În acord cu scopul Convenţiei de la Haga din 1980, atunci când se constată că deplasarea sau reţinerea unui minor este ilicită, devine aplicabil mecanismul de returnare reglementat de Convenţie, mecanism care în mod excepţional se soluţionează în sensul r

În acord cu scopul Convenţiei de la Haga din 1980, atunci când se constată că deplasarea sau reţinerea unui minor este ilicită, devine aplicabil mecanismul de returnare reglementat de Convenţie, mecanism care în mod excepţional se soluţionează în sensul refuzului înapoierii minorului respectiv doar în cazuri anume expres şi limitativ prevăzute de Convenţie. Nereţinerea situaţiei de excepţie prevăzută de art. 13 din Convenţie.

Domeniu – Dreptul familiei – Convenţia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii

(Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie - Dosar nr. 8041/3/2016 - Decizia civilă nr. 86/17.02.2017)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a V-a Civilă, la data de 1 martie 2016, sub nr. 8041/3/2016, reclamantul M.F., cetăţean italian, în temeiul dispoziţiilor art.3, 4, 8 şi 12 din Convenţia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, aprobată prin Legea nr. 100/1992, al dispoziţiilor Legii nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei de la Haga modificată prin Legea nr. 63 din 12 mai 2014, al dispoziţiilor art. 11 din Regulamentul(CE) al Consiliului nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti şi art.192 - art.194  Cod pr. civilă, a chemat în judecată pe pârâta C.E. şi Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei I., solicitând instanţei de judecată să dispună următoarele: obligarea pârâtei C.E. să înapoieze copii, M.G., născut la data de 30/10/2011 în Roma şi M.F.A., născut la data de 26/03/2014 în Roma, în reşedinţa obişnuită din Italia, , la tatăl lor, să fixeze, în cuprinsul hotărârii, un termen scurt pentru executarea obligaţiei de înapoiere, sub sancţiunea aplicării unei amenzi civile prevăzută de lege, în temeiul dispoziţiilor art.14 alin.(2) din Convenţie, să dispună predarea documentelor de călătorie ale copiilor, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin.(2), să autorizeze pe reclamant să preia minorii personal sau prin reprezentant, în cazul refuzului pârâtei de executare voluntară a obligaţiei de înapoiere în termenul stabilit, în temeiul  dispoziţiilor  art.14 alin.(3) teza a II-a din Convenţie, să  dispună măsurile necesare privind organizarea sau protejarea exercitării dreptului de vizitare a celor doi minori, la reşedinţa actuală a pârâtei, până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin.(l) din Convenţie, obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată şi a spezelor întreprinse de reclamant pentru înapoierea copiilor în temeiul art.14 alin(4) coroborat cu dispoziţiilor  art. 26 din Convenţie teza a III-a.

Prin sentinţa civilă nr.1422/12.12.2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a Civilă a admis cererea formulată de către reclamant, aşa cum a fost precizată, în parte; a dispus înapoierea copiilor M.G., născut la data de 30 octombrie  2011 în Roma, Italia şi M.F.A.,  născut  la data de  26 martie 2014 în Roma, Italia la reşedinţa obişnuită din Italia; a fixat termen pentru executarea obligaţiei de înapoiere a copiilor şapte (7) zile de la comunicarea prezentei hotărâri, sub sancţiunea unei amenzi civile de 12.500 lei în sarcina pârâtei şi în favoarea Statului Român; a obligat pârâta să predea paşapoartele copiilor reclamantului; în caz de refuz de executare voluntară a obligaţiei de înapoiere a copiilor în termenul stabilit, a autorizat pe reclamant să preia copiii personal sau, după caz, prin reprezentant şi a obligat pârâta să-şi dea concursul pentru eliberarea unor documente de călătorie pe numele copiilor, suplinind prin prezenta acordul său în caz de refuz; a obligat pârâta la suportarea cheltuielilor pentru înapoierea minorilor efectuate de către reclamant şi reprezentantul său şi anume spezele de călătorie, spezele de reprezentare judecătorească ale reclamantului şi de înapoiere a copiilor, precum şi toate cheltuielile şi plăţile făcute pentru localizarea copiilor; onorariul avocatului P.T., desemnat de Baroul Bucureşti să asigure asistenţa gratuită a reclamantului în dosarul nr. 24735/3/2016 (ataşat la prezenta cauză) a fost stabilit la suma de 300 lei urmând a fi avansat din fondurile statului; a obligat pârâta la plata către stat a cheltuielilor judiciare în sumă de 300 lei; a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 1800 Euro cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit certificatului de familie eliberat de Serviciile de evidenţă a populaţiei din Roma, părțile au conviețuit în Roma, Italia, iar din relația lor s-au născut minorul M.G., născut la data de 30 octombrie 2011 în Roma şi minora M.F.A., născută la data de 26 martie 2014 în Roma, Italia, ambii minori sunt cetăţeni italieni; din certificatele de reşedinţă s-a reţinut că minorii aveau reşedinţa în Roma, în data de 29 septembrie 2015, minorul M.G. fiind înscris şi frecventând grădiniţa de stat ,,Monte Arsiccio” din Roma.

Din cererea de chemare în judecată, întâmpinare, înscrisurile menţionate mai sus şi din declaraţiile martorilor M.A. şi S.F., s-a reţinut că părţile au convieţuit circa 10 ani de zile în Roma, iar până în luna septembrie 2015, în mod cert, părțile împreună cu copiii lor au avut reședința obișnuită în Italia și exercitau împreună autoritatea părintească asupra minorilor conform legii italiene care în art. 316 al. 1 Cod civil italian prevede că ambii părinți au autoritate părintească pe care o exercită de comun acord, ținând cont de capacitatea, înclinațiile naturale și aspirațiile copilului, părinții stabilesc de comun acord reședința obișnuită a copilului, iar în lipsa acordului asupra chestiunilor extrem de importante, fiecare dintre cei doi părinți se poate adresa fără formalități judecătorului indicând măsurile pe care le consideră cele mai adecvate (f.177-vol. IV).

S-a mai reţinut că, în data de 13 septembrie 2015, pârâta a venit cu copiii în vacanţă, în România, la bunicii materni, cu acordul expres al reclamantului, dar nu s-a mai întors în Italia, la expirarea perioadei convenite de părţi, astfel că reclamantul a formulat o plângere autorităţilor italiene pentru dispariţia pârâtei şi a copiilor lor în data de 24 septembrie 2015.

Pârâta a arătat că a venit să îşi viziteze părinţii şi a luat hotărârea să nu se mai întoarcă în Italia, recunoscând practic faptul că a hotărât să nu se mai întoarcă cu copiii în Italia, fără consimţământul reclamantului.

