Faliment - Legea 85/2014 – natura termenelor prevăzute la art.118 alin.1.

. Domeniu asociat: Faliment - Legea 85/2014 – natura termenelor prevăzute la art.118 alin.1.

A. Principala distincţie între termenele de prescripţie şi cele de decădere constă în aceea că, în timp ce primele sunt destinate a sancţiona o atitudine pasivă culpabilă a unui subiect de drept, termenele de decădere au ca principal scop necesitatea obiectivă ca anumite acte să fie efectuate într-un termen, indiferent de existenţa vreunei atitudini culpabile din partea titularului dreptului.

Analizând dispoziţiile art.118 alin.1 din Legea nr. 85/2014 se reţine că legiuitorul a instituit un termen de prescripţie, de 1 an, reglementat pentru a sancţiona pasivitatea titularului acţiunii în anulare şi care, în condiţiile prescrise de lege, poate fi întrerupt, suspendat ori poate face obiectul unei cereri de repunere în termen.

Pe de altă parte însă, în ceea ce priveşte termenul de 16 luni, din modul de formulare a textului de lege, „nu mai târziu de”, reiese intenţia legiuitorului de a stabili un termen obiectiv, un interval de timp maxim în care poate fi iniţiată acţiunea în anulare, indiferent de motivele împiedicării, pentru a se asigura securitatea raporturilor juridice şi bunul mers al procedurii insolvenţei. Prin urmare, acest din urmă termen este unul de decădere, ce, în principiu, nu poate fi întrerupt ori suspendat. De altfel, ar fi fost inutil ca legiuitorul să instituie două termene de prescripţie, termenul mai scurt fiind lipsit de orice utilitate.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 1346 din 14.09.2017)

Asupra apelului de faţă:

I. Hotărârile primei instanţe:

1. Prin încheierea din data de 17.08.2016, pronunţată de Tribunalul Călăraşi – Secţia Civilă în dosarul nr. 419/116/2015/a2, în cauza privind pe reclamantul C.I.I. C.D., lichidator judiciar al C.C.A, şi pârâtele A.I.E. S.R.L., S.C. R.C. S.R.L. şi C.C.A, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtele SC R.C. SRL şi A.I.E. SRL.

În motivare, instanţa a reţinut că excepţia este neîntemeiată, având în vedere că, prin raportul depus la data de 26.05.2015, reclamantul nu a fost în măsură să identifice elementele necesare promovării acţiunii prevăzute de art.117 din Legea nr.85/2014, dar nici actele frauduloase, în condiţiile în care debitoarea, prin administratorul statutar, nu a pus la dispoziţia acestuia actele contabile, iar concluziile în completarea raportului întocmit în baza art.97 au fost formulate prin raportul depus la data de 09.12.2015.

De altfel, art.118 alin.1 din această lege impune obligaţia lichidatorului judiciar să formuleze acţiunea în anulare în termen de 1 an calculat de la data depunerii raportului prevăzut de art.97, dar nu mai târziu de 16 luni calculat de la data deschiderii procedurii, avându-se în vedere tocmai situaţia în care lichidatorul judiciar nu a fost în măsură să identifice actele frauduloase în termenul de 1 an.

Pe cale de consecinţă, judecătorul sindic a constatat că acţiunea a fost formulată de reclamant în termenul prevăzut de art.118 din Legea nr.85/2014.

2. Prin sentinţa civilă nr. 173/30.09.2016, pronunţată de Tribunalul Călăraşi – Secţia Civilă în dosarul nr. 419/116/2015/a2, instanţa a admis în parte acţiunea formulată de lichidatorul judiciar CII C.D. împotriva pârâtelor C.C A., debitoare în dos.nr.419/116/2015, SC A.I.E. SRL şi SC R.C. SRL, a dispus anularea acordului de stingere a datoriei din data de 02.04.2014 încheiat între pârâtele C.C.A şi SC A.I.E. SRL, a obligat pe pârâta SC A.I.E. SRL să restituie pârâtei debitoare C.C.A. suma de 828.548,99 lei, a dispus anularea acordului de stingere a datoriei din data de 02.04.2014 încheiat între pârâtele C.C.A. şi SC R.C. SRL, a obligat-o pe pârâta SC R.C. SRL să restituie pârâtei debitoare C.C.A. suma de 770.368,43 lei, a respins cererea formulată de lichidatorul judiciar CII C.D. privind obligarea pârâtelor SC A.I.E. SRL şi SC R.C. SRL la plata dobânzii legale aferentă perioadei 31.08.2013 şi până la restituirea sumelor datorate pârâtei debitoare C.C.A. şi a respins cererea formulată de pârâtele SC A.I.E. SRL şi SC R.C. SRL privind înscrierea la masa credală cu sumele ce vor fi restituite.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că între debitoare şi creditoarea Viand Bulgaria au existat relaţii contractuale în baza cărora achiziţiona furaje pe care, la rândul său, debitoarea le livra societăţilor comerciale pârâte care au şi calitatea de membri cooperatori, în baza unor contracte de vânzare cumpărare înregistrate sub nr.45/2011, respectiv nr.47/2012 depuse în extras la dosar.

