Domeniu – Contracte -Litigii cu profesionişti. Clauze abuzive. Contract de credit. Risc valutar. Jurisprudenţa cjue (art. 3 alin. 2 l 193/2000, Directiva 93/13/cee, cauza cjue c-186/16 Andriciuc)

. Domeniu – Contracte -Litigii cu profesionişti. Clauze abuzive. Contract de credit. Risc valutar. Jurisprudenţa CJUE (art. 3 alin. 2 L 193/2000, Directiva 93/13/CEE, cauza CJUE C-186/16  Andriciuc)

Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor L 193/2000. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art.1 alin.2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege.

În aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea, precum stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru apelantul-reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, întrucât acestea preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art.1578 din Codul civil din 1865), de la care părţile nu au derogat.

(Secţia a VI-a Civilă, decizia civilă nr.1990A din data de 09.11.2017)

I. Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr.397/09.02.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr.40178/3/2015, instanţa a luat act ca pârâta a renunţat la judecata cererii reconvenţionale, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.M.S., în contradictoriu cu pârâta S R B SA, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea  clauzelor de la art. 4.6 teza III si art. 5.9 teza II şi a respins restul petitelor ca neîntemeiate.

În motivare, instanţa a reţinut, cât priveşte cererea principală, că menţiunile din clauzele contractuale care prevăd suportarea diferenţelor de curs valutar de către împrumutaţi pentru cazurile de neexecutare voluntară a contractului şi care dau dreptul la debitarea altor conturi care pot să nu fie în CHF cu mandatarea băncii de a efectua aceste operaţiuni, diferenţele de curs valutar urmând să fie suportate de client, respectiv acele clauze prin care banca este mandatată să efectueze schimbul, au caracter abuziv şi sunt supuse controlului din perspectiva Legii 193/2000. Conform acestor clauze, în ipotezele indicate de acestea banca, în îndeplinirea mandatului acordat de client poate să-şi asigure contravaloarea ratelor pe care trebuie să le achite acesta prin efectuarea schimbului valutar utilizând propriile sale cotaţii.

Este adevărat că banca acţionează ca un mandatar, dar nu poate, în exercitarea acestui mandat, să împovăreze în mod excesiv obligaţiile de plată pe care acesta şi le-a asumat, utilizând cotaţiile cele mai mari. Pentru a nu dezechilibra raporturile dintre părţi, banca are obligaţia să utilizeze cele mai avantajoase cotaţii în favoarea clientului. In cuprinsul acestor clauze nu se precizează în termeni clari şi inteligibili care sunt cotaţiile proprii pe care banca le poate uzita şi cât de mult este împovărat clientului prin utilizarea acestora. Clientului nu i  s-a explicat care sunt consecinţele incidenţei acestor clauze, care sunt costurile suportate în plus de consumator.

Tribunalul a reţinut că aceste clauze nu au fost supuse negocierii, pârâta nefăcând proba contrară. Prin această clauză se creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în defavoarea reclamanţilor, având în vedere că aceştia nu cunosc întinderea obligaţiei asumate la încheierea contractului, cu privire la menţiunile din respectivele clauze. În plus, poate suporta costuri nejustificate atunci când banca foloseşte un curs de schimb valutar care îi profită acesteia în mod exclusiv şi împovărează în mod excesiv clientul.

S-a apreciat că în mod evident banca nu a dat dovadă de bună-credinţă, inserând această clauză pentru a-şi asigura venituri suplimentare.

Ca atare, Tribunalul a constatat caracterul abuziv şi nulitatea acestor clauze.

Tribunalul a reţinut însă că respectivele clauze amintite anterior nu sunt clauze de risc valutar, având în vedere că se referă la situaţia particulară a neîndeplinirii propriilor obligaţii de către client cu privire la restituirea voluntară a ratelor creditului. Aceste clauze nu produc efecte în ipoteza în care clientul îşi îndeplineşte în mod voluntar obligaţiile asumate cu privire la plata ratelor. În această ipoteză, clientului nu i se impune nicio taxă suplimentară.

Cât priveşte restul acţiunii, Tribunalul a reţinut că aceasta este neîntemeiată, întrucât clauzele contestate ţin de însăşi esenţa contractului. Clauzele incriminate fac referire la moneda în care a fost acordat creditul, respectiv la moneda în care este restituit creditul, referindu-se deci la obiectul contractului.

Din acest punct de vedere, aceste clauze sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv instituit de Legea nr. 193/2000, pentru că vizează prestaţiile esenţiale ale contractului, iar în absenţa lor contractul nu ar mai produce efecte juridice.

În al doilea rând, Tribunalul a reţinut că în contract nu a fost inserată o clauză de risc valutar, conform căreia în sarcina consumatorului să fi fost instituită o taxă suplimentară care să îl defavorizeze, ci suma împrumutată trebuie restituită în aceeaşi monedă în care a fost acordată, conform art. 1576 Cod civil vechi. Or, în cauză, suma împrumutată a fost acordată în CHF, aceasta urmând să fie restituită tot în CHF, reclamanţii neprobând că ar fi primit împrumutul într-o altă monedă decât cea stipulată în contract. Contractul de credit nu prevede un mecanism de acordare-rambursare prin stabilirea unei parităţi între moneda acordării împrumutului şi o altă monedă. In contract s-a convenit ca rambursarea creditului să se facă în aceeaşi monedă în care a fost acordat, cu precizarea că clientul este liber să-şi procure valuta necesară achitării ratelor creditului. Tribunalul a constatat că sub argumentaţia pretinsului risc valutar – care nu există în contract – reclamanţii susţin aspecte ce rezultă dintr-un fapt extrinsec contractului – respectiv evoluţia pe parcursul derulării contractului a cursului dintre moneda acordării împrumutului şi moneda în care împrumutaţii îşi câştigă veniturile. Or, nulitatea unor clauze contractuale, în ipoteza vizată în acţiune, trebuie să rezulte din contract şi nu din aspecte ulterioare încheierii acestuia. Tribunalul a reţinut şi că, invocând răspunderea civilă delictuală a băncii, reclamanţii nu pot fi exoneraţi de plata obligaţiilor de restituire a creditului în aceeaşi specie şi calitate. S-a constatat că reclamanţii nu critică fiecare clauză contractuală în parte din perspectiva incidenţei sancţiunii nulităţii conform dispoziţiilor legii civile.

Din perspectiva criticilor referitoare la lipsa informării, tribunalul a reţinut că, la încheierea oricărui contract de credit într-o altă monedă decât moneda naţională, clientul îşi asumă, în deplină cunoştinţă de cauză, obligaţia restituirii împrumutului în moneda în care a fost contractat, inclusiv din perspectiva costurilor aferente. În contract nu este prevăzut un mecanism de schimb valutar sau o taxă de schimb aferentă care să fie percepută de bancă şi care să genereze un risc de schimb intrinsec clauzelor contractuale. Reclamanţii nu au probat că atitudinea şi acţiunile băncii au încălcat obligaţia de informare cu privire la evoluţia ulterioară a cursului de schimb valutar iar acestea nu vizează executarea contractului.

De altfel, acesta respectă dispoziţiile art.8 din Legea nr. 289/2004 şi Regulamentul BNR 3/2007 (acesta din urmă neinstituind obligaţii de informare în sarcina băncii în legătură cu riscul valutar), dar şi OG 21/1992 şi Legea 292/2004, în noţiunea de „caracteristici esenţiale ale serviciului” nefiind inclusă explicarea riscului valutar. În momentul acordării împrumutului, clientul a ştiut cu exactitate în ce monedă se acordă împrumutul, precum şi faptul că clientul îşi asumă o serie de consecinţe negative rezultate din riscul valutar.

Banca nu avea o obligaţie de consiliere şi avertizare a împrumutatului, o astfel de obligaţie nefiind stipulată de vreo obligaţie legală, iar aceasta nu poate viza decât aspecte prevăzute de lege, reclamanţii neprobând că nu au fost informaţi în legătură cu caracteristicile produsului.

Tribunalul a constatat că reclamanţii caracterizează pretinsul „risc valutar” la care se face referire în acţiune ca fiind caracteristica unui produs financiar defectuos. Conform art.2 alin. 1 lit.b) din Legea 240/2004, noţiunea de „produs” şi garanţia asociată vizează un bun mobil, iar nu un serviciu de creditare. Operaţiunea de creditare nu se încadrează în sfera produsului, ci în sfera serviciilor.

Serviciul prestat de reclamanţi nu poate fi considerat „defectuos”, având în vedere că reclamanţii au putut folosi sumele împrumutate potrivit destinaţiei. Reclamanţii nu pot pretinde că suma împrumutată nu ar fi putut fi folosită conform destinaţiei convenite în contract pentru a se putea invoca o deficienţă şi nu au probat că banca ar fi creat vreo confuzie în privinţa obligaţiei de restituire a creditului în aceeaşi monedă cu cea împrumutată.

În opinia tribunalului, clauzele incriminate sunt excluse de la analiza caracterului abuziv conform legislaţiei specifice, întrucât vizează prestaţiile esenţiale ale creditului. In al doilea rând, în contract nu există nicio clauză de risc valutar, pentru ca instanţa să o poată analiza, iar evoluţia ulterioară a cursului de schimb a CHF nu este de natură să vicieze obligaţia de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat. Nu se poate reţine nici incidenţa alin.1 lit.b) din Anexa Legii 193/2000, clauzele incriminate nepresupunând în sine un dezechilibru semnificativ.

II. Apelurile declarate:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel principal reclamantul M.M.Ş. şi apel incident pârâta R B SA.

1. Prin apelul principal formulat, reclamantul M.M.Ş. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Apelul nu a fost motivat, apelantul solicitând ca, în temeiul art. 476 alin. 2 Cpc, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, să fie avute în vedere toate argumentele de fapt şi de drept invocate prin cererea de chemare în judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 476 alin. 2. Cpc.

Prin apelul formulat, apelantul a solicitat proba cu înscrisurile de la dosarul cauzei.

2. Prin apelul incident formulat odată cu întâmpinarea, pârâta R B SA a solicitat respingerea în tot a cererii de chemare în judecată şi obligarea apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, cu privire la clauzele constatate abuzive şi nule de către prima instanţă, prevăzute la art.4.6 teza a III-a şi 5.9 teza a II-a din contract, apelanta-pârâtă a arătat, în esenţă, că respectivele clauze nu conturează cadrul în care împrumutatul este chemat să-şi îndeplinească în mod voluntar obligaţia de restituire asumată, ci au în vedere situaţia neîndeplinirii corespunzătoare a acestei obligaţii. Banca, acţionând ca un mandatar în legătură cu schimbul valutar, va aplica un curs de schimb aplicabil oricărei persoane fizice sau juridice aflate în aceeaşi situaţie, existând identitate de tratament.

Apreciază că nu poate fi primită susţinerea primei instanţe potrivit căreia consumatorul nu are posibilitatea de a prefigura costurile pe care ar urma să le suporte în ipoteza nerespectării propriei obligaţii. Aceasta întrucât banca nu poate determina cu certitudine care va fi cursul valutar aplicabil la momentul la care împrumutatul înregistrează restanţe la plată.

În drept, apelul incident se întemeiază pe dispoziţiile art.472 Cpc.

În probaţiune, apelanta-pârâtă a solicitat proba cu înscrisuri.

III. Apărările formulate:

1. Apelanta-pârâtă R B SA a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului formulat de reclamant ca nefondat.

În motivare, apelanta-pârâtă a arătat, după expunerea situaţiei de fapt, că apelul reclamantului este nefondat, învederând, în esenţă, că clauzele contestate ţin de însăşi esenţa contractului, respectiv obligaţia de restituire prevăzută pentru orice contract de împrumut de prevederile art.1576 din vechiul Cod civil. Mai arată că mecanismul contractual nu prevede o clauză de schimb valutar care să defavorizeze reclamantul, că se invocă un aspect ulterior încheierii contractului, că tipul de credit a fost ales de consumator în mod conştient, că a existat o informare suficientă a consumatorului, iar prevederile legale invocate (Legea nr.289/2004, Regulamentul BNR nr.3/2007, OUG nr.50/2010, OG nr.21/1992, Legea nr.292/2004) nu susţin tezele pretinse de reclamant.

A mai arătat apelanta-pârâtă că obligaţia de informare nu poate viza informaţii accesibile consumatorilor şi care nu ţin de voinţa băncii, că nicio normă legală în vigoare la momentul încheierii contractului nu instituie o obligaţie de consiliere şi avertizare a împrumutatului, că nicio dispoziţie normativă specială din domeniul protecţiei consumatorilor nu prevede pentru pretinsa nerespectare a obligaţiilor precontractuale invocate sancţiunea nulităţii unor clauze contractuale şi că susţinerile reclamantului referitoare la pretinsa nesocotire a obligaţiei de a nu pune în vânzare produse/servicii cu defecte, toxice, sunt nefondate.

Învederează apelanta-pârâtă şi lipsa pretinselor practici înşelătoare, precum şi lipsa caracterului abuziv al clauzelor în discuţie, din perspectiva prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Astfel, susţine că a existat o negociere a clauzelor contestate, că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi că banca a fost de bună-credinţă.

Nu în ultimul rând, apelanta-pârâtă a subliniat imposibilitatea continuării contractului în ipoteza anulării clauzelor privitoare la obligaţia de restituire.

În drept, au fost invocate prevederile art.471 alin.5 rap. la art.205 Cpc.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

2. Apelantul-reclamant M.M.Ş. a depus întâmpinare la apelul incident, prin care a invocat excepţia nulităţii acestuia, prin raportare la prevederile art.470 alin.3 şi ale art.470 alin.1 lit. b Cpc, învederând că, deşi pârâta intitulează documentul transmis ca fiind apel incident şi întâmpinare, din conţinutul acestuia reies doar apărările băncii cu privire la apelul principal. De asemenea, arată că cererea de apel incident nu cuprinde indicarea hotărârii atacate.

În drept, au fost invocate prevederile art.470 alin.3 şi ale art.470 alin.1 lit. b Cpc.

Prin întâmpinarea formulată, apelantul-reclamant nu a solicitat probe.

IV. Aspecte procedurale în apel:

La termenul de judecată din data de 09.11.2017, apelantul-reclamant a depus la dosar concluzii scrise, prin care a solicitat să se ia în considerare argumentele suplimentar învederate prin raportare la decizia pronunţată de CJUE în cauza C-186/16.

La acelaşi termen de judecată, apelantul-reclamant, prin avocat, a precizat că a invocat nulitatea apelului incident doar pentru neindicarea hotărârii atacate, nu şi pentru nemotivare, Curtea respingând ca neîntemeiată această excepţie.

În apel a fost încuviinţată şi administrată pentru apelantul-reclamant proba cu înscrisuri, luându-se act că apelanta-pârâtă nu solicită probe noi.

V. Soluţia instanţei de apel:

1. Asupra apelului principal formulat de către apelantul-reclamant M.M.Ş.:

Curtea constată că apelul principal formulat de către reclamant nu a fost motivat, fiind invocate prevederile art. 476 alin. 2 Cpc, conform cărora în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă. Aceste prevederi legale se coroborează cu cele ale art. 461 alin. 1 şi ale art. 477 alin. 1 Cpc, reieşind că, în cazul unui apel nemotivat, instanţa de control judiciar va analiza legalitatea şi temeinicia soluţiilor ce se reflectă în dispozitiv dar, implicit, şi a considerentelor care susţin soluţia pronunţată şi care cuprind rezolvări ale unor chestiuni litigioase, în legătură cu soluţia dată în dispozitiv.

Cercetând în aceste limite sentinţa civilă apelată, Curtea constată că aceasta este legală şi temeinică în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra capetelor de cerere ce vizează clauzele stipulate la art.4.1 şi 4.2 din contractul de credit dedus judecăţii, prima instanţă stabilind în mod corect situaţia de fapt şi procedând la o interpretare şi aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor legale incidente.

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, reclamantul a înţeles să conteste clauze referitoare la moneda în care a fost acordat creditul, respectiv la moneda în care trebuie să fie restituit creditul (CHF). De asemenea, din cuprinsul acţiunii reiese că solicitarea reclamantului a fost construită, în esenţă, pe două paliere, invocându-se, pe de o parte, o răspundere civilă obiectivă, pentru produse defectuoase, toxice, iar, pe de altă parte, o răspundere civilă subiectivă, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.193/2000. Concomitent, acţiunea cuprinde ample susţineri referitoare la încălcarea de către bancă a obligaţiei de informare, consiliere şi avertizare a consumatorului, respectiv la existenţa unor practici comerciale înşelătoare.

Din perspectiva răspunderii civile obiective, pentru produse defectuoase, toxice, în mod corect prima instanţă a reţinut că riscul valutar nu poate fi asociat acestor noţiuni, atât timp cât prestaţia băncii nu reprezintă un viciu de natura celui expus în acţiune.

Curtea reţine că acordarea unui credit nu poate constitui un serviciu defectuos, prestaţia în sine, de punere la dispoziţie a sumei împrumutate, neputând fi caracterizată astfel, faţă de prevederile Legii nr.296/2004 privind Codul consumului, care au în vedere acele servicii care pun în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală a consumatorilor ori integritatea bunurilor acestora, ipoteze care nu pot fi reţinute în cazul serviciilor financiare.

Totodată, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 17 din Legea nr. 296/2004, întrucât din cuprinsul acestora reiese că lipsa de conformitate este asociată cu noţiunea „declaraţie de conformitate”, care se raportează la un document tehnic normativ, ce nu are incidenţă în cadrul contractelor de credit. La fel, art. 12 din OG nr. 21/1992 nu este aplicabil, având în vedere că în cazul contractelor de credit nu se pune problema unor termene de garanţie şi de valabilitate, în cadrul cărora să se impună remedierea de către furnizor a unor deficienţe. Iar în ceea ce priveşte art.15 din OG nr.21/1992, se constată că forma acestui text de lege, de care s-a prevalat reclamantul, nu era în vigoare la data încheierii contractului de credit şi, prin urmare, nu este incidentă în cauză.

În ceea ce priveşte termenul „toxic”, utilizat de către apelantul-reclamant, Curtea constată nu este prevăzut de legislaţia din materie relativ la serviciile financiare, astfel încât nu poate fi reţinut în sensul său propriu.

Concluzionând, nu se poate susţine că serviciul de creditare furnizat de către apelanta-pârâtă poate fi considerat toxic ori defectuos.

Raportat la nerespectarea obligaţiei de informare, consiliere şi avertizare, respectiv la existenţa unor practici înşelătoare, Curtea reţine că dispoziţiile legale în vigoare nu îndreptăţesc concluzia potrivit căreia aceste situaţii sunt suficiente, prin ele însele, pentru a determina nulitatea clauzelor referitoare la moneda de restituire a creditului. Astfel de elemente pot prezenta relevanţă în cadrul condiţiilor prevăzute de lege pentru diferite acţiuni în justiţie, precum cele în nulitate relativă pentru eroare ori dol sau cele întemeiate pe Legea nr.193/2000, când vin să circumstanţieze aspecte legate de caracterul clar şi inteligibil al unor clauze contractuale ori de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Pe cale de consecinţă, luând în considerare limitele învestirii instanţei în prezenta cauză, Curtea reţine că toate aceste susţineri pot fi analizate numai prin raportare la condiţiile prevăzute de art.4 din Legea nr.193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate.

În cadrul demersului de analiză a legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva Legii nr.193/2000, Curtea va porni de la constatarea că, potrivit cererii reclamantului, ceea ce se contestă sunt clauzele stipulate la art.4.1, art.4.2, art.4.6 teza III şi art.5.9 teza II din contractul de credit nr.RFI35…../25.02.2008, potrivit cărora: „orice plată efectuată de împrumutat/codebitor în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul”; „împrumutatul/codebitorul vor rambursa creditul în 480 rate lunare egale (incluzând credit şi dobândă), a căror valoare, la data încheierii prezentului contract, este de 769,28 CHF”; „eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat”; respectiv „eventualele diferenţe de curs valutar vor fi suportate de împrumutat”.

Curtea remarcă faptul că clauzele stipulate la art.4.1 şi art.4.2 din contract transpun o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art.1578 din Codul civil din 1865, care consacră principiul nominalismului monetar, conform cărora obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii. Cu alte cuvinte, un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulaţie contrară, în aceeaşi monedă, indiferent de fluctuaţiile pe care le-ar putea suferi pe piaţa valutară. Întrucât contractul de credit este o specie a împrumutului de consumaţie, aceste prevederi legale sunt pe deplin aplicabile în cauza de faţă.

În atare context, raportat la prevederile Legii nr.193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractului de credit nr. RFI35…./25.02.2008, care prevăd obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Astfel, potrivit art.3 alin.2 din Legea nr.193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art.1 alin.2 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii”, determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei. Astfel, în considerentul al treisprezecelea se prevăd următoarele: întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii” din articolul 1 alineatul (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Din aceste dispoziţii reiese că, în sensul atribuit de dreptul comunitar, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein – Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele: „după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă” (par.26); „această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte” (par.28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că „această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu” (par.78). Totodată, Curtea a reţinut că „pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă” (par.79).

Nu în ultimul rând, statuări asemănătoare se regăsesc şi într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti SA că „articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii” (par.27); „că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie” (par.28); că „pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă” (par.29).

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia „sau”, utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti SA, nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Totodată, Curtea remarcă faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art.3 alin.2 din Legea nr.193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, Curtea constată că stipulaţiile din contractul de credit nr. RFI35544662615/25.02.2008 care prevăd obligaţia pentru apelantul-reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr.193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art.1578 din Codul civil din 1865), de la care părţile nu au derogat. Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein – Westfalen eV, par.28, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

De altfel, aplicarea Legii nr.193/2000 ar determina nulitatea şi înlăturarea din contract a clauzelor considerate abuzive, cu consecinţa aplicării dispoziţiilor supletive din dreptul naţional, respectiv chiar a prevederilor art.1578 din Codul civil din 1865, ajungându-se în aceeaşi situaţie ca şi cea reclamată prin acţiune. În plus, pot exista contracte de credit care să nu conţină o clauză expresă de restituire a împrumutului în aceeaşi monedă, ipoteză în care, în mod evident, cenzura instanţei s-ar raporta chiar la dispoziţia supletivă din dreptul naţional, ceea ce nu poate fi primit.

Se mai constată că prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti SA, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o etapizare a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate. Astfel, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, următoarele aspecte: 1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de „obiect principal al contractului” (par.32); 3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de „obiect principal al contractului”, trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut (par.46); 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe (par.56).

În cauza de faţă, astfel cum deja s-a argumentat, clauzele din contractul de credit nr.RFI35544662615/25.02.2008, contestate de apelantul-reclamant, transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr.193/2000. Cum această verificare este prima care trebuie să fie efectuată potrivit ordinii instituite de CJUE prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti SA, găsindu-se justificat cazul de excludere, este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare. Consecutiv, din perspectiva Legii nr.193/2000, sunt lipsite de relevanţă argumentele reclamantului referitoare la nerespectarea de către pârâtă a obligaţiei de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, respectiv de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare, acestea fiind legate de caracterul clar şi inteligibil al clauzelor, la fel cum nu se mai justifică nici analizarea existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ori a cerinţei bunei-credinţe. Deopotrivă, nu va fi valorificat nici probatoriul administrat cu privire la aceste aspecte.

Nu în ultimul rând, Curtea găseşte nefondate susţinerile apelantului-reclamant potrivit cărora principiul nominalismului monetar este înlăturat de la aplicare de dispoziţiile speciale din materia drepturilor consumatorilor. În primul rând, nu există nicio prevedere în legislaţia specială menţionată care să excludă de la aplicare principiul nominalismului monetar, instituit de art.1578 din Codul civil, la fel cum nu pot fi identificate prevederi speciale care să contravină acestuia. Pe de altă parte, posibilitatea stipulării în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori a unor clauze în temeiul altor prevederi legale este recunoscută în mod expres de art.3 alin.2 din Legea nr.193/2000 şi de art.1 alin.2 din Directiva 93/13/CEE, texte de lege care exclud şi controlul instanţelor asupra acestora, pentru raţiunile anterior expuse.

Pe cale de consecinţă, constatând că soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii în ceea ce priveşte solicitările reclamantului referitoare la clauzele stipulate la art.4.1 şi 4.2 din contractul de credit nr.RFI35…./25.02.2008 este legală şi temeinică, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a legii, Curtea socoteşte nefondat apelul principal formulat de apelantul-reclamant, urmând a îl respinge ca atare, conform art. 480 alin. 1 Cpc.

2. Asupra apelului incident formulat de către apelanta-pârâtă Raiffeisen Bank SA:

Prin apelul incident, apelanta-pârâtă a criticat soluţia primei instanţe de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor stipulate la art.4.6 teza III şi art.5.9 teza II din contractul de credit dedus judecăţii. Curtea găseşte apelul fondat, constatând că, în privinţa acestor clauze, nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv, prevăzute de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.

Dacă se poate reţine îndeplinită condiţia lipsei negocierii, în lipsa unei dovezi contrare concludente din partea apelantei-pârâte, Curtea apreciază că respectivele clauze nu sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe. Astfel, după cum reiese din conţinutul lor, aspect remarcat şi de către prima instanţă, aceste clauze nu se aplică decât în caz de neexecutare a obligaţiei împrumutatului de plată a ratelor scadente, situaţie în care banca este mandatată să debiteze alte conturi ale acestuia şi să efectueze schimbul valutar utilizând propriile cotaţii. Prin urmare, în cazul în care împrumutatul îşi execută obligaţiile de plată în mod voluntar şi întocmai, clauzele respective nu se activează.

Lipsa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi lipsa relei-credinţe a băncii reies din raţiunea pentru care au fost stipulate aceste clauze, precum şi din efectele pe care le pot produce. Astfel, existenţa lor în contract este justificată de dreptul legitim al băncii de a încasa, la scadenţă, ratele lunare convenite, împrejurare care este de natură a împiedica producerea unor prejudicii chiar în patrimoniul împrumutatului, acesta fiind scutit de calculul şi plata penalităţilor de întârziere. Deopotrivă, deşi nu se prefigurează în contract care pot fi sumele concrete suportate de către consumator cu titlu de diferenţe de curs valutar, Curtea remarcă faptul că o astfel de estimare nici nu era posibilă, raportat la durata mare de derulare a contractului şi la incertitudinea elementului viitor reprezentat de neplata la scadenţă a unor rate. În plus, Curtea observă că respectivele clauze nu sunt de natură a îl plasa pe consumator într-o poziţie defavorabilă faţă de ceilalţi clienţi ai băncii, atât timp cât s-a stipulat aplicarea aceloraşi cotaţii valutare.

Nu în ultimul rând, Curtea reţine că este în puterea consumatorului activarea unor astfel de clauze contractuale, care este exclusă atunci când se execută întocmai şi la scadenţă obligaţia de restituire a creditului acordat.

Toate aceste elemente conduc instanţa de apel la concluzia că prevederile art.4.6 teza III şi art.5.9 teza II din contractul de credit dedus judecăţii nu produc un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, astfel că nu este justificată constatarea caracterului lor abuziv şi nulitatea absolută, motiv pentru care apelul incident a fost admis, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată, urmând a fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate (referitoare la cererea reconvenţională).

Domenii speta

Spete similare