Din referatul de situaţie întocmit sub nr. 32490 din data de 23 august 2015 de către DGASPC I., s-a reţinut că pârâta a solicitat suport şi protecţie pentru ea şi copiii săi prin internarea în Centrul Social de Ocrotire a Femeilor Victime ale Violenţei Domestice, fiind internată cu minorii în cadrul Complexului de Servicii Alternative Pentru Persoane Adulte – I.- Centrul Şcolar pentru Ocrotirea Femeilor Victime ale Violenţei Domestice, pe o perioadă de o lună, această internare fiind prelungită ulterior.

Din raportul de anchetă socială întocmit sub nr. 11592 din data de 9 februarie 2016 de către Primăria comunei S., jud. I., s-a reţinut că pârâta locuieşte împreună cu cei doi copii în Iaşi cu chirie iar copiii au frecventat o grădiniţă particulară în Iaşi, pârâta fiind ajutată de părinţii săi în creşterea copiilor.

După cum rezultă din prevederile art. 12 al. 1 din Convenția de la Haga, când un copil a fost deplasat sau reţinut ilicit în înţelesul art. 3 şi o perioadă de mai puţin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorităţii judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată. După cum rezultă din prevederile art. 3 din Convenția de la Haga, deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:  a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; şi  b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit. După cum rezultă din prevederile al. 2 din art. 3 din Convenție, dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat. În art. 4 din Convenție se arată că aceasta se aplică oricărui copil care îşi avea reşedinţa obişnuită într-un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredinţarea sau vizitarea iar în art. 5 lit. ,,a” din Convenție se arată că dreptul privind încredinţarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului şi, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reşedinţei sale iar pentru a stabili existenţa unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înţelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ţine seama în mod direct de legea şi de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoaşterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile, după cum se arată în art. 14 din Convenție. 

Tribunalul a constatat că cererea de  înapoiere a minorilor M.G. şi M.F.A. a fost introdusă la data de 14 octombrie 2015, la mai puțin de un an de la data refuzului de înapoiere al copiilor în Italia de către pârâtă, 23 septembrie 2015, astfel că cererea a fost analizată prin prisma dispozițiilor art. 12 al. 1 din Convenția de la Haga.

Din probatoriul administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că în mod cert că minorii M.G. şi M.F.A. aveau reședința obișnuită în Italia înaintea deplasării lor în România, pentru stabilirea noţiunii de ,,reşedinţă obişnuită” în accepţiunea art. 3 din Convenţia de la Haga, neavând relevanţă împrejurările invocate de pârâtă prin întâmpinare, anume faptul că părţile au avut două tentative de căsătorie care nu s-au finalizat, că reclamantul a locuit singur în adresa din Italia sau că  a pârâta a locuit cu copiii la părinţii pârâtului, având în vedere că înapoierea la reşedinţa obişnuită reglementată de textul convenţiei are semnificaţia înapoierii copiilor în statul în care au locuit anterior deplasării şi neînapoierii ilicite, iar nu înapoierea la o locuinţă de la o adresă anume.

Tribunalul a mai reținut că la data deplasării şi neînapoierii nu exista o hotărâre judecătorească dată de autorităţile judiciare italiene prin care să se fi stabilit autoritatea părintească exclusivă în favoarea vreuneia dintre părţi pentru fiii lor sau prin care să se fi stabilit locuinţa minorilor la mamă, iar din dispozițiile art.316 al.1 Cod civil italian aplicabil în statul în care copiii au avut reşedinţa obişnuită rezultă că părţile exercitau împreună autoritatea părintească asupra copiilor în momentul deplasării  acestora în România şi al refuzului pârâtei de a-i înapoia pe copii în Italia, drept care include, de plin drept, şi dreptul de încredinţare care semnifică toate drepturile şi obligaţiile privind îngrijirea unui copil şi, în particular, dreptul de a decide reşedinţa copilului în accepţiunea art. 2 pct. 7 şi pct. 9 din Regulamentul (CE) nr.2201/2003, după cum s-a arătat mai sus, ambii părinţi exercitând deopotrivă, potrivit legii statului în care locuiau la data deplasării copiilor, autoritatea părintească şi dreptul de a hotărî în comun asupra locului reşedinţei obișnuite a copilului, prevederile art. 316 al 1 din Codul civil italian prevăzând în mod expres dreptul părinților de a stabili de comun acord reședința minorilor M.G. şi M.F.A..

Aşa cum deja s-a arătat, potrivit art. 14 din Convenţie, izvoarele dreptului privind încredinţarea, drept a cărui protejare se cere, pot fi legea, hotărârile judecătoreşti sau administrative, un acord în vigoare potrivit statului de reşedinţă a copilului, recunoscute sau nu în mod formal în Statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului.

Aşadar, reglementarea expresă a dreptului de autoritate părintească comună și a dreptului de a stabili reședința obișnuită a copilului prin legea statului de reşedinţă obişnuită a copiilor este suficientă pentru a stabili că tatăl reclamant avea, la momentul deplasării copiilor şi al refuzului de neînapoiere al acestora un drept de încredinţare, iar în ceea ce priveşte caracterul efectiv al acestei încredinţări, tribunalul a reţinut că din dispoziţiile art. 13  al. 1 lit „a” din Convenţie rezultă că, prin excepţie de la dispoziţiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ţinută să dispună înapoierea copilului dacă persoana, instituţia sau organismul care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte că persoana, instituţia sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimţise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri. 

Din probatoriul administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut că minorii M.G. şi M.F.A. aveau reședința obișnuită în Italia înaintea deplasării lor în România, iar la data deplasării nu exista o hotărâre judecătorească dată de autorităţile judiciare italiene prin care să se fi stabilit autoritatea părintească exclusivă în favoarea pârâtei pentru cei doi copii minori sau să se fi stabilit  locuinţa minorilor la mamă.

Dispozițiile art.316 al. 1 Cod civil italian prevăd că ambii părinți au autoritate părintească pe care o exercită de comun acord, ținând cont de capacitatea, înclinațiile naturale și aspirațiile copilului, părinții stabilesc de comun acord reședința obișnuită a copilului, iar în lipsa acordului asupra chestiunilor extrem de importante, fiecare dintre cei doi părinți se poate adresa fără formalități, judecătorului indicând măsurile pe care le consideră cele mai adecvate.

