Răspundere civilă delictuală. Termenul de prescripţie. Art. 15 alin 2 cpc

Cum in cauza penala s-a făcut constituire de parte civila, în conformitate cu disp. art.15 alin.2 C.proc.civ., şi cum pe parcursul desfăşurării cercetărilor penale, termenul de prescripţie nu a curs, singurul moment de la care se poate considera ca începe sa curgă termenul de prescripţie pentru exercitarea acţiunii în fata instanţei civile este data comunicării ordonanţei de clasare.

Cod ECLI ECLI:RO:TBDBO:2016:009.001349

Dosar nr. X/315/2015

R O M  Â N I A

TRIBUNALUL DÂMBOVIŢA-SECŢIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1349

Şedinţa publică  din data de 19.12.2016

Instanţa constituită din :

PREŞEDINTE – CC 

JUDECĂTOR: - CC

GREFIER -  CC

Pe rol fiind soluţionarea apelurilor civile declarate de:  apelanta – reclamantă CC, cu domiciliul procesual ales la sediul Cabinetului de Avocat CC din CC, de apelantul - pârât CC, cu sediul în CC şi de  apelantul - pârât CC, domiciliat în CC , împotriva sentinţei civile nr.  1200/18.03.2016, pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr.  X/315/2015, având ca obiect „ pretenţii”.

Prezenţa şi susţinerile părţilor au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunţării din data de 12.12.2016, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea soluţiei în prezenta cauză.

TRIBUNALUL :

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin  cererea înregistrată la Judecătoria Târgovişte  sub nr. X/315/2015 la data de 19.06.2015, reclamantul CC a chemat în judecata pe pârâţii CC şi CC, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi la plata sumei de 62.945,017 lei reprezentând daune materiale şi daune morale suferite în urma evenimentului rutier produs la data de 30.03.2011, cu cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că în data de 30.03.2011, în jurul orelor 08:00, pe DN CC, pe raza localităţii CC, în interiorul Benzinăriei CC, în calitate de pieton a fost acroşată de pârât, conducătorul auto al autoturismului cu nr. CC, suferind leziuni ce au avut nevoie pentru vindecare de 80-85 zile de îngrijiri medicale, că la momentul producerii accidentului, autoturismul implicat nu avea o poliţă RCA valabilă şi că a fost întocmit dosarul penal nr. 1965/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, în care s-a început urmărirea penală împotriva numitului CC, s-a întocmit expertiza medico-legală şi tehnică auto, rezultând numărul de îngrijiri medicale şi faptul că pârâtul CC nu a dat dovadă de atenţie şi apreciere corectă în conducere şi nu a rulat cu viteza corespunzătoare.

A mai arătat că modalitatea de producere a accidentului a fost descrisă în ordonanţa de clasare din 11.02.2014 în dosarul penal 1965/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte, în sensul că în timp ce se deplasa în calitate de pieton prin incinta benzinăriei CC din CC, autoturismul condus de pârât a acroşat-o cu oglinda din partea laterală dreaptă a corpului, moment în care a căzut pe spate cu piciorul stâng sub corp, în dreptul uşii dreapta faţă a autoturismului, că organele de poliţie au înaintat dosarul cu propunerea de trimitere în judecată a conducătorului auto pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă şi că această cauză a fost tergiversată o perioadă lungă de timp din culpa organelor de cercetare penală soluţia de clasare fiind pronunţată datorită dispoziţiilor Noului Cod penal intrat în vigoare.

A mai arătat că prejudiciile suferite în urma accidentului au fost următoarele: necesitatea unui însoţitor plătit cu 900 lei în perioada internării şi 1.500 lei în perioada de recuperare, tija metalică – 4.620 lei, cadru pentru deplasare – 252,5 lei, certificat medico-legal – 25 lei, a fost somată să plătească suma de 4.647,517 lei, expertiză tehnică auto dispusă în cadrul dosarului penal – 1.000 lei şi 50.000 lei daune morale.

Totodată, a menţionat că s-a adresat pârâtului CC pentru recuperarea acestor sume însă acesta a apreciat că dreptul material la acţiune s-a prescris, deşi potrivit principiului „penalul ţine în loc civilul” termenul de prescripţie a început să curgă de la data clasări cauzei penale.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998-99 Cod civil de la 1864, art. 19 alin. (2) din Codul de procedură penală de la 1968, art. 251 din Legea nr. 32/2000 şi art. 29 alin. (1) lit. i din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.

În dovedire a solicitat proba cu înscrisuri şi trei martori.

La data de 28.10.2015 pârâtul CC a formulat întâmpinare (f. 57-64), prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei iar pe fond respingerea în parte a capetelor de cerere având ca obiect obligarea la plata de daune morale şi materiale şi respingerea în totalitate a capătului de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Asupra excepţiei a arătat că dreptul la acţiune al reclamantei a luat naştere la data de 30.03.2011, când aceasta a putut cunoaşte întinderea prejudiciului său, cât şi lipsa unei poliţe RCA pentru autovehiculul condus de pârâtul CC şi că reclamanta nu s-a constituit parte civilă în cauza penală nr. 1965/P/2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte.

În motivarea pe fondul cauzei a arătat că solicită reţinerea unei culpe concurente a reclamantei de 50 % întrucât potrivit Ordonanţei de clasare reclamanta putea preveni producerea accidentului şi trebuia să respecte prevederile art. 35 alin. (1) şi art. CClin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1391/2006.

În ce priveşte daunele morale a solicitat să se acorde importanţă doar caracterului compensatoriu al acestora şi nu celui punitiv şi a arătat că nu poate fi aplicat principiul restituirii integrale, că despăgubirile trebuie să fie ancorate în realitatea socio-economică naţională, că limitele de răspundere a asigurătorului nu pot servi drept criteriu de apreciere, că potrivit ghidului pentru soluţionarea daunelor morale, în caz de vătămare corporală se acordă 316 lei pe zi de îngrijire medicală în cazul recuperării integrale a funcţionalităţii şi 419 lei pe zi de îngrijire medicală în cazul unei infirmităţi post traumatice şi că în raport de acestea, de circumstanţele producerii accidentului şi de culpa concurentă a victimei apreciază că suma cuvenită cu titlul de daune morale este de 14.000 de lei.

În ce priveşte daunele materiale a arătat că Fondul poate fi obligat să plătească, în măsura în care vinovatul identificat nu va face el însuşi acest lucru, doar prejudiciul calculat conform art. 49 pct. 1 din Normele puse în aplicare prin Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

A solicitat respingerea ca nedovedită în parte a cererii, menţionând că reclamanta a depus documente justificative doar pentru suma de 5.897,5 lei căreia a solicitat să i se aplice procentul de 50 % reprezentând culpa concurentă a victimei şi apreciind că suma de 2.948,75 lei este justificată.

