială este dovada deţinerii unui titlu executoriu ce dă naştere dreptului de a obţine executarea silită şi cum în cauză intimata nu se află în posesia unui titlu executoriu nu s-a născut niciun drept al acesteia de a cere executarea silită şi cu atât mai puţin ar fi început sa curgă vreun termen de prescripţie.

Împotriva soluţiei instanţei de fond a formulat apel intimata solicitând ca admiţând apelul să fie modificată încheierea atacată în tot, în sensul respingerii contestaţiei la executare.

În motivare a arătat că cesiunea de creanţă nu afectează caracterul de titlu executoriu al creanţei, din cuprinsul dispoziţiilor art. 120 din OUG nr. 99/2006 coroborat cu art. 1396 din Codul civil rezultând că poate fi dispusă încuviinţarea executării silite a unui contract de credit la cererea creditorului cesionar al creanţei, legea nedistingând între deţinătorii titlului executoriu  care solicită executarea acestuia.

A mai invocat Decizia nr. XIII din 20.03.2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, şi Decizia nr. 2852 din 10.10.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie arătând că asupra problemei de drept dezbătute există o jurisprudenţă continuă şi constantă şi menţionând că succesorul cu titlu particular preia toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanţa, modificarea părţilor originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu cu părţi survenite neafectând substanţa titlului executoriu.

A arătat că dispoziţiile art. 1744 din Codul civil de la 1864 prevăd expres că „cesionarii acestor diverse creanţe privilegiate exercită întru totul aceleaşi drepturi, care le aveau şi acei care le-au cedat aceste creanţe”, că art. 120 din OUG nr. 99/2006 a conferit contractelor de credit caracterul de titluri executorii în considerarea naturii respectivelor convenţii şi nu a persoanelor semnatare şi că caracterul executoriu este asociat cu creanţa iar nu cu înscrisul ca atare, creanţa însăşi devenind una executorie, atributul executorialităţii neconstituind un aspect de drept procesual ci devenind o calitate a creanţei care se transmite prin cesiune.

A mai reţinut că admiterea contestaţiei în considerarea instituirii intuitu personae a caracterului executoriu al contractului de către prima instanţă poate lăsa fără conţinut instituţia cesiunii de creanţă şi fără valoare însăşi creanţa, că şi legea procesuală are aceeaşi abordare ca şi cea substanţială, de vreme ce permite transmiterea cu titlu particular a calităţii de creditor în procedura executării silite conform art. 644 alin. 2 C.proc.civ. şi a apreciat că, în acest moment, practica este orientată majoritar către această soluţie, exemplificând prin reproducerea unor extrase din hotărâri judecătoreşti.

În temeiul art. 233 şi 411 alin. 2 C.proc.civ. a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La data de 28.09.2016 intimatul contestator a formulat întâmpinare (f. 36-37), prin care a solicitat respingerea apelului.

În motivare a arătat că legiuitorul nu a prevăzut caracterul executoriu al contractului de cesiune, deci nu poate fi primită susţinerea apelantului privind transferul odată cu creanţa şi a caracterului de titlu executoriu, că contractele de credit îşi păstrează caracterul de titluri executorii atâta vreme cât banca este parte în contract, întrucât caracterul executoriu a fost stabilit în considerarea obiectului principal de activitate al băncilor, că raportul dintre cesionar şi debitor are o altă natură juridică şi că contractul de credit nu stabileşte în favoarea cesionarului o creanţă certă lichidă şi exigibilă.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 150 C.proc.civ.

La data de 14.10.2016 apelantul a formulat răspuns la întâmpinare (f. 41-44), prin care a reluat susţinerile din cuprinsul cererii de apel adăugând că obiectul său de activitate este „activităţi auxiliare intermedierilor financiare, exclusiv activităţi de asigurări şi fonduri de pensii”, ce include şi monitorizarea şi recuperarea creanţelor faţă de clienţii băncilor, prin urmare este îndreptăţit să desfăşoare activităţi ce implică cesionarea creanţelor, că cesionarul nu intervine în nici un fel în raportul juridic iniţial, că prin contractul de cesiune nu se cesionează contractul ci creanţa exigibilă rezultată din contract, aşadar nu se încalcă monopolul legal al băncilor/IFN-urilor.

Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate,a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, tribunalul reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de apel privind greşita apreciere cu privire la lipsa titlului executoriu în cadrul dosarului de executare, tribunalul reţine că este întemeiat.

Prin cererea de apel se pune în discuţie problema dacă cesionarul unei creanţe constatate printr-un contract de credit, căruia legea îi recunoaşte caracterul de titlu executoriu, preia prin cesiune doar creanţa în substanţa sa sau şi atributul executorialităţii contractului de credit.

Potrivit dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 „contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii”.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă celor două contracte de cesiune, tribunalul reţine că în mod corect a apreciat prima instanţă că potrivit art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil coroborat cu art. 6 alin. 2 Cod civil, primului contract de cesiune de creanţe încheiat la data de 17.03.2011, îi sunt aplicabile dispoziţiile vechiului Cod civil, iar celui de al doilea contract de cesiune încheiat la data de 27.10.2011 îi sunt aplicabile dispoziţiile noului Cod civil.

În ceea ce priveşte efectele cesiunii de creanţă, tribunalul reţine că prevederile art. 1396 din vechiul Cod civil dispun că „vinderea sau cesiunea unei creanţe cuprinde accesoriile creanţei, precum cauţiunea, privilegiul şi ipoteca” iar dispoziţiile art. 1568 alin. 1 din noul Cod civil le dezvoltă stabilind că cesiunea de creanţă transferă cesionarului: a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată; b) drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate.