S-a apreciat că existenţa unei asemenea hotărâri nu are relevanţă în cauză, având în vedere că, după cum s-a arătat şi în Raportul Explicativ privind Convenţia de la Haga din 1980, redactat de Elisa Perez-Vera, în toate ipotezele reglementate de Convenţia de la Haga, suntem confruntaţi cu deplasarea unui copil în afara mediului său obişnuit, unde el se afla încredinţat unei persoane fizice sau juridice care exercita asupra lui un drept legitim privind încredinţarea. Bineînţeles, trebuie să fie asimilat unei asemenea situaţii, refuzul de a reintegra copilul în mediul său, după un sejur în străinătate, consimţit de persoana căreia îi fusese încredinţat. În ambele cazuri, consecinţa este de fapt aceeaşi: copilul a fost sustras mediului familial şi social în care trăia. De altfel, în acest context interesează mai puţin natura titlului juridic care era la baza exercitării dreptului de încredinţare asupra persoanei copilului: din acest punct de vedere, existenţa sau absenţa unei decizii referitoare la încredinţarea copilului nu schimbă cu nimic datele sociologice ale problemei.

În ceea ce privește susținerile pârâtei din întâmpinare că tatăl reclamant nu se ocupa efectiv de cei doi copii şi că în ultimul an, minorii au stat separaţi de tată, tribunalul a reținut că, după cum rezultă din prevederile art. 2 pct. 11 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, prin ,,deplasare sau reţinere ilicită a unui copil” se înţelege deplasarea sau reţinerea unui copil în cazul în care: a avut loc o încălcare adusă încredinţării dobândită printr-o hotărâre judecătorească, printr-un act cu putere de lege sau printr-un acord în vigoare în temeiul legislaţiei statului membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau reţinerii sale sub rezerva ca încredinţarea să fi fost exercitată efectiv, singur sau împreună, în momentul deplasării sau reţinerii, sau ar fi fost exercitată dacă nu ar fi survenit aceste evenimente. Încredinţarea se consideră ca fiind exercitată împreună atunci când unul din titularii răspunderii părinteşti nu poate, în temeiul unei hotărâri sau al unui act cu putere de lege, să decidă asupra locului de reşedinţă a copilului fără consimţământul celuilalt titular al răspunderii părinteşti.

Conform art. 2 pct. 7 din  Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, prin ,,răspundere părintească” se înţelege ansamblul drepturilor şi obligaţiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil, iar potrivit art. 2 pct. 9 prin ,,încredinţare” se înţeleg drepturile şi obligaţiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reşedinţă.

În art. 5 din Convenţie se arată că dreptul privind încredinţarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului şi, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reşedinţei sale, iar în art. 12 al. 1 din Convenţie se arată că atunci când un copil a fost deplasat sau reţinut ilicit în înţelesul art. 3 şi o perioadă de mai puţin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorităţii judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată. Potrivit art. 14 din Convenţie, pentru a stabili existenţa unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înţelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ţine seama în mod direct de legea şi de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoaşterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile, după cum rezultă din prevederile art. 14 din Convenţie.

S-a conchis de către prima instanţă, că ambii părinţi exercitau deopotrivă, potrivit legii statului în care locuiau la data deplasării copiilor,  autoritatea părintească şi dreptul de a hotărî în comun asupra locului reşedinţei obișnuite a copiilor, fiind avut în vedere art. 316 al 1 din Codul civil italian, astfel că dreptul de încredințare al reclamantului era unul efectiv în accepțiunea art. 13 al. 1 lit. „a” din Convenție. Prin urmare, pârâtei îi revenea sarcina să dovedească că reclamantul nu exercita efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării şi al refuzului de înapoiere a copiilor,  împrejurare pe care pârâta nu a dovedit-o, fiind cert faptul că tatăl reclamant exercita efectiv dreptul de încredinţare care includea și dreptul de a stabili reședința obișnuită a copiilor (conferit, aşa cum s-a arătat în mod expres prin legea italiană la momentul deplasării copiilor în România şi în momentul refuzului de înapoiere ulterior), mai ales că părţile locuiau împreună în momentul deplasării copiilor în România. Faptul că, chiar în perioada separării părţilor, pârâta a locuit cu copiii la părinţii reclamantului este o dovadă că, în fapt, părţile exercitau împreună în  mod efectiv autoritatea părintească asupra copiilor, iar acest lucru rezultă şi din  adeverinţa eliberată de medicul copiilor din Italia care a monitorizat copiii în perioada 27 decembrie 2011- 1 octombrie 2015 şi a arătat că aceştia erau însoţiţi la vizitele medicale de ambii părinţi, iar uneori de oricare dintre cei doi.

Instanţa de fond a apreciat că nu are nicio relevanţă împrejurarea că, în mod provizoriu, domiciliul minorilor a fost stabilit la mama copiilor, printr-o hotărâre a instanţelor române, în condiţiile în care art. 16 din Convenţie prevede că, după ce vor fi fost informate despre deplasarea ilicită a unui copil sau despre neînapoierea sa în înţelesul art. 3, autorităţile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat sau reţinut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredinţarea până când nu se va stabili că nu se află întrunite condiţiile prezentei convenţii pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs fără ca o cerere pentru aplicarea convenţiei să se fi făcut iar singură împrejurarea că o hotărâre privitoare la încredinţare a fost pronunţată sau este susceptibilă să fie recunoscută în statul solicitat nu poate justifica refuzul de a retrimite copilul potrivit prevederilor acestei convenţii, autorităţile judiciare sau administrative ale statului solicitat putând lua în considerare motivele acestei hotărâri care ar intra în sfera de aplicare a convenţiei, după cum rezultă din art. 17 din Convenţie.

  În ceea ce priveşte susţinerile din întâmpinare că reclamantul a fost de acord ca pârâta să vină cu copiii în România, tribunalul a reţinut că această împrejurare nu are relevanţă în cauză în condiţiile în care prin cererea sa de înapoiere a copiilor, reclamantul nu a invocat caracterul nelicit al deplasării copiilor în România, ci caracterul ilicit al neînapoierii acestora ulterior, iar din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că reclamantul a consimţit sau achiesat ulterior acestei deplasări  şi neînapoieri în sensul prevăzut de art. 13 al. 1 lit. „a” din Convenţia de la Haga ci, dimpotrivă, din actele şi lucrările dosarului rezultă că a venit de mai multe ori în România să îşi vadă copii, reuşind să îi vadă uneori cu multe dificultăţi, iar alteori deloc, după cum rezultă din raportul de întrevedere din data de 26 noiembrie 2015 întocmit de DGASPC I., din procesele verbale de constatare ale executorului judecătoresc Anchidin Cornelia din data de 8 august 2016 şi 10 august 2016, din procesul verbal întocmit  în data de 1 august 2016 de organele de poliţie ale comunei S., jud.I. S-a mai avut În vedere că din mesajele telefonice ale părţilor depuse în traducere rezultă că reclamantul a încercat să o convingă de mai multe ori pe pârâtă să se întoarcă în Italia, dar fără succes.