În acest sens, a menţionat că reclamanta nu face dovada sumelor plătite însoţitorului, şi a sumei de 4.647,52 lei către Spitalul Judeţean de Urgenţă Dâmboviţa, întrucât nu a făcut dovada achitării acestei sume şi întrucât potrivit Legii nr. 95/2006 obligaţia de rambursare a cheltuielilor efectuate de unitatea spitalicească revin persoanei responsabile de producerea accidentului.

La data de 13.11.2015 reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare (f. 75-77), prin care a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei.

În motivare a reiterat susţinerile cu privire la prescripţie din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi a arătat că nu este de acord cu proporţia culpei indicată de pârât, întrucât din raportul de expertiză în cauză rezultă că pârâtul CC se face vinovat de două din cele trei cauze de producere a accidentului, că acesta a încălcat mai multe reguli de circulaţie şi că în dreptul benzinăriei nu există acostament pe care să se poată deplasa pietonii.

În ceea ce priveşte daunele morale a menţionat că nu se poate impune instanţei să ţină seama de informaţii statistice ori de jurisprudenţă care nu prezintă elemente asemănătoare cu cele din  cauza dedusă judecăţii, că ghidul indicat de pârât are caracter de recomandare, că daunele materiale se încadrează în dispoziţiile indicate de pârât, că este un fapt notoriu că pentru însoţitorii persoanelor aflate în nevoie nu e eliberează documente justificative acestea urmând a fi dovedite cu martorii propuşi şi că cheltuielile de spitalizare trebuie achitate de pârâţi.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 201 Cod procedură civilă.

Prin încheierea din data de 18.11.2015 (f. 78), instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Pârâtul CC nu a formulat întâmpinare în termenul legal.

La data de 17.02.2016 acesta a depus la dosar o cerere intitulată „declaraţie” (f. 90-95), prin care a arătat că a intrat în staţia Peco CC de lângă spaţiul dintre gard şi şanţ nu de pe DN CC cum declară CC, că la prima pompă alimenta un autovehicul marca Volkswagen Golf, că vânzătoarea a văzut când a intrat în staţie şi a oprit la circa 1-1,5 metri de maşina care alimenta, că staţionat fiind a văzut cum din partea opusă veneau două persoane ţinându-se de braţ care au trecut printre maşina din faţă şi maşina în care se afla, că ajunsă în dreptul aripii dreapta faţă a căzut trasă de mână de CC şi în cădere a atins foarte puţin maşina, că CC a lăsat-o şi a fugit, că s-a dat jos şi a urcat-o în maşină pe reclamantă şi că atunci când se afla în curtea spitalului a venit un poliţist pe nume CC.

A mai arătat că în curtea sa a lovit de probă o persoană cu 25 km/h şi nici nu s-a învineţit, că nora reclamantei fiind medic la Spitalul Judeţean au apărut multiple echimoze, contuzii şi fractură, iniţial un certificat medico legal de 50 de zile, că CC a început să îi spună ce pretinde de faţă cu 3 poliţişti, la sediul Poliţiei CC, deşi mama acestuia nu avea ce căuta în staţia Peco, dar a refuzat discuţia, că ulterior poliţistul CC la chemat din nou, i-a arătat un certificat medico-legal cu 80-85 de zile şi i-a spus că se încadrează la alineatul 2 şi e complicat, că CC e arestat, că vânzătoarea de la Staţia Peco i-a spus că CC vine şi întreabă de proba video, că nu l-a interesat această probă, care ulterior a dispărut şi că la mijloc ar fi asigurarea RCA făcută în ziua respectivă.

A menţionat că dosarul penal conţine o serie de nereguli: nu a fost invitat la măsurători, nu a fost de faţă la vizionarea casetei video pe care a vizionat-o împreună cu vânzătoareaCC, cu fiul său CC, cu CC, cu CC şi au văzut că cele două femei mergeau de braţ, CC a tras-o pe reclamantă ca să nu calce în groapă şi a fugit când aceasta a căzut, că nu cunoaşte pe nimeni la Peco şi nici nu avea interesul ca această casetă să dispară.

A mai menţionat că CC minte când spune că a încercat să o înţelegere amiabilă privind cheltuielile făcute, că poliţistul CC l-a chemat şi i-a spus că ar fi bine să convină asupra unei culpe comune şi fiindu-i ruşine de acesta a acceptat ideea, că fiul său CC a avut o discuţie cu acest poliţist şi a dat 50 de milioane fără ştirea sa, că a doua zi a mers la Poliţia CC şi i-a spus poliţistului CC că are cei 50 de milioane dar îi dă nu pentru că ar fi vinovat, că CC a solicitat 100 de milioane, că în acest timp i-a murit soţia care a făcut stop cardiac datorită tensiunii provocate de CC, că fiul său care suferea ca urmare a morţii mamei sale a hotărât să aibă o discuţie cu CC la CC, fără să ştie pârâtul, intenţionând să-i dea 70 milioane, că s-a dus imediat după el, că a oprit la CC care i-a spus că nu a văzut nici un accident, că după discuţia avută de fiul său cu familia CC a aflat că aceştia doresc suma de 100 milioane lei plus 10 milioane lei pentru avocat, că aceştia mint când spun că pârâtul a ameninţat martorii, că aceştia au ameninţat în repetate rânduri Poliţia CC că tergiversează ancheta, că nu a cunoscut şi nu cunoaşte pe nimeni din cadrul Poliţiei CC, că nu a acceptat nici n compromis, ştiind că este nevinovat, că poliţistul CC i-a sugerat că este culpă comună, arătându-i să declare că atunci când bătrâna era lângă maşină, maşina a fost în mişcare 15-20 cm.

În dovedire a solicitat proba cu 4 martori.

În cauză, instanţa a încuviinţat pentru reclamant proba cu înscrisuri, martorii CC (f. 96) şi CC (f. 97) şi interogatoriul pârâtului din oficiu (f. 98), fiind ataşat în copie dosarul penal nr. 1965/P/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 1200/18.03.2016, instanţa de fond  a admis în parte cererea, având ca obiect pretenţii, formulată de reclamanta CC, în contradictoriu cu pârâţii CC,  şi CC,  a obligat pârâţii la plata către reclamantă în solidar a sumei de 17.948,75 lei reprezentând 2.948,75 lei daune materiale şi 15.000 lei daune morale  şi a sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond  a reţinut că la data de 30.03.2011, ora 08.20, reclamanta a fost acroşată de autoturismul marca Renault, cu nr. de înmatriculare CC, condus de pârâtul CC în staţia de alimentare cu combustibil CC din CC şi a căzut suferind vătămări corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de 80-85 de zile de îngrijiri medicale conform raportului de expertiză medico-legală (f. 63 dosar ataşat), situaţie de fapt care rezultă din declaraţiile date în faţa organelor de urmărire penală şi din expertizele dispuse de acestea.

