Sub aspectul raportului dintre fapte şi judecăţi de valoare, instanţa a avut în vedere faptul că instanţa de contencios a drepturilor omului a distins în mod constant, în jurisprudenţa sa, între fapte şi judecăţi de valoare, arătând că fapta de a acuza o

Domeniu: Răspundere civilă delictuală.

Sub aspectul raportului dintre fapte şi judecăţi de valoare, instanţa a avut în vedere faptul că instanţa de contencios a drepturilor omului a distins în mod constant, în jurisprudenţa sa, între fapte şi judecăţi de valoare, arătând că fapta de a acuza o anumită persoană implică obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă. În privinţa celor din urmă, CEDO a stabilit că o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază factuală.

-Constituţia României – art. 30, 31

-art. 72, art. 1349 şi urm. din Codul civil

-Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – art. 8, 10

 ( decizia civilă nr. 533 A/ 7.06.2017 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a 4-a civila )

Deliberând asupra apelurilor civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a IV-a Civilă la data de 27.10.2014 sub nr. de dosar 36900/3/2014, reclamanta (...) ((...)) a chemat în judecată pârâţii (...) şi (...), solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligaţi pârâţii în solidar la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului produs reclamantei prin publicarea articolului de presa intitulat (...), tradus” de „reţeaua (...). Credite neperformante şi deturnare de fonduri nerambursabile” în data de 16.07.2014,. Suma urmează să fie donată către pentru finanţarea programelor de educaţie financiară pe care le derulează organizaţia în rândul tinerilor; obligarea pârâtei (...)la publicarea, în cotidianul, pe cheltuiala acesteia, a întregii hotărâri, pe prima pagină, la loc vizibil, cu următoarele caractere: font 10, Times New Roman. Totodată, în raport de prevederile art. 453 Cod procedură civilă, constatând culpa procesuală a pârâţilor, solicită obligarea acestora la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 16.07.2014, a fost postat pe site-ul ..l., articolul de presa intitulat (...), tradus” de ,,reţeaua (...). Credite neperformante şi deturnare de fonduri nerambursabile”, prin care au fost aduse o serie de acuzaţii nereale, deosebit de grave, la adresa Băncii şi a reprezentanţilor acesteia, de natură a le afecta în mod grav imaginea şi reputaţia.

Astfel, în cuprinsul articolului se menţionează anumite acţiuni întreprinse de reprezentanţii reclamantei, respectiv la acordarea unui credit în valoare de 20.000.000 Euro către societatea (...), care nu ar fi fost restituit, precum şi la refuzul Băncii şi al reprezentanţilor săi de a întreprinde demersuri în vederea recuperării sumelor datorate.

În concret, a menţionat că faţă de existenţa unui pretins credit neperformant, de aproximativ 20.000.000 Euro, acordat societăţii, abatorul care deserveşte (...), „bancherii austriacului (...)sunt ori incapabili, ori corupţi", nefiind în măsură să recupereze sumele împrumutate; a mai susţinut că „(...) nu a achitat nici măcar o rata către (...) din cei peste 20 de milioane de Euro deţinuţi, iar de dobândă nici nu poate fi vorba”, astfel încât, a apreciat jurnalistul că austriacul (...)a fost „tradus” vreme de 5 ani de binomul s-g cu complicitatea directorilor aflaţi în fruntea (...); se face în cuprinsul articolului, de asemenea şi o prezentare a „şefilor (...)” care, conform susţinerilor jurnalistului „au produs celei mai mari bănci româneşti o gaură uriaşă în buget prin acordarea unor credite neperformante şi prin nerecuperarea acestora.

În mod tendenţios, în articol se face trimitere la împrejurarea că (...)„marele şef al (...) Group” face parte din Consiliul de supraveghere al activităţii (...), entitate care „se ocupă cu supravegherea celor care dau credite ce se dovedesc neperformante.”; de asemenea, în cuprinsul articolului se aduc acuzaţii publice directe cu privire la săvârşirea de către reprezentanţii reclamantei a unor fapte de corupţie: „aici îşi face apariţia o nevinovată întrebare jurnalistică: Bancherii şmenari de la (...) vor deschide un mercurial cu mita ce trebuie data de afaceriştii oneroşi pentru a nu fi executate creditele neperformante, ci pentru a le prelungi în defavoarea băncii? … Cât la sută din valoarea creditului va fi comisionul bancherului?”.

În realitate, prin toate cele susţinute în cuprinsul articolului de presă, nu se urmăreşte altceva decât, pe de o parte denigrarea reclamantei şi a reprezentanţilor săi iar, pe de altă parte, expunerea unei ştiri care nu corespunde realităţii, cu scopul de a crea rating.

A învederat instanţei că relatarea unor informaţii neadevărate în cadrul unui ziar de largă circulaţie naţională, în lipsa unei documentari prealabile în legătură cu veridicitatea celor afirmate, ca, de altfel, şi prezentarea de către autorul articolului a unor opinii nefavorabile îndreptate împotriva reclamantei şi a reprezentanţilor reclamantei sunt de natură să aducă gravă atingere imaginii publice şi reputaţiei Băncii şi, totodată, să intre în contradicţie cu prevederile legale interne şi internaţionale care protejează aceste valori.

Acelaşi efect îl au, deopotrivă, atât neindicarea sursei care a furnizat aceste informaţii false, precum şi lipsirea reclamantei de a avea posibilitatea exprimării unui punct de vedere în legătură cu aceste acuzaţii.

Această conduită ilicită a pârâţilor a cauzat reclamantei un prejudiciu moral însemnat, care nu poate fi înlăturat decât prin: obligarea acestora la plata daunelor morale în solidar, cât şi prin publicarea integrală a cuprinsului hotărârii instanţei de judecată pe prima pagina a ziarului şi, respectiv, prin postarea pe site-ul ..l., la loc vizibil, în condiţii similare celor în care a apărut articolul defăimător.

Pentru a decide în acest sens, instanţa de judecată urmează să observe prevederile art. 1349 Cod civil şi prevederile art. 1357 Cod civil.

Nu în ultimul rând, raportat la situaţia de fapt, urmează a se observa prevederile art. 1373 Cod.

Prin urmare, din analiza prevederilor legale menţionate anterior rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer a fi întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:

- existenţa unei fapte ilicite;

- existenţa unui prejudiciu – ca o consecinţă directă a săvârşirii acestei fapte ilicite;

-  existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care acesta a acţionat; 

-  existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat.

A mai arătat că în speţă, sunt întrunite toate condiţiile angajării răspunderii civile a pârâţilor şi, pe cale de consecinţă, pentru obligarea acestora la repararea prejudiciului moral ce i-a fost cauzat, în raport de argumentele ce vor fi expuse în continuare.

 În ceea ce priveşte fapta ilicită, aceasta reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând altei persoane.

În speţă, a arătat reclamanta, fapta ilicită săvârşită de către autorul articolului, pârâtul PM, este reprezentată în concret de publicarea în articol a unor informaţii nereale, distorsionate şi calomnioase la adresa sa şi a reprezentanţilor săi; denaturarea unor informaţii în cuprinsul articolului de presă, astfel încât imaginea şi reputaţia sa să fie iremediabil afectate; relatarea informaţiilor prezentate mai sus în cadrul unui ziar de larga circulaţie naţional, în lipsa unei documentări prealabile în legătură cu veridicitatea celor afirmate precum şi neindicarea sursei care a furnizat aceste informaţii false; nerespectarea dreptului său sau a reprezentanţilor săi de a exprima un punct de vedere personal în legătură cu aceste acuzaţii;

În ceea ce priveşte pârâta (...)în calitatea sa de proprietar al publicaţiei P şi al site-ului ..l., fapta ilicită săvârşită de către aceasta este reprezentată de acceptarea postării pe site-ul ..l., a articolului în discuţie, fără a solicita autorului (Jurnalistului) să demonstreze, să justifice sau să confirme realitatea datelor cuprinse în articol; prin urmare, şi în persoana acestei pârâte sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, atât pentru fapta proprie, cât şi pentru fapta prepusului său, situaţie în care răspunde în calitate de comitent.

Procedând astfel, pârâţii au adus atingere drepturilor reclamantei consacrate de dispoziţiile art. 30 din Constituţia României, potrivit cărora libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

De asemenea, prin publicarea unor informaţii false, neadevărate, pârâţii au încălcat prevederile cuprinse în art. 31 din Constituţie.

Totodată, pârâţii au încălcat şi dispoziţiile Codului Deontologic al Ziaristului potrivit cărora ziariştii au datoria primordială de a relata adevărul (...),  obligaţie ce decurge din dreptul constituţional al publicului de a fi corect informat, pot da publicităţii informaţiile de a căror veridicitate sunt siguri, după ce în prealabil le-au verificat, de regulă, din cel puţin două surse credibile, nu vor aduce acuzaţii fără să se ofere posibilitatea celui învinuit să îşi exprime punctul de vedere, vor avea în vedere respectarea principiului de nevinovăţie, astfel încât nici un individ nu va fi catalogat drept infractor până când o instanţă juridică nu se va pronunţa.

A solicitat ca instanţa de judecată să observe că, în cuprinsul articolului de presă pârâţii, pe de o parte, au prezentat o situaţie denaturată, fără a se face minime verificări în legătură cu aspectele relatate, iar pe de altă parte, nu au oferit posibilitatea reclamantei sau reprezentanţilor reclamantei să îşi exprime punctul de vedere cu privire la cele publicate, dreptul la replică consacrat de prevederile ce reglementează exercitarea profesiei de ziarist fiind în mod flagrant încălcat.

Aşa cum rezultă neechivoc din chiar cuprinsul materialului, niciuna dintre informaţiile publicate în articol nu a fost verificată de către pârâţi.

Astfel, jurnalistul a arătat în mod expres că: pentru a obţine un punct de vedere de la reprezentanţii adresat întrebările sale acţionarului (...)prin intermediul Casei de avocatură „(...). Din păcate, nici avocaţii aleşi nu au reuşit să-l determine pe (...)să le ofere punctul său de vedere.

Totodată, nicăieri în cuprinsul articolului nu se face vorbire de sursele de la care s-au obţinut informaţiile publicate şi nici despre vreo încercare de a obţine punctul de vedere al reclamantei în legătură cu aspectele expuse.