Cum din probatoriul administrat în cauză nu rezultă existenţa unui acord amiabil între părinți sau a achiesării sau a consimţământului reclamantului la stabilirea reşedinţei copiilor în România ulterior deplasării şi neînapoierii lor iar pârâtei îi revenea sarcina probei acestor afirmaţii potrivit art. 13 al. 1 din Convenţie şi a art. 249 Cod pr. civilă, tribunalul a constatat că în cauză nu a fost dovedită existenţa cazului de excepţie prevăzut de art. 13 al. 1 lit. ,,a” din Convenţie care permite refuzul înapoierii copilului.

După cum rezultă din prevederile art. 13 al. 1 lit. ,,b” din Convenţie, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ţinută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau organismul care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă. Aşadar, şi în această situaţie, Convenţia impune o veritabilă sarcină a probei în seama persoanei ce a deplasat ori reţinut copilul, aceasta fiind cea care trebuie să dovedească că există grave riscuri ca înapoierea copilului să îl expună unor traume fizice sau psihice sau să îl pună în orice alt fel într-o situaţie intolerabilă.

În ceea ce priveşte cea de-a doua situaţie de excepţie, tribunalul a reţinut că, prin întâmpinare şi prin notele de concluzii scrise de la f. 202-vol. V, pârâta a invocat faptul că nu se poate înapoia cu copiii în Italia deoarece în cazul înapoierii, copiii ar fi supuşi unei stări de pericol fizic, minorul M.F.A. ar fi afectat emoţional, minorii s-au încadrat în noul mediu familial şi sunt reticenţi faţă de prezenţa tatălui la vizitele acestuia, sunt ataşaţi de mamă, iar deplasarea în Italia i-ar traumatiza fizic şi psihic. S-a apreciat de prima instanţă că aspectele invocate de pârâtă nu se încadrează în situaţia de excepţie prevăzută de Convenţie, fiind evident că aceste aspecte nu pot fi reţinute că ar constitui un risc grav, actual sau iminent, de natură a-i expune pe minori unui pericol fizic sau psihic sau că în orice chip să-i situeze într-o situaţie intolerabilă, nefiind dovedit că în perioada în care au locuit în Italia, reclamantul şi-ar fi agresat fizic copiii, iar faptul că pârâta ar fi formulat sesizări pentru violenţă domestică împotriva reclamantului în Italia nu constituie o dovadă a unor acte de violenţă fizică şi psihică a reclamantului asupra copiilor săi, nefiind depusă la dosar o hotărâre de condamnare a acestuia. Din certificatul penal de cazier judiciar rezultă că reclamantul nu este înscris în cazierul judiciar, din raportul psihodiagnostic al reclamantului rezultă că reclamantul are un profil de personalitate caracterizat prin niveluri bune de echilibru emoţional şi adaptare la realitate, iar din adeverinţa emisă în data de 1 iulie 2016 de medicul de familie a reclamantului din Italia rezultă că din data de 6 decembrie 2011, reclamantului nu i s-au prescris niciodată medicamente sau controale privind specialitatea psihiatrică.

Faptul că pârâta, ulterior venirii în România, a fost internată împreună cu copiii în Centrul Social de Ocrotire a Femeilor Victime ale Violenţei Domestice nu constituie o dovadă a existenţei unor acte de abuz sau de neglijenţă a reclamantului împotriva fiilor săi minori sau împotriva pârâtei anterior deplasării în România, iar temerile pârâtei pentru siguranţa sa şi a fiilor săi în ipoteza în care aceştia s-ar întoarce în Italia nu constituie o dovadă sau un indiciu că există un risc grav ca înapoierea copiilor să-i expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-i situeze într-o situaţie intolerabilă, art. 13 lit. „b” din Convenţie făcând referire la existenţa unui risc pentru persoana copiilor şi nu a părintelui care refuză să înapoieze copiii.

În ceea ce priveşte susţinerile că înapoierea minorilor în Italia ar fi de natură să îi expună pe aceştia unui pericol psihic-traumatic, având în vedere vârsta fragedă a celor doi copii, faptul că au stat mai mult cu mama pârâtă şi că în ultimul an şi jumătate, anterior plecării în România, au fost separaţi de tată, tribunalul a reţinut că, după cum s-a arătat mai sus, împrejurarea că părţile au locuit sau nu împreună anterior deplasării şi reţinerii ilicite a copiilor nu are relevanţă în modul de soluţionare a acestei cereri, atâta timp cât copii s-au născut şi au crescut în Italia, iar reşedinţa obişnuită a acestora, anterior deplasării în România era în această ţară, pârâta a locuit opt ani în Italia, părţile exercitau împreună autoritatea părintească asupra copiilor potrivit legii italiene, reclamantul exercita în mod efectiv un drept de încredinţare asupra copiilor, drept care includea şi dreptul de a stabili reşedinţa obişnuită a copiilor în momentul deplasării lor în România. S-a apreciat că decizia de schimbare a reşedinţei obişnuite a copiilor a fost una unilaterală,  luată fără consultarea prealabilă a tatălui care a fost pus în faţa faptului împlinit.

Din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că minorii, în eventualitatea deplasării lor înapoi în Italia, ar fi supuşi unui pericol psihic-traumatic şi, chiar în ipoteza în care pârâta ar fi reuşit să îşi dovedească susţinerile, aceasta împrejurare nu ar fi fost de natură să conducă la respingerea cererii introductive, ci numai la luarea unor măsuri de cooperare internaţională pentru a asigura protecţia  copiilor după înapoierea lor, faţă de dispoziţiile art.11 alin.(4) din Regulamentul nr. 2201/2003 în care se arată că „O instanţă nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul articolului 13 litera ,,b” din Convenţia de la Haga din 1980 în cazul în care se stabileşte că s-au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecţia copilului după înapoierea sa”. 

Condiţiile în care au locuit părţile în Italia, relaţiile dintre părţi, presupusul dezinteres al reclamantului faţă de  fiii săi, că nu și-a văzut copiii decât rareori în ultimul an de zile, vârsta fragedă a copiilor şi ataşamentul faţă de mama lor, împrejurarea că pârâta lucrează şi are sau nu posibilitatea să asigure condiţii corespunzătoare de creștere și educare fiilor săi  la locuința bunicilor materni din România sunt aspecte de fond, iar instanţa, sesizată cu o acţiune întemeiată pe Convenţia de la Haga, nu este îndrituită să examineze şi să tranşeze fondul relaţiilor dintre părinţi şi copii, sub aspectul modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti, a stabilirii domiciliilor copiilor,  respectiv al stabilirii programului de legături personale a minorului cu părintele la care nu va fi stabilit domiciliul acestora, relevante în acest sens fiind dispoziţiile art. 19 din Convenţie. 