Din corespondenţa purtată prin intermediul poştei electronice între creditoare şi debitoare rezultă că au existat neînţelegeri privind calitatea furajului, însă nu au fost soluţionate pe cale amiabilă, iar debitoarea nu a uzat de căile legale pentru recuperarea unui eventual prejudiciu cauzat de creditoare, însă a fost de acord să acopere pretinsul prejudiciu invocat de pârâte în întâmpinarea depusă la dosar, deşi din contractele de vânzare-cumpărare invocate nu rezultă în ce condiţii debitoarea putea fi obligată la penalităţi, care era cuantumul convenit de părţi prin contract şi dacă debitoarea figura în evidenţele pârâtelor cu debitul ce a făcut obiectul acordurilor de stingere a datoriilor ce fac obiectul prezentei acţiuni în anulare.

S-a mai reţinut că, urmare a nerecuperării de către debitoare a contravalorii furajelor livrate acestora, aceasta şi-a diminuat cu ştiinţă patrimoniul, reducându-l la zero, cunoscând că va intra în insolvenţă şi nu va fi posibilă o eventuală reorganizare judiciară, aşa cum a menţionat lichidatorul judiciar în acţiunea formulată.

Mai mult, anterior încheierii celor două acorduri de stingere al datoriilor pe care l-ar fi avut faţă de cele două pârâte, reprezentanţii legali ai debitoarei aveau obligaţia să întocmească şi să înscrie în evidenţele contabile debitele înregistrate şi actele în baza cărora au fost stabilite pretinsele debite, dar şi cu ce titlu sunt înregistrate debitele, însă nu au făcut-o din considerente care nu au relevanţă în prezenta cauză, unde judecătorul sindic este investit să analizeze apărările părţilor în baza înscrisurilor depuse la dosar şi a dispoziţiilor legale incidente soluţionării acţiunii în anulare.

Practic, pe baza emiterii de către cele două pârâte a facturilor de penalităţi, corelativ cu încheierea celor două acorduri de stingere a datoriilor, judecătorul sindic a constatat că nu există niciun înscris probator care să ateste că debitoarea datora pârâtelor sumele înscrise în cele două acorduri şi că acestea aveau natura unor penalităţi contractuale, precum şi modul lor de calcul, dar nici nu s-a făcut dovada de către acestea pe parcursul cercetării judecătoreşti că au suferit vreun prejudiciu care putea fi stins în modalitatea convenită cu debitoarea.

Dimpotrivă, actele invocate se referă la corespondenţa purtată de debitoare, prin numita T.M., cu creditoarea V.B., privind calitatea pretins necorespunzătoare a furajelor livrate, însă nu s-a dovedit că aceste furaje au fost livrate exclusiv celor două pârâte şi că, datorită lor, au înregistrat pierderi în cuantumul înscris în cele două acorduri de stingere a datoriei.

Mai mult, pârâtele nu au dovedit care a fost perioada pentru care au încheiat cu debitoarea cele două contracte de vânzare cumpărare furaje, clauzele referitoare la răspunderea părţilor, modul de soluţionare a litigiilor izvorâte din neexecutarea/executarea necorespunzătoare a contractului, pentru a se putea aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei apărărilor formulate în baza acestor contracte. Dacă datoria debitoarei izvora din cele două contracte de vânzare cumpărare, atunci este evident că pârâtele îl depuneau în integralitate pentru a-şi dovedi apărările formulate prin întâmpinare, însă nu a făcut-o din raţiuni care nu au relevanţă juridică, în condiţiile în care aceste contracte nu figurează înregistrate în evidenţa contabilă a debitoarei, fiind evidenţiate doar acordurile de stingere a pretinselor datorii.

În raport de situaţia de fapt reţinută, judecătorul sindic a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor legale prevăzute de art.117 alin.2 lit.c, şi g şi art.117 alin.4 lit.d din Legea nr.85/2014, constatând întemeiată şi dovedită acţiunea reclamantului.

Referitor la ipoteza legală prevăzută de art.117 alin.2 lit.c din Legea nr.85/2014, s-a constatat de judecătorul sindic că este îndeplinită, subliniind faptul că acordurile de stingere a datoriilor încheiate între debitoare şi cele două societăţi pârâte la data de 31.03.2014 se încadrează în termenul de 2 ani anteriori deschiderii procedurii. Totodată, s-a constatat că este îndeplinită şi condiţia legală privind lezarea intereselor creditoarei V.B., frauda fiind prezumată de art.122, iar relativitatea prezumţiei nu a fost răsturnată de pârâte, singurele interesate să producă probe care să o răstoarne.

Aşadar, judecătorul sindic a înlăturat apărarea pârâtelor în sensul că reclamantului îi revenea obligaţia să dovedească frauda la încheierea celor două acorduri, în condiţiile în care prezumţia relativă poate fi răsturnata prin probele administrate de persoana interesată, în cazul de faţă interesul aparţinând pârâtelor, care s-au aflat în posesia înscrisurilor pe care reclamantul nu le-a avut la dispoziţie până la momentul comunicării întâmpinării şi a actelor doveditoare.

Judecătorul sindic a observat din actele depuse la dosar şi că pârâtele sunt membrii cooperatori ai debitoarei, cu care au încheiat contractele de vânzare cumpărare furaje nr.45/20.12.2011, respectiv nr.47/04.01.2012, având ca obiect livrare furaje, deşi au recunoscut că exista şi posibilitatea să încheie direct cu furnizorul contracte individuale, caz în care putea să îşi recupereze eventuale prejudicii cauzate de calitatea lor necorespunzătoare direct de la acesta, potrivit clauzelor contractuale.

S-a mai constatat şi că pârâta SC A.I.E. SRL are ca asociat unic şi administrator pe numita T.M., prin intermediul căreia s-a derulat corespondenţa între creditoarea V.B., reprezentanţa din România, creând aparenţa că este o persoană cu drept de decizie, care a acţionat în numele debitoarei cu privire la pretinsa neconformitate a calităţii furajelor livrate acesteia.

S-a apreciat că această aparenţă este întărită de calitatea de director economic în care a semnat actele înregistrate la organele fiscale, depuse de lichidatorul judiciar la dosar nr.419/116/2015, ceea ce conduce la concluzia că a deţinut o funcţie de conducere. Deşi prin întâmpinarea depusă la dosar s-a susţinut de pârâte că T.M. nu a deţinut nicio funcţie de conducere în cadrul debitoarei, s-a constatat de către judecătorul sindic că nu a fost făcută dovada contrară, deşi avea interesul în condiţiile în care are calitatea procesuală pasivă în cauză, fiind reprezentantul legal al uneia dintre pârâtele în prezenta cauză.

Nefiind făcută dovada contrară, deşi îi revenea această sarcină, în raport de actele depuse de lichidatorul judiciar în dosarul de insolvenţă, judecătorul sindic a constatat că este îndeplinită şi ipoteza legală prevăzută de art.117 alin.4 lit.d din Legea nr.85/2014, care se referă la directorul debitoarei, funcţie deţinută de numita T.M., asociat unic şi administrator al pârâtei SC A.I.E. SRL, fiind direct interesată să nu achite contravaloarea furajelor achiziţionate de la debitoare, pentru care a încheiat acordul de stingere al datoriei existente la data de 31.03.2014.

Referitor la ipoteza legală prevăzută de art.117 alin.2 lit.g privind asumarea de obligaţii efectuate de debitor în perioada de 2 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenţia de a frauda interesele creditorilor, s-a constatat că este îndeplinită şi această condiţie legală, subliniindu-se faptul că cele două acorduri au fost încheiate de debitoare în perioada legală de 2 ani anteriori deschiderii procedurii insolvenţei, fiind evidentă intenţia de fraudare a intereselor creditoarei V.B., în condiţiile în care pretinsele datorii au fost stinse prin asumarea obligaţiei de acoperire a prejudiciului suferit de pârâtele membri cooperatori ai debitoarei, după ce au eşuat negocierile cu această creditoare, care nu a acceptat condiţiile propuse de debitoare, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Având în vedere şi valoarea mare a obligaţiilor asumate la plată de debitoare, în condiţiile în care nu există nicio dovadă care să confirme că cele două pârâte au suferit prejudiciile invocate în întâmpinare şi că le-au fost produse de debitoare, coroborat cu recunoaşterea că debitoare nu deţine bunuri în patrimoniu, caz în care este evident că nu poate fi recuperată creanţa datorată creditoarei V.B., judecătorul sindic a constatat că reclamantul a dovedit legalitatea şi temeinicia acţiunii formulată în baza art.117 alin.2 lit.c şi g şi art.117 alin.4 lit.d din Legea nr.85/2014.

Judecătorul sindic a înlăturat apărările pârâtelor referitoare la îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor prevăzute de lege în sarcina lichidatorului judiciar, în sensul că nu a acţionat creditoarea V.B. pentru recuperarea prejudiciului pe care l-ar fi cauzat debitoarei, în condiţiile în care acesta a susţinut că în evidenţele debitoarei nu a găsit înregistrări privind un eventual prejudiciu pe care debitoarea l-ar fi suferit din modul de derulare a relaţiilor contractuale avute cu creditoarea, iar preşedintele C.A. al debitoarei a refuzat să îi pună la dispoziţie toate actele contabile, afirmaţie care nu a fost contrazisă nici în dosarul de fond, dar nici pe parcursul cercetării judecătoreşti în prezenta cauză.

De asemenea, judecătorul sindic a înlăturat şi apărările pârâtelor referitoare la faptul că lichidatorul judiciar nu şi-a îndeplinit corespunzător atribuţiile legale, acţionând în interesul creditoarei V.B. şi nu în interesul debitoarei. Lichidatorul judiciar numit în dosarul de insolvenţă nu acţionează în numele debitoarei sau al creditorilor înscrişi la masa credală, ci este organ care aplică procedura insolvenţei alături de instanţă şi judecătorul sindic. Practicianul în insolvenţă îndeplineşte atribuţiile legale prevăzute în sarcina sa ca organ care aplică procedura insolvenţei şi nu acţionează niciodată în interesul vreunui participant la procedura insolvenţei.

Pe cale de consecinţă, s-a constatat că sunt nelegale şi netemeinice apărările pârâtelor referitoare la modul în care lichidatorul judiciar şi-a îndeplinit atribuţiile, mai ales că până la acest moment nu au fost contestate măsurile propuse prin rapoartele de activitate depuse la dosarul de insolvenţă şi nici nu s-a solicitat înlocuirea pe motiv că au fost constatate deficienţe în activitatea sa.

Referitor la solicitarea reclamantului privind acordarea dobânzilor legale aferente sumelor ce a solicitat a fi restituite de pârâte în patrimoniul debitoarei, judecătorul sindic a constatat că nu a fost motivată în fapt şi în drept această solicitare, care nu poate fi primită în raport de dispoziţiile art.120 alin.1 din Legea nr.85/2014, potrivit cărora părţile sunt repuse în situaţia anterioară încheierii celor două acorduri, fără ca legiuitorul să fără referire la sume actualizate sau la dobânda legală. O astfel de cerere ar fi fost admisibilă în condiţiile în care era formulată o acţiune în pretenţie, ceea nu este cazul de faţă.

În ceea ce priveşte cererea pârâtelor privind înscrierea la masa credală a debitoarei cu sumele a căror restituire sunt obligate să o facă în baza prezentei hotărâri, judecătorul sindic a considerat-o neîntemeiată în raport de dispoziţiile art.120  alin.2 din Legea nr.85/2014, care oferă această posibilitate numai în ipoteza în care ar fi restituit sumele datorate debitoarei, ceea ce nu s-a constatat în prezenta cauză, urmând ca sumele stabilite să fie restituite de pârâte în mod voluntar/vor fi recuperate de lichidatorul judiciar pe cale separată, dacă nu va fi executată voluntar prezenta hotărâre.

II. Apelul declarat:

Împotriva încheierii din data de 17.08.2016 şi a sentinţei civile nr.173/30.09.2016 au declarat apel pârâtele SC A.I.E. SRL şi SC R.C. SRL, solicitând anularea lor şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru nelegala îndeplinire a procedurii de citare cu pârâta C.C.A., anularea şi admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune ori respingerea acţiunii formulate; de asemenea, au solicitat suspendarea hotărârii atacate până la soluţionarea apelului.

În motivare, apelantele-pârâte au arătat în esenţă că hotărârile atacate se impun a fi anulate, pentru că procedura de citare cu pârâta C.C.A. a fost nelegal îndeplinită. Invocă în acest sens dispoziţiile art.122 alin.6 şi ale art.53 alin.3 din Legea nr.85/2014, învederând că debitoarei nu i-a fost desemnat niciun administrator special şi niciun curator special de către judecătorul-sindic, fiind citată la fostul sediu social şi prin afişare pe portalul instanţelor. De asemenea, apelantele fac trimitere la prevederile art.153 alin.1 şi ale art.174 şi urm. Cpc, arătând că viciul de procedură atrage nulitatea hotărârii, debitoarea fiind privată de dreptul la apărare şi la desfăşurarea unui proces echitabil.

Prin raportare la soluţia pronunţată de judecătorul-sindic cu privire la excepţia prescripţiei, apelantele au arătat că în mod greşit a fost respinsă această excepţie, deşi acţiunea a fost depusă după trecerea termenului de 1 an de la depunerea raportului, prevăzut de art.118 alin.1 din Legea nr.85/2014. Potrivit sentinţei civile nr.100/22.04.2015, judecătorul-sindic a pus în vedere administratorului judiciar ca, în baza art.97 alin.1 din Legea nr.85/2014, să depună până la data de 26.05.2015 raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le este imputabilă. Administratorul judiciar a întocmit raportul respectiv fără a solicita prelungirea acestui termen, iar la data de 27.05.2015 l-a publicat în BPI.

Apelantele fac referire la prevederile art.2500 alin.1 şi 2, art.2523 Cod civil, arătând totodată că instanţa a ignorat faptul că termenul de 16 luni prevăzut de art.118 alin.1 din Legea nr.85/2014 are o natură subsidiară, funcţionând ca o limită maximă doar în ipoteza în care termenul de depunere a raportului este prelungit succesiv prin voinţa judecătorului sindic şi pentru a asigura o durată rezonabilă a procedurii. Prin urmare, apreciază că este incident motivul de casare reglementat de art.304 pct. 9 Cpc.

Mai arată că dacă lichidatorul nu ar fi fost în măsură să întocmească şi să depună raportul prevăzut de art.97 din Legea nr.85/2014, ar fi trebuit să solicite judecătorului-sindic prelungirea acestui termen, lucru care nu s-a întâmplat în speţă. În plus, au fost puse la dispoziţia administratorului judiciar toate documentele pe care instanţa le-a pus în vedere fostelor organe ale debitoarei.

În opinia apelantelor, nu poate fi primită nici motivarea cu privire la faptul că la data de 09.12.2015 a fost publicată în BPI o completare la raportul întocmit de administratorul judiciar, deoarece în cauză nu a avut loc, din dispoziţia judecătorului-sindic, o prelungire a termenului de depunere a raportului, care să marcheze un alt moment de la care să curgă termenul de introducere a acţiunii în anulare. Arată că, în cauza de faţă, termenul de 16 luni de la data deschiderii procedurii nu era operant pentru că data până la care trebuia depus raportul şi de la care a început să curgă termenul de 1 an a avut caracter fix, stabil şi nu a fost variabilă material, termenul începând să curgă la data de 26.05.2015. Or, acţiunea în anulare a fost introdusă la data de 14.06.2015, cu depăşirea termenului de 1 an.

Mai arată apelantele că în mod greşit a respins judecătorul-sindic excepţia tardivităţii acţiunii, interpretând eronat prevederile art.118 alin.1 din Legea insolvenţei. Arată, raportat la termenele reglementate de acest text de lege, că dacă unul dintre acestea s-a împlinit, celălalt nu mai poate fi aplicat. De asemenea, susţine că primul termen, de 1 an, este de prescripţie, iar cel de-al doilea, de 16 luni, este de decădere.

Pe fond, apelantele au arătat că în mod greşit prima instanţă a dispus anularea acordurilor de stingere a datoriilor întrucât există o fraudă în dauna creditorilor. Învederează că în art.9 din contracte sunt stabilite condiţiile în care debitoarea putea fi obligată la plata de penalităţi, cuantumul acestora şi când se puteau aplica, astfel că la momentul încheierii acordurilor de stingere a datoriilor s-a dat eficienţă acestor dispoziţii contractuale. De asemenea, arată că situaţia premisă a fost probată prin înscrisurile depuse, care dovedesc o creştere a consumului de furaje în raport cu sporul de greutate a animalelor, o creştere a duratei de îngrăşare a porcului, fermierul nemaireuşind să respecte termenele de livrare, pierzând contracte încheiate. În plus, au apărut o serie de probleme de sănătate la porci.

Învederează că din analiza efectuată de administratorul judiciar şi din informaţiile obţinute până la data finalizării raportului s-a constatat că apariţia stării de insolvenţă s-a datorat în principal unor factori conjuncturali, nefiind identificate elemente care să indice că ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art.169 din Legea nr.85/2014.

Nu în ultimul rând, apelantele au arătat, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru anularea actelor contestate de administratorul judiciar.

În drept, au fost invocate prevederile art.43 din Legea nr.85/2014, art.466 şi urm. Cpc.

În probaţiune, au solicitat proba cu înscrisuri şi expertiză contabilă.

III. Apărările formulate:

Intimatul-reclamant Cabinet de Insolvenţă Costea Daniel, lichidator judiciar al debitoarei C.C.A., a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea cererii de apel ca nefondată, iar, în subsidiar, în cazul admiterii apelului, admiterea pe fond a acţiunii în anulare.

În motivare, intimatul-reclamant a arătat în esenţă că pretinsa nelegală citare a Cerealsuin Cooperativa Agricolă nu poate profita chiar apelantelor, ci poate fi invocată exclusiv de partea nelegal citată. În plus, susţine că debitoarea a avut cunoştinţă de acţiunea în anulare, fiind legal citată prin afişare la uşa instanţei pentru toate termenele de judecată.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la excepţia prescripţiei, a învederat că fiecare dintre termenele reglementate de art.118 din Legea nr.85/2014 curge independent şi are drept scop sancţionarea pasivităţii. Arată că acţiunea a fost introdusă înăuntrul termenului de 16 luni calculat de la data deschiderii procedurii şi, în plus, cursul unei eventuale prescripţii a fost întrerupt ca urmare a introducerii acţiunii în anulare. Ca atare, condiţia pasivităţii cu privire la curgerea termenului de prescripţie de 12 luni de la data raportului de cauze sau de 16 luni de la data deschiderii procedurii nu este îndeplinită.

Mai arată că regula generală în materia calculului termenului de prescripţie este că acesta începe să curgă la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui (art.2523 Cod civil). Or, motivul pentru care acţiunea a fost introdusă după împlinirea unui an de la data depunerii raportului de cauze este imputabil chiar apelantelor şi persoanelor fizice care au asigurat conducerea activităţilor Cooperativei şi a constat în refuzul persistent de a pune la dispoziţia lichidatorului numit a documentelor solicitate în legătură cu operaţiunile considerate a fi fost încheiate în frauda creditorului. Prin urmare, apreciază că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data la care lichidatorul a putut lua cunoştinţă de actele şi documentele care au stat la baza operaţiunilor a căror anulare face obiectul cauzei, dată în cadrul termenului de decădere de 16 luni de la data deschiderii procedurii. Or, actele şi documentele care stau la baza operaţiunilor considerate frauduloase au fost depuse de A.S.D. împreună cu întâmpinarea la termenul de judecată din data de 1 iunie 2016, în urma promovării de către lichidatorul judiciar a acţiunii în răspundere împotriva reprezentanţilor Cooperativei. Învederează, totodată, că nu era în măsură să acţioneze în lipsa documentelor relevante.

Subliniază intimatul şi că a introdus cererea în anularea actelor cu caracter fraudulos la 14 zile de la data transmiterii documentelor respective, adică la data de 16.06.2016, o eventuală repunere în termen putând opera practic în tot cursul judecăţii.

Pe fondul cauzei, intimatul a arătat în esenţă că sunt îndeplinite condiţiile pentru anularea actelor contestate.

În drept, întâmpinarea se întemeiază pe dispoziţiile art.205 Cpc, art.117 şi urm. din Legea nr.85/2014.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

IV. Aspecte procedurale în apel:

Prin încheierea de şedinţă din data de 09.02.2017, Curtea a dispus suspendarea executării sentinţei civile apelate până la soluţionarea cererii de apel, a dispus calificarea, din oficiu, a notelor scrise depuse de apelante la data de 11.01.2017 ca fiind completare a cererii de apel şi a admis excepţia tardivităţii acestei cereri de completare.

În apel au fost încuviinţate şi administrate probele cu înscrisuri şi expertiză contabilă.

V. Soluţia instanţei de apel:

Curtea constată că prezenta cauză are ca obiect o acţiune în anularea unor acorduri de stingere de datorie, întemeiată pe dispoziţiile art.117 şi urm. din Legea nr. 85/2014, criticile aduse de către apelante vizând, în esenţă, trei aspecte: nelegala citare a debitoarei C.C.A., greşita respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi greşita reţinere ca îndeplinite a condiţiilor de anulare a actelor contestate.

1.Critica referitoare la nelegala citare a debitoarei A.C.C. este nefondată, Curtea reţinând că neregularitatea procedurii de citare poate fi invocată în apel numai de către partea nelegal citată, singura în măsură să aprecieze dacă a suferit sau nu o vătămare din această perspectivă. Or, prin apelul formulat, apelantele nu invocă vicii în legătură cu propria procedură de citare, ci cu cea a intimatei-debitoare C.C.A., critică ce nu poate fi însă primită.

2. Critica referitoare la greşita soluţionare de către judecătorul-sindic a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prin încheierea din data de 17.08.2016, este fondată.

Conform art.118 alin.1 din Legea nr. 85/2014, acţiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, prevăzută de art.117, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în termen de 1 an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut de art.97, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii.

Prealabil analizării soluţiei pronunţate de către judecătorul-sindic asupra excepţiei prescripţiei, Curtea apreciază necesar a statua cu privire la natura juridică a celor două termene instituite de textul legal anterior redat.

În cuprinsul art.118 alin.1 din Legea nr. 85/2014 legiuitorul nu a înţeles să dea o calificare clară celor două termene, urmând ca natura lor juridică să fie determinată în funcţie de scopul urmărit.

Principala distincţie între termenele de prescripţie şi cele de decădere constă în aceea că, în timp ce primele sunt destinate a sancţiona o atitudine pasivă culpabilă a unui subiect de drept, termenele de decădere au ca principal scop necesitatea obiectivă ca anumite acte să fie efectuate într-un termen, indiferent de existenţa vreunei atitudini culpabile din partea titularului dreptului.

Analizând dispoziţiile art.118 alin.1 din Legea nr. 85/2014, Curtea reţine că legiuitorul a instituit un termen de prescripţie, de 1 an, reglementat pentru a sancţiona pasivitatea titularului acţiunii în anulare şi care, în condiţiile prescrise de lege, poate fi întrerupt, suspendat ori poate face obiectul unei cereri de repunere în termen.

Pe de altă parte însă, în ceea ce priveşte termenul de 16 luni, din modul de formulare a textului de lege, „nu mai târziu de”, reiese intenţia legiuitorului de a stabili un termen obiectiv, un interval de timp maxim în care poate fi iniţiată acţiunea în anulare, indiferent de motivele împiedicării, pentru a se asigura securitatea raporturilor juridice şi bunul mers al procedurii insolvenţei. Prin urmare, acest din urmă termen este unul de decădere, ce, în principiu, nu poate fi întrerupt ori suspendat. De altfel, ar fi fost inutil ca legiuitorul să instituie două termene de prescripţie, termenul mai scurt fiind lipsit de orice utilitate.

Ca atare, într-o acţiune în anularea actelor frauduloase, întemeiată pe dispoziţiile art.117 din Legea nr.85/2014, va opera sancţiunea specifică în funcţie de termenul care ajunge să se împlinească mai întâi: acţiunea va fi prescrisă dacă s-a împlinit termenul de prescripţie de 1 an, respectiv va fi tardivă dacă s-a împlinit termenul de decădere de 16 luni. Intervenţia termenului de decădere este una subsidiară, aplicabilă doar în situaţia în care, până la împlinirea acestuia, nu a fost epuizat încă termenul de prescripţie de un an (de exemplu, în situaţii în care a operat întreruperea ori suspendarea cursului termenului de prescripţie). În niciun caz însă nu se poate reţine că o acţiune poate fi analizată pe fond chiar dacă s-a împlinit termenul de prescripţie de un an, nu însă şi cel de decădere de 16 luni, întrucât o astfel de interpretare a dispoziţiilor legale ar lăsa fără efect juridic reglementarea termenului de prescripţie. Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să permită formularea acţiunii în anularea actelor frauduloase oricând în cursul termenului de decădere de 16 luni, l-ar fi reglementat doar pe acesta. În schimb, legiuitorul a instituit, din punct de vedere temporal, o dublă limitare, având în vedere, pe de o parte, necesitatea sancţionării unei atitudini pasive culpabile din partea titularului acţiunii (în cazul termenului de prescripţie), iar, pe de altă parte, necesitatea asigurării securităţii raporturilor juridice şi bunului mers al procedurii (în cazul termenului de decădere).

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie de un an, acesta începe să curgă de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art.97. Este vorba de raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, care se prezintă judecătorului-sindic într-un termen stabilit de acesta, dar care nu va putea depăşi 40 de zile de la desemnarea administratorului/lichidatorului judiciar.

În cauza de faţă, astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr.100/22.04.2015 prin care a fost deschisă procedura insolvenţei debitoarei (f.68 dosar fond vol. I), judecătorul-sindic a stabilit ca termen de depunere a raportului prevăzut de art.97 din Legea nr.85/2014 data de 26.05.2015. Pe cale de consecinţă, termenul de prescripţie de 1 an pentru exercitarea acţiunii în anularea actelor frauduloase s-a împlinit la data de 26.05.2016. Or, acţiunea în anulare a fost înregistrată la oficiul poştal la data de 14.06.2016 (f.46 dosar fond vol. I), după expirarea acestui termen.

Curtea nu poate reţine susţinerile lichidatorului judiciar potrivit cărora termenul de prescripţie ar fi început să curgă abia la momentul la care a luat cunoştinţă de actele/documentele necesare promovării acţiunii în anularea actelor frauduloase, întrucât aceasta ar semnifica adăugarea la lege. Regimul termenelor de prescripţie, inclusiv durata şi momentul de debut, sunt cele reglementate de lege, iar în cazul de faţă art.118 din Legea nr.85/2014 nu a legat începutul termenului de prescripţie de data la care titularul acţiunii a cunoscut sau trebuia să cunoască actele frauduloase, ci de data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut de art.97. Deopotrivă, nu se poate face nici aplicarea în cauză a art.2523 din Codul civil, întrucât acesta este un text de lege de aplicabilitate generală, în vreme ce, în cazul acţiunii în anularea actelor frauduloase, există o dispoziţie cu caracter special, aplicabilă cu prioritate, respectiv art.118 din Legea nr.85/2014. De altfel, art.342 din această lege dispune în mod expres că prevederile sale se completează cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil, însă numai în măsura în care nu contravin acesteia.

Fiind împlinit termenul de prescripţie de 1 an la data introducerii acţiunii în anularea actelor frauduloase de către lichidatorul judiciar, nu mai poate opera întreruperea cursului prescripţiei prin cererea de chemare în judecată formulată întrucât, prin ipoteză, întreruperea presupune o prescripţie în curs, iar nu una împlinită.

Deopotrivă, sunt nefondate susţinerile intimatului privitoare la repunerea în termen. Din această perspectivă, Curtea observă că Legea nr.85/2014 nu cuprinde dispoziţii cu caracter special, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile, în completare, dispoziţiile de drept comun din Codul civil 2009.

Potrivit art.2522 din Codul civil, cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei, poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei, iar alineatul 2 al aceluiaşi text de lege prevede că repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.

Curtea reţine că aspectele invocate de către lichidatorul judiciar, referitoare la împiedicarea sa de a promova acţiunea în anulare din cauza lipsei documentelor relevante, nu pot influenţa momentul de debut al termenului de prescripţie, faţă de prevederile exprese şi speciale ale art.118 din Legea nr.85/2014. În schimb, astfel de justificări ar putea constitui motive pentru formularea unei cereri de repunere în termen. Însă, cercetând actele dosarului de fond, Curtea observă că lichidatorul judiciar nu a depus o cerere de repunere în termen care, faţă de dispoziţiile art.2522 alin.1 Cod civil, trebuie să fie formulată în mod expres de către parte, fiind lăsată la latitudinea acesteia. Deopotrivă, alineatul 2 al aceluiaşi text de lege reglementează clar că o astfel de cerere trebuie formulată într-un anumit termen, iar nu pe tot parcursul judecăţii, astfel cum a afirmat lichidatorul judiciar prin întâmpinare.

În condiţiile în care reclamantul nu a învestit prima instanţă cu o cerere de repunere în termen, rămân fără suport susţinerile acestuia raportate la această instituţie juridică.

Curtea apreciază, deci, nelegală soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, dispusă prin încheierea de şedinţă din data de 17.08.2016, astfel că, în temeiul art.480 alin.2 rap. la art.476 alin.3 Cpc, va admite apelul formulat împotriva acestei încheieri, pe care o va anula. Consecutiv, şi sentinţa civilă nr.173/30.09.2016 este lovită de nulitate, soluţionarea pe fond a cauzei fiind nelegală atât timp cât acţiunea formulată este prescrisă.

Având în vedere că a fost găsit întemeiat acest motiv de apel, este de prisos analiza celorlalte aspecte ce ţin de fondul cauzei (îndeplinirea condiţiilor de anulare a actelor contestate), admiterea excepţiei prescripţiei împiedicând cercetarea fondului .

Pentru toate aceste considerente, Curtea va admite apelul, va anula încheierea din 17.08.2016 şi sentinţa civilă nr.173/30.09.2016 şi, rejudecând: va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi va respinge ca prescrisă cererea formulată de lichidatorul judiciar CII C.D., în contradictoriu cu pârâtele C.C.A, SC A.I.E. SRL şi SC R.C. SRL.

Cererea pârâtelor SC A.I.E. SRL şi SC R.C. SRL de înscriere la masa credală va fi respinsă ca rămasă fără obiect, în condiţiile, nefiind anulate actele contestate, nu se mai pune problema vreunei creanţe a acestora faţă de debitoare.

Domenii speta

Spete similare