Astfel din relatările agentului de poliţie CC şi ale angajatei staţiei CC , care au vizionat înregistrarea video a evenimentului, a rezultat, contrar susţinerilor pârâtului CC şi celor ale martorilor CCşi CC, că autovehiculul condus de petent se afla în mişcare în momentul căderii reclamantei şi aşa cum a rezultat din declaraţiile tuturor martorilor audiaţi în cadrul dosarului de urmărire penală, reclamanta a căzut în dreptul portierei din dreapta faţă a autovehiculului condus de petent, deci  în momentul imediat următor ajungerii acesteia la nivelul oglinzii autovehiculului, astfel că s-a dovedit a fi adevărată susţinerea reclamantei potrivit căreia căderea s-a datorat contactului cu autovehiculul condus de pârât, concluzie care a fost întărită de adresa Serviciului Judeţean de Medicină Legală Dâmboviţa nr. 258 din 07.01.2013, care menţionează că, cu cea mai mare probabilitate, victima se afla în poziţie ortostatică, fiind lovită în partea dreaptă a corpului, urmată de răsucire şi cădere, iar mecanismul de producere a vătămărilor a fost cel descris de reclamantă aşa cum rezultă şi din concluziile raportului de expertiză tehnică auto

Reclamanta a încălcat prevederile art. CClin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, circulând prin interiorul staţiei de alimentare, deşi carosabilul se învecina în acea zonă cu un acostament practicabil şi, totodată, exista suficient spaţiu la limita drumului public, pe care putea circula în siguranţă, iar pârâtul CC a încălcat prevederile art. 35 alin. (1), art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 care stabilesc faptul că participanţii la trafic trebuie să aibă un comportament care să […] nu pună în pericol viaţa sau integritatea corporala a persoanelor şi obligaţia pentru conducătorul de vehicul de a respecta regimul legal de viteză şi să o adapteze în funcţie de condiţiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiţii de siguranţă.

În drept, s-a precizat că obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor, conform art. 103 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Codului civil, sens în care îşi găsesc aplicabilitate art. 998-999 din vechiul Cod civil, aplicabil în raport de data săvârşirii faptei.

Potrivit acestor dispoziţii legale care reglementează condiţiile răspunderii pentru fapta proprie cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare şi fiind răspunzător pentru cea mai uşoară culpă.

Prin urmare, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul.

În speţă, fapta pârâtului de a încălca dispoziţiile menţionate are caracter ilicit, această faptă este săvârşită cu vinovăţie, neexistând nici o cauză care să înlăture răspunderea şi a produs reclamantei prejudicii materiale şi morale.

Astfel, în ceea ce priveşte prejudiciul material, instanţa a reţinut că reclamanta a făcut dovada întinderii acestuia în parte. Astfel, instanţa a apreciat ca fiind dovedit prejudiciul material în sumă de 5.897,5 lei constând în contravaloarea tijei metalice - 4.620 lei (f. 15), a cadrului 252,5 lei (f. 16), taxa pentru eliberarea certificatului medical 25 lei (f. 17) şi contravaloarea expertizei auto 1.000 lei.

În ceea ce priveşte ultimele două, instanţa  de fond a mai  reţinut că erau necesare pentru stabilirea şi repararea prejudiciului şi au fost rezultatul aceleiaşi fapte a pârâtului CC, iar referitor la cheltuielile medicale pe care a fost somată să le plătească Spitalului de Urgenţă Târgovişte, în sumă de 4.647,517 lei, instanţa a apreciat că nu există un astfel de prejudiciu în patrimoniul reclamantei, întrucât pe de o parte, potrivit dispoziţiilor art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, „persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată” şi potrivit art. 93 alin. (1) din acelaşi act normativ finanţarea acordării asistenţei medicale publice de urgenţă se face de la bugetul de stat iar potrivit art. 92 alin. (1) „acordarea asistenţei medicale publice de urgenţă, la toate nivelurile ei, este o datorie a statului şi un drept al cetăţeanului”, astfel că, pe de o parte, statul acoperă cheltuielile privind acordarea asistenţei medicale publice de urgenţă reclamantei, putând recupera aceste cheltuieli de la persoanele care prin faptele lor au adus daune sănătăţii persoanei cărora i s-a acordat asistenţa medicală, iar pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada achitării acestei sume, deci nu este vorba de un prejudiciu actual.

De asemenea, referitor la cheltuielile reprezentând pretinsele plăţi efectuate către însoţitori, în timpul şi respectiv ulterior spitalizării, instanţa a reţinut că nu au fost dovedite. Astfel, din declaraţiile celor doi martori audiaţi CC şi CC, cu care reclamanta a pretins că a dovedit cheltuielile efectuate pentru plata însoţitorilor, nu a rezultat decât că două persoane ar fi avut grijă de reclamantă, aspect pe care ambii martori nu l-au perceput direct, ci le-a fost relatat de către membrii familiei reclamantei, nu a rezultat clar nici perioada şi nici sumele eventual achitate, prin urmare, instanţa a apreciat că nu s-a făcut dovada existenţei şi a întinderii prejudiciului.

În ceea ce priveşte daunele morale, având în vedere specificul instituţiei daunelor morale, în  sensul că nu se poate apela la probe materiale pentru determinarea cuantumului despăgubirilor, instanţa a apreciat că în raport cu suferinţele fizice suferite de reclamantă ca urmare a leziunilor provocate urmare a evenimentului rutier, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor suferite de reclamantă şi care au adus-o  în imposibilitate de a participa în mod liber la viaţa socială şi de a-şi desfăşura activităţile obişnuite şi intervalul de timp scurs de la data săvârşirii faptelor reţinute în sarcina pârâtului şi data soluţionării cauzei, suma de 30.000 lei constituie o reparaţie justă a prejudiciului moral suferit de reclamantă ca urmare a faptei ilicite săvârşite de pârâtul CC.

Legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu a rezultat din aceea că urmare a faptei pârâtului, reclamanta a suferit vătămările care au necesitat pentru vindecare un număr de 80-85 zile de îngrijiri medicale, prejudiciul reţinut în cauză nefiind reparat.

În ceea ce priveşte vinovăţia, instanţa a reţinut că pârâtul a săvârşit fapta în mod culpabil, acţionând în mod neglijent şi imprudent, conform art. 999 din Codul civil de la 1864.

Totodată, instanţa de fond  a avut în vedere că ambii participanţi la trafic, reclamanta şi pârâtul CC, au concurat la producerea prejudiciului şi a reţinut că proporţia culpei este de câte 50 % pentru fiecare dintre participanţii la trafic implicaţi.

Astfel, prin încălcarea obligaţiei prevăzute de art. CClin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, reclamanta a creat premisele producerii accidentului rutier. Aşadar, deşi s-a reţinut în sarcina acesteia încălcarea unei singure obligaţii legale, spre deosebire de pârâtul CC, această încălcare a avut o pondere foarte însemnată în lanţul cauzal.

Conform art. 51 alin. (1) lit. b pct. i din Legea nr. 32/2000 CC se constituie în scopul de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de autovehicule, dacă autovehiculul, respectiv tramvaiul care a provocat accidentul a rămas neidentificat sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, proprietarul acestuia avea obligaţia să încheie o astfel de asigurare.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) din Normele privind CC, aprobate prin Ordinul nr. 1/2008 al  Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, Fondul acordă despăgubiri persoanelor păgubite prin accidente de vehicule, dacă vehiculul, respectiv autoturismul, care a provocat accidentul a rămas neidentificat ori nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu toate că legea prevedea obligativitatea asigurării.

De asemenea, conform art. 11 alin. (2) teza finală din Normele privind CC, aprobate prin Ordinul nr. 1/2008 al  Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, Fondul are legitimare procesuală pasivă, în calitate de garant al obligaţiei de despăgubire, în limitele şi în condiţiile prevăzute de reglementările legale în vigoare.

Aşadar, pârâtul CC a răspuns pentru pârâtul CC, fiind vorba aşadar de o răspundere solidară, ulterior având un drept de regres împotriva acestuia.

Pentru aceste considerente instanţa de fond  a constatat că acţiunea este fondată, astfel că în temeiul textelor de lege invocate, a admis-o în parte şi a obligat pârâţii la plata către reclamantă în solidar a sumei de 17.948,75 lei reprezentând 2.948,75 lei daune materiale şi 15.000 lei daune morale.

În temeiul art. 453 şi următoarele Cod procedură civilă, întrucât pârâţii au căzut în pretenţii, aceştia au fost obligaţi la plata către reclamantă în solidar a sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

În acest sens, instanţa a apreciat că şi în situaţia în care reclamanta ar fi solicitat o sumă mai redusă cu titlul de despăgubiri, conform soluţiei de admitere în parte, aceasta ar fi fost nevoită să achite aceeaşi sumă cu titlul de onorariu, prin raportate la cuantumul dovedit şi solicitat.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 07.09.2016, reclamanta CC a formulat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi a solicitat obligarea pârâţilor la plata în solidar a daunelor materiale şi morale astfel cum au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, urmând ca aceştia să suporte şi cheltuielile de judecată.

Apelanta reclamantă a arătat în primul motiv de apel că deşi şi-a probat susţinerile şi pretenţiile în cererea de chemare în judecată, instanţa de fond a admis în parte solicitările şi a  reţinut că nu s-a făcut dovada existenţei şi întinderii prejudiciului, cu toate că ambii martori audiaţi în cauză au relatat faptul că două persoane i-au acordat îngrijiri, contra cost, pentru că acest aspect îl cunosc de la membrii familiei reclamantei, instanţa făcând o apreciere greşită a acestor probe având în vedere faptul că martorii audiaţi au relatat că au perceput direct în ce mod s-a schimbat viaţa reclamantei, în sensul că abilităţile de deplasare s-au diminuat considerabil, că nu se mai putea îngriji singură după eveniment, că a stat la pat şi că nici în momentul de faţă nu se mai deplasează decât prin curte şi nu mai poate merge pe jos la magazin sau la biserică ş.a.m.d. Deşi probele se interpretează unele prin altele, instanţa s-a limitat doar la a înlătura din depoziţia martorilor aspectul relatat cu privire la plata însoţitorilor, fără a ţine cont de intervenţiile medicale suferite, de perioada îndelungată de spitalizare şi de perioada lungă de recuperare,  perioadă în care, aşa cum s-a demonstrat şi prin proba cu înscrisuri şi prin proba testimonială a avut nevoie de persoane care să o însoţească şi  îngrijească, persoane care au fost plătite cu ziua, iar în contextul în care a ajuns să aibă astfel de nevoi s-a aflat în imposibilitatea de a preconstitui înscrisuri doveditoare a sumelor achitate.

S-a mai arătat că, în măsura în care instanţa de fond  ar fi apreciat că sumele achitate de reclamantă ar fi fost excesive, ar fi putut diminua cuantumul acestora, însă în condiţiile în care sumele solicitate au fost cele care se practicau de oamenii cu ziua care efectuau astfel de munci, evident că nu s-ar fi justificat nici măcar o astfel de măsură, cu atât mai mult să se justifice neacordarea acestor cheltuieli efectuate, iar motivarea instanţei că nu rezultă perioada în care aceste persoane ar fi efectuat îngrijirile apare ca fiind de neînţeles, atâta vreme cât din înscrisurile aflate la dosarul cauzei a rezultat cu exactitate perioada în care apelanta reclamantă a fost internată în spital, precum şi perioada în care a avut nevoie de recuperare, în cuprinsul acţiunii solicitând întocmai sumele achitate doar în acest interval de timp, nu şi alte sume de bani achitate pentru ajutorul prin gospodărie altor persoane, deşi e lesne de înţeles că nu a  putut efectua singură treburile din gospodărie.

Un alt motiv de apel a privit faptul că a fost stabilită în mod greşit proporţia culpei în sarcina părţilor implicate în evenimentul rutier, apelanta reclamantă arătând că în cuprinsul raportului de expertiză tehnică auto, expertul a reliefat atât culpa pietonului, pe care a motivat-o succint, dar în special s-a axat  pe explicaţia culpei conducătorului auto, culpa reţinută în sarcina reclamantei fiind aceea că s-a deplasat printr-un loc pe unde circulau autoturisme, deşi în locul producerii accidentului rutier nu existau trotuar şi acostament practicabil întrucât benzinăria în care a fost accidentată se învecinează direct cu drumul naţional şi ulterior cu gardul ce delimitează spaţiul amenajat pentru târgurile săptămânale, din fotografiile realizate în faza de urmărire penală reieşind că nu exista niciun loc care ar putea fi considerat acostament practicabil, astfel că instanţa de fond a apreciat eronat că apelanta ar avea o culpă de 50% în producerea evenimentului rutier, apelanta reclamantă probând cu martori că nu era o persoană sprintenă şi a fost nevoită să se deplaseze prin spaţiul existent între pompele de alimentare cu combustibil şi drumul naţional şi nu avea cum să facă vreo mişcare bruscă de natură să îl surprindă pe conducătorul auto, cu atât mai mult cu cât acesta a lovit-o cu partea din faţă a autoturismului.

Motivarea succinta a instanţei de fond prin care s-a reţinut că reclamanta ar fi avut o pondere însemnată în lanţul cauzal al evenimentului rutier a fost apreciată de aceasta ca fiind una total eronată atâta timp cât nu s-a arătat care ar fi fost spaţiul prin care ar fi trebuit să circule.

S-a mai susţinut că obligaţiile unui conducător auto sunt mult mai numeroase şi au un rol mult mai important în prevenirea evenimentelor rutiere, atâta vreme cat consecinţele unui moment de neatenţie din partea unui şofer pot fi foarte grave.

Un alt motiv de apel a privit cuantumul daunelor morale stabilite de instanţa de fond care a făcut o motivare succintă şi a ajuns în mod greşit la concluzia ca 30000 lei constituie o reparaţie justă a prejudiciului suferit, fără a ţine cont de suferinţa efectiv încercată de apelantă, de probele administrate  prin care s-a demonstrat că leziunile suferite au fost semnificative, că a fost necesară o intervenţie chirurgicală prin care i-a fost implantată în picior o tija metalică, fiind internată în spital două săptămâni, ca am fost nevoită să apeleze la persoane care să o îngrijească - atât în perioada de spitalizare cât şi în perioada de recuperare, instanţa de fond neraportându-se la numărul de zile de îngrijiri medicale - astfel cum au fost stabilite prin certificatul medico-legal, care atesta gravitatea leziunilor suferite.

Apelanta reclamantă a mai susţinut că s-a diminuat considerabil impactul acestui eveniment rutier asupra activităţilor sale cotidiene, accidentul creând o stare de neputinţă pe care o resimte zilnic; că pârâtului CC a ameninţat-o şi i-a adus injurii, a încercat  să se sustragă de la răspundere pentru fapta comisă, a zădărnicit aflarea adevărului făcând astfel ca durata de soluţionare a cauzei să fie cât mai lungă şi a accentuat suferinţa acesteia.

S-a invocat faptul că  jurisprudenţa naţională a acordat ca regulă sume mult mai mari pentru astfel de evenimente, sens în care s-a depus practica judiciară din care rezultă că pentru un număr de 30-35 de zile de îngrijiri medicale s-au acordat 40000 lei daune morale - mai mult decât pentru cele 80-85 de zile de îngrijiri medicale.

S-a solicitat proba cu înscrisuri.

La data de 31.08.2016, împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel CC prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei CC ca fiind tardiv introdusă, iar în subsidiar, în cazul admiterii acesteia, menţinerea cuantumului despăgubirilor civile acordate de instanţa de fond.

În motivare s-a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat în nici un fel asupra excepţiei tardivităţii introducerii cererii de chemare în judecată, motiv pentru s-a solicitat reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea cererii introductive ca urmare a prescrierii dreptului la acţiune.

S-a mai arătat că dreptul la acţiune faţă de FPVS al reclamantei a luat naştere la data producerii evenimentului rutier care a generat prejudiciul, respectiv 30.03.2011 dată de la care reclamanta a putut cunoaşte întinderea prejudiciului său, precum şi faptul că vehiculul condus de CC nu ar fi posedat o poliţă RCA; că reclamanta nu s-a constituit parte civilă în cauza penală nr. 1965/P/2011 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte; că în speţă sunt aplicabile prevederile Codului Civil de la 1864, accidentul având loc la data de 30.03.2011

Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce acţiune la instanţa civilă pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune, iar judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Iniţierea acestui mecanism al răspunderii civile delictuale, atunci când nu s-a folosit calea constituirii de parte civilă în procesul penal este independentă de derularea procesului penal, având în vedere că existenţa prejudiciului şi persoana făptuitorului au fost cunoscute încă de la momentul producerii accidentului şi, în condiţiile în care, raportul juridic civil este distinct de cel penal, de drept public, în care se urmăreşte stabilirea răspunderii penale a persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni.

Faptul că anumite elemente din raportul penal se impun cu autoritate de lucru judecat în soluţionarea raportului juridic al răspunderii civile delictuale, conform art. 22 CPP, respectiv existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, nu înseamnă că dreptul material la acţiunea civilă este suspendat, până la definitivarea acestor elemente, în lipsa unei norme derogatorii care să prevadă expres această excepţie.

Dimpotrivă, legea face referire la posibilitatea suspendării judecaţii unei astfel de acţiuni civile, ceea ce presupune că a fost promovată cu respectarea dispoziţiilor legale, în termenele definite de lege.

Având în vedere aceste considerente, s-a apreciat că reclamanta CC putea cere antrenarea răspunderii civile delictuale a autorului accidentului soldat cu prejudicii materiale în termenul de trei ani ce a început să curgă de la data la care a cunoscut despre existenţa prejudiciului şi persoana vinovată, neexistând o dispoziţie legală care să întrerupă cursul acestui termen de prescripţie.

Reclamanta nu a intentat un proces civil în termenul de prescripţie care a curs de la data la care a cunoscut existenţa prejudiciului, respectiv 30.03.2011, ci mult după acest termen, la data de 19.06.2015, astfel că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.

Apelantul a solicitat ca în cazul respingerii motivului de apel reprezentat de tardivitatea formulării cererii de chemare în judecată, să se menţină cuantumul despăgubirilor civile acordate reclamantei, având în vedere că acesta a fost stabilit în mod corect de către instanţa de fond, prin raportare atât la gradul de culpă reţinut în proporţie de 50% în sarcina reclamantei, cât şi prin raportare la practica instanţelor de judecată din România, aplicată la întinderea prejudiciului constatat prin mijloacele de probă de la dosarul cauzei.

De asemenea, apelantul pârât şi-a exprimat disponibilitatea de a acorda aceste despăgubiri pe cale amiabilă după rămânerea definitivă a hotărârii, reclamanta având obligaţia să transmită coordonatele bancare unde doreşte să-i fie virate aceste despăgubiri.

Totodată, s-a solicitat pârâtului CC să ia legătura cu FPVS în vedere stabilirii modalităţilor prin care va putea rambursa sumele la care a fost obligat Fondul, care are un drept de regres după achitarea acestora, în calitatea sa de garant al obligaţiei de despăgubire.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsa părţilor, în baza art. 411 din Codul de procedură civilă.

La data de 09.09.2016, împotriva sentinţei civile nr. 1200/18.03.2016, a declarat apelCC, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, şi a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca tardiv formulată şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de apel, s-a arătat că la data comiterii infracţiunii partea vătămată a cunoscut fapta ilicită şi persoana răspunzătoare de producerea ei, iar întinderea prejudiciului a fost certă şi determinată cel puţin la data de 24.06.2011, după expirarea numărului de 85 de zile de îngrijiri medicale indicat în raportul de expertiză medico-legală întocmit de INML, astfel că au fost îndeplinite condiţiile pentru începerea curgerii termenului de exercitare a dreptului material la acţiune, cel mai târziu la data de 24.06.2014, iar neexercitarea acestuia s-a datorat culpei reclamantei, acesta nefăcând dovada intervenirii vreunui caz de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripţie.