Cum din probatoriul administrat în cauză s-a apreciat că reţinerea minorilor pe teritoriul României de către pârâtă, fără consimţământul tatălui este ilicită în sensul art. 3 din Convenţie, fiind astfel încălcat dreptul de încredinţare al tatălui asupra copiilor şi dreptul său de a le  stabili reședința obișnuită, atâta timp cât prevederile referitoare la autoritatea părintească cuprinse în legislaţia italiană prevăd că exercitarea autorității părintești asupra copilului se face în comun, aşa încât este exclusă posibilitatea unuia dintre aceştia de a lua decizii unilaterale cu privire la starea  copilului, vizând chiar şi schimbarea reşedinţei acestuia, în  temeiul art. 12 al.1 din Convenţia de la Haga şi a art. 14 al. 1 din Legea nr. 369/2004, tribunalul a admis cererea aşa cum a fost precizată, în parte, şi a dispus înapoierea copiilor M.G., născut la data de 30 octombrie 2011 în Roma, Italia şi M.F.A.  născut  la data de  26 martie 2014 în Roma, Italia  la reşedinţa obişnuită din Italia.

În temeiul al. 2 din acelaşi text de lege, tribunalul a fixat termen pentru executarea obligaţiei de înapoiere a copiilor şapte (7) zile de la comunicarea prezentei hotărâri, sub sancţiunea unei amenzi civile de 12500 lei în sarcina pârâtei şi în favoarea Statului Român, iar în temeiul art. 14 al. 3 lit. ,,a” şi ,,b” din  Legea nr. 369/2004, tribunalul a obligat pârâta să predea paşapoartele copiilor reclamantului, iar în caz de refuz de executare voluntară a obligaţiei de înapoiere a copilului în termenul stabilit, a autorizat pe reclamant să preia copiii personal sau, după caz, prin reprezentant şi a obligat pârâta să-şi dea concursul pentru eliberarea unor documente de călătorie pe numele copiilor, suplinind prin prezenta acordul său în caz de refuz, restul pretenţiilor reclamantului fiind respinse prin încheierea de şedinţă din data de 17 octombrie 2016. 

 În temeiul 14 al. 4 din Legea nr.369/2004 și art.26 al.ultim din Convenție, tribunalul a obligat pârâta la suportarea cheltuielilor pentru înapoierea minorilor efectuate de către reclamant şi reprezentantul său şi anume spezele de călătorie, spezele de reprezentare judecătorească ale reclamantului şi de înapoiere a copiilor, precum şi toate cheltuielile şi plăţile făcute pentru localizarea copiilor.

În temeiul art. 5 al. 4 din  Legea nr. 369/2004 şi a art. 7 al. 2 din Protocolul privind stabilirea onorariilor cuvenite avocaţilor pentru furnizarea serviciilor de asistenţă judiciară încheiat între UNBR şi Ministerul Justiţiei nr. 48025/2015, onorariul avocatului P.T., desemnat de Baroul Bucureşti să asigure asistenţa gratuită a reclamantului în dosarul nr. 24735/3/2016 (ataşat la prezenta cauză) va fi stabilit la suma de 300 lei şi se va avansa din fondurile statului, proporţional cu valoarea muncii prestate de avocat şi cu complexitatea cauzei în acel dosar în care nu s-au administrat probe şi care a fost ulterior ataşat la prezenta cauză iar în temeiul art. 18 din O.U.G. nr.51/2008, tribunalul a obligat pârâta la plata către stat a cheltuielilor judiciare în sumă de 300 lei.

Întrucât a căzut în pretenţii, în temeiul art.453 al.1 C.proc.civ., tribunalul a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 1800 Euro cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, existenţa şi întinderea acestor cheltuieli fiind făcută cu extrasul de cont de la f. 176-vol. V, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 452 C.proc.civ.

Curtea, analizând criticile de recurs, prin raportare la dispoziţiile legale incidente, constată următoarele:

Reclamantul, personal, şi prin autoritatea centrală din România, a sesizat Tribunalul Bucureşti cu o cerere de chemare în judecată a pârâtei, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună înapoierea minorilor M.G., născut la data de 30/10/2011 în Roma şi M.F.A., născut la data de 26/03/2014 în Roma, la reşedinţa obişnuită din Italia, la tatăl lor, de unde aceştia au fost deplasaţi cu acordul tatălui, însă reţinuţi în mod ilicit de către mama lor, în România.

Reclamantul a susţinut caracterul ilicit al stabilirii reşedinţei minorilor pe teritoriul României de către mama acestora, în mod unilateral, fără acordul său, deşi acest consimţământ se impunea având în vedere că amândoi părinţii exercitau în mod efectiv autoritatea asupra minorilor la momentul deplasării şi reţinerii pe teritoriul României.

Curtea, având a soluţiona recursul declarat împotriva hotărârii primei instanţe cu privire la o cerere cu acest obiect, constată, ca şi prima instanţă, incidenţa dispoziţiilor Convenţiei de la Haga din 15.10.1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, inclusiv a Legii nr.369/15.09.2004, privind aplicarea respectivei Convenţii adoptată prin legea sus indicată.

Curtea are în vedere că motivele de recurs cu care instanţa de recurs a fost sesizată legal vizează încălcarea dispoziţiilor art.13 alin.1 lit.b, alin.2 şi 3 din Convenţia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii.

Cu ocazia cuvântului pe fond, recurenta, prin apărător, a invocat lipsa de incidenţă a art. 3 din Convenţie, respectiv excepţia prevăzută de art. 13 alin. 1 lit. a din Convenţie, susţinându-se că reclamantul nu exercita vreun drept în mod efectiv asupra celor doi minori, care locuiau în mod separat de tatăl lor, la o altă adresă, în Italia. Astfel, recurenta a susţinut greşita interpretarea a noţiunii de exercitare a autorităţii părinteşti prin raportare la dispoziţiile legii italiene, respectiv la dispoziţiile art. 316 şi art. 317 Cod civil italian.

Curtea are în vedere că prima instanţă a stabilit că ambii părinţi exercitau deopotrivă, potrivit legii statului în care locuiau la data deplasării copiilor, autoritatea părintească şi dreptul de a hotărî în comun asupra locului reşedinţei obișnuite a copiilor, fiind avut în vedere art. 316 al 1 din Codul civil italian, considerat incident în cauză, astfel apreciindu-se că dreptul de încredințare al reclamantului era unul efectiv în accepțiunea art. 13 al. 1 lit. „a” din Convenție, respectiv că pârâtei îi revenea sarcina să dovedească că reclamantul nu exercita efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării şi al refuzului de înapoiere a copiilor, împrejurare cu privire la care instanţa de fond a constatat că pârâta nu a  dovedit-o, concluzionând astfel că în mod cert tatăl reclamant exercita efectiv dreptul de încredinţare care includea și dreptul de a stabili reședința obișnuită a copiilor, conferit în mod expres prin legea italiană, la momentul deplasării copiilor în România şi în momentul refuzului de înapoiere ulterior.

Or, aceste aspecte nu au fost criticate de către recurentă în termenul prevăzut de art. 485 Cod procedură civilă, astfel că acest motiv de recurs invocat în afara termenului de recurs şi care nu se constituie într-un motiv de ordine publică, nu poate fi primit de către prezenta instanţă, sancţiunea neinvocării lui fiind decăderea prevăzută de art. 185 Cod procedură civilă.

Potrivit situaţiei de fapt reţinută de către instanţa de fond, minorii au fost deplasaţi de către mama acestora din Italia în România, însă, în septembrie 2015, recurenta a decis fără acordul tatălui, reţinerea copiilor în România şi stabilirea reşedinţei acestora pe teritoriul acestei ţări, situaţie, de altfel, recunoscută şi de către recurenta pârâtă prin actele procedurale depuse la dosarul cauzei.

Curtea are în vedere, totodată, dispoz.art.5 din Convenţia de la Haga potrivit cu care, dreptul privind încredinţarea copilului include şi dreptul de a hotărî asupra locului reşedinţei sale.

În prezenta cauză, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, minorii au avut, anterior deplasării lor de către mama pârâtă în România, reşedinţa obişnuită în Italia, stat în care s-au născut şi au crescut, ambii părinţi exercitând autoritatea părintească în temeiul dispoziţiilor legale prevăzute în Codul civil italian.

Recurenta, părăsind Italia şi luând decizia unilaterală de a stabili reşedinţa minorilor pe teritoriul României, prin propriile acţiuni, a împiedicat exercitarea efectivă de către părintele reclamant a dreptului privind încredinţarea, care impunea exercitarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor faţă de copii.

Recurenta a susţinut că reclamantul s-a dezinteresat de soarta minorilor, aceştia fiind duşi să locuiască la părinţii acestuia, unde îi vizita la câteva zile, iar în ţară, deşi i s-a stabilit un drept de vizită, nu a venit să-şi vadă copii decât după trei luni.

Or, Curtea are în vedere chiar prezenta cauză pe rolul acestei instanţe, unde intimatul reclamant îşi manifestă dreptul de a readuce copii pe teritoriul Italiei, cu intenţia de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile, respectiv deplasările acestuia în România pentru a-şi dovedi pretenţiile şi încercările de a-şi vedea copii, ceea ce denotă interesul real al tatălui cu privire la soarta copiilor săi.

Are în vedere prezenta Curte faptul că obiectivul major al Convenţiei de la Haga din 1980, astfel cum rezultă din Raportul explicativ elaborat de Eliza Perez-Vera în anul 1980, consistă în crearea unui mijloc eficient de descurajare a răpitorului care pretinde ca acţiunea sa să fie legalizată de autorităţile statului de refugiu. Or, în cauză, susţinerile recurentei pârâte, în sensul că intimatul reclamant nu îşi exercită efectiv dreptul de vizită, ceea ce ar presupune un dezinteres al acestuia, combătute de probele de la dosar,  nu pot fi validate în sprijinul cererii sale de neînapoiere a copiilor pe teritoriul statului în care aceştia aveau reşedinţa obişnuită, respectiv Italia.

În acord cu scopul Convenţiei de la Haga din 1980, atunci când se constată că deplasarea sau reţinerea unui minor este ilicită, devine aplicabil mecanismul de returnare reglementat de Convenţie, mecanism care în mod excepţional se soluţionează în sensul refuzului înapoierii minorului respectiv doar în cazuri anume expres şi limitativ prevăzute de Convenţie.

Astfel, din interpretarea dispoz.art.12 alin.1 şi 2 din Convenţie, Curtea reţine că atunci când un copil a fost deplasat sau reţinut ilicit în înţelesul art.3 şi o perioadă de mai puţin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere, faţă de momentul introducerii cererii înaintea autorităţii judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată.

Prin urmare, acest text prevede ca ipoteză trecerea perioadei de un an stabilită de Convenţie, raportat la care demersul iniţiat pentru înapoierea copilului deplasat ilicit poate căpăta relevanţă în faţa instanţelor de judecată.

Cum în prezenta cauză, reclamantul, tatăl minorului a sesizat chiar instanţa de judecată mai devreme de a se împlini un an de la deplasarea minorului, de la reşedinţa sa obişnuită, în mod corect a apreciat tribunalul asupra incidenţei alin. 1 al art. 12 din Convenţie.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, Convenţia urmăreşte eradicarea fenomenului de deplasare ilicită a copiilor, astfel încât cea mai bună metodă de a combate aceste fenomen, la nivel internaţional, rezidă în a nu recunoaşte consecinţele juridice a acestor fapte. Totodată, statele semnatare ale Convenţiei au recunoscut prin semnarea acestui act comunitar că autorităţile de la reşedinţa obişnuită a copilului sunt, în principiu, mai bine plasate pentru a statua în deplină echitate asupra drepturilor privind încredinţarea.

Aşa cum a fost explicată Convenţia prin Raportul Eliza Peres-Vera, instanţa de judecată este obligată să dea eficienţă mecanismului de returnare reglementat de Convenţia de la Haga din 1980 atunci când constată că deplasarea sau reţinerea unui minor într-un stat contractant s-a făcut în mod ilicit, neputând pune în dezbatere dreptul privind încredinţarea copilului către un părinte sau altul, urmărindu-se astfel doar reintegrarea acestuia în mediul său obişnuit de viaţă din care a fost deplasat, fiind în interesul acestuia de a nu fi smuls din reşedinţa obişnuită şi de a fi pus într-o situaţie instabilă şi necunoscută.

A susţinut recurenta pârâtă faptul că atitudinea violentă a tatălui ar fi determinat-o pe aceasta să ia hotărârea de a stabili reşedinţa minorilor pe teritoriul României, această parte invocând incidenţa dispoz.art.13 alin. 1 lit.b din Convenţie.

Cât priveşte susţinerea recurentei pârâte în sensul că prin întoarcerea minorilor în Italia i-ar expune pe aceştia unui risc, dat fiind faptul că intimatul reclamant este violent, Curtea urmează să reţină situaţia de fapt la care s-a oprit instanţa de fond, în sensul că nu au fost exercitate de către reclamant acte de violenţă fizică sau psihică asupra minorilor.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, pe care se grefează controlul său de legalitate în recurs, Curtea apreciază necesar a expune aspectele de ordin legal şi doctrinar în sensul că recursul, prin poziţionarea sa Codul de procedură civilă, în Capitolul III intitulat „Căile extraordinare de atac”, reprezintă o cale de atac extraordinară care este pusă la dispoziţia părţilor de către legiuitor numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 488 Cod procedură civilă care vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speţă.