Aşadar, ambele texte legale prevăd transmiterea prin cesiune a creanţei şi accesoriilor acesteia, trebuind a stabili dacă transmisiunea vizează şi executorialitatea.

Deşi legea stabileşte caracterul executoriu pentru actul juridic ce conţine obligaţia, contractul de credit, raţiunea stabilirii caracterului de titlu executoriu al contractelor de credit este de a se putea executa silit obligaţiile cuprinse în acestea, iar nu înscrisul, ce reprezintă doar suportul izvorului obligaţiei respective.

Prin urmare, caracterul executoriu este asociat cu creanţa, iar nu cu înscrisul ca atare şi, atât timp cât legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanţa însăşi a devenit una executorie, executorialitatea devenind o calitate a creanţei, care se transmite prin cesiune şi nu un aspect de drept procesual.

Totodată, aşa cum a menţionat şi apelantul, dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 nu a conferit contractelor de credit trăsătura de titlu executoriu în considerarea semnatarilor acestor contracte, ci a naturii contractelor.

Aşadar, raţiunea avută în vedere de legiuitor se menţine şi în situaţia transmiterii prin cesiune a creanţelor constatate de acestea, modificarea părţilor iniţiale ale actului juridic care constituie titlu executoriu neafectând substanţa titlului executoriu, cesionarul fiind un veritabil suCCesor cu titlu particular, care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanţa.

Tribunalul mai reţine, că în legătură cu problema de drept în cauză există o practică de largă majoritate în sensul păstrării caracterului executoriu de către creanţa cedată.

Totodată, în acelaşi sens a apreciat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în considerentele Deciziei nr. 3/2014, deşi a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul specializat Cluj privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, coroborat cu art. 1396 din Codul civil de la 1864, în situaţia în care cererea de încuviinţare a executării silite a unui contract de credit este formulată de creditorul cesionar al creanţei, motivat de faptul că problema de drept nu are caracterul de noutate cerut de dispoziţiile art. 519 C.proc.civ.

Reţinând ca întemeiat motivul de apel invocat, tribunalul conform art. 477 alin. 1 C.proc.civ. tribunalul trebuie să procedeze la „rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”.

Ori, soluţia asupra excepţiei prescripţiei depindea, aşa cum a reţinut şi prima instanţă de modul de soluţionare a contestaţie sub aspectul motivului privind lipsa titlului executoriu, în cadrul rejudecării, trebuind analizat şi modul de soluţionare a acestei excepţii prin încheierea atacată.

Analizând încheierea atacată sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei, tribunalul reţine că în mod greşit a fost respinsă această excepţie.

Astfel, cel mai târziu la momentul primei cesiuni de creanţă fusese declarată scadenţa anticipată a creditului de către CC Oricum, din cuprinsul notificării din 25.03.2011 (f. 59 dosar primă instanţă) coroborate cu înscrisul denumit „”informaţii importante” (f. 60 dosar primă instanţă) rezultă cu certitudine că la acel moment declararea anticipată a scadenţei a avut loc. Din aceste înscrisuri rezultă că intimatului contestator i se solicita plata întregii sume datorate şi nu doar a unor rate scadente, iar acest fapt era justificat de neplata la scadenţă a ratelor aferente contractului de credit.

Conform dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil conform art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Prin urmare, cel mai târziu la data de 25.03.2011 dreptul intimatului de a cere executarea silită s-a născut.

Potrivit art. 6 din Decretul nr. 167/1958 „dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani […]”. Ori, la momentul introducerii cererii de executare silită de către apelantul intimat, 02.02.2016, trecuseră mai mult de trei ani.

Totodată, acesta nu a făcut dovada existenţei unor cauze de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripţie conform art. 13, 14 şi 16 din Decretul nr. 167/1958. În acest sens, notificările scrise sau telefonice invocate de apelantul intimat nu constituie astfel de cauze potrivit dispoziţiilor legale mai sus menţionate.

În aceste condiţii, tribunalul reţine că, drept consecinţă a rejudecării, ar urma să pronunţe o soluţie de schimbare a încheierii atacate în sensul admiterii excepţiei prescripţiei şi constatării ca prescris dreptul de a cere executarea silită.

Ori, o astfel de soluţie ar avea ca efect înrăutăţirea situaţiei creditorului apelant, care, deşi prin raportare la considerentele deciziei de faţă are un titlu executoriu, acesta nu ar mai putea fi executat silit.

Pentru aceste motive, în raport de dispoziţiile art. 481 C.proc.civ., coroborat cu art. 480 C.proc.civ., va respinge apelul formulat şi va păstra încheierea civilă apelată.

Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 453 şi următ. C.proc.civ., întrucât apelantul contestator a căzut în pretenţii, tribunalul îl va obliga la plata cheltuielilor de judecată către intimat în sumă de 1.000 lei, conform chitanţei nr. 38 din 14.11.2016 (f. 49).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge apelul declarat de apelanta – intimat CC, cu sediul în CC, împotriva încheierii nr. 25 pronunţată la data de 01.06,.2016 de către Judecătoria Răcari în dosarul nr. X/284/2016, în contradictoriu cu intimatul – contestator CC, domiciliat în CC.

Păstrează încheierea civilă apelată.

Obligă apelanta la plata către intimat a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 19.12.2016.

Domenii speta

Spete similare