S-a susţinut că a fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului în procesul civil, prevăzut de art. 22 Cod procedură civilă, astfel că judecătorul fondului nu a solicitat lămuriri şi explicaţii părţilor, în scris sau oral, cu privire la starea de fapt şi motivarea în drept pe care îşi întemeiază susţinerile; nu a dispus administrarea probelor ce erau absolut necesare dezlegării corecte a cauzei: ataşarea dosarului penal, audierea martorilor din rechizitoriu, audierea martorilor propuşi de către pârât; explicaţiile date instanţei de către pârât, prin intermediul notelor de apărare, precum şi explicaţiile orale ale pârâtului, nu au fost luate în considerare niciun moment de judecătorul fondului, care avea obligaţia de a asculta explicaţiile părţilor la cererea expresă a acestora, ba mai mult, daca din aceste explicaţii sau lămuriri putea rezulta necesitatea administrării unor probe noi sau revenirea asupra probelor a căror încuviinţare a fost respinsă anterior, ar fi putut propune şi administra probele din oficiu. Prin urmare, judecătorul, în vederea asigurării unui proces echitabil, conform exigenţelor CEDO, se impunea să nu constate decăderea pârâtului din dreptul de a propune probe şi de a cere administrarea lor, cu consecinţa administrării unor probe care, deşi procedural au fost propuse tardiv, pot răsturna prezumţia de veridicitate a celor reţinute în rechizitoriu, raportat la vinovăţia pârâtului.

Apelantul a arătat că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin faptul că instanţa de fond a respins cererea de probatoriu a pârâtului, deşi acesta a contestat permanent vinovăţia, iar fără rolul activ al judecătorului a fost în imposibilitate de a-şi proba susţinerile.

S-a mai susţinut că motivarea instanţei de fond a avut în vedere numai probele propuse de către reclamantă, înlăturând efectiv apărările pârâtului şi probele propuse de către acesta, care erau confirmate de mare parte din declaraţiile martorilor (CC, CC), audiaţi în faza de cercetare penală.

Totodată s-a criticat faptul că instanţa de fond a reţinut doar susţinerile celor care au vizionat înregistrarea video, respectiv agentul de poliţie CC şi angajata staţiei,CC (fără vizionarea casetei de către judecătorul fondului) şi pe baza cărora s-a stabilit că autovehiculul condus de pârât se afla în mişcare în momentul căderii reclamantei, dar nu a luat în considerare mărturiile celor doi martori ce au fost audiaţi în dosarul penal, prezenţi la eveniment, care declarau în sensul celor declarate de către pârât. Mai mult, vizionarea înregistrării video se impunea a fi făcută de către instanţa de fond, ca entitate imparţială, având în vedere ca pârâtul nu a fost chemat la vizionare, că nu a fost de acord cu ceea ce au relatat agentul de poliţie şi angajata staţiei. De asemenea, apelantul a arătat că nu a fost chemat la măsurătorile făcute cu ocazia cercetării la faţa locului şi nici la acţiunea de vizionare a înregistrării video.

S-a mai arătat că instanţa de fond a reţinut faptul că, din declaraţiile martorilor audiaţi în cadrul dosarului de urmărire penală, reclamanta a căzut în dreptul portierei din dreapta faţă a autovehiculului condus de către petent, deci practic în momentul imediat următor ajungerii acesteia la nivelul oglinzii autovehiculului, dar acest fapt nu demonstrează că aceasta a fost acroşată cu oglinda; reclamanta ar fi putut să cadă în acelaşi loc, şi în varianta arătată de către pârât: autovehiculul său era oprit şi, în momentul în care reclamanta însoţită de CC s-au apropiat de maşina, în dreptul portierei dreapta faţă, pârâtul a observat cum CC a smucit-o pe reclamantă, pentru a evita un obstacol iar aceasta s-a dezechilibrat şi a căzut, afirmaţiile pârâtului fiind confirmate şi de depoziţiile martorilor din dosarul de cercetare penală, martori ce se impunea a fi reaudiaţi de către instanţa de fond. Mai mult, în virtutea rolului activ, având în vedere că pârâtul contesta vinovăţia, că arăta o altă situaţie de fapt ce se regăseşte în depoziţiile martorilor în faza de cercetare penală, că nu exista certitudinea vinovăţiei pârâtului, instanţa de fond era obligată să audieze martorii din rechizitoriu, precum şi martorii propuşi de către pârât.

A fost solicitată  ataşarea dosarului penal nr. 1965/P/2011 înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte şi proba testimonială, în sensul audierii în calitate de martori a martorilor din rechizitoriu, precum şi a numiţilor: CC, cu domiciliul în comuna CC; CC ; CC cu domiciliul în CC; CC, cu domiciliul in CC.

Intimatul CC a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului declarat de reclamantă ca nefondat.

Cu privire la daunele morale, s-a invocat „Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale” în baza căruia s-a procedat la calcularea şi clasificarea prejudiciilor morale, concluzionând că reclamanta a suferit vătămări care au necesitat un număr de 85 de zile de îngrijiri medicale, iar suma pe care instanţa de fond a acordat-o acesteia prin sentinţa civilă nr. 1200/18.03.2016, respectiv 15.709, lei a fost corect calculată.

Referitor la cuantumul daunelor materiale, intimatul a arătat că nu s-a făcut dovada faptului că anumite persoane ar fi primit o remuneraţie în schimbul diverselor servicii ocazionale prestate.

În ceea ce priveşte culpa comună, s-a arătat că instanţa de fond a procedat corect având în vedere culpa concurentă a reclamantei în producerea propriilor vătămări, aplicând procentul de 50% corespunzător, iar criticile aduse de reclamantă stabilirii unui procent de culpă în sarcina sa sunt nefondate.

La data de 17.10.2016, intimata reclamantă, CC, a formulat întâmpinare la apelurile formulate de cei doi apelanţi-pârâţi prin care a solicitat respingerea acestora ca neîntemeiate şi obligarea apelanţilor pârâţi la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la apelul formulat de pârâtul Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii, s-a arătat că soluţia instanţei de fond asupra excepţiei tardivităţii este una legală şi temeinică pentru că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie nu este data indicată de pârât, respectiv 30.03.2011 (data producerii evenimentului rutier), ci este data la care a fost comunicată soluţia de clasare a cauzei penale.

Cu privire la apelul formulat de pârâtul CC, s-a arătat că acesta se află într-o eroare, motivele de apei fiind străine de natura cauzei. Astfel, dosarul penal a fost ataşat la prezenta cauză, iar pe baza probelor administrate în acesta precum şi pe baza noilor probe (solicitate şi încuviinţate în conformitate cu dispoziţiile legale) s-a pronunţat soluţia la nivelul instanţei de fond.  Mai mult, pârâtul a susţinut că ar fi putut contrazice cele reţinute în rechizitoriu - însa un astfel de act nu a fost întocmit.

De asemenea, s-a susţinut că pârâtul a avut parte la nivelul instanţei de fond de un proces echitabil, însă pasivitatea sa a fost sancţionată în conformitate cu dispoziţiile legii - cu referire la decăderea acestuia din dreptul de a mai propune probe. Acesta nu a demonstrat în faţa instanţei de fond nicio cauză care să-l fi împiedicat în a formula întâmpinare în termenul prevăzut de lege şi nici nu a formulat vreo cerere de repunere în termen. Faptul că acesta nu a fost asistat ori reprezentat de un apărător nu are relevanţă, fiind opţiunea sa de a se prezenta singur în faţa instanţei.

S-a mai arătat că pârâtul a dat o interpretare proprie probelor administrate la nivelul urmăririi penale, insistând asupra depoziţiilor unor martori care nu se coroborează cu celelalte mijloace de probă şi apreciind că instanţa de fond trebuia să vizioneze o înregistrare video care nu mai există, iar martorii pe care doreşte să îi audieze în faţa instanţei de control au dat declaraţii în faţa organelor de cercetare penală, motiv pentru care nu este utilă reaudierea acestora.  În plus, au fost întocmite şi două lucrări de expertiză cu privire la cele întâmplate, una privind modalitatea de producere a accidentului şi una privind cauzele care au produs leziunile persoanei vătămate, însă pe care pârâtul  le ignoră cu desăvârşire.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 205 Cod procedură civilă.

S-a solicitat proba cu înscrisuri.

La data de 03.11.2016, CC, a formulat răspuns la întâmpinarea  depusă de CC, prin care a solicitat respingerea acesteia ca nefondată, arătând că apelanta reclamantă a cunoscut chiar de la data accidentului faptul că pârâtul CC este cel care a vătămat-o corporal şi împotriva acestuia se putea îndrepta pentru repararea prejudiciului său, iar dacă „penalul ţine în loc civilul” după cum a susţinut reclamanta, atunci aceasta avea posibilitatea de a porni o acţiune în pretenţii, care să fie suspendată până la soluţionarea cauzei penale, dar prezervându-şi dreptul la acţiune, fără a scuza inactivitatea prin aşteptarea ordonanţei de clasare care să consfinţească ceea ce deja ştia din ziua accidentului.

La data de 08.11.2016, apelanta reclamantă, CC, a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimatul pârât Fondul de Protecţie al Victimelor Străzii prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate, cu consecinţa admiterii apelului, arătând că ghidul pentru soluţionarea daunelor morale menţionat de intimat în sprijinul afirmaţiilor sale are doar un caracter de recomandare, urmând ca instanţa de control judiciar să aprecieze, în funcţie de probatoriul administrat în cauză, suma care se cuvine reclamantei cu titlu de daune morale.

Totodată, referitor la culpa comună în proporţie de 50%, s-a arătat că faţă de probele administrate în cauză, nu se poate reţine în sarcina pietonului o culpă egală cu cea a conducătorului auto.

În drept au fost invocate prevederile art. 201 din Codul de procedură civilă.

Examinând sentinţa civilă apelată, prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum si a dispoziţiilor legale incidente în cauza , tribunalul reţine următoarele:

 Apelurile declarate de paraţii CC ( FPVS) si CC se apreciază ca nefondate, urmând a fi respinse.

Astfel, în ceea ce priveşte motivul de apel referitor la modul de soluţionare greşit de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune( critica ce se regăseşte în ambele apeluri), tribunalul constata ca acesta este neîntemeiat. În mod corect instanţa de fond, prin încheierea de şedinţă din 18.11.2015, a respins excepţia prescripţiei, fata de împrejurarea ca, în condiţiile in care reclamanta CC (parte vatamata în dosarul penal) s-a constituit parte civila in cadrul dosarului penal 1965/P/2011, astfel cum rezulta din cererea aflata la fila 56 din acest dosar, latura civila a cauzei urma să fie solutionata în acest cadru, iar o acţiune civila separata  introdusa simultan sau ulterior  si instanta civila ar fi fost inadmisibila. Dispozitiile art.14-22 din C.pr.pen de la 1969 sunt clare, in sensul ca penalul tine în loc civilul, astfel ca si în situaţia in care reclamanta nu s-ar fi constituit parte civila în procesul penal ci ar fi introdus acţiune pentru recuperarea pagubei la instanţa civila, aceasta ar fi fost suspendata pana la soluţionarea definitiva a cauzei penale.

În speţă, cum in cauza penala s-a făcut constituire de parte civila, în conformitate cu disp. art.15 alin.2 C.proc.civ., şi cum pe parcursul desfăşurării cercetărilor penale, termenul de prescripţie nu a curs, singurul moment de la care se poate considera ca începe sa curgă termenul de prescripţie pentru exercitarea acţiunii în fata instanţei civile este data comunicării ordonanţei de clasare din 11.02.2014, întrucât prin aceasta ordonanţa  s-a lăsat nesoluţionată latura civila.

O alta critica a apelantul CC, vizeaza lipsa de rol activ a judecatorului fondului, aratand ca acesta nu a solicitat lamuriri si explicatii partilor şi  nu a dispus administrarea probelor ce erau absolut necesare dezlegarii corecte a cauzei: atasarea dosarului penal, audierea martorilor din Rechizitoriu si audierea martorilor propuşi de parat.

Retine tribunalul ca si acest motiv de apel este neîntemaiat,  dosarul penal fiind atasat la dosarul de fond, instanta avand în vedere la retinerea situatiei de fapt atat probele administrate pe parcursul cercetarilor penale( declaratiile martorilor audiati cu acea ocazie , raportul de expertiza tehnica auto, declaratiile reclamantei (parte vatamata) si ale paratului, si actele medicale), cat si cele administrate nemijlocit de catre instanta de fond, solicitate de părţi  în condiţii procedurale. Apreciază tribunalul că martorii ce au fost audiaţi pe parcursul cercetărilor penale nu se impunea a fi reaudiaţi de către instanţă, având in vedere pe de o parte timpul îndelungat scurs de la producerea evenimentului rutier, precum si faptul ca aceste declaraţii se coroborau cu celelalte probe, astfel ca nu existau dubii cu privire la reţinerea anumitor aspecte.

Nu poate fi imputat instantei de fond faptul ca paratul CC nu a formulat întampinare si nu a propus probe în conformitate cu dispozitiile art.254 C.proc.civ., alin. 6 al acestui articol , prevazand expres ca partile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instantei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii. Mai mult decat atat, tribunalul constata că, instanţa de fond a dispus din oficiu administrarea probei cu interogatoriul paratului, dând acestuia posibilitatea să-si expună punctul de vedere cu privire la modul de producere a accidentului si la pretenţiile materiale solicitate de reclamanta, a audiat martorii propuşi de reclamanta în prezenta paratului, care a avut posibilitatea sa adreseze acestora întrebări (încheierea de şedinţa din data de 17.02.2016), astfel ca nu se poate susţine o lipsa de rol activ a instanţei sau încălcarea dreptului la apărare al paratului.

În mod corect, instanţa de fond a reţinut din multitudinea probelor administrate în dosarul penal, doar pe cele care se coroborau între ele, precum si cu cele administrate în fata instantei, înlaturand motivat relatarile paratului si ale martorilor CC şi CC, în sensul ca autoturismul condus de parat era staţionat în momentul căderii reclamantei, relatari infirmate atat de declaratiile persoanelor care au vizionat înregistrarea video a evenimentului cat si de expertizele efectuate in cadrul dosarului penal.

Pentru considerentele mai sus expuse , apelurile declarate de pâraţi se apreciază ca nefondate.

În ceea ce priveşte apelul reclamantei , tribunalul retine urmatoarele:

Criticile vizand cuantumul daunelor morale acordate de instanta si retinerea culpei comune a reclamantei si a paratului în producerea accidentului nu sunt întemeiate.

Astfel, din lecturarea sentintei apelate, rezulta ca judecatorul fondului si-a argumetat temeinic solutia retinerii culpei comune în producerea accidentului (ci nu suuccint-1 rand ,asa cum eroanat sustine reclamanta), aratand obligatiile incalcate de fiecare dintre participantii implicati in accident, cu precizarea ca obligatia prevazuta de art.CClin.1 din OUG 195/2002, încalcată de reclamanta are o pondere foarte insemnata in lanţul cauzal.

Sustinerile apelantei în sensul ca la locul producerii accidentului rutier nu exista trotuar şi nici acostament practicabil sunt infirmate de cuprinsul raportului de expertiza tehnică (filele 120-131 din dosarul penal), unde la pagina 11 paragraful 2 se arata în mod expres ca în cazul analizat acostamentul din stanga directiei de deplasare a pietonilor este practicabil. De asemenea se arată in raport (paragraful 3 ) ca potrivit procesului verbal de cercetare la fata locului, în zona nu erau trotuare, însa carosabilul era învecinat cu acostamente practicabile, că în zona staţiei de alimentare suprafaţa acostamentului era asfaltată, dar avandu-se în vedere reconstituirea efectuată, rezulta că intre planul lateral stânga al autoturismului şi limita carosabilului era o distanţa de cca 2,6 m, culoar de trecere suficient pentru  deplasarea pietonilor, in siguranţa, fara a se traversa prin incinta statiei.

 În aceste conditii nu se poate afirma ca reclamanta nu are culpa în producerea accidentului, conduita sa de a se deplasa necorespunzator prin incinta staţiei de alimentare ci nu pe acostamentul din partea stângă a drumului, în direcţia ei de mers, fiind primul factor cauzal care a determinat producerea evenimentului rutier, astfel ca în mod corect instanta de fond a retinut o culpa a acesteia în procent de 50%.

Referitor la cuantumul daunelor morale, tribunalul constata ca si acestea au fost corect apreciate de instanţa de fond prin raportare la suferinţele fizice suferite de reclamanta, numarul zilelor de îngrijiri medicale, vârsta acesteia, consecinţele prezente si viitoare ale  evenimentului rutier asupra activitătilor cotidiene ale reclamantei precum si la proportia culpei acesteia  în producerea accidentului. Constata tribunalul, ca asa cum a aratat si parata FPVS prin intampinare, cuantumul daunelor acordate  este în concordanţa si cu Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale, care chiar daca are doar caracter de recomandare, nu poate fi ignorat de catre instante. Tinand cont de particularitaţile concrete ale spetei si de împrejurarea ca  acordarea daunelor morale are menirea de a suplini suferintele si consecintele negative din plan social si moral determinate de accidentul rutier ci nu de a constitui o sursa de îmbogatire a victmei, tribunalul constata ca nu se impune majorarea acestora.

Întemeiat este însa motivul de apel referitor la daunele materiale. Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de fond, tribunalul constata că din declaraţiile martorilor CC si CC coroborate cu actele medicale aflate la dosar , rezulta ca pe perioada spitalizării( 11-15 zile)si ulterior dupa externare, o perioada de de cca o luna de zile, reclamanta a fost îngrijită de 2 femei, plătite cu ziua. Împrejurarea ca cei doi martori cunosc aceste aspecte de la soţul reclamantei sau de la alţi membri ai familiei acesteia, ci nu le-au perceput în mod direct, nu poate constitui un motiv pentru neluarea in seama a acestor declaraţii, în condiţiile in care aceste declaraţii se coroborează cu actele medicale aflate la dosar din care rezulta cu certitudine ca atât în perioada spitalizării cat si ulterior  reclamanta a fost imobilizata la pat si  avea nevoie de îngrijiri corespunzătoare.

În aceste condiţii şi având în vedere ca suma solicitata de reclamanta de 50 lei /zi,nu este exagerata si  corespunde cu sumele practicate pentru astfel de servicii, tribunalul constata ca reclamanta este îndreptăţită si la plata acestor sume care reprezintă o cheltuiala efectuata pentru restabilirea sănătăţii afectate în urma evenimentului rutier a cărui victima a fost . Făcând un calcul matematic, rezulta o suma de 2200 lei (44 zile  x 50 lei/zi), din care reclamantei i se cuvine, ţinând cont de culpa comuna reţinută, suma de 1100 lei.

Pentru aceste considerente, si în limitele arătate, apelul reclamantei se impune a fi admis în conformitate cu disp. art.480 C.proc.civ., iar hotărârea instanţei de fond schimbată, in sensul obligării pârâţilor in solidar la plata către aceasta a sumei de 19.048,75 lei reprezentând 4048, 75 lei daune materiale si 15000 lei  daune morale.

Se vor păstra celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar în conformitate cu disp. art. 453 C.proc.civ. va obliga pârâţii apelanţi in solidar la plata către reclamanta apelanta a sumei de 1000 lei cheltuieli de judecata reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge ca nefondat apelul declarat de apelantul – pârât CC, domiciliat în CC, împotriva sentinţei civile nr.  1200/18.03.2016, pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr.  X/315/2015.

Respinge ca nefundat  apelul declarat de  apelantul – pârât CC, cu sediul în CC, împotriva sentinţei civile nr.  1200/18.03.2016, pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr.  X/315/2015.

Admite apelul declarat de  apelanta – reclamantă  CC, cu domiciliul procesual ales la sediul Cabinetului de Avocat CC din CC, împotriva sentinţei civile nr.  1200/18.03.2016, pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr.  X/315/2015.

Schimbă în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că obligă pârâţii  în solidar la plata către reclamantă a sumei de 19.048,75 lei reprezentând  4048, 75 lei daune materiale şi 15.000 lei daune morale.

Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Obligă apelanţii – pârâţi în solidar la plata către apelanta – reclamantă a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din  19.12.2016.

Domenii speta

Spete similare