Curtea are în vedere faptul că în fond se poate realiza o analiză a pricinii atât sub aspectul nelegalităţii, cât şi al netemeiniciei, stabilindu-se pe baza probatoriului administrat o situaţie de fapt în acord cu probatoriul administrat.

Or, în calea de atac a recursului se realizează un control asupra hotărârii atacate fără posibilitatea de a se realiza o rejudecare în fond a pricinii prin prisma probatoriilor administrate.

Ţinând cont de faptul că potrivit reglementării actuale, recursul reprezintă o cale extraordinară de atac nedevolutivă, reanalizarea situaţiei de fapt excedând competenţei instanţei de recurs, Curtea constată că situaţia de fapt rămâne cea stabilită de către instanţa de fond, în cazul în care în calea de atac nu se aduc noi probatorii de natură a răsturna această situaţie.

În calea de atac a recursului, recurenta nu a administrat probe admisibile în această fază procesuală care să combată reţinerile instanţei de fond. Dimpotrivă, actele depuse de către intimatul reclamant dovedesc stăruinţa acestuia în a întreţine legături personale cu copii săi.

A susţinut recurenta că minorii ar fi expuşi unei traume psihice de vreme ce tatăl lor locuieşte în prezent cu o altă femeie, pe care aceştia nu o cunosc, ei fiind ataşaţi de mama lor, care s-a ocupat în permanenţă de aceştia. Mai mult, copii au o reticenţă în a fi în preajma tatălui lor, întrucât au asistat la scene de violenţă în familia lor, în Italia.

Or, în cazul în care s-ar fi exercitat o violenţă a tatălui asupra minorilor de natură a exprima un abuz asupra acestora, copii ar fi reacţionat într-un mod vehement şi nu doar că ar fi reticenţi în prezenţa tatălui; de altfel, este şi firească atitudinea copiilor să dorească prezenţa mamei de vreme ce aceasta a stat în permanenţă cu ei, iar timp de doi ani reclamantul s-a străduit, cerând concursul organelor judiciare, să-şi exercite dreptul de a avea legături personale cu proprii copii, reţinuţi prin voinţa unilaterală a pârâtei în România.

Reţine Curtea că în prezenta cauză nu se statuează asupra încredinţării copiilor, a stabilirii locuinţei acestora, ci se urmăreşte protejarea copiilor pe plan internaţional împotriva efectelor dăunătoare ale întreruperii bruşte a exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor oricăruia dintre părinţi. În cadrul procedurii declanşate în temeiul Convenţiei de la Haga, aspectele legate de modul de exercitare a drepturilor părinteşti nu pot face obiect de analiză, procedură care se caracterizează prin flexibilitate şi celeritate şi care are ca unic scop reintegrarea copilului în mediul familial, social şi cultural din care au fost scoşi în mod ilicit sau sunt reţinuţi în mod ilicit în afara acestuia, mediu care are legătură cu statul pe teritoriul căruia copiii au avut reşedinţa obişnuită anterior deplasării sau neînapoierii ilicite.

Curtea are în vedere faptul că este învestită cu soluţionarea cererii de înapoiere, pricină în care nu are căderea să facă o analiză comparativă a condiţiilor de viaţă ale minorilor în cele două state, deoarece acestea sunt aspecte ce ar putea fi analizate doar într-o cauză care vizează exercitarea autorităţii părinteşti şi respectiv stabilirea domiciliului copiilor. Astfel, nu interesează prezenta cauză, la care dintre locuinţele reclamantului sau rudelor acestuia va locui tatăl împreună cu cei doi copii după returnarea acestora sau locuinţa aleasă de recurentă în Italia să locuiască împreună cu cei doi copii, şi nici faptul că intimatul reclamant va locui cu o altă persoană pe care minorii nu o cunosc, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada existenţei unei situaţii intolerabile pentru aceştia dacă se va dispune înapoierea lor în Italia.

În acest sens, Curtea reţine dispoziţiile art.16 din Convenţia de la Haga, potrivit cu care autorităţile judiciare sau administrative ale statului contractant unde copilul a fost deplasat s-au reţinut nu vor mai putea statua asupra fondului dreptului privind încredinţarea, până când nu se va stabili că nu se află întrunite condiţiile acestei Convenţii pentru înapoierea copilului sau până când o perioadă rezonabilă nu se va fi scurs, fără ca o cerere pentru aplicarea Convenţiei să se fi făcut.

Or, prezenta instanţă tocmai cu o asemenea cerere este sesizată de către tatăl reclamant care susţine reţinerea ilicită a copiilor săi pe teritoriul României, fără a-şi fi dat acordul.

Astfel, susţinerile recurentei în sensul că este beneficiara unei hotărâri pronunţată de o instanţă română privind locuinţa minorilor la aceasta, la adresa din România, sat Z., com.S., judeţul I., nu sunt de natură a impieta asupra fondului dreptului exercitat de reclamant de a obţine returnarea minorilor la reşedinţa obişnuită în Italia, avută anterior reţinerii ilicite a acestora pe teritoriul României.

Cât priveşte relaţia tată - copii, instanţa de fond a avut suficiente elemente rezultate din actele depuse la dosarul cauzei pentru a putea  să aprecieze în această privinţă şi a constatat că prezenţa tatălui în preajma copiilor săi nu reprezintă un pericol, în acest sens având în vedere declaraţiile martorilor, raportul de evaluare psihologică, precum şi actele depuse la dosar în susţinerea cererii şi combaterea acesteia.

Curtea consideră necesar a sublinia faptul că în calea de atac a recursului, recurenta nu poate pretinde cenzurarea soluţiei date cererii prin formularea unor critici care tind la reevaluarea materialului probator şi, pe această cale, la stabilirea unei alte situaţii de fapt. Numai în situaţia administrării de acte noi în calea de atac a recursului ar fi posibilă o atare operaţiune dat fiind că stabilirea stării de fapt a recursului pe temeiul probelor administrate este conform legii în căderea instanţei de fond, în cadrul căii extraordinare a recursului neputând fi valorificate decât aspecte de nelegalitate, iar nu cele vizând netemeinicia hotărârii.

Or, susţinerile din recurs vizează tocmai înlăturarea reţinerilor instanţei de fond cu privire la situaţia de fapt - cât priveşte atitudinea violentă a reclamantului, faptul că acesta nu s-a dovedit interesat de soarta copiilor, că pe timpul cât a locuit pârâta împreună cu cei doi copii, după naşterea celui de-al doilea copil, aceasta a fost dusă să locuiască la locuinţa părinţilor reclamantului, pentru ca acesta să poată întreţine relaţii cu alte femei, că minorii ar fi traumatizaţi dacă ar trebui să locuiască împreună cu tatăl şi cu o persoană pe care nu o cunosc, în condiţiile în care recurenta nu înţelege să mai locuiască pe teritoriul Italiei de teama reclamantului. Aceste aspecte au fost susţinute de către recurentă ca excepţii de la returnarea minorilor, în condiţiile în care s-ar aprecia că acestea reprezintă un risc al minorilor la returnarea acestora în ţara unde a avut reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sale în România.

Însă, dat fiind cele anterior expuse, cât priveşte situaţia de fapt rezultată din probatoriul administrat considerat util şi suficient în aprecierea primei instanţe, dar şi a actelor noi depuse de intimat în calea de atac a recursului, singurele apreciate ca fiind admisibile în raport cu natura acestei căi de atac, Curtea nu găseşte fondată susţinerea recurentei cât priveşte critica vizând faptul că judecătorul fondului nu ar fi stabilit situaţia reală de fapt cu privire la comportamentul tatălui, dezinteresul acestuia faţă de minori şi situaţia intolerabilă în care ar fi puşi minorii în cazul în care ar fi returnaţi.

În sensul celor arătate, Curtea urmează a nu primi susţinerile recurentei vizând faptul că mama a acţionat în sensul reţinerii minorilor pe teritoriul României pentru a-i proteja pe aceştia, integrarea copiilor în comunitatea din România, faptul că minorii s-au acomodat în această ţară, respectiv că întreţine relaţii bune cu bunicii materni, toate aceste aspecte ţinând de netemeinicia hotărârii recurate, aspecte incompatibile cu structura recursului, în cadrul căruia instanţa nu are a verifica decât chestiuni de legalitate prin raportare la motivele de recurs ce pot fi invocate limitativ, prevăzute de art.488 pct.1-8 C.proc.civ.

Atât timp cât instanţa de fond a putut să-şi formeze convingerea pe baza probelor administrate, cât priveşte susţinerile intimatei legate de violenţele exercitate de către reclamant, conchizând în sensul că nu au fost exercitate acte de violenţă, ci dimpotrivă s-a reţinut atitudinea tatălui de interes faţă de creşterea şi educarea minorilor, nu pot fi primite susţinerile recurentei în sensul că cererea reclamantului este lipsită de fundament juridic din perspectiva art.13 din Convenţia de la Haga la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, în condiţiile în care aceste împrejurări au făcut obiect de analiză în faţa primei instanţe, iar probatoriile administrate în calea de atac a recursului nu sunt de natură a răsturna cele reţinute cu titlu de situaţie de fapt de către instanţa anterioară.

Mai mult, aserţiunile recurentei pârâte relative la conduita reclamantului, ulterioare deplasării minorului în România, în sensul că acesta nu îşi vizitează minorii în România şi că telefonic, în timp ce aceasta împreună cu minorii se aflau în această ţară, i-a ameninţat cu moartea, nu pot fi primite în condiţiile în care recurenta pârâtă este cea care ignoră dispoziţii legale care stabilesc autoritatea comună a părinţilor. Mai mult, Curtea are în vedere că tatăl a uzat de toate mijloacele avute la dispoziţie în cadrul mecanismului convenţional de returnare, solicitând sprijinul autorităţii centrale din România pentru identificarea unei posibile reşedinţe a copiilor stabilite de către mama acestora în mod unilateral, cu consecinţa returnării acestora, ceea ce reprezintă o probă a interesului manifestat de tată faţă de copii; în acelaşi sens, sunt şi procesele verbale întocmite de executor judecătoresc, la care intimatul reclamant a apelat pentru a-şi putea exercita dreptul de vizită.

Recurenta a susţinut că în România le asigură minorilor un mediu adecvat pentru creştere şi dezvoltare, respectiv că aceştia s-au integrat în noul lor mediu. Or, aceste aspecte sunt lipsite de relevanţă, de vreme ce în speţă nu se regăseşte situaţia de excepţia prevăzută în art.12 alin.2 în Convenţia de la Haga, care menţionează că autoritatea judiciară sau administrativă sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabileşte că minorul s-a integrat în noul său mediu, deoarece sesizarea reclamantului în temeiul Convenţiei s-a făcut înăuntrul intervalului de timp de un an de la data deplasării copilului de pe teritoriul Portugaliei.

Cu alte cuvinte, aceste susţineri ale recurentei nu pot conduce la admiterea recursului, deoarece sesizarea reclamantului în temeiul Convenţiei, s-a făcut înăuntrul intervalului de un an de la data deplasării copiilor de pe teritoriul Italiei, fiind îndeplinite cerinţele impuse de art.12 alin.1 din Convenţie, care dispune înapoierea imediată a acestora.

Cât priveşte interesul superior al copilului care a fost avut în vedere pe parcursul judecării pricinii, prezenta instanţă are în vedere că însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că trebuie avut în vedere în primul rând păstrarea legăturilor cu familia, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că acest lucru nu este dezirabil şi nu i se asigură un mediu sănătos, situaţie de excepţie, care, în speţă, nu se poate reţine, astfel cum s-a arătat mai sus.

Recurenta a susţinut că raportul de evaluare psihologică nu poate fi luat în considerare întrucât intimatul nu a răspuns sincer chestionarelor, deoarece a obţinut un scor prea mare. Or, acest raport nu s-a bazat doar pe chestionare, ci şi pe analiza interacţiunii celor doi părinţi cu copii, pe tehnici proiective, pe jocuri de rol şi tematice, ş.a.., expertul psiholog nerezumându-se doar la chestionare. De altfel, instanţa a coroborat toate probele administrate la fond, concluzia la care a ajuns fiind consecinţa analizării tuturor acestora şi nu numai a acestui raport de evaluare psihologică.

Cât priveşte susţinerea în sensul că minorul M.G. s-a opus la înapoierea sa, Curtea are în vedere art. 11 alin. 4 din Legea nr.369/2004 care prevede că ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Copilul care nu a împlinit această vârstă va putea fi audiat numai dacă instanţa consideră necesar. Or, minorul M.G. în referire la care au fost făcute susţineri în recurs în sensul că s-ar opune reîntoarcerii în Italia are o vârstă fragedă, de numai cinci ani, astfel că acesta nu poate aprecia cu maturitate dacă se impune returnarea sa la reşedinţa obişnuită în Italia. Din acest motiv nici instanţa nu a găsit necesar a trece la audierea minorului.

Ca atare, Curtea apreciază că nu s-ar putea reţine incidenţa niciunui motiv de nelegalitate a sentinţei recurate, din perspectiva nerespectării normelor convenţionale, comunitare şi interne, care protejează interesul superior al copilului şi drepturile acestuia.

Domenii speta

Spete similare