În condiţiile în care pârâţii ar fi respectat drepturile reclamantei şi i-ar fi permis să se exprime din punctul de vedere cu privire la acuzaţiile cuprinse în articolul de presa, ar fi constatat cu uşurinţă că informaţiile publicate nu corespund realităţii.

Tot cu încălcarea normelor ce reglementează activitatea jurnalistică, pârâţii au înţeles să prezinte opiniei publice aspecte ce privesc exclusiv relaţia dintre Bancă şi unul dintre clienţii acesteia, în condiţiile în care, chestiunea posibil litigioasă ar urma să fie reglementată exclusiv între părţile implicate, în raport de prevederile contractului de credit şi de dispoziţiile legale aplicabile.

Nu în ultimul rând, a arătat că pârâţii au încălcat şi dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevăd, pe de o parte că „orice persoană are dreptul la libera exprimare” însă, pe de altă parte, acestui drept îi corespunde şi o „obligaţie” a ziariştilor (ignorată în prezenta speţă) respectiv, presa „nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând mai ales de protecţia drepturilor şi reputaţia altora”.

Cu titlu de exemplu, se menţionează în hotărârea din 08.07.1996 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Ligens contra Austria, în care se arată că, deşi presa are datoria de a transmite informaţii şi idei cu privire la chestiunile de interes public, ea nu trebuie să depăşească, între alte limite, pe aceea a protecţiei reputaţiei altora.

Or, prin modul în care a fost conceput articolul incriminat, prin datele conţinute şi prin modul de interpretarea a faptelor, s-a adus atingere imaginii şi reputaţiei sale, a arătat reclamanta, scopul fiind exclusiv denigrator, cu încălcarea evidentă a limitelor impuse de dispoziţiile legale incidente.

Instanţa de judecată urmează să constate că aşa-zisele dezvăluiri, garantate de un eventual profesionalism sau vechime în domeniu a jurnalistului, precum şi de tradiţia ziarului, nu intră în sfera exerciţiului normal al libertăţii de exprimare, fiind vorba de fapte neadevărate, neverificate. Practic, pe lângă caracterul nereal şi fals al informaţiilor cuprinse în articol, care reprezintă în sine o faptă ilicită de natură a antrena răspunderea civilă delictuală, acelaşi caracter ilicit se regăseşte şi în modul de prezentare a informaţiilor.

În acest sens, a arătat că pârâţii au exercitat în mod abuziv dreptul de exprimare în presă folosind un limbaj jignitor de natură să aducă atingere onoarei, demnităţii şi demnităţii reclamantei şi reprezentanţilor acesteia.

A învederat că, pe lângă faptul că judecăţile de valoare ale Jurnalistului se bazează pe fapte neadevărate şi neverificate, atitudinea subiectivă a acestuia nu a fost în acord cu buna-credinţă de care ar fi trebuit să dea dovadă pentru ca dreptul său la libera exprimare şi informare să se încadreze în limitele stabilite de art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, se poate concluziona că jurnalistul nu şi-a îndeplinit cu bună-credinţă sarcina de a informa opinia publică, asupra unor chestiuni de interes public, ci acesta a fost determinat în demersul său de motivaţia internă de a leza în mod gratuit şi nejustificat reputaţia reclamantei şi a reprezentanţilor acesteia, sens în care nu se poate considera că se află în prezenţa unui demers legitim, iar jurnalistul nu se poate bucura de protecţia conferită de art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În consecinţă, a învederat caracterul ilicit al faptelor săvârşite de pârâţi având în vedere că, prin declaraţiile de presă false au fost încălcate normele privind ocrotirea dreptului la buna reputaţie, demnitate, prestigiul persoanei, dreptul la propria imagine, precum şi dispoziţiile incidente limitei libertăţii de expresie.

 În ceea ce priveşte vinovăţia, aceasta reprezintă atitudinea subiectivă a pârâţilor pe care au avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite, sau mai exact, la momentul anterior săvârşirii acesteia, faţă de fapta şi urmările acesteia.

În materia răspunderii civile delictuale, vinovăţia subzistă chiar şi atunci când îmbracă forma celei mai uşoare culpe şi, mai mult decât atât, ea nu poate fi înlăturată decât în următoarele cazuri: fapta victimei însăşi, fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut a răspunde, cazul fortuit stricto senso şi cazul de forţă majoră.

În speţă, instanţa urmează să observe ă fapta pârâţilor de a publica articolul în discuţie a fost săvârşita cu vinovăţie, fiind excluse orice cauze exoneratoare de răspundere dintre cele arătate mai sus.

Jurnalistul se face vinovat nu numai de încălcarea deontologiei profesionale, dar şi de faptul că, nu a depus minime diligenţe pentru a afla dacă cele relatate reprezintă sau nu date reale, nedistorsionate. Practic, în cadrul articolului menţionat, jurnalistul nu numai că prezintă aceste informaţii neverificate şi într-o maniera tendenţioasă, dar din modul în care a fost redactat textul şi prezentate informaţiile, se induce opiniei publice convingerea că toate faptele de care se face vorbire în articol s-au petrecut în realitate şi au fost săvârşite de reclamantă sau reprezentanţii săi.

În legătură cu vinovăţia persoanei juridice a arătat că pârâtul persoană juridică a acceptat publicarea pe site-ul ..l. a articolului, fără a solicita autorului să demonstreze sau să confirme realitatea datelor cuprinse în articol.

Instanţa de judecată urmează să constate că, în speţă, şi această condiţie este îndeplinită, încât prezentarea datelor false şi într-o manieră nefavorabilă reclamantei este de natură să aducă atingere imaginii publice şi reputaţiei de care se bucură Banca. În acest sens, reclamanta a arătat că activează în domeniul bancar, un sistem sensibil şi care poate fi, în evident, perturbat de prezentarea unor informaţii alarmiste de natură a scădea încrederea clienţilor.

În ceea ce priveşte prejudiciul cauzat, în speţa de faţă acesta îmbracă forma prejudiciul moral, rezultat al încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale.

Dacă măsurile nepatrimoniale, precum obligarea autorului faptei de a-şi retracta sau de a-şi rectifica cele afirmate în public, cum este cazul calomniei, sunt apreciate ca relativ adecvate pentru a acorda victimei o satisfacţie morală, tot astfel putem spune că, prin acordarea de despăgubiri băneşti, trebuie să se urmărească a da victimei o asemenea satisfacţie, o uşurare morală. Despăgubirea cuantificată în bani trebuie admisă că o măsura de reparare a daunelor morale pentru acelaşi motiv pentru care sunt admise şi măsurile nepatrimoniale, adică pentru faptul că, deşi nu compensează nimic în sens propriu al acestui termen, ei pot procura persoanei lezate o satisfacţie substitutivă.

Aşadar, raportat la gravitatea celor prezentate în cadrul articolului de presă şi la consecinţele negative ce i-au fost cauzate, reclamanta a apreciat că obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.000.000 lei reprezintă o măsură eficientă pentru a atrage atenţia asupra importanţei respectării imaginii, cât şi a regulilor ce trebuie avute în vedere la publicarea unor articole de presă.

În vederea realizării acestui obiectiv, a apreciat că se impune ca pârâta (...) să fie obligată la publicarea hotărârii judecătoreşti pe prima pagina, în condiţiile menţionate în petitul acţiunii.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, a arătat că aceasta rezultă chiar din săvârşirea de către pârâţi a faptei ilicite de a publica articolul de presă care prezintă o situaţie nereală şi defăimătoare la adresa reclamantei. Prin cele reţinute în articolul de presă din 16.07.2014, pârâţii au lezat în mod direct drepturile reclamantei, publicarea acestor informaţii cu caracter de noutate (nemaifiind publicat un articol asemănător în trecut) având un impact public deosebit de mare. În acest sens, a arătat reacţiile cititorilor la articolul al cărui autor este pârâtul persoană fizică.

Nu mai puţin important este faptul că, urmare apariţiei articolului defăimător pe site-ul ..l., acesta a fost preluat şi prezentat ca atare de mai multe publicaţii, impactul la nivelul opiniei publice fiind major.

Pentru toate aceste motive, reţinând caracterul ilicit al faptelor pârâţilor, precum şi îndeplinirea morale condiţii impuse de dispoziţiile art. 1357 Cod civil, a solicitat instanţei de judecată admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 72, art. 1349 şi urm. din Codul civil, art. 194 Cod procedură civilă.

Prin sentinţa civilă nr. din 18.11.2015 Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta (...)((...)), în contradictoriu cu pârâţii (...) şi (...) şi a obligat pârâţii la plata în solidar către reclamantă a sumei de 50.000 lei, reprezentând daune morale. Totodată, a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă şi a obligat pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 7000 lei, reprezentând onorariu avocat şi a sumei de 5250 lei, reprezentând taxă de timbru şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtul (...).

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că în cauză, reclamanta s-a plâns cu privire la atingerea pe care pârâţii i-au adus-o dreptului la imagine ca urmare a prin publicării articolului de presa intitulat (...), „tradus de reţeaua (...). Credite neperformante şi deturnare de fonduri nerambursabile”, în data de 16.07.2014, pe site-ul ..l..

Reclamanta a solicitat angajarea răspunderii delictuale a pârâţilor (...) şi (...) repararea prejudiciului de imagine care i-a fost adus, respectiv să i se acorde de către pârâţi o reparaţie constând în plata sumei de 1.000.000 lei, cu titlul de despăgubiri morale, dar şi publicarea de către pârâta (...) a hotărârii prezente în cotidianul P şi pe site-ul ..l., pe prima pagină, la loc vizibil, cu caractere Times New Roman font 10.

În prealabil, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 5 şi 6 din Rezoluţia nr. 1003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privitoare la etica jurnalistică, exprimarea opiniilor jurnaliştilor poate implica comentarii asupra unor evenimente reale, care, deşi nu pot fi supuse criteriilor de corectitudine, trebuie exprimate în mod sincer şi etic.

De asemenea, potrivit art. 6 din aceeaşi recomandare, opiniile referitoare la persoane sau instituţii nu trebuie să încerce să nege realitatea faptelor sau a datelor.

