Acțiune în constatare clauze abuzive

Se examinează apelul civil formulat de apelantele XX, CNP - XX, domiciliată în XX, şi XX, XX, CUI – XX, cu sediul în XX împotriva sentinţei civile nr. XX din 30.10.2015, pronunţată de Judecătoria XX, în cauza având ca obiect acţiune în constatare şi obligaţia de a face.

La apelul nominal, făcut în şedinţă publică, se prezintă consilierul juridic XX, pentru apelanta XX, lipsă fiind apelanta XX.

S-a făcut referatul cauzei, grefierul de şedinţă învederând următoarele:

- cauza este la primul termen de judecată;

- procedura de citare este legal îndeplinită cu părţile;

Instanţa, în temeiul art. 466 raportat la art.95 pct.2 Cod procedură civilă, constată că este competentă general, material şi teritorial să soluţioneze prezenta cerere de apel.

Instanţa pune în discuţia părţilor probele solicitate de apelanta XX, respectiv, proba cu expertiză contabilă.

Consilierul juridic XX, pentru apelanta XX, depune la dosar împuternicirea nr. XX/07.01.2017 şi precizează că lasă la aprecierea instanţei arătând că proba cu expertiză contabilă nu şi-ar mai afla utilitatea pentru clauze care nu-şi mai produc efectele.

Instanţa respinge proba cu expertiză contabilă, solicitată de apelanta XX, ca neutilă, faţă de obiectul cauzei, înscrisurile aflate la dosar fiind suficiente pentru justa soluţionare a cauzei.

La întrebarea instanţei, consilierul juridic XX, pentru apelanta XX, precizează că nu mai are de formulat cereri, de invocat excepţii sau de propus probe.

Instanţa, nemaifiind de formulat cereri, de invocat excepţii sau de propus probe, constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul asupra cererii de apel formulată.

Consilierul juridic XX, pentru apelanta XX, solicită admiterea apelului formulat de XX, întrucât instanţa de fond nu a verificat actul adiţional nr. 1 încheiat între părţi care aliniază contractul de credit cu legislaţia în vigoare. De asemenea, solicită respingerea apelului formulat de XX, pentru toate motivele arătate în apel şi în întâmpinarea depusă la judecata în fond a cauzei.

Dezbaterile fiind închise, după care,

TRIBUNALUL,

Asupra apelului de faţă constată următoarele:

I.OBIECTUL

Prin sentinţa civilă nr. XX din 30.10.2015, a Judecătoriei XX, instanţa de fond a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta XX, în contradictoriu cu pârâta XX, a constatat caracterul abuziv şi a declarat nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art.19 lit.e a doua liniuţă, coroborat cu art.18, lit.j şi l din contractul de credit nr. XX, modificat prin actele adiţionale nr.1 şi 2 din 2010, respingând, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.

II.APELANŢI

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta XX şi pârâta XX, cererile fiind înregistrate pe rolul Tribunalului XX, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr.XX, solicitând admiterea apelului.

Prin sentinţa civilă nr. XX, a Curţii de Apel XX a fost admisă cererea de strămutare şi s-a dispus strămutarea cauzei de la Tribunalul XX la Tribunalul XX, cauza fiind înregistrată sub acelaşi nr. de dosar, pe rolul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 21.11.2016.

III.MOTIVE DE APEL

III.1.În motivarea apelului său, apelanta XX a înţeles să explice în extenso legislaţia pe care şi-a fundamentat cererea de chemare în judecată, făcând consideraţii teoretice cu privire la aceasta, pentru ca apoi să arate că intimata XX. a perceput comisioane de administrare, de risc, de monitorizare a riscului şi de rezervă minimă obligatorie, plătibile lunar şi aplicate la soldul creditului, percepând, de asemenea, o taxă pentru poliţa de asigurare emisă de o societate aleasă de bancă, deşi contractul de credit este garantat şi se percep penalităţi de întârziere, astfel încât banca este absolvită de stresul unui proces de drept comun, creditul este cesionat către recuperatori, iar consumatorul este înscris pe lista debitorilor, atât la Biroul de Credit, cât şi în Centrala Riscurilor Bancare.

În ceea ce priveşte dobânda, apelanta a susţinut că prin actul adiţional, XX. a modificat rata dobânzii în raport de ROBOR 3M, la care se adaugă marja de 2,89 puncte procentuale.

În actele adiţionale, noţiunea de comision de risc a fost înlocuită cu cea de comision de administrare despre care apelanta a susţinut că disimulează, în fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului şi creând băncii un avantaj concurenţial, contrar uzanţelor, faţă de celelalte bănci.

Criticând sentinţa instanţei de fond, sub aspectul reţinerii ca nefiind abuzive a clauzelor privind comisionul de gestiune sau administrare, apelanta a apreciat că soluţia este greşită, câtă vreme instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că i s-a reţinut acest comision încă din data când a fost încheiat contractul de credit, aceea de 15.02.2007, când art.36 din O.U.G.50/2010 nu era în vigoare.

Faţă de motivarea instanţei de fond, conform căreia nu se pune problema unei compensări a sumelor achitate în plus cu cele datorate de apelantă, aceasta din urmă a invocat ca motiv de apel imprescriptibilitatea dreptului la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc, invocând ca argument considerentele deciziei Î.C.C.J. nr.992/2014, conform cărora prescripţia dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc se impune ca efect al principiului „ceea ce este nul, nu produce efecte”, astfel că instanţa de fond ar fi trebuit să admită acest capăt de cerere.

Cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

În drept, cererea s-a întemeiat pe disp. art.3,4 şi 6 din Legea 193/2000.

În dovedire, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi a celei cu expertiză contabilă.

III.2. În motivarea apelului XX., a arătat că între părţile litigante s-a încheiat la 15.02.2007 contractul de credit modificat prin actele adiţionale nr.1 şi 2 din 2010, împrumutata XX obligându-se să ramburseze eşalonat împrumutul acordat de XX, în sumă totală de 146.200 lei, pentru o perioadă de 19 ani, în rate lunare.

Din cauza faptului că împrumutata XX nu şi-a îndeplinit obligaţia de restituire, creditoarea XX. a solicitat executarea silită imobiliară împotriva debitoarei şi a codebitorilor garanţi, iar împotriva executării silite debitoarea principală a formulat contestaţie la executare, ce formează obiectul dosarului nr.XX.

Apelanta XX. arată că motivarea instanţei de fond cuprinde argumente contradictorii deoarece, pe de o parte, se constată că banca şi-a respectat obligaţiile şi are dreptul la restituirea sumelor puse la dispoziţia reclamantei „în condiţiile şi termenii agreate de părţi”, iar pe de altă parte, apreciază că termenul pus la dispoziţia reclamantei XX pentru îndeplinirea propriilor obligaţii este unul foarte scurt.

S-a arătat, de altfel, că instanţa de fond nu a cercetat dispoziţiile actului adiţional nr.1 din 2010 prin care clauza constatată abuzivă a fost eliminată.

În plus, s-a arătat că acea clauză potrivit căreia banca avea dreptul de a declara exigibilitatea creanţei pentru neîndeplinirea obligaţiei de a anunţa, în scris, în termen de 5 zile calendaristice, orice modificări privind domiciliul şi locul său de muncă, precum şi ale familiei şi giranţilor şi de a anunţa apariţia unor situaţii de forţă majoră care pun împrumutatul în imposibilitatea de a executa obligaţiile, nu a produs vreodată efecte.

Cererea a fost legal timbrată cu 20 de lei taxă judiciară de timbru.

În drept, cererea s-a întemeiat pe disp. art.470 şi urm. Cod procedură civilă.

În probaţiune, s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

IV. MOTIVELE ÎNTÂMPINĂRII

XX. a formulat întâmpinare la apelul declarat de apelanta XX, solicitând respingerea, ca nefondată, a acestuia, pentru următoarele motive:

Cu titlu preliminar, intimata XX. a arătat că apelul formulat de XX nu cuprinde critici la adresa hotărârii instanţei de fond, ci reia motivele din cererea de chemare în judecată, motiv pentru care a solicitat anularea apelului.

Intimata a învederat instanţei de control judiciar că soluţia pronunţată de prima instanţă, atunci când a respins celelalte capete de cerere, soluţie întemeiată pe aceea că nu este îndeplinită niciuna din condiţiile cumulative prevăzute de Legea nr.193/2000 pentru ca o clauză să fie declarată abuzivă, în privinţa clauzelor referitoare la comisioane şi dobânzi, este corectă. Totodată, s-a susţinut că prin actul adiţional nr. 1/2010 la contractul de credit s-a aliniat conţinutul contractului cu reglementările O.U.G. nr.50/2010.

De asemenea, intimata a arătat că împrumutata nu a fost obligată să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă la data semnării contractului, câtă vreme s-a aflat în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor sale.

Referindu-se la comisionul de gestiune, intimata XX. a susţinut că acesta este exceptat de la controlul caracterului abuziv, în baza art.4 alin.6 din Legea 193/2000 întrucât clauza ce defineşte obiectul principal al convenţiei de credit, respectiv, preţul serviciului de finanţare este exprimată, fără echivoc, în mod clar, iar termenii utilizaţi sunt pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili şi apţi de a fi înţeleşi cu ajutorul gândirii logice.

Intimata a susţinut că instanţa de fond a dat o corectă interpretare dispoziţiilor legale atunci când a stabilit că posibilitatea băncii de majorare a comisioanelor de administrare şi de percepere a unor noi comisioane nu a fost lăsată la latitudinea pârâtei, ci a fost prevăzută strict pentru cazurile în care legislaţia o impune, nefiind o clauză abuzivă. Şi în ceea ce priveşte dobânda, soluţia instanţei de fond este corectă atunci când se arată că pentru înţelegerea modului de calcul al dobânzii nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar – bancar, iar clauza referitoare la dobânda majorată nu este una abuzivă deoarece părţile, prin reglementarea acesteia, au stabilit echivalentul prejudiciului suferit de bancă prin neîndeplinirea obligaţiilor de către împrumutată.

Făcând referire la caracterul negociat al clauzelor contractului de credit, intimata a arătat că prin obligaţia profesionistului de a dovedi că acest contract a fost negociat cu consumatorul trebuie să se înţeleagă sarcina de a proba că profesionistul a creat condiţiile pentru consumator ca acesta să înţeleagă consecinţele contractului pe care urmează să-l încheie şi să-i asigure posibilitatea de a negocia clauzele, ori, în speţă, lipsa negocierii nu poate fi echivalentă cu nemulţumirea adusă la cunoştinţa băncii după opt ani de la data încheierii creditului şi după începerea procedurilor de executare silită.

În drept, cererea s-a întemeiat pe disp. art. 471 alin.5 Cod procedură civilă.

În probaţiune, s-a solicita administrarea probei cu înscrisuri.

V.ANALIZA INSTANŢEI

Prin sentinţa civilă nr. XX din 30.10.2015, a Judecătoriei XX, instanţa de fond a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta XX, în contradictoriu cu pârâta XX, a constatat caracterul abuziv şi a declarat nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art.19 lit. e a doua liniuţă, coroborat cu art.18, lit. j şi l din contractul de credit nr. XX, modificat prin actele adiţionale nr.1 şi 2 din 2010, respingând, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:

Între pârâta XX, în calitate de împrumutătoare şi reclamanta XX, în calitate de împrumutat, s-a încheiat contractul de credit nr.XX, în temeiul căruia pârâta a acordat reclamantei un credit în valoare de 146.200 lei, pe o durată de 19 ani, pentru cumpărarea unei locuinţe (filele 31-36).

Potrivit art.6 lit.a) din contract, „pentru creditul pus la dispoziţie, XX percepe comisioane conform reglementărilor proprii; la data semnării prezentului contract aceste comisioane sunt: comision de gestiune credit de 1,75% calculat la valoarea plafonului de credit acordat, pentru primul an din cadrul duratei de creditare, respectiv de 0,10% calculat la soldul creditului, pentru fiecare din următorii ani din cadrul duratei de creditare”.

Conform art.8, „rata anuală a dobânzii care se achită de client este variabilă pe întreaga durată de creditare; clientul acceptă nivelul actual al ratei dobânzii de 9,75% pe an; XX îşi rezervă dreptul să modifice pe întreaga durată de creditare nivelul ratei anuale a dobânzii variabile; în cazul modificării ratei anuale a dobânzii variabile, noul nivel se aplică la soldul curent al creditului existente la data modificării şi se face public prin afişare la sediul XX”

Potrivit art.17, „clientul se obligă să asigure bunurile imobile şi mobile admise în garanţie, pe întreaga durată de creditoare, la valoarea comunicată de XX; drepturile cu titlu de despăgubiri ce vor rezulta din poliţele de asigurare încheiate vor fi cesionate în favoarea XX”

Conform art.19 lit.b), c), e) şi f), „XX are dreptul să încaseze dobânzi majorate pentru creditele restante;  să ia măsurile pe care le va considera necesare pentru recuperarea sumelor datorate de către client;  să rezilieze unilateral contractul de credit, de plin drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere, fără altă formalitate prealabilă şi fără intervenţia justiţiei (pact comisoriu de ultim grad), să întrerupă creditarea, să retragă creditul acordat, să declare creditul exigibil şi scadent imediat, cu toate consecinţele ce decurg şi să procedeze la executarea silită, pentru recuperarea sumelor datorate, în următoarele situaţii: în situaţia în care clientul înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 60 de zile calendaristice, în situaţia nerespectării de către client a oricărei alte obligaţii asumate prin contract; să se regreseze asupra tuturor disponibilităţilor la XX. ale clientului, prezente şi viitoare, fără o notificare prealabilă în acest sens, cu prioritate faţă de alte datorii ale clientului, cu excepţia sumelor pentru care s-a constituit indisponibilizare în baza prevederilor legale şi sumelor care sunt constituite în depozite colaterale pentru credite sau garanţii acordate de XX, în cazul nerespectării de către client a oricărei obligaţii de plată a datoriilor ce decurg din prezentul contract”.

Conform art.20, „clientul acceptă plata dobânzilor majorate prevăzute de prezentul contract, la nivelul care se va practica de XX, fără îndeplinirea altor formalităţi”, potrivit formulei indicate în acest articol.

Potrivit art.25, „prezentul contract şi garanţiile constituite în scopul garantării creditului constituie titluri executorii.”

În data de 21.06.2010, părţile au încheiat Actul adiţional nr.1 la contractul de credit sus-menţionat, în vederea alinierii clauzelor acestuia cu prevederile O.U.G. nr.50/2010 (filele 37-41). Potrivit art.2.1.1. din acest act adiţional, „pentru creditul pus la dispoziţie, banca percepe comisioane conform reglementărilor proprii; la data semnării prezentului act adiţional, acest comisioane sunt: a) comision de administrare credit achitat anual, după cum urmează: pentru primul an din cadrul duratei de creditare, în valoare de 1,75% calculat la valoarea plafonului de credit aprobat, pentru fiecare din următorii ani din cadrul duratei de creditare, în valoare de 0,10% calculat la soldul creditului; b) comision unic pentru servicii prestate la cererea împrumutatului, în legătură cu derularea creditului, în valoare de 0,5% calculat la soldul creditului existent la data solicitării serviciului, min 100 lei, max 1000 lei”.

Conform art.2.1.4., „banca poate majora comisioanele menţionate în prezentul contract sau poate introduce perceperea de noi comisioane numai în cazul în care acestea sunt impuse prin legislaţie; comisioanele se percep în baza unui act adiţional, împrumutatul fiind notificat în scris în acest sens; actul adiţional este considerat acceptat tacit de către împrumutat chiar dacă acesta nu îşi dă acceptul şi nu semnează actul adiţional”.

Potrivit art.2.2.1., 2.2.2. şi 2.2.3., „rata anuală a dobânzii care se achită de către împrumutat este variabilă pe întreaga durată de creditare; rata anuală a dobânzii (RAD) variabilă pe întreaga durată de creditare variază în funcţie de un indice de referinţă public, respectiv ROBOR 3M de 6,84%, conform cotaţiei din data de 21.06.2010, la care se adaugă o marjă (M) fixă de 2,89 pp (puncte procentuale; banca poate modifica marja fixă numai ca urmare a modificărilor legislative care impun acest lucru; modificarea ratei dobânzii urmare a modificării marjei se face prin act adiţional; în cazul modificărilor impuse prin legislaţie, nesemnarea de către împrumutat a actelor adiţionale se consideră a fi acceptare tacită”.

Conform art.2.2.5. şi 2.2.8., „rata anuală a dobânzii variabile se modifică periodic, pe toată durata contractului, până la rambursarea integrală a datoriilor către bancă, în funcţie de variaţia periodică a indicelui de referinţă, la datele de 1 ianuarie, 1 aprilie, 1 iulie şi 1 octombrie, în condiţiile prevăzute de prezentul act adiţional; împrumutatul este informat despre orice modificare a indicelui de referinţă public menţionat anterior care determină modificarea ratei anuale a dobânzii (RAD) prin extras de cont/grafic de rambursare pus la dispoziţia acestuia, de la data modificării, la sediul Băncii; în cazul modificării ratei anuale a dobânzii variabilă pe întreaga durata de creditare, noul nivel se aplică la soldul curent al creditului existent la data modificării; modificarea dobânzii va avea ca efect şi recalcularea dobânzii datorate”.

Potrivit art.2.2.12. şi 2.2.14., „pentru orice întârziere în rambursarea sumelor datorate peste termenele stabilite în contractul de credit (şi în graficul de rambursare anexat), împrumutatul datorează şi va plăti băncii o Marjă Majorată (MM=M+3pp) fixă de 5,89 pp, care va înlocui marja fixă prevăzută la art.2.2.2. şi care se adaugă la nivelul indicelui de referinţă public menţionat anterior (componenta variabilă din formula de calcul a ratei dobânzii prevăzută la art.2.2.2. de mai sus) şi se calculează la soldul zilnic al contului de credit restant, dobânda penalizatoare (majorată) practicată în prezent, în acest caz, fiind de 12,73% pe an; cuantumul sumei rezultat ca urmare a aplicării marjei majorate, perceput de către bancă pentru întârzierea la plată, poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia este calculată; funcţie de politica băncii, nivelul marjei majorate (MM) prevăzută la art.2.2.12 şi 2.2.13. poate fi diferit”.

În data de 28.12.2010, părţile au încheiat Actul adiţional nr.2 la contractul de credit sus-menţionat, prin care a fost modificată perioada de rambursare a împrumutului contractat de reclamantă (filele 42-43).

Analizând situaţia de fapt expusă mai sus, instanţa de fond a reţinut că reclamanta are calitatea de consumator în sensul art. 2 alin.1 din Legea nr. 193/2000 iar pârâta XX are calitatea de comerciant - împrumutător încheind contractul de credit în cadrul activităţii sale comerciale, conform prevederilor art. 2 alin. 2 din aceeaşi lege, deci convenţia intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000. Instanţa a apreciat că interesul protecţiei consumatorului ocrotit de acest act normativ este unul de interes public, astfel că încălcarea interdicţiei de a stipula clauze abuzive atrage nulitatea absolută.

Instanţa a reţinut că cererea este întemeiată în parte, doar în ceea ce priveşte clauza prevăzută de art.19 lit.e) a doua liniuţă coroborat cu art.18 lit.j) şi l).

Astfel, în ceea ce priveşte clauza prevăzută de art.6 lit.a) din contractul de credit în forma iniţială, instanţa a reţinut că acesta se referea la comisionul de gestiune credit perceput de pârâtă, pentru primul an în cuantum 1,75% din valoarea plafonului de credit şi în cuantum de 0,10% calculat la soldul creditului, pentru fiecare din următorii ani din cadrul duratei de creditare. Instanţa a reţinut că acest comision a devenit prin Actul Adiţional nr.1/21.06.2010 comision de administrare, conform art.2.1.1. lit.a), cuantumul acestuia şi modalitatea de calcul fiind păstrată de către pârâtă. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că pe perioada derulării contractului de credit, reclamanta a achitat cu titlu de comision gestiune/administrare credit suma de  2558,50 lei în anul 2007, 143,65 lei în anul 2008, 140,59 lei în nul 2009 şi 137,22 lei în anul 2010.

Instanţa a apreciat că aceste clauze privind comisionul de gestiune/administrare credit nu sunt abuzive, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000. Faptul că acest comision a fost prevăzut şi cuantificat în mod clar şi în concret de către pârâtă prin contractul de credit încheiat, cuantumul fiecărui comision anual fiind evidenţiat în graficul de rambursare anexat, nu poate conduce la concluzia că reclamanta nu a avut cunoştinţă de acesta şi nu şi-a dat acordul pentru perceperea lui. Totodată, prin cuantumul redus raportat la valoarea creditului acordat, instanţa a apreciat că acest comision nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, nefăcându-se dovada faptului că reclamanta a intenţionat să negocieze un cuantum mai mic al comisionului şi a fost refuzată de către pârâtă, prin impunerea contractului.

De asemenea, instanţa a reţinut că posibilitatea perceperii unui comision de administrare credit este în mod expres prevăzută de art.36 alin.3 din O.U.G. nr.50/2010, pentru monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. Potrivit acestui text de lege, în cazul în care acest comision se calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului, dispoziţie legală respectată de către pârâtă, care a ales să aplice acest comision anual, în primul an într-un procent de 1,75% din valoarea creditului, care era de altfel şi soldul de achitat iar în următorii ani de creditare în procent de 0,10% la soldul rămas de achitat. Prin urmare, perceperea acestui comision de către pârâtă s-a realizat cu respectarea prevederilor legale în domeniu, nefiind o măsură abuzivă din partea acesteia.

Tot referitor la comisioane, instanţa a reţinut că nici clauza cuprinsă de art.2.1.1. lit.b) din Actul adiţional nr.1/21.06.2010 privind dreptul pârâtei de percepere a unui comision unic pentru servicii prestate la cererea împrumutatului nu este abuzivă. În acest sens, se reţine că art.36 din O.U.G. nr.50/2010 include acest comision printre cele care pot fi percepute de bancă, pârâta evidenţiind în mod expres cuantumul acestui comision, neputându-se susţine de către reclamantă că nu a avut cunoştinţă despre acesta şi că are ca efect crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută de art.2.1.4. din Actul adiţional nr.1/21.06.2010, privind posibilitatea pârâtei de majorare a comisioanelor de administrare şi unic sau perceperea de noi comisioane, instanţa a reţinut că această posibilitate nu a fost lăsată la latitudinea pârâtei, ci a fost prevăzută strict pentru cazurile în care legislaţia o impune, astfel că nu se poate susţine un caracter abuziv al acestei clauze, atât reclamanta, cât şi pârâta fiind obligate să se supună cadrului legal în vigoare.

Referitor la clauzele privind dobânda, instanţa a reţinut că prin contractul de credit iniţial, aceasta a fost reglementată prin art.8 iar prin Actul adiţional nr.1/21.06.2010, a fost stabilită prin art.2.2.1., 2.2.2., 2.2.3., 2.2.5. şi 2.2.8. Se constată că reclamanta a optat prin contractul de credit încheiat, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional încheiat, pentru un credit cu o dobândă variabilă pe întreaga durată de creditare. În forma iniţială, reclamanta a acceptat un nivelul al ratei dobânzii de 9,75% pe an, pârâta rezervându-şi dreptul de a modifica pe întreaga durată de creditare nivelul ratei anuale a dobânzii variabile, fără a se depune la dosarul cauzei înscrisuri din care să rezulte că pârâta şi-a exercitat în mod concret acest drept şi că ar fi existat o modificare a cuantumului acesteia.

Prin semnarea actului adiţional din 21.06.2010, pârâta a aliniat contractul de credit, inclusiv clauza referitoare la dobândă cu prevederile O.U.G. nr.50/2010. În acest sens, se reţine că potrivit art.37, „în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi compusă dintr-un indice de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului;d) modul de calcul al dobânzii trebuie indicat în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii variabile, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia;e) elementele care intră în formula de calcul al dobânzii variabile şi valoarea acestora vor fi afişate pe site-urile de internet şi la toate punctele de lucru ale creditorilor”.

Din analiza Actului adiţional nr.1/21.06.2010, instanţa a reţinut că art.2.2.1., 2.2.2., 2.2.3., 2.2.5. şi 2.2.8 respectă prevederile legale sus-menţionate. Astfel, prin aceste clauze - redactate într-un mod clar şi precis - s-a stabilit în concret cuantumul dobânzii şi elementele ce o compun, respectiv indicele public de referinţă ROBOR 3M şi marja fixă de 2,89 puncte procentuale, caracterul variabil fiind dat de variaţia periodică a indicelui de referinţă, la datele de 1 ianuarie, 1 aprilie, 1 iulie şi 1 octombrie. Prin urmare, nu este lăsată la latitudinea băncii stabilirea indicelui şi astfel posibilitatea acesteia de a invoca de fiecare dată că s-a raportat la alt indicator, favorabil intereselor sale iar modificarea marjei fixe se poate realiza de către pârâtă doar în cazul modificărilor legislative care impun acest lucru.

De asemenea, instanţa a reţinut că această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi nu s-a făcut dovada faptului că aceasta nu a fost negociată, având în vedere alegerea acestui produs de către reclamantă, în funcţie de posibilităţile sale financiare, fiind cunoscută şi însuşită de reclamantă prin semnarea contractului şi a actului adiţional. Totodată, instanţa a reţinut că înţelegerea modului de calcul al dobânzii nu presupune cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar, formula de calcul şi elementele componente prevăzute în contract fiind clare şi accesibile.

În ceea ce priveşte clauzele privind dobânda majorată, prevăzute de art.19 lit.b), art.20 din contractul iniţial şi art. 2.2.12. şi 2.2.14. din actul adiţional nr.1, instanţa a reţinut că acestea cuprind o clauză penală, prin care părţile au stabilit echivalentul prejudiciului suferit de pârâtă ca urmare a neîndeplinirii la timp a obligaţiilor asumate de reclamantă, aceste clauze fiind în acord cu dispoziţiile art. 1087 şi 1088 din vechiul Cod civil (aplicabil în speţă, având în vedere data încheierii contractului).  De asemenea, s-a constatat că nici aceste clauze nu pot fi considerate abuzive, modul de calcul al dobânzii majorate fiind clar stabilit, prin raportare la modul de calcul al dobânzii aplicate contractului, cu majorarea marjei fixe cu 3 puncte procentuale, fiind prevăzute în mod expres şi situaţiile în care pârâta poate calcula aceste penalizări.

Referitor la clauza prevăzută de art.17 din contract, privind obligaţia reclamantei de asigurare a bunurilor aduse în garanţie şi cesionarea în favoarea pârâtei a drepturilor rezultate cu titlu de despăgubiri, instanţa a apreciat că nici aceasta nu este abuzivă din perspectiva art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000. Astfel, prin această clauză, pârâta a urmărit evitarea pierderilor pe care le-ar putea suferit în situaţia imposibilităţii executării silite a bunurilor aduse în garanţie, reclamanta fiind de acord cu aceasta prin semnarea contractului încheiat. De asemenea, se constată că nu s-a făcut dovada că această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe, reclamanta având posibilitatea să încheie şi o altă poliţă de asigurare pentru imobilele aduse în garanţie de care să beneficieze ea.

Cu privire la art.25 din contract, privind caracterul de titlul executoriu al contractului de credit şi al contractelor de garanţie, instanţa a reţinut că această clauză este o transpunere a dispoziţiilor art.120 din O.U.G. nr.99/2006, care prevăd contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii, astfel că nu se poate reţine un caracter abuziv al acesteia, fiind alegerea legiuitorului să confere caracter de titlu executoriu contractelor sus-menţionate.

În ceea ce priveşte clauzele prevăzute de art.19 lit. c), e) prima liniuţă şi f), privind dreptul pârâtei de a lua măsurile necesare pentru recuperarea sumelor datorate de către client, rezilierea unilaterală a contractului de credit, declararea exigibilităţii anticipate şi procedarea la executarea silită în situaţia înregistrării unei datorii mai mari de 60 de zile calendaristice şi regresarea asupra tuturor disponibilităţilor aflate la pârâtă, în cazul nerespectării de către client a oricărei obligaţii de plată a datoriilor, instanţa a apreciat că nici acestea nu au caracter abuziv. Astfel, aceste clauze stabilesc conduita pe care o poate adopta banca pârâtă în cazul neîndeplinirii de către reclamantă a obligaţiilor asumate prin contract, respectiv rezilierea contractului, declararea exigibilităţii anticipate şi demararea procedurilor de executare silită. În condiţiile în care împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţiile de restituire a creditului asumate prin contract pentru o perioadă mai mare de timp, băncii pârâte nu i se poate impune menţinerea în vigoare a contractului şi amânarea procedurilor de valorificare a garanţiilor aduse, putând interveni situaţia imposibilităţii acoperirii prejudiciului suferit. Totodată, instanţa a constatat că nu s-a făcut dovada faptului că această clauză nu a fost negociată de către părţi şi a apreciat că nu produce un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Având în vedere aceste considerente, instanţa a apreciat că este neîntemeiat şi capătul de cerere privind constatarea ca nulă a rezilierii contractului de credit, aceasta dispunându-se de către pârâtă, în condiţiile art.19 lit. e), pentru neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiilor de restituire la termen a creditului contractat. Prin urmare, nu se poate reţine că pârâta urmăreşte să se descarce nejustificat de obligaţia ce îi revine şi că reclamanta este obligată să execute o prestaţie ce nu are echivalent corespondent din partea creditoarei, pârâta îndeplinindu-şi obligaţia principală asumată la încheierea contractului, respectiv virarea către reclamantă a întregii sume de bani împrumutată, astfel că are dreptul la restituirea acestui împrumut în condiţiile şi la termenele agreate de părţi.

Referitor la clauza prevăzută de art.19 lit.e) a doua liniuţă, instanţa a apreciat că este abuzivă prin coroborarea cu art.18 lit.j) şi l). Potrivit acestor articole, pârâta are dreptul să rezilieze unilateral contractul de credit, să declarare exigibilitatea anticipată şi să procedeze la executarea silită în situaţia nerespectării de către client a obligaţiilor de a anunţa în scris orice modificări privind domiciliul şi locul său de muncă, precum şi ale familiei şi giranţilor şi de a anunţa apariţia unor situaţii de forţă majoră care pun împrumutatul în imposibilitatea de a executa obligaţiile ce decurg din contract, în termen de cel mult 5 zile calendaristice. Instanţa a reţinut că termenul pus la dispoziţia reclamantei este unul foarte scurt iar sancţiunea aplicabilă este disproporţionată în raport cu scopul urmărit de ambele părţi la încheierea contractului. Prin urmare, instanţa a apreciat că aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi este abuzivă, urmând a fi declarată nulă absolut.

Cu privire la cererea privind obligarea pârâtei la eliminarea clauzelor abuzive din contract, instanţa a reţinut că efectul constatării caracterului abuziv este faptul că aceste clauze sunt lovite de nulitate absolută. Sancţiunea nulităţii absolute semnifică că aceste clauze sunt considerate inexistente, nefiind necesar a fi obligată pârâta la eliminarea acestora. Prin urmare, acest capăt de cerere este neîntemeiat.

În ceea ce priveşte cererea privind compensarea sumelor achitate în plus cu restul debitului, instanţa a reţinut că a constatat deja în considerentele expuse anterior că nu se pune problema existenţei unor sume nedatorate de către reclamantă, astfel că nu se poate vorbi despre o compensaţie. De asemenea, instanţa a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a opera compensarea şi datorită faptului că reclamanta nu a solicitat stabilirea unei creanţe în favoarea sa, respectiv obligarea pârâtei la plata unor sume nedatorate, creanţă care să poată fi opusă creanţei a cărei titulară este pârâta şi astfel să se pună în discuţie compensaţia creanţelor reciproce (art.1616, 1617 din Noul Cod civil).

Tribunalul, în limita motivelor de apel invocate, va respinge apelul formulat de XX. împotriva sentinţei instanţei de fond, motivat de faptul că nu există nici o contradicţie în cuprinsul considerentelor hotărârii ce se atacă, instanţa de fond arătând, în mod corect, că între drepturile şi obligaţiile părţilor se creează un dezechilibru semnificativ prin introducerea în contract a clauzei prevăzută de art.19 lit. e a doua liniuţă, privind dreptul băncii de a rezilia unilateral contractul de credit, de a declara exigibilă plata anticipată şi de a proceda la executarea silită, în cazul în care clientul nu anunţă, în scris, în termen de cel mult 5 zile calendaristice, orice modificări privind domiciliul şi locul său de muncă, al familiei şi  al giranţilor şi nici nu anunţă apariţia unor situaţii de forţă majoră care pun împrumutatul în imposibilitatea executării obligaţiilor sale, în condiţiile în care termenul impus este foarte scurt, iar sancţiunea aplicabilă este vădit disproporţionată şi produce efecte definitive şi împovărătoare exclusiv în detrimentul împrumutatului.

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanta XX, tribunalul văzând că cererea de apel nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa în fond numai pe baza celor invocate la prima instanţă, astfel cum prevăd disp. art. 476 alin.2 Cod procedură civilă, în acest caz nefiind incidentă sancţiunea anulării apelului.

În privinţa clauzei prev. de art.6 lit. a, tribunalul reţine că aceasta se referea la comisionul de gestiune, comision ce a devenit comision de administrare, conform art.2.1.1. lit.a, în privinţa căruia tribunalul apreciază că nu este o clauză abuzivă, câtă vreme posibilitatea perceperii acestuia este prevăzută, în mod expres, de art.36 alin.3 din O.U.G. nr. 50/2010, fiind astfel exceptată de la analiza caracterului abuziv, conf. disp art.3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000.

Pentru aceleaşi considerente, tribunalul reţine că nici clauza cuprinsă în disp. art. 2.1.1. lit. b din actul adiţional nr.1, privind dreptul pârâtei de percepere a unui comision unic pentru servicii prestate la cererea împrumutatului nu este abuzivă, câtă vreme art.36 din O.U.G.50/2010 include şi acest comision printre cele care pot fi percepute de bancă.

Analizând clauza prev. de art. 2.1.4 din actul adiţional nr.1/2010, privind posibilitatea pârâtei de majorare a comisioanelor de administrare sau perceperea de noi comisioane, tribunalul reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 4 alin.1 din Legea 193/2000, lipsindu-i condiţiile dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi pe cea a bunei – credinţe.

Referitor la clauzele privind dobânda, tribunalul reţine că aceasta a fost reglementată prin art.8 din contractul de credit iar prin actul adiţional nr.1/2010 a fost stabilită prin art.2.1.1, 2.2.2, 2.2.3, 2.2.5 şi 2.2.8.

Conform art.8, „rata anuală a dobânzii care se achită de client este variabilă pe întreaga durată de creditare; clientul acceptă nivelul actual al ratei dobânzii de 9,75% pe an; XX îşi rezervă dreptul să modifice pe întreaga durată de creditare nivelul ratei anuale a dobânzii variabile; în cazul modificării ratei anuale a dobânzii variabile, noul nivel se aplică la soldul curent al creditului existente la data modificării şi se face public prin afişare la sediul XX”

Se constată că reclamanta a optat, prin contractul de credit încheiat, pentru un credit cu dobândă variabil, pe întreaga perioadă de creditare, acceptând un nivel al ratei dobânzii de 9,75% pe an, în condiţiile în care banca şi-a rezervat dreptul de a modifica, pe întreaga perioadă de creditare, nivelul ratei anuale a dobânzii variabile, fără însă a indica criteriile în funcţie de care se va modifica rata dobânzii.

Prin actul adiţional nr.1/2010, banca a indicat aceste elemente în funcţie de care dobânda va fi modificată, articolele 2.2.1, 2.2.2,2.2.3,2.2.5 şi 2.2.8 fiind redactate în conformitate cu dispoziţiile prev. de O.U.G. nr.50/2010, însă până în anul 2010, rata anuală a dobânzii a avut reglementarea din art.8 din contractul de credit. Această din urmă reglementare, referindu-se la preţul contractului, nu poate fi analizată de tribunal sub aspectul existenţei unei clauze abuzive decât prin verificarea îndeplinirii condiţiilor de claritate şi inteligibilitate a redactării, condiţii care, în cauză, nu sunt împlinite deoarece lipseşte din redactarea textelor indicarea criteriului în funcţie de care nivelul dobânzii se va modifica, iar în lipsa acestuia, nici consumatorul, nici instanţa de judecată nu pot înţelege şi nu pot verifica situaţiile care au condus sau puteau conduce la modificarea nivelului ratei dobânzii. Din această cauză, tribunalul va declara abuzivă prevederea din art. 8 din contractul de credit, referitoare la dreptul băncii de a modifica, pe întreaga durată de creditare, nivelul ratei anuale al dobânzii variabile.

Referindu-se la clauza privind dobânda majorată prev. de art.19 lit. b, vizând dreptul băncii de a încasa dobânzi majorate pentru creditele restante, tribunalul consideră că această clauză nu este clară şi inteligibil exprimată deoarece nu sunt indicate criteriile sau situaţiile care determină dreptul XX. de a încasa aceste dobânzi.

Totodată, dispoziţiile art.19 lit. e, prima liniuţă, referitoare la situaţia în care clientul înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 60 de zile calendaristice, ce dă dreptul băncii de a solicita învestirea cu formulă executorie a contractului de credit sau a hotărârilor judecătoreşti ce dispun asupra contractului de credit şi de a încasa dobânzi majorate, tribunalul consideră că şi această o clauză abuzivă deoarece termenul de 60 de zile calendaristice este unul foarte scurt, iar consecinţa nerespectării acestuia este disproporţionată, în raport cu scopul urmărit de părţile contractante la încheierea contractului, astfel încât nici această clauză nu este una clară şi inteligibil exprimată, câtă vreme lipsesc criteriile în funcţie de care să se aprecieze asupra situaţiilor particulare cate pot interveni în cursul termenului de 60 de zile calendaristice care pot fi, de exemplu, o situaţie de boală, o situaţie de detaşare/plecare într-o altă localitate sau altă ţară, aceasta nefiind reglementată de dispoziţiile contractuale chiar dacă sunt ipotetice dar nu nerealizabile, însă în eventualitatea intervenirii unor astfel de situaţii banca nu oferă consumatorului nici o alternativă şi nici modalitatea în care acesta trebuie să procedeze pentru evitarea sancţiunii încasării de dobânzi majorate şi evident, a executării silite.

Dispoziţiile prev. de art.20 din contractul de credit şi art. 2.2.12 şi 2.2.14 din actul adiţional nr.1/2010 cuprind o clauză penală prin care părţile au stabilit echivalentul prejudiciului suferit de bancă ca urmare a neachitării, la timp, a obligaţiilor asumate de împrumutată.

Tribunalul, în acord cu soluţia instanţei de fond, stabileşte că dispoziţia contractuală din art.2.2.12 din actul adiţional nr.1/2010 nu este abuzivă, deoarece modul de calcul al dobânzii majorate este clar stabilit, prin raportare la modul de calcul al dobânzii aplicate contractului cu majorarea ratei fixe cu trei puncte procentuale, fiind prevăzute în mod expres situaţiile în care pârâta poate calcula aceste penalizări. Cu toate acestea, tribunalul consideră că dispoziţia contractuală din art. 20 din contractul de credit care prevede că împrumutatul acceptă plata dobânzilor majorate la nivelul care se va practica de bancă, fără îndeplinirea altor formalităţi şi art.2.2.14 din actul adiţional nr.1/2010 care prevede că „funcţie de politica băncii, nivelul MARJEI MAJORATE (MM) prevăzută la art.2.2.12 şi 2.2.13 poate fi diferit”, sunt abuzive deoarece nu sunt clar şi inteligibil exprimate, lipsindu-le criteriile în funcţie de care să poată fi verificată intervenirea situaţiei obiective care să determine modificarea nivelului marjei majorate.

De asemenea, procedând la analiza disp. art.17 şi 25 din contract, tribunalul apreciază că acestea nu sunt abuzive deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prev.de art.4 alin.1 din Legea 193/2000m deoarece prima clauză urmăreşte evitarea pierderilor pe care le-ar putea suferi banca în situaţia imposibilităţii executării silite a bunurilor ipotecate, iar a doua este o transpunere a unei dispoziţii legale, respectiv, a art.120 din O.U.G.99/2006, astfel încât ultima este exceptată de la analiza caracterului abuziv, conform art.3 alin. 2 din Legea nr. 193/2000.

În privinţa cererii formulată de către apelanta XX de restituire a sumelor de bani plătite în plus în temeiul clauzelor declarate nule, dat fiind că această cerere a fost supusă analizei instanţei pentru prima oară în apel, este inadmisibilă, deoarece, în baza art. 478 alin. 3 C. proc. civ. în apel nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată.

Analizând cererea de compensare formulată de apelantă tribunalul constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru intervenirea compensării deoarece instanţa nu a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de restituire a sumelor plătite în plus de către reclamanta apelantă ci s-a solicitat doar compensarea debitelor reciproce, ori în lipsa stabilirii existenţei dreptului de creanţă în favoarea reclamantei nu poate opera compensaţia, nefiind îndeplinite condiţiile prev. de art. 1616, 1617 din Noul Cod civil.

Pentru toate aceste considerente, va  respinge apelul declarat de XX, va admite apelul declarat de reclamanta XX şi va schimba, în parte, sentinţa instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-intimată XX,  CUI – XX, cu sediul în XX împotriva sentinţei civile nr. XX din 30.10.2015, pronunţată de Judecătoria XX, în cauza având ca obiect acţiune în constatare şi obligaţia de a face în contradictoriu cu intimata-apelantă XX, CNP - XX, domiciliată în XX.

Admite apelul formulat de apelanta-intimată XX în contradictoriu cu intimata-apelantă  XX.

Schimbă, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul următor:

Constată caracterul abuziv al clauzelor nr. 8 şi 20 din Contractul de credit nr. XX, pentru perioada 15.02.2007 – 20.06.2010.

Constată caracterul abuziv al clauzelor nr. 19 lit. b şi e prima liniuţă din acelaşi contract, precum şi al clauzei prevăzute de art. 2.2.14 din Actul adiţional nr. 1/21.10.2010 la contractul de credit identificat anterior.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Domenii speta

Spete similare