Faliment -Perioada de observaţie. Domeniu de aplicare. Art. 46 alin. 1 din l 85/2014

Domeniu – Faliment -Perioada de observaţie. Domeniu de aplicare. Art. 46 alin. 1 din L 85/2014

Pentru a interveni sancţiunea nulităţii nu este necesar ca actele, operaţiunile ori plăţile să fie frauduloase, făcute în dauna creditorilor, cu intenţia de a-i păgubi, art.46 alin.1 necuprinzând astfel de condiţionări, ci instituind în mod expres şi imperativ sancţiunea nulităţii absolute.

(Decizia civilă nr.533A/15.03.2018, Dosar 34105/3/2017)

I. Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr.5723/16.10.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă, în dosarul nr.34105/3/2017, instanţa a admis cererea reclamantei E I IPURL, în calitate de lichidator judiciar al debitorului SC P P M&S SRL, în contradictoriu cu pârâtul V.D.-N., a constatat nulitatea absolută a operaţiunilor de virare a sumei de 33.400 lei, efectuate de către debitorul SC P P M&S SRL prin V.D.-N. către beneficiarul V.D.-N., a dispus repunerea părților în situația anterioară şi a obligat pârâtul V.D.-N. să restituie debitorului SC P P M&S SRL suma de 33.400 lei reprezentând plaţi efectuate de către SC P P M&S SRL către acesta în timpul procedurii de insolvenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că din probele de la dosar reiese că pârâtul V.D.-N., fost asociat unic şi administrator al debitorului SC P P M&S SRL, după data deschiderii procedurii, a dispus plata către sine, din conturile sau din casa debitorului, a unor sume de bani care totalizează 33.400 lei.

Instanţa a redat prevederile art. 46 alin.1din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, constatând că pârâtul nu a făcut dovada că plățile pe care le-a dispus să la facă debitorul către pârâtul V.D.-N. au fost autorizate de către judecătorul-sindic sau sunt dintre cele care se încadrează la art. 49 din Legea nr. 85/2006.

S-a reţinut că legiuitorul prevede o nulitate expresă în cazul actelor, operaţiunilor şi plaţilor efectuate de către debitor, nulitatea prevăzută de dispoziţiile acestui articol fiind o nulitate absolută şi necondiţionată, putând fi invocată oricând şi necondiţionat de existenţa unei vătămări. Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor art. 46 din lege constă în nulitatea absolută a actului/operaţiunii/plăţii efectuate, care, pentru a produce efecte, trebuie sa fie constată de către instanţa de judecată, nefiind o nulitate de drept, automată. În consecinţă, s-a apreciat că virarea/transferarea de către debitoare, prin fostul asociat şi administrator Vasilescu Dan-Nicolae, în nume propriu, a unor sume de bani din patrimoniul acesteia, fără respectarea dispoziţiilor legale, este nulă.

De asemenea, instanţa a constatat că lichidatorul judiciar E I IPURL a dovedit că pârâtul a retras sumele respective de bani după data deschiderii procedurii, acestea nefiind contestate de către pârât.

II. Apelul declarat:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul V.D.-N., solicitând anularea sa ca fiind netemeinică şi nelegală şi respingerea acţiunii formulate de către lichidatorul judiciar ca tardivă şi nefondată.

În motivare, apelantul-pârât a arătat că în perioada ulterioară deschiderii procedurii de insolvenţă din 16.02.2015 şi până la momentul la care conducerea societăţii a fost preluată de către administratorul judiciar (martie 2015), activitatea societăţii şi desfăşurarea optimă a acesteia a fost asigurată de către apelantul-pârât, sens în care a efectuat din şi în numele societăţii acţiunile necesare pentru continuarea activităţii.

Arată că deşi cunoştea că s-a deschis procedura insolvenţei societăţii P P M&S SRL, nu avea cunoştinţă de faptul că nu ar trebui să retragă sume de bani din conturile acesteia, atâta timp cât nu acea cine altcineva să reprezinte societatea.

Referitor la operaţiunile pentru care a fost formulată cererea din prezentul dosar, învederează că pot fi considerate certe doar extragerile din conturile bancare din data de 17.02.2015 şi 06.03.2015. Suma de 11.000 lei nu putea fi retrasă din casieria societăţii deoarece societatea nu deţinea această sumă în casierie la data de 31.03.2015, fiind evidenţiată doar de către o notă contabilă în registrul de încasări şi plăţi. De asemenea, arată că nici suma de 18.000 lei nu putea fi retrasă din casieria societăţii deoarece societatea nu deţinea această sumă în casierie la data de 30.04.2015, suma fiind o invenţie cu rea-credinţă a lichidatorului judiciar. Învederează că la data de 30.04.2015 figurează în registrul de încasări şi plăţi al societăţii un transfer patrimonial în valoare de 10.000 lei către V.D.N., iar nu de 18.000 lei, aşa cum susţine lichidatorul judiciar.

Mai arată că instanţa a stabilit în mod total nelegal termenul de 09.10.2017 ca prim termen de judecată, fiind încălcate dispoziţiile art.201 alin.1, 2, 3 şi 4 Cpc şi dreptul său la apărare şi de a formula întâmpinare. Arată, în plus, că la data de 09.10.2017 instanţa a rămas în pronunţare pe baza unor probe minimale depuse de către lichidatorul judiciar.

Învederează că la data de 13.10.21017 a transmis prin e-mail întâmpinare la acţiunea formulată de către lichidatorul judiciar însă, cu toate acestea, la data de 16.10.2017 instanţa a pronunţat sentinţa atacată, fără să constate că, în conformitate cu prevederile art.81 din Legea nr.85/2006, cererea în anulare a unor acte aşa-zis frauduloase se introduce în termen de 1 an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut de art.20 alin.1 lit.b, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii de insolvenţă, şi fără să ia în considerare întâmpinarea formulată în termen legal.

De asemenea, arată că, în conformitate cu prevederile art.82 din Legea nr.86/2006, nu se va putea cere anularea unui transfer cu caracter patrimonial făcut de către debitor în cursul desfăşurării normale a activităţii sale.

Potrivit apelantului-pârât, nu există niciun document care să demonstreze că aceste acte au fost făcute într-un mod fraudulos şi nici că au fost făcute în dauna creditorilor, cu intenţia de a-i păgubi pe aceştia. Arată că aceste acţiuni au avut drept unic scop asigurarea activităţii societăţii până la preluarea acesteia de către administratorul judiciar şi până la deblocarea situaţiei generate de greşelile din sentinţele pronunţate de către Tribunalul Bucureşti. De asemenea, susţine că activitatea societăţii şi plăţile ulterioare predării documentelor către lichidatorul judiciar au fost făcute sub stricta supraveghere a acestuia, iar plăţile bancare către diversele entităţi au fost efectuate prin serviciul acestuia de contabilitate.

Mai arată că suma returnată societăţii de către apelantul-pârât în perioada 16.02.2015-01.10.2015 se ridică la aproximativ 70.000 de lei, fiind vorba de sume reprezentând aport propriu precum şi sume returnate societăţii în urma retragerilor făcute şi pentru care se cere anularea.

În drept, au fost invocate prevederile art.466 şi urm. Cpc.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

III. Apărările formulate:

Intimata-reclamantă E I IPURL, în calitate de lichidator judiciar al debitorului SC P P M&S SRL, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

În motivare, intimata-reclamantă a arătat că, după deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei, au fost transferate de către V.D.-N. mai multe sume de bani din casieria şi din contul bancar al societăţii, astfel: suma de 2600 lei, la data de 17.02.2015, şi suma de 1800 lei, la data de 06.03.2015, din contul deschis la ING B, precum şi sumele de 11.000 lei şi 18.000 lei, din casieria societăţii, la data de 31.03.2015, respectiv 30.04.2015. În condiţiile în care prin hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare, una dintre atribuţiile administratorului judiciar era aceea de a aproba/efectua plăţile din conturile/casieria societăţii.

A mai arătat că cererea de chemare în judecată nu a fost întemeiată pe dispoziţiile art.79-80 din Legea nr.85/2006, ci pe dispoziţiile art.46 ale aceluiaşi act normativ, astfel că nu se poate vorbi de tardivitatea depunerii cererii, întrucât nu sunt aplicabile termenele reglementate de art.83 din Legea nr.85/2006, nulitatea absolută putând fi invocată oricând şi necondiţionat de existenţa unei vătămări. Învederează că prevederile art.79-80 din Legea nr.85/2006 se aplică operaţiunilor întreprinse înainte de deschiderea procedurii, iar art.46 îşi găseşte aplicabilitate în cazul operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii.

Arată, totodată, că retragerea de către apelantul-pârât a sumelor care fac obiectul acţiunii rezultă din actele predate de către apelant şi din extrasele bancare, neexistând rea-intenţie din partea lichidatorului judiciar.

De asemenea, susţine că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.

În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr.85/2006

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

IV. Aspecte procedurale în apel:

În apel a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri.

V. Soluţia instanţei de apel:

Cercetând sentinţa civilă atacată prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea constată că aceasta este legală şi temeinică, iar apelul promovat de către pârât este nefondat.

Cu titlu preliminar, Curtea observă că reclamanta E I IPURL, în calitate de lichidator judiciar al debitorului SC P P M&S SRL, a învestit judecătorul-sindic cu o acţiune în constatarea nulităţii operaţiunilor de virare a sumei totale de 33.400 lei de către societate în contul pârâtului V.D.-N., acţiune întemeiată pe dispoziţiile art.20 alin.1 lit. h coroborate cu cele ale art.46 şi ale art.49 alin.1 din Legea nr.85/2006. Operaţiunile puse în discuţie vizează suma de 2600 lei, virată la data de 17.02.2015, şi suma de 1800 lei, virată la data de 06.03.2015, din contul deschis la ING B, precum şi preluarea din casieria societăţii a sumelor de 11.000 lei şi 18.000 lei, la data de 31.03.2015, respectiv 30.04.2015.

Criticile aduse de către apelant hotărârii judecătorului-sindic de admitere a cererii formulate de reclamantă se încadrează în două categorii: pe de o parte, sunt critici de ordin procedural, iar, pe de altă parte, critici ce ţin de temeinicia soluţiei pronunţate. Pentru raţiuni ce ţin de logica expunerii, Curtea va analiza cu prioritate criticile de ordin procedural.

Astfel, apelantul-pârât a invocat faptul că judecătorul-sindic a stabilit în mod nelegal termenul de judecată la data de 09.10.2017, fiind încălcate dispoziţiile art.201 Cpc, dreptul la apărare al pârâtului şi dreptul de a depune întâmpinare. Curtea constată că prin rezoluţia din 11.09.2017, judecătorul-sindic a dispus comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, cu menţiunea de a depune întâmpinare în termen de 25 de zile de la primirea comunicării, stabilind totodată termen de judecată la data de 09.10.2017. Cererea de chemare în judecată a fost primită de către pârât la 19.09.2017, astfel cum reiese din dovada de comunicare existentă la dosarul de fond (f.14), astfel că termenul de 25 de zile pentru depunerea întâmpinării s-ar fi împlinit la data de 15.10.2017 care, fiind o zi de duminică, ar fi determinat prelungirea termenului până la 16.10.2017, potrivit art.181 alin.2 Cpc.

Prin urmare, Curtea constată că, într-adevăr, nu a fost respectat dreptul pârâtului de a depune întâmpinare în termenul stabilit de lege şi de judecătorul-sindic, întâmpinarea formulată de către acesta ajungând la dosar la data de 16.10.2017, ulterior reţinerii cauzei în pronunţare (09.10.2017) şi, prin urmare, nu a fost luată în considerare de către instanţă. De asemenea, din cuprinsul încheierii de şedinţă de la ultimul termen de judecată reiese că pârâtul nu a fost prezent.

Cu toate acestea, Curtea reţine că, potrivit art.175 alin.1 Cpc, actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia.

În cauza de faţă, deşi nu s-a respectat dreptul pârâtului de a depune întâmpinare şi de a propune probe în termenul stabilit de lege şi de judecătorul-sindic şi, consecutiv, nici dreptul la apărare al acestuia, Curtea observă că nu subzistă o vătămare care să justifice anularea hotărârii primei instanţe doar pentru acest motiv, în condiţiile în care, în apel, pârâtul a avut posibilitatea de a formula toate apărările pe care le-a considerat relevante, precum şi posibilitatea de a solicita şi administra probe, depunând la dosar înscrisuri care au fost încuviinţate de către instanţa de apel. Prin urmare, deşi criticile formulate de către apelantul-pârât sub acest aspect se dovedesc a fi întemeiate, faţă de prevederile art.175 alin.1 Cpc, acestea nu justifică anularea hotărârii atacate, cu atât mai mult cu cât apelantul-pârât nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, ci pronunţarea unei soluţii definitive de către instanţa de apel, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamantă.

O altă critică de ordin procedural adusă de către apelantul-pârât se referă la tardivitatea acţiunii formulate de către reclamantă, invocându-se în susţinere prevederile art.81 din Legea nr.85/2006. Critica este nefondată, întrucât, astfel cum reiese cu evidenţă din textul de lege invocat, acesta reglementează termenele de exercitare a acţiunilor prevăzute de art.79 şi 80 din lege. Aceste din urmă texte legale se referă la acţiunile pentru anularea actelor considerate frauduloase, încheiate anterior deschiderii procedurii insolvenţei. În cauza de faţă, astfel cum reiese fără echivoc din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a formulat o acţiune în constatarea nulităţii unor acte încheiate de debitor ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, fiind invocate prevederile art.46 alin.1 din Legea nr.85/2006, potrivit cărora în afară de cazurile prevăzute la art.49 sau de cele autorizate de judecătorul-sindic, toate actele, operaţiunile sau plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule.

Întrucât art.81 din Legea nr.85/2006 este un text special, aplicabil strict în cazul acţiunilor reglementate de art.79 şi 80 din aceeaşi lege, el nu poate fi extins la alte situaţii, precum cea reglementată de art.46. În acest din urmă caz, neexistând în cuprinsul legii insolvenţei dispoziţii derogatorii, intervin regulile de drept comun în materie de nulitate, potrivit cărora nulitatea absolută poate fi invocată oricând, evident în cursul procedurii. Prin urmare, critica referitoare la tardivitatea acţiunii formulate de către reclamantă este nefondată.

În ceea ce priveşte criticile de netemeinicie a hotărârii judecătorului-sindic, Curtea le apreciază, de asemenea, nefondate.

Sub aspect probatoriu, Curtea notează că, în dovedirea susţinerilor sale, reclamanta a anexat extrase de cont şi extrase din registrul de încasări şi plăţi (f.7-12 dosar fond) care, potrivit susţinerilor reclamantei, necontestate de către pârât, au fost predate lichidatorului judiciar chiar de către acesta din urmă. Pe de altă parte, la rândul său, apelantul-pârât a depus înscrisuri noi în apel, inclusiv extras din registrul de casă, astfel că, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, Curtea va analiza în mod coroborat aceste înscrisuri.

În privinţa sumelor de 2600 lei şi de 1800 lei, virate din contul deschis la ING B la data de 17.02.2015, respectiv la data de 06.03.2015, menţiunile din registrul de încasări şi plăţi se coroborează cu extrasele de cont, toate aceste înscrisuri demonstrând realitatea susţinerilor reclamantei, potrivit cărora pârâtul V.D. a fost beneficiarul acestor viramente bancare. De altfel, prin apelul formulat, apelantul-pârât a recunoscut caracterul cert al acestor viramente bancare, Curtea reţinând, astfel, că au fost pe deplin dovedite.

Cât priveşte suma de 11.000 lei, preluată din casieria societăţii la data de 31.03.2015, aceasta rezultă din registrul de încasări şi plăţi depus la dosarul de fond de către reclamantă (f.11), fiind menţionată şi în registrul de casă depus în apel de către apelantul-pârât  cu titlu de „debitori diverşi – V.D.” (f.52). Pe cale de consecinţă, Curtea constată că este dovedită şi această operaţiune efectuată de către apelantul-pârât.

În privinţa sumei de 18.000 lei, pretins a fi preluată de către apelantul-pârât din casieria societăţii la data de 30.04.2015, Curtea constată că între înscrisurile depuse de către reclamantă în dosarul de fond şi cele depuse de către pârât în dosarul de apel există neconcordanţe. Mai exact, în registrul de încasări şi plăţi depus de reclamantă la dosarul de fond este menţionată suma de 18.000 lei, retrasă de către pârât la data de 30.04.2015 (f.12), în vreme că în registrul de casă depus de către apelantul-pârât în apel, la aceeaşi dată apare preluată din casieria societăţii suma de 10.000 lei (f.54). Prin urmare, având în vedere contradicţia care există între cele două înscrisuri depuse de către părţi, Curtea trebuie să determine care dintre acestea se bucură de o valoare probatorie mai mare.

În acest sens, Curtea constată că înscrisurile depuse de către reclamantă la dosarul de fond nu au fost contestate, în ceea ce priveşte veridicitatea lor, de către pârât, la fel cum nu s-a contestat că aceste înscrisuri ar fi provenit chiar de la acesta din urmă. De altfel, în şedinţa publică din data de 01.02.2018, în faţa instanţei de apel, apelantul-pârât a învederat că registrul pe care l-a depus la respectivul termen de judecată coincide cu cel depus la dosarul de fond. De asemenea, faţă de susţinerile intimatei-reclamante conform cărora apelantul a schimbat conţinutul actelor, acesta din urmă a menţionat că există note rectificative, fiind rectificată o balanţă întrucât nu au fost înregistrate anumite cheltuieli. Pe de altă parte, intimata-reclamantă a contestat conţinutul registrului de casă depus în apel de către partea adversă.

În acest context, Curtea a dat prevalenţă înscrisului recunoscut de ambele părţi, respectiv registrului de încasări şi plăţi depus de către reclamantă la dosarul de fond, care menţionează preluarea de către apelantul-pârât a sumei de 18.000 lei din casieria societăţii, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit existenţa unor motive întemeiate care să justifice rectificarea menţiunilor din actul contabil predat lichidatorului judiciar chiar de către apelantul-pârât.

Cât priveşte susţinerile apelantului conform cărora nu era posibilă preluarea sumelor de 11.000 lei, respectiv 18.000 lei, întrucât aceste sume nu existau în casieria societăţii, având în vedere că tot ce depăşea limita de 5.000 lei trebuia depus la bancă, instanţa de apel constată că nu au fost dovedite. Retragerea respectivelor sume din casieria societăţii a fost evidenţiată chiar în actele contabile predate de către apelantul-pârât lichidatorului judiciar, iar ipoteza pusă în discuţie de către acesta este pur teoretică, nedovedindu-se că, în concret, la datele respective nu se regăseau în casierie suficiente sume de bani care să acopere retragerile imputate de intimata-reclamantă.

Deopotrivă, susţinerile apelantului-pârât conform cărora sumele de 11.000 lei, respectiv 18.000 lei, înscrise în registrul de încasări şi plăţi, ar reprezenta doar actualizări ale unor operaţiuni anterioare, nu au fost dovedite în cauză, fiind contrare celor ce rezultă din chiar înscrisurile administrate în cauză.

Nedovedite sunt şi alegaţiile apelantului-pârât conform cărora ar fi restituit o parte din sumele retrase. Prin concluziile scrise depuse la dosar de către apelantul-pârât la data de 13.03.2018, acesta a explicitat această critică, făcând trimitere la menţiunile din registrul de casă depus în apel, respectiv la operaţiunile de viramente interne din 17.02.2015, 23.02.2015 şi 01.04.2015. Însă, cercetând cuprinsul acestui înscris, Curtea constată că nu dovedeşte restituirea efectivă de către apelantul-pârât a unor sume de bani, la datele indicate de acesta figurând menţiunea „viramente interne”. Prin urmare, nu rezultă că sursa acestor sume de bani este apelantul-pârât şi că titlul cu care ar fi fost virate societăţii este restituirea retragerilor anterioare.

Totodată, susţinerea apelantului-pârât din cuprinsul apelului, conform căreia în perioada 16.02.2015-01.10.2015 a adus în societate ca aport propriu şi cu titlu de returnare sume aproximativ 70.000 lei, are caracter general, apelantul-pârât neindicând cât din această sumă reprezintă aport propriu şi cât reprezintă restituirea unor sume anterior preluate, la fel cum nu s-a indicat, prin raportare la înscrisurile administrate în cauză, care sunt menţiunile contabile care justifică aceste susţineri.

Pe cale de consecinţă, având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea reţine că s-a făcut dovada preluării de către apelantul-pârât a sumelor indicate în cererea de chemare în judecată, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei (16.02.2015), astfel că se impune a se determina în ce măsură este justificată soluţia de constatare a nulităţii acestor operaţiuni, dispusă de către judecătorul-sindic.

După cum deja s-a reţinut, temeiul acţiunii reclamantei este reprezentat de dispoziţiile art.46 alin.1 din Legea nr.85/2006, anterior redate, din care rezultă însă că sunt exceptate de la sancţiunea nulităţii absolute cazurile prevăzute la art.49. Potrivit alineatului 1 al acestui din urmă text legal, pe perioada de observaţie, debitorul va putea să continue desfăşurarea activităţilor curente şi poate efectua plăţi către creditorii cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, după cum urmează: a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere de reorganizare, în sensul art. 28 alin. (1) lit. h), şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare; b) sub conducerea administratorului judiciar, dacă debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare.

Astfel cum rezultă din extrasul din sistemul Ecris privitor la dosarul nr.14489/3/2014 având ca obiect procedura insolvenţei societăţii P P M&S SRL (f.40 verso), prin sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei debitoarei din data de 16.02.2015 s-a dispus şi ridicarea dreptului de administrare al apelantului-pârât V.D.N. În atare situaţie, toate operaţiunile care se circumscriu activităţii curente trebuiau efectuate de către administratorul judiciar, întrucât ridicarea dreptului de administrare implică tocmai interdicţia pentru administratorul statutar de a mai derula orice fel de activităţi şi operaţiuni, altele decât cele la care este îndreptăţit un administrator special într-o astfel de situaţie, în noţiunea de administrare fiind inclusă şi gestiunea societăţii, inclusiv din perspectiva plăţilor creditorilor. Prin urmare, chiar dacă plăţile cu privire la care s-au depus înscrisuri la dosar de către apelantul-pârât ar fi fost efectuate în cadrul activităţii curente, astfel cum aceasta este definită de art.3 pct.14 din Legea nr.85/2006, ele tot ar fi lovite de nulitate absolută, întrucât au fost efectuate de administratorul statutar al societăţii debitoare, după ridicarea dreptului său de administrare, situaţie în care art.49 alin.1 din legea insolvenţei impune ca astfel de operaţiuni să fie efectuate chiar de către administratorul judiciar. Or, practicianul în insolvenţă nu a efectuat şi nici măcar nu a aprobat aceste plăţi.

Argumentele apelantului-pârât conform cărora, în lipsa acestor plăţi, s-ar fi blocat activitatea debitoarei, nu pot fi reţinute, faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate.

Cât priveşte efectele ridicării dreptului de administrare, Curtea reţine că apelantul-pârât nu poate invoca necunoaşterea legii. În mod evident, acesta a avut cunoştinţă despre deschiderea procedurii insolvenţei, după cum recunoaşte, de altfel, prin chiar apelul formulat. Măsura ridicării dreptului de administrare a fost dispusă prin aceeaşi sentinţă, astfel că a fost cunoscută de către apelantul-pârât. Efectele acestei măsuri sunt cele prevăzute de lege, implicând interzicerea efectuării oricăror operaţiuni, inclusiv a celor privind activităţile curente, iar apelantul-pârât, în calitate de fost administrator statutar, avea obligaţia să le cunoască. În circumstanţele date, eroarea de drept nu poate fi reţinută şi, oricum, nu este scuzabilă, cu atât mai mult cu cât noţiunea de „ridicare a dreptului de administrare” este elocventă prin ea însăşi.

Nefondate sunt şi susţinerile apelantului-pârât din cuprinsul concluziilor scrise, potrivit cărora nu îi fusese comunicată hotărârea de deschidere a procedurii, respectiv era în termenul de formulare a opoziţiei. Art. 46 alin.1 din Legea nr.85/2006 este foarte clar în ceea ce priveşte domeniul său de aplicare, fiind vorba de actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii. Acest moment este cel al pronunţării sentinţei prin care s-a dispus această măsură, neavând nicio relevanţă data comunicării hotărârii ori posibilitatea debitoarei de a formula diverse căi de atac ori acţiuni în justiţie.

Sunt, de asemenea, neîntemeiate şi alegaţiile apelantului-pârât din cuprinsul concluziilor scrise, potrivit cărora operaţiunile puse în discuţie nu sunt acte juridice. Incidenţa prevederilor art.46 alin.1 din Legea nr.85/2006 este dincolo de orice îndoială, în condiţiile în care acest text legal face vorbire în mod expres şi de plăţile efectuate de către debitor.

De asemenea, faţă de conţinutul acestui text legal, Curtea reţine că pentru a interveni sancţiunea nulităţii nu este necesar ca actele, operaţiunile ori plăţile să fie frauduloase, făcute în dauna creditorilor, cu intenţia de a-i păgubi, art.46 alin.1 necuprinzând astfel de condiţionări, ci instituind în mod expres şi imperativ sancţiunea nulităţii absolute.

Nu în ultimul rând, Curtea reţine că un efect al constatării sancţiunii nulităţii absolute a operaţiunilor efectuate de debitoare este repunerea în situaţia anterioară, iar aceasta implică obligarea apelantului-pârât, în calitate de beneficiar al sumelor retrase din societate, la restituirea lor către acesta. Prin urmare, nefondate sunt şi susţinerile apelantului-pârât din cuprinsul concluziilor scrise, potrivit cărora acţiunea nu este imputată societăţii debitoare, ci direct asupra administratorului statutar al acesteia. În realitate, cadrul procesual a impus atât participarea societăţii, cât şi a apelantului-pârât, întrucât acestea sunt părţile implicate în operaţiunile de plăţi deduse judecăţii, iar obligarea acestuia din urmă la restituirea către debitoare a sumelor retrase în mod nelegal reprezintă tocmai expresia repunerii în situaţia anterioară, ca efect al nulităţii.

Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că sentinţa judecătorului-sindic este legală şi temeinică astfel că, în temeiul art.480 alin.1 Cpc, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât.

Domenii speta

Spete similare