În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului se apreciază în mod constant că exercitarea dreptului de liberă exprimare de către jurnalişti şi  transmiterea de informaţii şi idei către public în probleme de interes general, presupune în egală măsură responsabilităţi şi obligaţii. În acest sens, jurnaliştii sunt datori să acţioneze cu bună-credinţă pentru furnizarea de informaţii în concordanţă cu etica jurnalistică (Bladet Tromso and Stensaas c. Norvegia, nr. 21980/1993, Rumyana Ivanova c. Bulgaria, decizia din 14.02.2008).

Prin Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003 din 1993 cu privire la etica ziaristică sunt enunţate principiile deontologice care trebuie respectate de profesioniştii din acest domeniu în întreaga Europă.

Pentru a îndruma instanţele naţionale, art. 23 al acestei rezoluţii aminteşte că „încercarea de a realiza un echilibru între dreptul la respectarea vieţii private, ( ... ), şi libertatea de expresie, ( ..), este amplu ilustrată de jurisprudenţa recentă a Comisiei Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.”

Art. 11 alin. 2 şi art. 20 din Constituţia României formulează principiul efectului direct, prin includerea în dreptul român a tratatelor internaţionale ratificate de România, respectiv principiul priorităţii reglementărilor internaţionale privind drepturile omului faţă de legile interne în caz de neconcordanţă. Art. 30 din legea fundamentală garantează libertatea de exprimare şi libertatea presei, dar aduce limitări acestora în aliniatul 6: „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”

Acelaşi articol, în alin. 4 prevede că mijloacele de informare în masă, publice şi private sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. Art. 26 din legea fundamentală prevede că „autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.”

După modelul Convenţiei şi Constituţia României prevede anumite limitări ale drepturilor şi libertăţilor, deci şi pentru libertatea de exprimare. În art. 53. alin. 1 sunt prevăzute motivele limitării: „apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.” Alin. 2 completează faptul că „restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.” Prin urmare, orice limitare concretă a libertăţii de exprimare trebuie să fie acceptată cu precauţie de către judecător şi numai după realizarea unui control efectiv al proporţionalităţii între scopul urmărit prin acea limitare şi mijloacele folosite, în conformitate cu regulile stricte ale art. 53.

Acest control de proporţionalitate este absolut necesar întrucât libertatea de exprimare este una prin excelenţă relativă, iar posibilităţile formale de limitare din partea puterii statale sunt destul de numeroase.

Răspunderea pentru depăşirea limitelor libertăţii de informare este în principiu civilă, conform art. 30, alin. (8) din Constituţie.

În viziunea Curţii, presa este unul dintre stâlpii democraţiei, având rolul esenţial de a asigura dezbaterea publică asupra unor subiecte de interes general şi a constitui un veritabil mijloc de echilibru democratic prin critica pe care o poate promova la adresa celorlalţi actori din viaţa publică. A fost calificată drept „câinele de pază” al unei societăţi democratice hotărârea Thorgeir Thorgeirson c. Islandei, 25 iunie 1992.

În jurisprudenţa ei, Curtea a admis destul de greu atingeri aduse libertăţii de exprimare a presei.

Pedepsele împotriva presei pentru publicarea de informaţii şi de opinii care privesc chestiuni de interes public sunt intolerabile, cu unele excepţii foarte clar definite, pentru că altfel ar exista posibilitatea de a descuraja jurnaliştii să discute public chestiunile ce afectează viaţa comunităţii.

Instanţa de la Strasbourg interpretează art. 10 în sensul că regula într-o societate democratică este reprezentată de libertatea de exprimare consacrată în alin. 1, iar excepţiile de la această regulă, prevăzute în alin. 2, trebuie să fie de strictă interpretare hotărârea Sunday Times c. Regatului Unit, 26 aprilie 1979.

Astfel, de fiecare dată când se pune problema limitării libertăţii de exprimare, Curtea europeană verifică în mod amănunţit dacă sunt îndeplinite condiţiile proporţionalităţii măsurii respective: ea trebuie să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, adică să fie proporţională cu scopul urmărit.

Potrivit art. 30 pct. 6 din Constituţia României „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.”, iar potrivit pct. 8 în caz de încălcare a acestei libertăţi, ori exercitarea ei în afara limitelor legale, poate fi angajată răspunderea, după caz administrativă, civilă, ori penală.

Prezintă importanță și o altă prevedere din Noul Cod civil prin care se reafirmă preeminența Convenției și a jurisprudenței CEDO.

Astfel, art. 75 al. 1 Noul Cod civil prevede: „Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în secțiunea denumită „Respectul vieții private și al demnității persoanei umane” atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile și pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.”

Problema acordării daunelor morale unei persoane juridice a fost dintotdeauna controversată.

Potrivit art. 257 Noul Cod civil dispoziţiile privind apărarea drepturilor nepatrimoniale se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice şi prevede explicit că o persoană juridică poate avea și drepturi nepatrimoniale, drepturi care, o mare perioadă de timp, au fost considerate ca putând aparține numai ființei umane, de care sunt legate inerent, nu şi unei construcții juridice.

Aşa fiind, tribunalul a respins ca nefondate apărările invocate de pârâtul (...)în sensul că “daunele morale solicitate pentru o persoană juridică nu au suport legal”.

Din păcate, Noul Cod civil nu prevede expres și care sunt drepturile nepatrimoniale ale persoanei juridice, ci doar recunoaște expres existența unor astfel de drepturi.

Aceasta înseamnă că revine jurisprudenței și doctrinei rolul de a suplini acest „gol” de reglementare din Noul Cod civil.

În acest context, se poate susține că drepturile nepatrimoniale ale persoanei juridice sunt, în primul rând:

- dreptul la denumire (similar dreptului la nume al persoanei fizice);

- dreptul la propria imagine.

Atunci  când  se  are  în  vedere  libertatea  de  exprimare,  este  evident  că  dreptul nepatrimonial a cărui încălcare va fi cel mai frecvent invocată de către persoana juridică este dreptul la propria imagine, care va include, în mod natural, și elemente ce țin, în cazul persoanei fizice, de respectarea onoarei și reputației.

În cazul în care aceste drepturi nepatrimoniale sunt încălcate, persoana juridică poate pretinde, potrivit art. 254 – 255 Noul Cod civil, daune materiale sau morale, precum și orice alte măsuri necesare pentru repararea integrală a prejudiciului.

Libertatea de exprimare de care o persoană beneficiază se extinde și la nivelul mediului on-line. Astfel că, ce este permis a fi spus în public, este permis a fi spus și în mediul online, mediu care în funcție de caracteristicile sale, este de cele mai multe ori considerat că fiind tot public.

Interpretarea contrară este că, ce nu este permis a fi spus în public (scoțând din discuție canalele reglementate distinct), nu este permis a fi spus nici prin intermediul internetului (blogului, rețelelor sociale, site-urilor proprii, forumurilor, etc.).

Acest lucru este întărit și de o rezoluție a Consiliului pentru Drepturile Omului din cadrul ONU, adoptată în iulie 2012, prin care se stabilea că o persoană are aceleași drepturi atât în viață reală cât și pe internet.

 Prin analogie, are implicit aceleași obligații, pentru că existența unui drept al unei persoane presupune în mod automat obligații în sarcina restului persoanelor de a-l respecta. Comitetul de Miniștri a adoptat la cea de-a 840-a reuniune a Miniștrilor Adjuncți, care a avut loc la Strasbourg în data de 28.05.2003, declarația privind libertatea comunicării pe Internet, unde găsim la punctul 1 următorul text: „Statele membre nu ar trebui să supună conținutul de pe Internet la restricții care le depășesc pe cele aplicate altor mijloace de furnizare de conținut.”

Pe internet informația poate fi răspândită rapid în oricare colț al lumii și poate fi accesată la fel de ușor. De asemenea, are un caracter relativ perpetuu, în sensul că ea, odată scrisă, rămâne permanent accesibilă (sau cel puțin până la o nouă intervenție a celui care a emis-o, în care să o șteargă). Tocmai din acest motiv o încălcare a drepturilor unei persoane realizată prin intermediul mediului online poate avea consecințe mult mai grave prin prisma expunerii și a modului în care aceasta se propagă.

Prin urmare, exercitarea libertăţii de exprimare în mod public, în mediul online, este subordonată principiului acţionarii cu bună credinţă astfel încât să se ofere publicului informaţii exacte şi nu distorsionate.

Codul civil defineşte abuzul de drept chiar de la început, prin articolul 15: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.

 Cu alte cuvinte, a invoca libera exprimare în situația în care ea încalcă vădit dreptul la imagine, la demnitate ori alte drepturi ale unei alte persoane, poate fi considerat că fiind un abuz de drept, ceea ce face că exercitarea dreptului în sine, altfel permis de lege, să fie considerată ca fiind o faptă ilicită. În același registru, dar în sens invers, dreptul de a nu fi denigrată o societate, de a nu-i fi deturnată clientela ori alte drepturi asemănătoare nu pot fi invocate în apărarea persoanei juridice, atunci când în temeiul dreptului la informare sunt făcute publice anumite informații cu privire la ea (spre exemplu, ca urmare a unui control, s-au descoperit nereguli grave la o societate comercială, iar o publicație media publică acest raport).

În cadrul acțiunii în despăgubiri, fără a nega dreptul ziaristului de a comunica publicului informaţii corecte cu privire la activitatea unei persoane publice, instanța de judecată are a analiza, în mod necesar, dacă afirmațiile concrete ale jurnalistului se circumscriu conceptului de judecăți de valoare sau sunt afirmații factuale, iar, după calificarea discursului jurnalistic, trebuie verificat, în cazul judecăților de valoare, dacă sunt formulate cu bună-credință, atitudine subiectivă ce poate fi verificată pe baza probelor administrate, sau, în cazul afirmațiilor prin care se impută fapte concrete, dacă au ele însele o bază factuală suficientă pentru a putea determina pronunțarea unor „verdicte” în ceea ce privește activitatea persoanei vizată în articole de presă.

În același sens, în analiza condițiilor exercitării dreptului la libertatea de exprimare, prin raportare la limitele acestui drept, prevăzute de paragraful 2 al art. 10 din Convenţie, instanța are a verifica, ținând cont de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, dacă interesul informării publicului primează „îndatoririlor şi responsabilităţilor” de care sunt ţinuţi ziariştii, în exercitarea activităţii lor.

În consecință, numai după deplina stabilire a situației de fapt și după analizarea concretă a respectării dispozițiilor art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană și a art. 30 alin. (6) din Constituţie, instanța  poate aprecia asupra întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. art. 1349 şi urm. Noul Cod civil, pentru angajarea răspunderii civile a autorului articolelor de presă prin care se pretinde că au fost aduse atingeri dreptului la imagine, reputație și viața privată a unei persoane.

În cauză, tribunalul a reţinut că în data de 16.07.2014 pe site-ul ..l. a fost publicat articolul de presă intitulat „(...), „tradus de reţeaua (...). Credite neperformante şi deturnare de fonduri nerambursabile”.

În cuprinsul articolului, se explică în sensul că „(...) (...)este preşedinte executiv al (...), bancă ce deţine (...)”.

De asemenea, în cuprinsul articolului, subtitlul „Incapabilii lui (...), se afirmă că „bancherii austriacului (...)sunt ori incapabili, ori corupţi”.

În continuare în „P.S.” se menţionează că: „Aici îşi face apariţia o nevinovată întrebare jurnalistică: Bancherii şmenari de la (...) vor deschide un mercurial cu mita ce trebuie dată de afacerişti oneroşi pentru a nu fi executate creditele neperformante, ci pentru a le prelungi în defavoarea băncii? Întrebarea are şi un pui curios: Cât la sută din valoarea creditului va fi comisionul bancherului?”.

Tribunalul a mai reţinut că articolul a fost semnat de către pârâtul (...), fapt necontestat de acesta din urmă.

Articolul este menţionat şi în din 16.07.2014 (articol publicat pe site, ediţia din 16.07.2014), fiind sigurul articol reţinut şi recomandat privind presa din acea zi şi care aparţine ziarului „P”.

Tribunalul a constatat că folosirea unor expresii ca „incapabili”, „corupţi”, „şmenari”, „mercurial cu mită”, cu referire la competenţa, seriozitatea, solvabilitatea şi calitatea administrării reclamantei prin reprezentanţii şi acţionarii săi, sunt de natură a aduce un grav prejudiciu de imagine şi credibilitate reclamantei (...), care este un jucător important pe piaţa bancară românească, reclamanta fiind cotată ca cea mai mare bancă din România, conţinând inclusiv acuzaţii de natură penală privind „corupţia” şi „darea şi luarea de mită”.

Tribunalul a apreciat că prin conţinutul său articolul de presă depăşeşte sfera unei informări imparţiale şi obiective, a unor simple judecăţi de valoare făcute cu bună-credinţă, aşa cum a susţinut pârâtul (...)considerente pentru care tribunalul a înlătura aceste apărări ca fiind neîntemeiate.

Prin transmiterea spre difuzare a acestor materiale neverificate şi nesusţinute ulterior prin cercetare de către organele abilitate, s-a săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, încălcându-se grav drepturi nepatrimoniale fundamentale ocrotite de lege, cum sunt dreptul la onoare şi reputaţie şi dreptul la propria imagine. Reclamanta a suferit un prejudiciu moral considerabil reprezentat de lezarea onoarei, deteriorarea bunei reputaţii pe care reclamanta o are în societatea şi în activitatea bancară.

Concluzionând, tribunalul a apreciat că s-a dovedit prin probatoriul administrat de reclamantă că pârâţii (...)şi (...), prin site-ul ...au acţionat împotriva reclamantei cu rea-credinţă, proferând la adresa acesteia calomnii de natură a conduce la prejudicierea acesteia ca urmare a publicării articolului denigrator la adresa reclamantei şi a activităţii specifice pe care aceasta o desfăşoară, că nu au fost respectate limitele şi proporţionalitatea dreptului la informare al persoanelor interesate, astfel că se constată încălcarea garanţiilor prevăzute de art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Sub aspectul relei-credinţe, tribunalul a reţinut şi împrejurarea că la data de 28.07.2014 reclamanta se adresează ziarului cu o cerere, solicitând  retractarea publică urgentă a tuturor acuzaţiilor şi afirmaţiilor defăimătoare la adresa (...) şi a reprezentanţilor săi din articolul de presă menţionat şi prezentarea de scuze publice pentru vătămarea adusă onoarei şi reputaţiei reclamantei într-un spaţiu editorial identic sau similar cu cel utilizat pentru publicarea articolului.

În ceea ce priveşte asumarea răspunderii pentru articolele publicate pe site-ul ...din secţiunea „termeni şi condiţii – exonerarea de răspundere” rezultă neîndoielnic că „nu îşi asumă responsabilitatea pentru orice plângeri şi prejudicii rezultate de pe urma utilizarea informaţiilor conţinute de acest site”, cu precizarea expresă făcută la rubrica „contact” în sensul că responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului revine autorului.

Din informaţiile utile publicate pe ...rezultă că pârâtul (...) are calitatea de director.

Din actele aflate la dosar, precum şi din informaţiile furnizate de (...)la termenul din 15.04.2015 rezultă că ...aparţine pârâtei (...), iar (...)este directorul acestui ziar, acesta putând indica şi sediul pârâtei (...), pentru aflarea şi verificare căruia tribunalul a fost nevoit să efectueze numeroase demersuri, inclusiv la administraţia financiară locală.

A mai reţinut tribunalul că sediul pârâtei (...) indicat de pârât nu a putut fi valorificat în procedura citării, pârâta fiind citată şi prin publicitate.

Aşa fiind, tribunalul a reţinut că nici persoana juridică responsabilă de găzduirea site-ului şi nici persoana care a publicat articolul nu puteau fi uşor contactate pentru un drept la replică, precum şi faptul că din probele administrate de pârâtul (...)nu a rezultat că acesta a făcut demersurile necesare pentru a solicita reclamantei informaţiile necesare ori un drept la replică.

Tribunalul a respins ca fiind lipsite de interes în cauză susţinerile pârâtului (...)privind competenţa persoanelor care aveau responsabilitatea de a da un drept la replică aflate în organizarea reclamantei, respectiv departamentul relaţii cu presa ori departamentul juridic, atâta timp cât acest drept nu a fost nici solicitat de pârâţi şi nici nu a putut fi valorificat de către reclamantă într-un timp util şi rezonabil din motive obiective, imputabile pârâţilor.

Din probele administrate de pârât nu rezultă că reclamantei i s-a oferit posibilitatea să combată cele relatate în emisiune ori în articolele din presă, dimpotrivă, informaţiile au fost difuzate ca imputări de fapte şi judecăţi de valoare, intenţia pârâtului (...)fiind de a o denigra pe reclamantă.

Concluzionând, tribunalul a constatat că pârâtul (...)prin articolul publicat pe ...a avut intenţia de a o denigra pe reclamantă, iar informaţiile furnizate publicului larg de către pârât vizând activitatea şi conducerea uneia dintre cele mai importante bănci comerciale din România, în plan social, economic şi politic, ele nu cuprind judecăți de valoare critice cu valabilitate demonstrată ori însoțite de argumentația logică a autorului, ci declarații factuale,  a căror veridicitate trebuia dovedită.

Tribunalul a apreciat, prin urmare, că cele exprimate de pârât nu se circumscriu scopului demersului de informare privind chestiuni de interes general şi prezintă un caracter ilicit, constatând, aşadar, că pârâtul (...)a acţionat cu rea-credinţă, urmărind distrugerea reputației profesionale a reclamantei pe baza unei campanii mediatice de denigrare, nefundamentată.

De asemenea, tribunalul a considerat că modul în care au fost exprimate aceste afirmaţii a adus o atingere suficient de gravă prestigiului, reputaţiei şi imaginii reclamantei, putând califica afirmaţiile incriminate de către reclamantă drept un delict civil.

Aşa fiind, rezultă fără dubiu că faptele au fost comise de către pârât cu vinovăţie.

Pentru a aprecia asupra întinderii şi reparării prejudiciului, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanta a pretins ca modalitatea de reparare a prejudiciului să fie una mixtă, concretizată atât în despăgubiri băneşti, cât şi sub forma publicării hotărârii judecătoreşti de sancţionare a pârâţilor, ca modalitate de reparaţie nepatrimonială a daunei suferite.

La aprecierea prejudiciului moral, tribunalul a avut în vedere consecinţele negative şi implicaţiile pe care materialele defăimătoare le-au avut asupra reclamantei, valoarea nepatrimonială lezată şi însemnătatea pe care aceasta o are pentru persoana vătămată.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, în lipsa unor criterii obiective, tribunalul a apreciat în echitate, având ca reper orientativ şi jurisprudenţa CEDO amintită, în raport cu care a apreciat că suma de 1.000.000 lei solicitată este exorbitantă, raportat şi la importanţa site-ului „P” în spaţiul public.

Ţinând cont de toate aceste criterii, tribunalul a apreciat că suma de 50.000 lei, reprezentând daune morale este suficientă şi rezonabilă.

În ceea ce priveşte existenţa legăturii de cauzalitate între fapta delictuală şi pretinsul prejudiciu, tribunalul a apreciat că aceasta a fost dovedită.

Cum obligaţia generală de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi este o obligaţie de rezultat, este evident că atunci când se săvârşeşte o astfel de faptă, vinovăţia există, în lipsa unor cauze exoneratoare, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul moral rezultând expres din însăşi săvârşirea faptei.

În ceea ce priveşte publicarea hotărârii prezente, tribunalul a respins ca nefondat acest capăt de cerere.

Respingând al doilea capăt de cerere, respectiv publicarea hotărârii de condamnare, tribunalul a apreciat că finalitatea acoperirii daunelor morale a fost îndeplinită prin pronunţarea hotărârii înseşi, dar şi în raport cu modalitatea de săvârşire a faptei şi persoana pârâtului (...)la funcţionarea ...şi finalitatea acestui demers în prezent.

Tribunalul a apreciat că, în raport cu valoarea reparaţiei acordate şi recunoaşterea pretenţiilor reclamantei prin prezenta sentinţă civilă, acordarea şi a altor reparaţii ar fi de natură a încălca criteriile acceptate de instanţa europeană privind determinarea despăgubirilor, respectiv satisfacţia echitabilă acordată victimei, împiedicarea realizării, continuării sau repetării faptelor dăunătoare şi principiile proporţionalităţii şi echităţii.

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că reparaţia suplimentară solicitată ar fi de natură  conduce la rândul ei la încălcarea dreptului pârâtului (...)la imagine şi chiar ar conduce la prejudicierea acestuia, tinzând la umilirea sa în mod public şi repetat, ipoteze care nu pot fi acceptate de către tribunal.

Faţă de cele arătate mai sus, constatând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, în baza art. 1349 şi 1357 Cod civil, tribunalul a admis în parte acţiunea, respectând principiul proporţionalităţii în estimarea prejudiciului pretins.

Ca atare, tribunalul a apreciat că reclamantei i s-a produs un prejudiciu moral şi este îndreptăţită la o justă reparaţie din partea pârâţilor (...)în calitate de autor al articolului incriminat şi al pârâtei (...), deţinătoarea site-ului „P” şi al cărei angajat în calitate de director este pârâtul (...)pârâţii urmând a răspunde aşadar solidar, dar nu în cuantumul solicitat de reclamantă, tribunalul considerând că suma de 50.000 lei constituie o sumă suficientă pentru acoperirea acestuia.

Privind răspunderea pârâtei (...), tribunalul a apreciat ca lipsite de relevanţă în cauză raporturile dintre societăţile comerciale unde îşi desfăşoară activitatea ori are calitatea de acţionar pârâtul (...)fiind relevant faptul că a fost probat în cauză faptul că pârâtul este autorul articolului, iar site-ul ...aparţinând pârâtei (...) a găzduit articolul, precum şi faptul că pârâtul (...)avea la data publicării articolului şi calitatea de director al site-ului „P”.

Având în vedere întrepătrunderea şi complexitatea raporturilor juridice existente între pârâţi, tribunalul a apreciat că răspunderea acestora este solidară, astfel că reclamanta va putea urmări pe oricare dintre pârâţi pentru recuperarea prejudiciului încercat, potrivit art. 1382 Noul Cod civil.

Potrivit art. 1382 Noul Cod civil: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat.”

În temeiul art. 451 alin. 1 şi 2 coroborat cu art. 453 alin. 1 şi 2 Noul Cod de procedură civilă, tribunalul a admis cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulată de reclamantă şi a obligat pârâţii la plata sumei 7000 lei, reprezentând onorariu avocat (din suma de 19.172,38 lei, chitanţă la fila 248) şi a sumei de 5250 lei, proporțional cu suma acordată ca despăgubire, reprezentând taxă de timbru, dovedite cu chitanţele aflate la filele 39,40 (totalizând taxă de timbru 10.500,00 lei + 3105,00 lei), întrucât tribunalul nu a admis în tot acţiunea, tribunalul apreciind cuantumul cheltuielilor de judecată în raport cu complexitatea, miza şi durata litigiului, numărul actelor efectuate de către reclamantă, riguros motivate şi documentate, dar şi în echitate.

Împotriva sentinţei civile nr. 1378/2015 au declarat apeluri reclamanta (...)şi (...)

În motivarea apelului, reclamanta (...)a susţinut următoarele critici:

Cu titlu prealabil, precizează că, prin prezenta cale de atac nu înţelege să conteste soluţia de obligarea a pârâţilor la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale, obiectul apelului vizând exclusiv soluţia data de prima instanţă asupra capătului de cerere privind obligarea pârâtei (...) să publice hotărârea în cotidianul P şi pe site-ul r ..l..

Sub aspectul temeiniciei apelului său, solicită a se constata că, prima instanţă în mod greşit a respins cererea de obligare la publicarea hotărârii, reţinând, în mod nefundamentat că "în raport cu valoarea reparaţiei acordate şi recunoaşterea pretenţiilor reclamantului prin prezenta sentinţă civilă, acordarea şi a altor reparaţii ar fi de natură a încălca criteriile acceptate de instanţa europeana privind determinarea despăgubirilor, respectiv satisfacţia echitabilă acordată victimei, împiedicarea realizării, continuării sau repetării faptelor dăunătoare şi principiile proporţionalităţii şi echităţii."

Totodată, a reţinut în mod neîntemeiat prima instanţă că, „reparaţia suplimentară solicitată ar fi de natură a conduce la rândul ei la încălcarea dreptului pârâtului (...)la imagine şi chiar ar conduce la prejudicierea acestuia, tinzând la umilirea sa în mod public şi repetat, ipoteze care nu pot fi acceptate de către tribunal.”

Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, învederează că, potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. 3 lit. a) din Noul Cod civil, "totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare", iar potrivit dispoziţiilor art. 257: "dispoziţiile prezentului titlu se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice."

Astfel cum s-a reţinut în doctrină, reparaţia acordată trebuie să fie una eficientă, astfel încât sfera persoanelor care au acces la publicaţiile în care va fi publicată hotărârea de condamnare să fie cel puţin egală cu a persoanelor care au luat la cunoştinţă de faptă şi să le includă şi pe acestea.

Publicarea hotărârii civile de condamnare la repararea prejudiciului sau chiar de obligare la încetarea încălcării sau constatarea caracterului ilicit al faptei are o funcţie preventiv-educativă şi contribuie la delimitarea cu mai mare precizie a comportamentelor sancţionabile, care astfel se detaşează ca fapte determinate de încălcare a interdicţiei cu caracter general de a nu aduce atingeri unui anumit drept.

În speţă, contrar celor reţinute de către prima instanţă, apelanta-reclamantă solicită a se constata că se impune obligarea intimatei-pârâte la publicarea hotărârii în acelaşi ziar în care s-a publicat şi articolul sancţionat, această măsură fiind de natură a repara prejudiciul ce i-a fost cauzat în condiţiile în care, în mod evident, doar în această situaţie persoanele care au citit articolul vor lua cunoştinţă şi de caracterul nereal şi abuziv al informaţiilor cuprinse în acesta.

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea apelului formulat şi schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de obligare a intimatei-pârâte (...) la publicarea, în cotidianul P şi pe site-ul ..l.. pe cheltuiala acesteia, a întregii hotărâri, pe prima pagină, la loc vizibil, cu următoarele caractere: font 10, Times New Roman.

În drept, art. 253 şi urm. din Codul civil, art. 466 şi urm. din Codul de procedură civilă.

În motivarea apelului, (...)a susţinut următoarele critici:

Hotărârea apelată reţine în mod eronat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, hotărârea atacată ignorând jurisprudenţa CEDO în cauzele contra României, în acest sens arătând următoarele:

În primul rând, instanţa a verificat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale cu privire la judecăţile de valoare emise el cu privire la persoane din conducerea (...), (...)şi. Dar aceste persoane nu au calitate de reclamanţi, nesemnând cererea de chemare în judecată.

În acest context, instanţa nu era învestită de către persoanele fizice, reprezentanţi ai (...), singurii care au calitate procesuală activă cu privire la presupusele prejudicii aduse prin publicarea articolului. Instanţa era învestită să se pronunţe doar cu privire la eventualele prejudicii aduse (...) SA.

Deşi comentariile jurnalistice erau cu privire la persoane din conducerea (...), instanţa în mod greşit a considerat că "fapta ilicită" a avut în vedere (...) SA.

Apelantul-pârâtă invocă ignorarea de către instanţa de fond a jurisprudenţei CEDO în cauzele contra României.

La pagina 17 şi 18 din hotărâre, instanţa retine că el nu a emis judecăţi de valoare, că declaraţiile au fost factuale şi că a adus chiar acuzaţii de natură penală.

Instanţa reţine că informaţiile sunt neverificate şi nesusţinute ulterior prin cercetare de către organele abilitate că el a acţionat cu rea-credinţă, că intenţia sa a fost de a denigra.

Instanţa mai reţine că nu a solicitat un drept la replică.

Aceste considerente ale instanţei de fond:

- ignora întreg probatoriul administrat de către el (înscrisuri – nu mai putin de 21 de anexe ataşate întâmpinării care au stat la baza anchetei jurnalistice);

- sunt emise cu interpretarea greşita a art. 30 din Constituţie, art. 70 Codul civil, codul deontologie al ziaristului, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 11, articolul 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

- ignoră cu desăvârşire jurisprudenţa CEDO în cauzele contra României în ceea ce priveşte libertatea de exprimare care includ şi judecăţile de valoare.

Astfel, în mai multe cauze, Curtea Europeană de Justiţie a acordat greutate elementelor de bună-credinţă rezultate din atitudinea ziariştilor.

De pildă, s-a subliniat că dacă e adevărat că ziaristul nu a putut dovedi în faţa instanţelor interne că afirmaţiile sale se bazau efectiv pe fapte nu e mai putin adevărat că s-a implicat în procesul său, a propus fără încetare să facă proba verităţii afirmaţiilor sale, comportamentul său examinat per ansamblu demonstrând că a acţionat cu bună-credinţă, convins fiind că persoana criticată a comis faptele atribuite (Folea vs. România, Barb vs. România, Papaionopol vs. România, Andreescu vs. România, Ileana Constantinescu vs. România).

Instanţa a ignorat reţinerile Curţii din cauzele menţionate mai sus.

Apelantul-pârât menţionează că a acţionat bună-credinţă, dovedind cu înscrisuri cele susţinute în articol. Arată că a propus administrarea de probe, în două rânduri instanţa a respins probele prin care a dorit să demonstreze că înregistra restanţe la creditul acordat de (...) SA, susţinând că ar fi putut să facă şi această dovadă, dar ar fi trebuit să-şi dezvăluie sursele, ceea ce l-ar fi discreditat ca şi ziarist. Curios este şi faptul că (...), prin primele întrebări din interogatoriu, a dorit să afle care este sursa informaţiilor sale. Într-un proces de "denigrare", pe denigrat nu ar fi trebuit să-l intereseze acest aspect. De fapt, scopul ascuns al procesului intentat de (...) a fost de a afla sursele sale. Această concluzie rezultă din modul în care a înţeles (...) să îl interogheze.

Instanţa de fond a extras din întreg articolul următoarele cuvinte: "incapabili, corupţi, şmenari, mercurial cu mită" ignorând întreg contextul în care au fost folosite. Mai precis, cuvintele respective fac parte din două fraze care sunt judecăţi de valoare şi pure întrebări jurnalistice şi nu afirmaţii factuale. De asemenea, instanţa de fond a ignorat faptul că aceste judecăţi de valoare se referă strict la profesionişti, în cazul nostru la bancheri.

În afara judecăţilor de valoare şi a întrebării pur jurnalistice, care potrivit practicii constante a CEDO nici măcar nu trebuiau dovedite, celelalte informaţii au fost dovedite cu înscrisuri şi, mai mult, din întreg probatoriul administrat de el, menţionează apelantul-pârât, în cauză rezultă că judecăţile de valoare emise de el au bază reală.

Privitor la judecăţile de valoare, deşi instanţele naţionale au apreciat ca defăimătoare afirmaţiile pe motiv că nicio autoritate nu a constatat în mod expres pretinsa ilegalitate a faptelor persoanei supuse criticii, Curtea a apreciat că, fără îndoială, calificarea drept ilegale a actelor unui primar, exprimând o părere personală de natură juridică, reprezintă o judecată de valoare şi trebuie analizată ca atare. Prin urmare, nu putea să-i fie cerut reclamantului să demonstreze veridicitatea afirmaţiilor (Carlan vs. României).

Aşa cum s-a reţinut constant, "este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii ,,(Lingens c. Austdel, alin. 46).

În aceste condiţii, în mod eronat instanţa de fond a reţinut că informaţiile prezentate nu au fost ulterior verificate de organele abilitate şi că nici el nu ar fi făcut dovada celor susţinute în interiorul judecăţilor de valoare.

Tot în privinţa judecăţilor de valoare, Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmaţiile unui ziarist au caracterul unor judecăţi de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt protejate de articolul 10 din Convenţie, cu condiţia ca ele să se bazeze pe nişte fapte adevărate sau să fie susţinute de o argumentare logică a autorului lor (Cumpăna şi Mazăre c. României, Jerusalem c. Austriei).

Apelantul-pârât învederează că tot articolul său se bazează pe documente publice emise de (...) sau banca mamă (...), pe declaraţii publice făcute de (...)şi (...)pe probe circumstanţiale pe decizii emise de BNR, pe analize profesionale editate de specialişti în domeniu bancar – (...)– iar judecăţile de valoare în contextul tuturor acestor dovezi nu sunt altceva decât argumente logice ale celor afirmate.

Tot Curtea a apreciat afirmaţiile reclamantului ca fiind un melanj între judecăţi de valoare şi imputări de fapt, remarcând încercarea reclamantului de a-şi susţine cu elemente de fapt alegaţiile ceea ce conduce la ideea că acesta a acţionat cu bună-credinţă (Niculescu Dellakeza vs. României).

Apelantul-reclamant precizează că „alegaţiile” sale au fost susţinute cu elemente de fapt şi înscrisuri ce dovedesc că a acţionat cu bună-credinţă.

În conformitate cu reţinerile CEDO a avut o atitudine activă şi în timpul procesului pe fond prin formularea întâmpinării, depunerii tuturor înscrisurilor în susţinerea ei, formularea de două cereri de probatorii pentru a se depune la dosar acte care emană de la (...). Este de neînţeles pentru el de ce instanţa de fond a considerat, că tot timpul a acţionat cu rea-credinţă atâta timp cât în timpul procesului instanţa a respins cele două cereri de probe.

În ceea ce priveşte baza factuala pe care instanţele naţionale o solicită în cazul unor imputaţii de fapt sau chiar judecăţi de valoare trebuie amintit că în jurisprudenţa Curţii s-a apreciat că o soluţie de neîncepere a urmăririi penale sau de netrimitere în judecată a persoanei supuse criticii nu conduce automat la reţinerea caracterului fals al afirmaţiilor imputate, fiind necesar să se analizeze explicaţiile şi probele furnizate de autorul alegaţiilor, corelând în mod necesar elementele probatorii cu cele privind bună-credinţă.

De pildă, Curtea a remarcat că instanţele naţionale au apreciat că rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale faţă de persoana criticată au fost suficiente pentru a stabili că informaţiile din cartea publicată de reclamantă erau false, fără însă a acorda nicio valoare probatorie mijloacelor de probă aduse de către reclamantă. Chiar dacă reclamanta nu a putut proba în faţa instanţelor naţionale că susţinerile sale aveau o bază factuală suficientă, Curtea a observat că reclamanta s-a implicat în mod efectiv în proces, a propus în mod constant să realizeze proba verităţii celor afirmate, comportamentul său privit în ansamblu demonstrează că reclamanta a acţionat cu bună-credinţă, convinsă fiind că există a problemă de deontologie în ceea ce-l priveşte pe I.E. (Ileana Constantinescu c. României).

Aceeaşi atitudine activă a avut-o şi el pe parcursul procesului, învederează apelantul-pârât, încercând să demonstreze în permanenţă cele susţinute.

Curtea mai reţine că modalitatea de exercitare a libertăţii de exprimare este, de asemenea, împreună cu esenţa ideilor şi informaţiilor exprimate, protejată de art. 10 din Convenţie. Nu este de competenţa Curţii şi nici a instanţelor naţionale să se substituie presei pentru a afirma ce tehnică de redactare ar trebui să fie adoptată de jurnalişti. Curtea, fără a nega caracterul provocator al unor expresii, a considerat că libertatea jurnalistică acoperă şi recurgerea la un anumit grad de exagerare sau chiar provocare (Ieremion c. României).

Stilul jurnalistic, satira, caricatura, ironia constituie părţi ale comunicării ca formă de expresie şi sunt astfel protejate împreuna cu conţinutul expresiei.

Exprimarea sa "ori incapabili, ori corupţi" şi întrebarea "mercurial cu mită?" intră în stilul jurnalistic de a exprima o opinie. Cu riscul de a se repeta, apelantul-pârât reaminteşte că atât judecata de valoare cât şi întrebarea pur jurnalistică se referă la persoane profesioniste într-un domeniu strict: sistemul bancar. Probabil că adevărata problemă semnalată de el şi care i-a deranjat foarte tare pe liderii (...), (...)şi (...)este cea referitoare la următoarea stare de fapt: că (...) a înregistrat într-un timp foarte scurt credite neperformante de peste 3 miliarde de euro, aspect recunoscut de către persoanele respective după ce BNR i-a obligat printr-o decizie, iar el a dezvoltat acest subiect tabu pentru (...) într-un studiu de caz.

Referitor la lipsa prejudiciului, apelantul-pârât arată următoarele:

Afectarea dreptului la imagine al unei persoane juridice atrage după sine pierderi materiale (pierderea clientelei, a cotei de piaţă etc. în cazul (...)).

(...) SA nu a făcut dovada că a suferit nici un prejudiciu moral şi nici material.

Cadrul procesual a fost fixat de reclamanta prin invocarea strictă a prejudiciului cauzat persoanei juridice, (...) SA, nu persoanelor fizice din conducerea acestei societăţi. Calitatea de reclamantă şi protecţia cerută a drepturilor subiective aparţine (...) SA; în concluzie, raportarea elementelor răspunderii delictuale (fapta ilicită, prejudiciu, raport cauzalitate şi vinovăţie) trebuie realizată raportat la societate, nu la persoanele fizice – prepuşi ai acesteia.

Raportat la reclamanta, (...) SA, nu este îndeplinit niciunul dintre elementele răspunderii delictuale. Faptele invocate privesc de fapt prepuşi ai băncii, în realizarea defectuoasă a competentelor lor. Nu există niciun prejudiciu cauzat societăţi, aşa cum nu există nici o vinovăţie faţă de acesta. În sentinţa atacată de el, arată apelantul-pârât, instanţa nu a făcut dovada prejudiciului adus (...) de textele sale.

Daunele morale solicitate pentru o persoană juridică nu au suport legal.

Societatea reclamantă are un scop pur comercial, conform legilor de înfiinţare şi statutelor sale. Aceasta evoluează în domeniul pur comercial al profitului. Orice prejudiciu adus ei este cuantificabil şi pur comercial.

Noţiunea de daune morale acoperă domeniul strict uman, al sentimentelor, al suferinţei, al demnităţii. Încercarea de "umanizare" a societăţilor nu are acoperire în reglementarea societăţilor, inclusiv a capacitaţii lor de folosinţă.

(...) Group Bank însăşi, proprietara (...), prin (...)a emis un comunicat în ziua de joi, 3 iulie 2014, conform documentului din anexa 4 la cererea de chemare în judecată (comunicat (...) Group şi Mediafax din 3 iulie 2014) prin care se arăta că "... (...) anticipează pentru acest an creşterea costurilor de risc de la un nivel estimat anterior la 1,7 miliarde de euro la 2A miliarde de euro din cauza majorării provizioanelor în Ungaria şi România ...".

În urma acestui anunţ, pe Bursa de la Viena, vineri 4 iulie 2014, acţiunile (...) au scăzut cu "16%", conform documentului din anexa 5 la cererea de chemare în judecată (informare Bloomberg – cea mai importantă televiziune din lume de informaţii financiare).

După cum se poate vedea din Anexa 7 la cererea de chemare în judecată, graficul valorii (...) Group pe Bursa de Valori Bucureşti, articolul său nu a zdruncinat nici măcar cu o centimă valoarea (...) pe Bursa de la Bucureşti – dar este arătat ca un paria, ca un feroce denigrator al instituţiei (...). În comparaţie cu declaraţiile şi comunicatele lui (...)care au produs dereglări majore de imagine şi pagube financiare de zeci de milioane de euro pentru (...) Group pe bursele internaţionale, cuvintele sale, menţionează apelantul-pârât, sunt ca o adiere de vânt pe la colţurile impozantelor sedii (...).

Prejudiciul invocat trebuia probat strict în persoana reclamantei, (...) SA.

Fiind societate ce evoluează în domeniul comercial, reclamanta trebuia să fie în măsură să indice exact valoarea prejudiciului patrimonial în măsura în care acesta exista. Eventuale şi pretinse daune morale care privesc persoanele fizice, conducători ai (...), nu fac obiectul acţiunii de faţă.

Apelantul-pârât susţine că în mod greşit instanţa a reţinut că nu a acordat drept la replică, în data de 16.07.2014 a trimis pe E-mail la (...) o solicitare de informaţii cu privire la creditele neperformante, aşa cum rezultă din anexa 16 la cererea de chemare în judecată. Nici la acest E-mail nu a primit răspuns, ceea ce denotă "buna colaborare" cu presa a reprezentanţilor (...). Apelantul-pârât menţionează faptul că la biroul de presă al (...) este cunoscut şi înregistrat în bazele de date de peste 18 ani, astfel că nu înţelege lipsa de comunicare a reprezentanţilor (...). De aceea nu înţelege de ce nu au solicitat drept la replică, ci l-au acţionat direct în justiţie.

Reclamanta invocă faptul că nu i s-a acordat dreptul la replică. Aşa cum a arătat mai sus, în fapt, această cerere nu este o solicitare de drept la replică, ci este un ordin de a retracta informaţiile publicate, de fapt o imixtiune gravă la libertatea de exprimare, o demonstraţie de forţă, nu o bună colaborare cu presa.

Ziarul P a oferit întotdeauna Dreptul la Replică atunci când i s-a solicitat.

În anexa 18 la cererea de chemare în judecată a depus un singur Drept la Replică publicat de către ziarul P, pentru a nu încărca dosarul instanţei.

Apelantul-pârât învederează că este acuzat că a întinat imaginea celor care conduc (...) şi (...) Group Bank, respectiv imaginea preşedintelui (...) (...) Consideră că cei doi şi-au pângărit singuri imaginea în faţa acţionarilor (...) şi (...) în momentul când au negociat un posibil bonus de performanţă – în timp ce băncile coordonate de ei înregistrau pierderi de miliarde de euro. Este de notorietate faptul, chiar din declaraţiile lui (...)că (...)a negociat cu preşedintele (...) un bonus de performanţă. Iată declaraţia lui (...): "Suntem în discuţii pentru un bonus de performanţă pentru restructurarea băncii, bazat pe atingerea unui target în privinţa profitului net şi al indicatorului cost income ratio." – Anexa 20 la cererea de chemare în judecată.

Deşi în media românească se lansase informaţia adevărată că (...)preşedintele (...), locuieşte în Blocul  construit de (...)din banii deturnaţi din împrumutul obţinut de (...) de la STAT + (...), nu a folosit această informaţie de tip presă tabloidă – anexa 21 la cererea de chemare în judecată, pentru a păstra tonul serios al studiului său, pentru că ţelul său a fost de a demonstra că anumiţi patroni de firmă certaţi cu legea păcălesc sau corup înalţi funcţionari de stat şi/sau şefi de instituţii particulare nu să ducă articolele în zona de cancan pentru a obţine facil un aşa zis rating. Apelantul-pârât reaminteşte că fondurile folosite de (...)pentru a construi blocul de pe strada  din Bucureşti au provenit şi din conturile (...).

Apelantul-pârâtă mai precizează că, în calitate de jurnalist, potrivit art. 3 alin. 4 din Constituţia României referitor la Dreptul la informaţie, este obligat să asigure informarea corectă a opiniei publice.

În drept, art. 30 din Constituţie, art. 70 Codul civil, codul deontologic al ziaristului, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 11, articolul 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată următoarele:

Curtea va analiza cu prioritate apelul declarat de pârâtul (...), având în vedere faptul că prin acesta sunt supuse cenzurii instanţei de control judiciar temeinicia şi legalitatea soluţiei pronunţate de tribunal cu privire la primul capăt de cerere, cadru procesual în care instanţa are de analizat întrunirea, în raport de situaţia de fapt reieşită din probe, a condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Analiza apelului declarat de pârâtul (...)

Dintre mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale reglementate de art. 253 C.pr.civ., reclamanta (...) a solicitat repararea prejudiciului moral cauzat acesteia prin articolul de presă în litigiu, sub forma acordării unei sume cu titlu de daune morale şi sub forma obligării proprietarului publicaţiei P şi a site-ului ..l. la publicării hotărârii judecătoreşti.

Potrivit art. 253 alin. 3 lit. a) C.pr.civ. cel care a suferit o încălcare a unor drepturi nepatrimoniale poate cere instanţei judecătoreşti să îl oblige pe autorul faptei la publicarea hotărârii, pe cheltuiala acestuia.

De asemenea, potrivit art. 253 alin. 4, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.

Potrivit art. 257 C.pr.civ., aceste dispoziţii se aplică, prin asemănare, şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice.

Într-un prim set de critici, apelantul-pârât contestă situaţia de fapt reţinută de tribunal, atât din perspectiva greşitei analize a probelor administrate în primă instanţă, cât şi din perspectiva greşitei respingeri a probelor propuse de către pârât a fi administrate în cauză.

Criticile sunt întemeiate.

Sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt, Curtea constată că, într-adevăr, tribunalul s-a limitat la a reda conţinutul articolului incriminat, fără a stabili, pe bază de probe, contextul în care a fost redactat articolul şi gradul de veridicitate ale acestuia, elemente de fapt care erau imperativ necesare instanţei la momentul evaluării asupra bunei credinţe a ziaristului, criteriu legal ce se impunea instanţei în realizarea demersului de stabilire a modului în care pârâtul a respectat limitele prevăzute de art. 75 Cod civil.

Faţă de principiul actor incumbit probatio, sarcina dovedirii existenţei cumulative a condiţiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale aparţine persoanei care reclamă prejudicierea sa, respectiv reclamantei, urmând ca autorul faptei prejudiciabile să fie ţinut a dovedi un motiv justificativ (consimţământul victimei ori respectarea limitelor prevăzute de art. 75 Cod civil).

Prin cererea de probatorii înregistrată la dosarul de fond la data de 17.06.2015 (fila 217 dosar fond, vol. II) pârâtul urmărea să probeze veridicitatea afirmaţiilor cuprinse în articolul în litigiu, probele fiind relevante şi sub aspectul stabilirii contextului în care a fost redactat acest articol, motiv pentru care Curtea constată că în mod greşit tribunalul a respins solicitarea pârâtului de administrare a probei cu înscrisuri solicitate de pârât.

În faza de apel, la solicitarea Curţii, (...)a comunicat adresa nr. DJ260473/2/14.02.2017, însoţită de actul adiţional nr. 43/11213/Q/30.06.2014 şi de graficul de rambursare aplicabil la data de 16.07.2014, iar Banca Naţională a României a comunicat la dosar extras din Raportul de supraveghere înregistrat la (...) sub nr. 39/23.01.2014, extras din Ordinul Prim-viceguvernatorului BNR nr. 34/27.03.2014 privind dispunerea unor măsuri (...); extras din Raportul de supraveghere înregistrat la (...) sub nr. 296/26.10.2015 şi la BNR sub nr. 15895/26.10.2015, extras din Ordinul Prim-viceguvernatorului BNR nr. 1/5.01.2016 privind dispunerea unor măsuri (...) şi extras din Raportul de supraveghere înregistrat la (...) sub nr. 556/3.11.2016.

Din analiza coroborată a probelor administrate în cauză, Curtea reţine, în cadrul situaţiei de fapt, următoarele:

În data de 16.07.2014 pe site-ul ..l. a fost publicat articolul de presă intitulat „(...), tradus de reţeaua (...). Credite neperformante şi deturnare de fonduri nerambursabile”, articol semnat de pârâtul (...).

Sub un prim aspect, din preambulul articolul rezultă faptul că acesta se integrează într-un context mai larg, în care două jurnale de nişă din zona economică-financiară (Bursa şi Ziarul Financiar) au publicat în aceeaşi zi articole având ca subiect realizarea unor anchete jurnalistice referitoare la pierderile înregistrate de (...) şi la cauzele acestora.

În al doilea rând, sub aspectul calificării afirmaţiilor cuprinse în acest articol, Curtea constată că afirmaţiile apelantului-pârât reprezintă un melanj de fapte şi de judecăţi de valoare.

Din prima categorie, a afirmaţiilor factuale, fac parte următoarele: „În categoria creditelor neperformante deţinute de (...) intră şi cel de peste 20 de milioane de euro acordat firmei (...), abatorul care deserveşte (...)”; „până la data când publicăm această anchetă, (...) nu a plătit nici măcar o rată către (...) din cei peste 20 de milioane obţinuţi – iar de dobândă nici nu poate fi vorba!”.

Din cea de-a doua categorie, a judecăţilor de valoare, articolul afirmă, în subtitlul „Incapabilii lui (...), că „bancherii austriacului (...)sunt ori incapabili, ori corupţi”, la „P.S.” menţionează că: „Aici îşi face apariţia o nevinovată întrebare jurnalistică: Bancherii şmenari de la (...) vor deschide un mercurial cu mita ce trebuie dată de afacerişti oneroşi pentru a nu fi executate creditele neperformante, ci pentru a le prelungi în defavoarea băncii? Întrebarea are şi un pui curios: Cât la sută din valoarea creditului va fi comisionul bancherului?”, precum şi faptul că „Prea mute investiţii s-au dovedit neperformante, iar doctorul BNR a decis ca hemoragia din sistemul bancar să fie grabnic stopată”

Tot sub aspectul situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate în faţa instanţei de apel, se mai reţine că, în Raportul de supraveghere nr. 39/23.01.2014 Banca Naţională a României a constatat, în cadrul acţiunii de inspecţie din perioada 18.11.-29.11.2013, că, în cazul debitorului (...), „gradul de acoperire cu ajustări prudenţiale şi/sau de depreciere este insuficient având în vedere riscurile asumate de bancă. Conform aceluiaşi Raport, expunerea totală structurată faţă de debitorul (...) SRL, aparţinând grupului de debitori (...) – (...), aferentă a 3 facilităţi de credit, a fost clasificată în categoria Pierdere 1 (performanţă financiară 0).

În urma acestui Raport de supraveghere, prin Ordinul Prim-viceguvernatorului BNR nr. 34/27.03.2014 s-a dispus (...) constituirea de cerinţe suplimentare de fonduri proprii la nivelul expunerii nete, faţă de debitorul (...), în termen de 30 de zile lucrătoare de la momentul primirii ordinului, precum şi informarea în scris a BNR despre stadiul de îndeplinire a măsurilor.

În continuare, prin Raportul de supraveghere înregistrat la (...) sub nr. 296/26.10.2015 şi la BNR sub nr. 15895/26.10.2015, BNR a identificat, la data de 31.03.2015, mai multe concentrări de risc la nivelul (...), din valoarea totală a acestora 26,3% fiind clasificate ca expuneri neperformante, iar cele mai mari creanţe neperformante au fost constatate a fi înregistrate de grupul (...) – 199 milioane lei.

Din înscrisul intitulat „Analiza riscului de credit pe baza verificării unui eşantion de documentaţii de credit”, instanţa a reţinut că BNR a constatat că nu există elemente care să conducă la concluzia unor modificări semnificative în situaţia financiară şi implicit la nivelul capacităţii de rambursare a debitorilor, fiind exemplificat, în acest sens, debitorul (...), în privinţa căruia s-a constatat că (...) a propus pentru acest debitor ca soluţie de restructurare ştergerea unei părţi din datoria debitorului faţă de bancă (6.800.000 euro) în schimbul unei părţi din capitalul social, deşi echipa de inspecţie din cadrul BNR a arătat că acest tip de restructurare nu era formalizat în procedurile băncii.

Din Fişa de analiză debitor (...), se reţine calificarea dată de BNR activului ca fiind „neperformant depreciat”, precum şi calificarea contractului de credit nr. 43/11213712.04.2012 ca fiind „o facilitate de tip umbrelă debitorilor” (...), respectiv o facilitate de credit de tip multi-produs şi multi-devize.

În ceea ce priveşte cadrul legal, Curtea reţine că speţa de faţă pune în discuţie echilibrul necesar a fi păstrat între dreptul la liberă exprimare al jurnalistului și dreptul la viață privată la unei persoane juridice, în care onoarea, demnitatea și reputația primesc accente specifice.

Curtea porneşte de la principiul conform căruia ambele drepturi ce se află în conflict sunt garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi necesită, a priori, un respect egal.

Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român.

Legea fundamentală prevede, la art. 31 alin. 4, că „mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”, iar la art. 30 alin. 6, că „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

De asemenea, potrivit art. 30 alin. 8 din Constituţia României: „răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare (s.n.), al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii”, respectiv, în condiţiile dreptului comun, corect reținute în speţă ca fiind cele ale art. 1349 şi urm. din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările ulterioare.

Întrucât angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor ar echivala cu o ingerinţă a unei autorităţi publice în dreptul la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este aplicabilă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la condiţiile prevăzute de art. 10 paragraful 2 pentru justificarea ingerinţei.

Potrivit art. 10 paragraful 2 din Convenţie, exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenţie nu este unul absolut; cu alte cuvinte, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite.

Astfel, pentru a fi justificată în raport de dispoziţiile art. 10 par. 2 din Convenţie, ingerinţa în dreptul la libera exprimare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. să fie prevăzută de lege:

2. să urmărească un scop legitim, respectiv protecţia moralei, reputaţiei sau a drepturilor altora:

3. să fie necesară într-o societate democratică.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe din afară, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei, cererea nr. 59320/00, paragraful 50). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie” (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, paragraful 70).

Totodată, Curtea europeană a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva României).

Instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş împotriva României, că, „îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, par. 39)”.

Curtea europeană a stabilit cu valoare de principiu că art. 10 par. 2 din Convenție presupune îndatoriri și responsabilități, aplicabile deopotrivă și jurnaliștilor, persoane care au posibilitatea de a aduce la cunoștința opiniei publice, în mod real și efectiv, informații referitoare la diferite persoane, atunci când este vorba de un interes general semnificativ.

În jurisprudența sa, Curtea europeană a stabilit că art. 10 din Convenție autorizează ingerințele în libertatea de exprimare în scopul de a proteja reputația terților, dacă astfel de ingerințe păstrează un raport de proporționalitate analizat din perspectiva circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze.

Aplicând aceste reguli jurisprudenţiale la situaţia de fapt din speţă, expusă în cele ce preced, Curtea are de analizat în ce măsură este păstrat echilibrul între protecţia celor două valori garantate de Convenţie, în raport de criteriile stabilite de CEDO în jurisprudenţa sa: contribuţia la o dezbatere de interes general, gradul de notorietate al persoanei vizate, obiectul articolului, gradul de veridicitate al informaţiei, forma şi repercusiunile articolului, raportul dintre faptele imputate şi judecăţile de valoare.

În primul rând, în ceea ce priveşte contextul general al articolului, Curtea reţine că acesta a fost generat de necesitatea de a da curs unui interes general. Necesitatea de informare a publicului transpare din modalitatea în care este conceput articolul în cauză, premisa de la care pleacă autorul fiind aceea că două ziare din domeniul economic-financiar au demarat, la rândul lor, o anchetă jurnalistică legată de acordarea de către bănci a unor credite neperformante.

În al doilea rând, verificând caracterul pretins defăimător al articolului, Curtea constată că s-a făcut dovada veridicităţii faptelor imputate reclamantei, atât timp cât prin Raportul de supraveghere din data de 23.01.2014 Banca Naţională a României a constatat că (...) a încheiat cu debitorul (...) un contract de credit (nr. 43/11213712.04.2012) „de tip umbrelă”, în care „gradul de acoperire cu ajustări prudenţiale şi/sau de depreciere era insuficient având în vedere riscurile asumate de bancă”, facilitatea de credit acordată de (...) fiind clasificată de BNR în categoria Pierdere 1 (performanţă financiară 0).

Din conduita procesuală avută de apelatul-pârât de-a lungul procesului Curtea mai reţine preocuparea acestuia de a face dovada veridicităţii şi a fiabilităţii informaţiilor difuzate.

În al treilea rând, sub aspectul raportului dintre fapte şi judecăţi de valoare, instanţa a avut în vedere faptul că instanţa de contencios a drepturilor omului a distins în mod constant, în jurisprudenţa sa, între fapte şi judecăţi de valoare, arătând că fapta de a acuza o anumită persoană implică obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă. În privinţa celor din urmă, CEDO a stabilit că o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază factuală.

Curtea reţine că jurnalistul a acţionat cu bună-credinţă, informând publicul cu privire la un subiect de interes general, mesajul fiind bazat pe informaţii verificabile şi care, având în vedere probele administrate în faza de apel, s-au dovedit a fi exacte.

Rapoartele de supraveghere întocmite de BNR şi Ordinul emis de Prim-viceguvernatorului BNR, ambele anterioare publicării articolului în litigiu, se constituie într-o bază factuală solidă, reprezentând suportul probatoriu al faptelor imputate reclamantei (...) şi, în concret, conducerii acesteia.

La rândul lor, judecăţile de valoare nu depăşesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 CEDO, instanţa reţinând că nu sunt "lipsite total de o bază reală", în condiţiile în care incapacitatea (...) de a recupera creditul neperformant a fost constatată chiar de inspectorii BNR printr-un raport de control având dată anterioară publicării articolului.

Curtea are în vedere, de asemenea, faptul că libertatea jurnalistică cuprinde şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, ba chiar de provocare.

Jurisprudenţa CEDO este în sensul că libertatea de exprimare acoperă nu numai informaţiile şi ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei.

Din forma, stilul articolului şi contextul afirmaţiilor având natura judecăţilor de valoare (incapabilii lui (...)corupţi, bancherii şmenari de la (...) au deschis un mercurial cu mită pentru a nu fi executate creditele neperformante, doctorul BNR a decis ca hemoragia din sistemul bancar să fie grabnic stopată) se poate aprecia că unele aserţiuni au caracter ofensator, însă Curtea apreciază că apelantul-pârât nu a depăşit doza de exagerare şi de provocare admisibile, prin raportare la scopul declarat al investigaţiei jurnalistice şi la chestiunile pe care autorul a dorit să le supună dezbaterii publice.

Piaţa de capital şi oamenii care o administrează constituie subiecte de interes public ce este imperios necesar a fi dezbătute în spaţiul public, iar ziaristul şi-a susţinut cu elemente de fapt opiniile personale despre profesionalismul persoanelor din conducerea (...), ceea ce conduce Curtea la concluzia că acesta a acţionat cu bună-credinţă, respectiv cu scopul de a informa publicul cu privire la o chestiune de interes general, iar nu cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantei.

Pe baza materialului probator al cauzei, Curtea a reţinut că o bază factuală suficientă a creat convingerea jurnalistului că faptele prezentate sunt reale.

 Tot ca urmare a acestei baze factuale suficiente, Curtea consideră drept acceptabilă doza de exagerare, limbajul şi termenii folosiţi de apelantul-pârât fiind meniţi să stârnească interesul cititorilor.

Prin urmare, caracterul notoriu al persoanei vizate, coroborat cu subiectul de interes general al investigaţiei jurnalistice şi în raport de existenţa unei baze factuale suficiente, apte să dovedească veridicitatea informaţiilor publicate, sunt elemente de fapt care au stat la baza constatării Curţii în sensul că articolul în litigiu nu a depăşit limitele libertăţii de exprimare.

Motivul de apel referitor la lipsa calităţii de reclamanţi a persoanelor din conducerea (...) nu a fost reţinut de Curte, deoarece imaginea băncii ca persoană juridică este legată în mod direct de imaginea persoanelor din conducerea acesteia, articolul vizând activitatea acestor persoane în legătură cu activitatea desfăşurată în cadrul băncii.

Codul civil a clasificat drepturile personalităţii în două categorii: drepturi care ocrotesc corpul uman şi funcţiile sale biologice şi psihice şi drepturi care ocrotesc valori morale. Prima categorie de drepturi este legată strâns de persoana fizică; pe când drepturile din cea de-a doua categorie pot aparţine şi unei persoane juridice.

Din cea de-a doua categorie fac parte dreptul la demnitate, dreptul la liberă exprimare, dreptul la viaţă privată, dreptul la imagine.

Protecţia (prin reglementarea interdicţiei de a i se aduce atingere) dreptului la demnitate este asigurată în egală măsură atât unei persoane fizice cât şi unei persoane juridice, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 257 Cod civil - potrivit cărora, mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale sunt aplicabile, prin asemănare, şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 şi 2 C.pr.civ., Curtea a admis apelul declarat de (...), a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Analiza apelului declarat de reclamanta (...):

Capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei (...) să publice hotărârea în cotidianul P şi pe site-ul ..l. a fost în mod corect respins de tribunal, însă Curtea va substitui motivarea acestei soluţii.

Curtea a respins ca nefondat primul capăt de cerere, prin care reclamanta (...) a solicitat repararea prejudiciului moral cauzat acesteia prin articolul de presă în litigiu, sub forma acordării unei sume cu titlu de daune morale, constatând că nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, neexistând o faptă ilicită în sensul art. 72 şi 75 alin. 2 Cod civil.

Drept consecinţă, în lipsa constatării de către instanţă a încălcării dreptului nepatrimonial al reclamantei, nu este întrunită nici premisa de aplicare a dispoziţiilor art. 253 alin. 3 lit. a) C.pr.civ. pentru a se putea dispune obligarea pârâtei (...) la publicării hotărârii judecătoreşti.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 C.pr.civ., Curtea a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă (...), ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare