Actiune în constatarea conditiilor de muncă. Calitate procesual pasivă. Exigentele probatiunii.

Deţinătorul arhivei fostului angajator, care nu mai există, nu are calitate procesual pasivă într-o acţiune prin care se urmăreşte constatarea condiţiilor de muncă, respectiv încadrarea activităţii în grupa I sau II de muncă, în acest caz având calitate procesual pasivă casa judeţeană de pensii. Într-o astfel de acţiune, reclamantul trebuie să dovedească desfăşurarea activităţii în condiţiile prescrise de actul normativ incident.

Decizia ICCJ nr.2/2016 - recurs în interesul legii

Art. 279 alin. (2) din Legea nr. 53/2003

Decizia ICCJ nr. 9/2016 - recurs în interesul legii

Art. 272 din Codul Muncii

Ordinul nr. 50/1990

Prin cererea formulată de reclamantul [...] în contradictoriu cu pârâta Primăria [...], înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. …/118/2016, s-a solicitat să se constate că activitatea desfăşurată ca mecanic agricol în perioada 01.02.1982 - 01.08.1999 se încadrează în procent de 100% din timpul lucrat în grupa II de muncă în conformitate cu Anexa II pct.88 din Ordinul nr. 50/1990 modificat şi completat şi scrisoarea 382/MB/08.09.2000 a MMPS, eliberarea de adeverinţe din care să reiasă sporul de baltă, sporul de fidelitate, sporul de vechime, reţinerea pentru pensia suplimentară şi venitul în acord global de care a beneficiat cu menţiunea respectării prevederilor art.1 din decretul 389/1972, respectiv plata CAS  la venitul încasat, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, s-a arătat că începând cu data de 01.02.1982 a fost angajat în funcţia de mecanic agricol până la data de 01.08.1999 menţionând că pe data de 01.05.1991 SMA [...]  a devenit prin reorganizare SC [...] [...] SA.

Totodată s-a arătat că potrivit decretului lege nr. 68/1990 şi Ordinului nr.50/1990 „dovedirea perioadelor desfăşurate în locurile de muncă şi activităţile ce se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării în vederea pensionării se face pe baza înregistrării acestora în carnetul de muncă conform metodologiei de completare a acestuia stabilite de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.”

Reclamantul a considerat că activitatea sa se poate încadra în grupa II de muncă în raport de prevederile scrisorii nr. 382/MB/08.09.2000 a MMPS. S-a arătat că activitatea s-a desfăşurat într-un mediu agresiv caracterizat prin condiţii atmosferice extreme iarna-vară, vânt,  praf în atmosfera de respirat , fiind expus noxelor fizice şi chimice.

S-a susţinut că potrivit art.18 din Legea nr.16/1996 modificată prin OUG nr. 39/2006 „În cazul desfiinţării, în condiţiile legii, a unui creator de documente, persoană juridică, fără ca activitatea acestuia să fie continuată de altul, documentele cu valoare istorică, în sensul prevederilor art. 2, cât şi cele cu valoare practică, în baza cărora se eliberează copii, certificate şi extrase privind drepturile referitoare la stagiile de cotizare la asigurări sociale ale cetăţenilor, vor fi preluate de Arhivele Naţionale sau de direcţiile judeţene ale Arhivelor Naţionale.

Documentele cu valoare practică prevăzute la alin. 1 se preiau după înfiinţarea în cadrul Arhivelor Naţionale şi al direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale a unor structuri specializate, cu asigurarea, în condiţiile legii, a resurselor umane şi logistico-financiare necesare.

Documentele cu valoare practică, în baza cărora se eliberează copii, certificate şi extrase privind drepturile cetăţenilor referitoare la stagiile de cotizare în sistemul public de pensii, aflate la casele teritoriale de pensii, se preiau, în condiţiile alin. 2, pe bază de inventar şi proces-verbal de predare-preluare, întocmite potrivit modelelor prevăzute în anexele nr. 2 şi 3.”

Reclamantul a apreciat că nu se prevede în Legea nr. 19/1996 că serviciile judeţene ale Arhivelor Naţionale au obligaţia de a prelua de la Casele de pensii documentele cu valoare practică, statele de plată fiind preluate în baza legii 35/2002.

Cererii i-au fost anexate copia cărţii de identitate, a carnetului de muncă.

Pârâta Primăria [...] a invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, excepţia lipsei calită?ii procesual pasive, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea excepţie lipsei capacităţii procesual pasive a arătat că art. 20 din Legea nr. 215/2001 prevede: „Comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale.”, iar art. 21 din acelaşi act normativ prevede că ”Unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală şi ale conturilor deschise la unităţile teritoriale de trezorerie, precum şi la unităţile bancare. Unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii.

(2) În justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean.”

S-a mai învederat totodată că potrivit art.77 din Legea nr. 215/2001 ”Primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.”

În raport de aceste dispoziţii legale şi ale art.34 c.pr.civ. a apreciat pârâta că legea nu conferă legitimare procesuală Primăriei.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive s-a arătat că Primăria [...] deţine Arhiva societăţii angajatoare, dar nu detine documente în baza cărora ar putea întocmi şi comunica o adeverinţă cu privire la sporul de baltă, de fidelitate, vechime, re?inerea pentru pensia suplimentară şi venitul în acord global.

Pe fondul cauzei, s-a reiterat susţinerea potrivit căreia în lipsa actelor administrative care să emane de la angajator prin care reclamantul să fi fost nominalizat în categoria personalului care a beneficiat de grupa Ii de muncă nu este competentă a întocmi şi elibera o astfel de adeverinţă.

La data de 13.09.2016 reclamantul a modificat cererea de chemare în judecată în sensul modificării cadrului procesual pasiv în sensul că a solicitat introducerea în calitate de pârâtă a Primarului Comunei [...] , Comunei [...] şi a Casei Judeţene  de Pensii.

La termenul din data de 10.10.2016 reclamantul prin apărător a arătat că înţelege să se judece doar în contradictoriu cu pârâta Comuna [...].

A fost administrată proba cu înscrisuri şi proba testimonială.

Prin sentinţa civilă nr. 2859 din 21 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul [...], în contradictoriu cu pârâta COMUNA [...], ca nefondată şi a fost obligat reclamantul la plata sumei de 500 de lei către pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele .

Reclamantul a fost angajat în cadrul SMA [...] din data de 01.02.1982 având meseria de mecanic agricol. Începând cu data de 01.05.1991 angajatorul a fost reorganizat devenind [...] SA, reclamantul lucrând până la data de 06.03.2001.

Pe calea prezentului litigiu reclamantul a dorit să se constate că activitatea sa se încadrează în grupa II de muncă în perioada 01.02.1982 - 01.08.1999. Este adevărat că activitatea de mecanic agricol era prevăzută în anexa II a Ordinului nr. 50/1990 care prevedea că se încadrează în grupa II de muncă Mecanicii agricoli care efectuează lucrări în câmp cu tractoare de cel pu?in 65 CP si combine autopropulsate, precum si cei care efectuează tratamente fitosanitare prin stropire si prăfuire cu MET si MPSP (pentru perioada lucrărilor in câmp).

Prin Decizia nr. 9/16.05.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a reţinut că nu se poate vorbi de un drept recunoscut de lege unui salariat doar prin regăsirea în anexa legii a tipului de activitate pe care l-a desfăşurat, pentru ca acesta să poată pretinde o recunoaştere directă a beneficiului lucrului în grupa superioară de muncă, constituirea dreptului efectuându-se în cadrul unei proceduri în care se prevedea îndeplinirea unor atribuţii specifice de către partenerii sociali (angajator/sindicatele ca reprezentanţi ai salariaţilor) şi verificări concrete cu sprijinul unor instituţii ale statului (medicale, de protecţie a muncii). În măsura în care aceste verificări pot fi substituite prin actul jurisdicţional al instanţei, aceasta poate face încadrarea activităţii unei persoane în grupa superioară de muncă.

În litigiul dedus judecăţii a fost audiat martorul [...] a arătat că a lucrat ca mecanic agricol fiind coleg de muncă cu reclamantul şi că a beneficiat de încadrarea în grupa a II - a de muncă depunând în acest sens copia propriului carnet de muncă.

Din analiza copiei carnetului de muncă al martorului [...] nu există o menţiune aparţinând fostului angajator în sensul încadrării activităţi în reclamantului în grupa superioară de muncă astfel încât instanţa a constatat că afirmaţiile martorului nu sunt susţinute la nivel probator de niciun înscris.

Potrivit prevederilor art.2 din Ordinul nr. 50 din data de 5 martie 1990, pentru precizarea locurilor de munca, activită?ilor si categoriilor profesionale cu condi?ii deosebite, care se încadrează in grupele I si II de muncă, in vederea pensionarii: "In grupa II de munca se încadrează locurile de munca, activită?ile si categoriile profesionale cuprinse in anexa nr.2.". In preambulul ordinului susmen?ionat s-a arătat că acesta a fost emis: "In baza Legii nr.3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat si asistenta sociala si in conformitate cu prevederile art.2 din Decretul - lege nr.68/1990 pentru înlăturarea unor inechităţi in salarizarea personalului (...).". Conform prevederilor art.6 din Ordinul nr.50/1990: "Nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I si II de muncă se face de către conducerea unităţilor împreuna cu sindicatele libere din unităţi, ?inându-se seama de condi?iile deosebite de muncă concrete in care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condi?ii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizica sau nervoasa, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.).". In art. 7 se prevede ca: "Încadrarea in grupele I si II de munca se face propor?ional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condi?ia ca, pentru grupa I, personalul să lucreze în aceste locuri cel puţin 50%, iar pentru grupa II, cel pu?in 70% din programul de lucru."

Fata de toate prevederile legale suscitate, tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada că îndepline?te aceste cerin?e ale legii, pentru ca activitatea sa, din perioada indicată în petitul ac?iunii să poată fi considerată ca fiind desfă?urată în grupa II de muncă. Astfel, tribunalul a reţinut că, din probele administrate în cauză, nu rezultă că tractorul condus de reclamant ar fi avut o putere mai mare de 65 CP, pentru a fi in situa?ia avută în vedere de legiuitor în anexa II pct.88.

Mai mult, instanţa a constatat că, faţă de modalitatea de redactare a pct.88, nici nu s-ar putea face încadrarea în grupa superioară de muncă decât pe perioada lucrărilor în câmp. S-a constatat că reclamantul a solicitat a se reţine ca el a desfă?urat activitate în grupa II de muncă, întemeindu-şi de fapt preten?iile doar pe argumentele că altor salaria?i, care s-au aflat intr-o situa?ie similară cu a sa, li s-a recunoscut grupa II de muncă.

De asemenea, reclamantul a depus în dovedirea temeiniciei solicitărilor sale o hotărâre judecătorească, instanţa considerând că hotărârile judecătoreşti pronunţate au efecte relative, cele statuate  fiind  opozabile doar părţilor litigante din cauza respectivă.

 In lipsa unor dovezi concrete, din care să rezulte fără dubiu că reclamantul a efectuat atari activităţi, încadrabile în grupa II de munca, într-un procent de minim 70% din programul sau total de lucru, tribunalul a considerat că nu îşi poate contura convingerea în raport de simple presupuneri, astfel ca nu va primi sus?inerile reclamantului, apreciindu-le ca nefondate.

În ceea ce priveşte solicitarea privind eliberarea unei adeverinţe din care să reiasă sporul de baltă, sporul de fidelitate, sporul de vechime, reţinerea pentru pensia suplimentară şi venitul în acord global,  instanţa reţine că în calitate de de?inător legal al arhivei [...], calitate necontestată de către pârâta Comuna [...] şi susţinută la nivel probator de adresa nr. 63233/08.07.2010 a Ministerului Administraţiei şi Internelor Arhivele Naţionale, trebuie să respecte dispoziţiile legii 16/1996 care prevede la art. 29.

(1)Creatorii ori deţinătorii de documente sau, după caz, succesorii în drepturi ai acestora sunt obligaţi să elibereze, potrivit legii, la cererea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, certificate, adeverinţe, copii şi extrase de pe documentele pe care le creează ori le deţin, inclusiv de pe cele pentru care nu s-a împlinit termenul prevăzut la art. 13, dacă acestea se referă la drepturi care îl privesc pe solicitant.”

Această obligaţie nu are însă un caracter absolut, deţinătorul fondului arhivistic având numai obligaţia de a atesta doar acele date care rezultă din fondul arhivistic pe care îl deţine, iar nu şi date care nu rezultă din înscrisurile deţinute – foi de lucru, pontaje, state de plată, carnete de muncă.

De asemenea, în lipsa unor înscrisuri doveditoare nu poate fi obligat angajatorul sau deţinătorul fondului arhivistic să întocmească înscrisuri noi, referitoare la perioade anterioare, care să stea la baza unei adeverinţe şi care să ateste anumite venituri ale fostului angajat care nu rezultă din documentele contabile de evidenţă primară sau din contractul individual de muncă al fostului salariat.

Prin urmare, pârâta nu poate fi obligată să ateste împrejurări referitoare la veniturile reclamantului şi contribuţia la asigurări sociale pe care nu le cunoaşte, deţinătorul fondului arhivistic neputând să îşi asume răspunderea pentru date care nu rezultă din evidenţele sale.

Obligaţia sa legală este aceea de a atesta existenţa unor date în documentele care fac parte din fondul arhivistic, ceea ce înseamnă că în lipsa acestor documente nu are cum să ateste datele pretins reale indicate de reclamant.

Cum reclamantul nu  a făcut dovada că a beneficiat de aceste sporuri, aspect întărit şi de martorul audiat care a declarat că nu beneficia de niciun alt spor, instanţa nu poate susţine ca dovedită pretenţia reclamantului referitoare la obligarea pârâtei la emiterea unei adeverinţe care să ateste sporurile solicitate.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 c.pr.civ., instanţa a admis cererea pârâtei Comuna [...] privind acordarea cheltuielilor de judecată având în vedere faptul că reclamantul se află în ipoteza prevăzută de textul de lege, aceea de a fi pierdut procesul, urmând a face aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin.2 c.pr.civ. potrivit văruia „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori vor constata motivat că sunt vădit disproporţionate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.”

Instanţa a apreciat că faţă de obiectul şi complexitatea cauzei, onorariul avocatului este nepotrivit de mare, motiv pentru care îl va reduce la cuantumul de 500 de lei.

Drept urmare, reclamantul a fost obligat la plata către pârâta Comuna [...] prin Primar a sumei de 500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţa a formulat apel reclamantul [...], invocând următoarele: din analiza soluţiei pronunţate de Tribunalul Constanta se poate observa ca Decizia nr. 9/2016 a fost conspectată parţial de instanţa de fond; în acest sens, se reţine Decizia nr. 2 din15 februarie 2016 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. 24/2015 în soluţionarea unui recurs în interesul legii fi publicată în Monitorul Oficia l al României al României, Partea I, nr. 263 din 7 aprilie 2026 prin care s-a recunoscut legitimarea procesuală pasivă caselor teritoriale de pensii, în litigiile privind constatarea încadrării activităţii desfăşurate în grupele I şi II de muncă atunci când angajatorul nu mai există din punct de vedere Juridic (lichidat, radiat) şi nu există în arhive documente primare; Decizia menţionată face distincţie între acţiunea în reconstituirea vechimii în muncă şi cea privind încadrarea activităţii desfăşurate în grupele superioare de muncă şi, chiar dacă recunoaşte posibilitatea reconstituirii vechimii şi în alte situaţii decât cele în care s-au pierdut documentele primare (aplicând Decizia Curţii Constituţionale nr. 223/2062), apreciază că "raţionamentul expus mai sus se aplică şi în cazul acţiunilor având ca obiect recunoaşterea activităţii desfăşurate în grupele superioare de muncă, cu menţiunea că în prezentul recurs în interesul legii, raportat la limitele sesizării, nu se pot examina problema admisibilităţii rezolvării pretenţiilor fostului salariat prin intermediul acţiunii în constatare, reglementată de art.111 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv de art. 35 în Codul de procedură civilă, şi niciun alt aspect de ordin procesual, cu excepţia celui privind stabilirea cadrului procesual din perspectiva persoanei chemate în judecată în calitate de pârât şi care formează obiectul sesizării"; de asemenea, prin Decizia nr. 13 din 16 mai 2016 pronunţată în Dosarul nr. 4324/1/2015 de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, s-a statuat, că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.35 din Codul de procedură civilă, art.111 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 2502 din Codul civil, respectiv art.268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă conform dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990 intră în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile"; se constată astfel că litigiile cu privire la care înalta Curte a statuat în materie nu ridică aspecte de drept substanţial, ci se referă la cadrul şi mijlocul prin care se deduc judecăţii atare pretenţii.

Aceste statuări însă nu influenţează operaţiunea de interpretare a normei de drept substanţial; în privinţa celei dintâi probleme de drept, Înalta Curte reţine că instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării Ordinului nr. 50/1990, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupa I sau a II-a de muncă”; se poate observa în cadrul Scrisorii nr.181/MB/08.05.1998, completarea adusă de Ministerul Muncii la Ordinul 50/1990, respectiv mecanicii agricoli, de asemenea şi prevederile Ordinului nr. 50/1990, aşa cum a fost modificat şi completat prin Ordinul nr. 100/1990 si Ordinul nr. 125/1990, ambele nepublicate, prin care s-a admis că şi mecanicii agricoli fac parte din activităţile ce se încadrează în grupa II de muncă; astfel, în raport de cele menţionate mai sus precum şi de faptul ca instanţa de fond nu a avut în vedere depoziţiile martorilor precum şi practica judiciară, chiar în aceeaşi materie şi aceeaşi pârâţi, consideră ca este limitat în drepturile sale si instanţa de fond nu a făcut o corectă aplicare a legislaţiei în vigoare; de asemenea, martorul audiat în cauza nu a făcut referire numai la activitatea de tractorist ci si la activitatea de mecanic agricol. Consideră că activitatea desfăşurata este în cuantum de 100% şi se regăseşte în cadrul Ordinului nr.50/1990, respectiv Anexa II poz. 53, poz. 178, din Ordin nr.50/1990, modificat si completat Ordinul nr.125/1990; mai mult, aşa cum a fost stabilit şi în practica, dispoziţiile Ordinului nr. 50/1990 şi Ordin 125/1990 sunt prevederi de ordin global, iar aplicarea lor nu se poate răsfrânge numai la activităţile şi funcţiile în lipsa unor prevederi exprese; aceeaşi poziţie este adoptată şi de Înalta Curte de Casaţie si Justiţiei în cadrul Deciziei nr.258 pronunţată pe data de 20.09.2004 precum şi prin Decizia nr. 67 din 1999 pronunţată de Curtea Constituţională a României; o asemenea interpretare se impune cu atât mai mult cu cât modificările si completările ulterioare au fost de natură să elimine inconsecvenţele si inechităţile existente; conform art. 18 din Legea  nr.16/1995 aşa cum a fost modificata prin OUG nr.39/2006; "în cazul desfiinţării, în condiţiile legii a unui creator de documente, persoană juridică, fără ca activitatea acestuia să fie continuată de altul, documentele cu valoare istorică, în sensul prevederilor art. 2, cât şi cele cu valoare practică, în baza cărora se eliberează copii, certificate şi extrase privind drepturile referitoare la stagiile de cotizare la asigurări sociale ale cetăţenilor, vor fi preluate de Arhivele Naţionale sau de serviciile Judeţene ale Arhivelor Naţionala"; în continuarea modificărilor aduse de către OUG nr.39/2006 se prevede ca "Documentele cu valoare practică prevăzute la alin. 1 se preiau după înfiinţarea în cadrul Arhivelor Naţionale şi al direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale a unor structuri specializate, cu asigurarea în condiţiile legii a resurselor umane şi logistico-financiare  necesare. Documentele cu valoare practică, în baza cărora se eliberează copii, certificate şi extrase privind drepturile cetăţenilor referitoare la stagiile de cotizare în sistemul public de pensii aflate la casele teritoriale de pensii, se preiau, în condiţiile alin. 2, pe bază de inventar şi proces-verbal de predare-preluare, întocmite potrivit modelelor prevăzute In anexele nr. 2 şi 3; prin OUG nr. 39/2006 se doreşte înfiinţarea unor structuri specializate care să preia documentele cu valoare practică, iar până în prezent nu s-a întreprins nimic pentru înfiinţarea acestor structuri specializate. Nicăieri în cadrul Legii nr. 19/1996 nu se prevede că serviciile judeţene ale Arhivelor Naţionale au obligaţia de a prelua de la Casele Judeţene de Pensii documentele cu valoare practică, statele de plată etc., ce au fost preluate de către acestea în baza Legii nr.356/2002 si că nu mai au obligaţia de a elibera certificatele solicitate; în consecinţa, consideră că nu exista cadru juridic care să scutească pârâta de obligaţia solicitată. În drept se invocă : Ordinul 50/1990; Ordinul 125/1990; Scrisoarea 382/MB din 08.09.2000.

Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare, însă a depus la dosar note scrise, prin care a solicitat respingerea apelului reclamantului, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În apel s-a administrat proba cu înscrisuri, în sensul că s-au solicitat relaţii de la Comuna [...] cu privire la Decizia nr. 4/24.09.1999 emisă de Consiliul de Administraţie al SC [...] SA [...].

Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, a susţinerilor părţilor, a prevederilor legale aplicabile şi a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 - 480 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Mai întâi, se reţine că, prin decizia nr.2/2016 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au stabilit cu caracter obligatoriu următoarele:

„În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 279 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru acţiunile privind reconstituirea vechimii în muncă, anterioare intrării în vigoare a Codului de procedură civilă actual/acelaşi text de lege cu referire la art. 32 alin. (1) lit. b) şi art. 36 din Codul de procedură civilă, pentru acţiunile în reconstituirea vechimii în muncă, introduse de la momentul intrării în vigoare a actualului Cod de procedură civilă şi în continuare; art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865 pentru acţiunile privind constatarea încadrării activităţii desfăşurate în grupele I şi a II-a de muncă introduse sub imperiul acestei reglementări/art. 35 cu referire la art. 32 alin. (1) lit. b) şi art. 36 din Codul de procedură civilă, pentru acelaşi tip de acţiuni, formulate după intrarea în vigoare a codului actual, în toate ipotezele, atunci când angajatorul nu mai există din punct de vedere juridic (lichidat, radiat), justifică legitimare procesuală pasivă casele teritoriale de pensii, în situaţia în care nu există documente primare.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 alin. (5) şi art. 40 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 18 din Legea Arhivelor Naţionale nr. 16/1996, republicată, în cazul existenţei documentelor primare, persoana interesată, care nu posedă dovezi privind vechimea în muncă sau activitatea desfăşurată în anumite grupe de muncă, are deschisă calea unei acţiuni în realizare - obligaţie de a face - având ca obiect obligarea deţinătorului de arhivă de a elibera adeverinţa constatatoare a vechimii în muncă/încadrării în grupele superioare de muncă.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865/art. 32 alin. (1) lit. a) şi art. 56 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv a art. 136 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare/art. 180 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, angajatorul desfiinţat în urma procedurilor de insolvenţă, finalizate cu radierea din registrele specifice, nu poate sta în judecată, neavând capacitate procesuală de folosinţă, iar fostul lichidator, chemat în judecată în nume propriu, nu are calitate procesuală pasivă”.

Din această perspectivă, cererea reclamantului prin care solicită să se constate că activitatea sa în cadrul SMA [...] şi [...] [...] nu putea fi soluţionată în contradictoriu cu pârâta din această cauză întrucât Comunca [...] este doar de?inătoare a arhivei acestor persoane juridice iar nu succesor, potrivit deciziei pronunţate în recurs în interesul legii indicate anterior calitate procesual pasivă având Casa Judeţeană de Pensii.

Ca urmare, doar cererea privind eliberarea unei adeverinţe privind încadrarea în grupa II de muncă putea fi soluţionată în contradictoriu cu prâta Comuna [...] care recunoaşte că deţine arhiva fostei SC [...] SA, deşi din adresa nr. 93/28.03.2016 emisă de [...] Constanţa, ca lichidator judiciar al SC [...] [...] SA, deja la acea dată radiată, către Casa Judeţeană de Pensii Constanţa rezultă că arhiva a fost predată de lichidator acţionarului care avea calitatea şi de ultim administrator, respectiv [...]. Rezultă astfel că Primăria [...] nu are calitatea de deţinător al arhivei fostei societăţi în sens juridic ci doar de proprietar al spaţiului în care aceasta este păstrată de persoana care are calitatea de deţinător din punct de vedere juridic.

Totuşi, în apelul formulat de reclamant Curtea nu putea invoca din oficiu lipsa calităţii procesual pasive a intimatei pârâte faţă de prevederile art.481 Cod.pr.civ..

Totodată, este discutabilă şi admisibilitatea acţiunii reclamantului raportat la prevederile art. 279 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 în condiţiile în care chiar reclamantul susţine că ar exista un act de încadrare a activităţii sale în grupa II de muncă, respectiv Decizia Consiliului de administraţie nr.4/24.09.1999 care este indicată în adresa nr.93/28.03.2016 emisă de [...] ca lichidator judiciar al SC [...] [...] SA, deja la acea dată radiată, către Casa Judeţeană de Pensii Constanţa.

Totodată, deţinătorul fondului arhivistic are obligaţia de a atesta doar acele date care rezultă din fondul arhivistic pe care îl deţine  iar nu şi date care nu rezultă din acest fond arhivistic ori numai pe baza susţinerilor unei persoane.

De asemenea, în lipsa unor înscrisuri doveditoare nu poate fi obligat angajatorul sau deţinătorul fondului arhivistic să întocmească înscrisuri noi, privitoare la perioade anterioare, care să stea la baza unei adeverinţe, şi care să ateste o anumită încadrarea în muncă sau anumite venituri ale fostului angajat, care nu rezultă din documentele contabile de evidenţă primară. Acesta nu poate fi obligat să ateste împrejurări referitoare la veniturile unei persoane şi contribuţia la asigurări sociale sau încadrarea acesteia pe care nu le cunoaşte şi nici nu are cum să le cunoască în lipsa documentelor de evidenţă primară precum foi de prezenţă sau state de plată.

Deţinătorul fondului arhivistic nu poate fi obligat să îşi asume răspunderea pentru date care nu rezultă din evidenţele sale.

Obligaţia sa este doar aceea de a atesta existenţa unor date în documentele care fac parte din fondul arhivistic ceea ce înseamnă că în lipsa unor astfel de documente nu are cum să ateste datele pretins reale indicate de reclamant.

Pe de altă parte, este adevărat că, prin Decizia nr. 9/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a stabilit că „[î]n interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969 - 1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă”.

Dar, în considerentele deciziei s-a reţinut că: „[î]mprejurările concrete ale activităţii şi justificarea motivelor pentru care angajatorul nu a procedat la evaluarea locului de muncă sau la nominalizarea salariatului, cu consecinţa juridică a neîncadrării locului de muncă ocupat în condiţii deosebite de muncă (încadrare sau nominalizare), pot fi examinate şi vor primi valenţele cuvenite în planul probaţiunii judiciare” (par. 56) şi că „nu pot fi adăugate, pe cale pretoriană, alte activităţi şi locuri de muncă faţă de cele din anexe, chiar dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii de muncă posibil vătămătoare”.

Ca urmare, trebuie verificat dacă activitatea reclamantului se încadra în una din categoriile de activităţi expres indicate în grupa II de muncă.

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, este adevărat că activitatea de mecanic agricol era prevăzută în anexa II a Ordinului nr. 50/1990, dar pct. 88 prevedea că se încadrează în grupa II de muncă doar unii mecanici agricoli respectiv cei care efectuează lucrări în câmp cu tractoare de cel pu?in 65 CP si combine autopropulsate, precum si cei care efectuează tratamente fitosanitare prin stropire si prăfuire cu MET si MPSP şi numai pentru perioada lucrărilor in câmp.

Ca urmare, pentru a se recunoaşte încadrarea în grupa II de muncă trebuia dovedită prestarea muncii cu un tractor de o anumită categorie sau combină autopropulsată ori efectuarea de tratamente chimice în anumite modalităţi şi cu anumite substanţe. Totodată, trebuia dovedită exact perioada de desfăşurare a acestor activităţi.

Având în vedere locul de muncă ocupat şi specificul activităţii angajatorului, ce rezultă din chiar denumirea acestuia, este posibil ca reclamantul să fi fost implicat în activităţi de acest tip.

Totuşi, în mod evident această activitate nu era una permanentă. Totodată, nu este exclusă desfăşurarea de activităţi în alte condiţii, respectiv cu tractoare cu putere mai mică, cu alte substanţe sau în alte modalităţi.

Or, reclamantul nu a probat toate aceste împrejurări într-o manieră certă, fără dubiu, în special perioada de activitate.

În conformitate cu art. 272 din Codul Muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

Totuşi, chiar dacă art. 272 din Codul Muncii instituie această regulă, sarcina probei are în vedere proba posibilă. Pe de altă parte reclamantul trebuie să dovedească totuşi situaţia premisă cum ar fi existenţa raporturilor de muncă şi efectuarea anumitor activităţi, rămânând în sarcina angajatorului să dovedească faptul că a remunerat corespunzător angajatul pentru munca prestată sau a încadrat în mod corect munca acestuia. Angajatorul nu poate fi obligată să probeze un fapt negativ, şi anume că angajatul nu a desfăşurat anumite activităţi în condiţiile în care din înscrisurile existente rezultă care erau atribuţiile acestuia. Revine reclamantului sarcina de a proba situaţia premisă, respectiv desfăşurarea unor activităţi care să îl îndreptăţească la anumite beneficii iar apoi angajatorului îi revine sarcina de a proba că a recunoscut aceste drepturi sau de a proba netemeinicia susţinerilor reclamantului.

Cu atât mai mult această concluzie este valabilă în situaţia în care cererea de constatare a condiţiilor de muncă este formulată în contradictoriu cu altă persoană decât fostul angajator, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii prin decizia nr. 2/2016.

Faptul că în trecut alţi reclaman?i au obţinut recunoaşterea încadrării în grupe superioare de muncă, în sine, nu poate justifica admiterea acţiunii reclamantului. Astfel, condiţiile de muncă trebuie analizate în concret de la caz la caz, pentru a verifica dacă Ordinul nr. 50/1990 este aplicabil.

Pe de altă parte, reclamantul a invocat hotărâri pronunţate de instanţa de fond, putând exista soluţii divergente în jurisprudenţă şi urmare a faptului că unele hotărâri pronunţate de prima instanţă nu sunt supuse controlului jurisdicţional în căile de atac, fie pentru că acestea nu sunt exercitate sau sunt tardiv exercitate, fie din cauza limitelor învestirii instanţei de control judiciar care nu permit analiza în fond a cauzei.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, se va respinge apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare