Actiune in constatarea darii in plata

Hotărâre 1007 din 17.11.2017


Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia la data de 23 mai 2017 reclamantul N. I.M. a chemat in judecata pe parata "P BANK ROMÂNIA" S.A., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa sa se constate stinse datoriile izvorâte din contractul de credit nr. 42330000000028867/05.05.2008.

În motivarea cererii se arată de reclamant că la 05 mai 2008 a încheiat cu parata P BANK ROMÂNIA S.A. Bucureşti - Sucursala Olteniei contractul de credit pentru nevoi personale, prin care banca i-a acordat creditul in suma de 288.500 CHF, pentru o perioada de 10 ani, garantat cu contractul de ipoteca asupra imobilului situat in oraşul Sinaia, str. Călţunaşilor nr.6, lotul 145, judeţul Prahova, format din teren in suprafaţa de 499 mp si construcţia edificata pe acesta, cu o suprafaţa construita la sol de 162 mp si o suprafaţa desfăşurata de 340,69 mp.

Când i-a acordat creditul, Banca a analizat cererea sa si a socotit ca fiind suficient de acoperitoare garanţia cuprinsa in contractul de ipoteca, ca urmare a evaluării făcute prin evaluator autorizat, la suma de 655.683 CHF.

Susţine reclamantul că şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite prin graficul de rambursare până la momentul in care datorita devalorizării brutale a monedei naţionale-leul faţă de francul elveţian, nu a mai putut plăti ratele respective, situaţia sa fiind deja dificila ca urmare a încadrării in grad de handicap accentuat, sub nr.3217/27.03.2009.

De aceea, conform procesului verbal încheiat la 17.10.2016 de S.C.P.E.J. "PAVEL SI MUSAT" a fost executat silit asupra imobilului situat in oraşul Sinaia, str Călţunaşilor nr.6, lotul 145, judeţul Prahova, format din teren si construcţie, adus in garanţie.

Precizează ca evaluarea imobilului, adus ca garanţie imobiliara, la momentul acordării creditului, a fost asumata de banca, iar evaluatorul a fost numit si agreat de către aceasta, iar banca nu a solicitat niciodată garanţii imobiliare suplimentare, considerând garanţia ipotecara suficienta, îndestulătoare pentru acoperirea creditului acordat.

Prin notificarea emisa prin Cabinet de Avocat "Iuliana Steriu" si inreg. sub nr.20007050417/05.04.2017, a solicitat paratei-creditoare ca, in temeiul art.8 din Legea nr.77/2016, sa se prezinte la notar si sa constatate ca fiind stinse datoriile izvorâte din contractul de credit nr. 42330000000028867/05.05.2008, fără ca parata-creditoare "P. BANK ROMÂNIA" S.A. Bucureşti să dea curs notificării, după cum rezulta din încheierea de certificare de fapte nr.61 din 04 mai 2017, emisa de Biroul Notarilor Publici "Rotarescu si Stefanescu" din mun. Bucureşti.

Asa cum a subliniat teoria judiciara, atunci când cei care sunt executaţi silit li se refuza de către banca sistarea executării, se pot adresa instanţei cu o cerere de constatare a stingerii datoriei, pentru ca "pentru aceşti debitori starea de impreviziune este evidenta, notorie, nemaifiind vorba de a o proba".

In drept, disp.art.8 din Legea nr.77/2016.

Pârâta P. BANK ROMÂNIA S.A. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa în soluţionarea prezentei cauze, să se dispună:

- sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a Legii nr. 77/2016 şi suspendarea judecării prezentei cauze în temeiul art.413 alin.1 şi 2 C.pr.civ;

- anularea cererii de chemare în judecată ca informă;

- respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, având în vedere faptul că aceasta nu îndeplineşte cerinţele Legii nr. 77/2016, reclamantul neavând dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractul de credit nr. 42330000000028867/05.05.2008;

- obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării se arată de pârâtă că a încheiat, în calitate de creditoare cu N. I.M., în calitate de împrumutat şi N. M., în calitate de garant ipotecat, contractul de credit nr. 4233000000002867/05.05.2008, în baza căruia banca a acordat reclamantului un credit în valoare de 288.500 CHF, destinat refinanţării unui credit de nevoi personale cu garanţie reală.

Creditul a fost garantat cu ipotecă asupra imobilului situat în Sinaia, Str. Călţunaşilor, nr. 6, Lot 145, Jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 499 mp. şi construcţia edificată pe acesta, conform contractului de ipotecă nr. 1080/05.05.2008.

Raportat la faptul că reclamantul nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin contractul de credit şi nu a achitat sumele datorate, a declarat scadent anticipat creditul şi a demarat procedura de executare silită, în vederea recuperării sumelor datorate de reclamant, fiind deschis dosarul de executare nr. 1631/2013 instrumentat de Societatea Civilă Profesională a Executorilor Judecătoreşti „Pavel şi Muşat”.

La data de 19.04.2016 în cadrul procedurii de executare silită, imobilul a fost adjudecat de pârâtă la licitaţie publică, la preţul total de 678.000 lei.

Contestă pârâta dreptul debitorilor de a obţine stingerea debitului, în baza prevederilor Legii nr. 77/2016, apreciind că Legea nr.77/2016 este neconstituţională, sens în care solicită instanţei să sesizeze Curtea Constituţională cu această excepţie a neconstituţionalităţii întregii Legi nr.77/2016 şi în special a art.3, art. 4, art. 5 alin.(3), art. 8 alin. (5) şi a art.11 din Lege.

Invocă pârâta şi excepţia nulităţii relative a cererii de chemare în judecată, apreciind că nu respectă cerinţele art. 194 Cod procedură civilă, în sensul că nu detaliază condiţiile admisibilitate a unei astfel de cereri.

În conformitate cu prevederile art. 5 (1) coroborate cu prevederile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 şi art. 194 Cod procedură civilă, consumatorul care formulează o cerere de chemare în judecată are obligaţia de a detalia şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt acestea reglementate la art.4 şi art. 8 din lege, solicitând instanţei de judecată ca, în temeiul art. 194 alin. (1) lit. d, art. 200 alin. (3) si art. 22 alin. (2) N.C.P.C. să pună în vedere reclamantului să facă dovada îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016.

Pârâta susţine şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor cumulative trasate de Legea nr. 77/2016, invocând  şi excepţia lipsei coparticipării procesuale active faţă de împrejurarea că prin Contractul de credit a acordat d-lui N. I M., în calitate de împrumutat şi d-nei N.M., în calitate de garant ipotecar, un credit în valoare de 288.500 CHF, iar în cadrul contractului avea calitatea de garant ipotecar şi dna. N. M. (art. 1.1. din contract).

Aşadar, pentru ca această notificare să îşi producă efectele, era necesar ca împrumutatul principal (consumatorul principal în accepţiunea Legii nr. 77/2016), precum şi garantul ipotecar mai sus amintit să îşi exprime acordul cu privire la transmiterea notificării privind darea în plată a imobilului cu care a fost garantat creditul, cerinţă ce în fapt nu este îndeplinită, lipsind cu desăvârşire atât acordul debitorului, cât şi orice referire legată de acest acord.

Prin urmare, chiar dacă celelalte condiţii prevăzute de Legea 77/2016 ar fi fost îndeplinite, procedura dării în plată cu privire la imobile nu poate fi realizată în lipsa acordului expres al consumatorului principal din contractul de credit şi nici al garanţilor ipotecari.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de finalitatea urmărită, respectiv stingerea debitelor reclamantului şi garantului ipotecar faţă de pârâtă, nu este îndeplinită cerinţa coparticipării procesuale active obligatorii, care impune ca orice cerere de privind încetarea efectelor unui act juridic să se judece în contradictoriu cu toate părţile contractante, fiind inadmisibil ca pentru unele dintre acestea actul să producă anumite consecinţe juridice, iar pentru celelalte părţi, care nu au fost parte în litigiu, actul să producă efecte juridice diferite.

Conform art. 59 N.C.P.C, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţie comună sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură (litisconsorţiu procesual).

În raport de aceste norme legale, pentru justa soluţionare a prezentei cauze trebuie făcută o distincţie între litisconsorţiul facultativ şi cel necesar (obligatoriu), deoarece într-o acţiune de constatare a caracterului abuziv al clauzelor unui act juridic, instanţa trebuie să constate nevalabilitatea clauzelor actului juridic faţă de toate părţile şi, întrucât pronunţarea unei hotărâri uniforme reprezintă o necesitate obiectivă, în speţa de faţă litisconsorţiul este necesar, obligatoriu şi unitar.

În acest sens, urmează a se observa că exista obligaţia formulării cererii de chemare în judecată de către cei doi titulari ai raportului juridic obligaţional ce a luat naştere prin încheierea contractului, respectiv atât dl. N.I.M., cât şi dna. N.M., deoarece drepturile şi obligaţiile părţilor derivând din contract sunt indivizibile şi coparticiparea procesuală activă este obligatorie, ignorarea acestui aspect fiind de natură să conducă la admiterea excepţiei lipsei coparticipării procesuale active obligatorii, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

În susţinerea neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate trasate de Legea nr. 77/2016, pârâta arată că, potrivit art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, în situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor legii, în sensul că acesta din urmă nu dă curs notificării formulate de debitor în temeiul Legii nr. 77/2016, debitorul supus procedurii de executare silită are dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit şi transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat către creditor.

Din analiza prevederilor art. 8 şi interpretarea teleologică şi sistemică a Legii nr. 77/2016, reies cele două condiţii cumulative pentru ca debitorul aflat în procedură de executare silită să poată sesiza instanţa:

a) debitorul să fi formulat o notificare de dare în plată, în baza art. 5 din Legea nr. 77/2016.

Art. 8 alin. (1) din lege dă posibilitatea debitorilor de a sesiza instanţa numai în ipoteza în care creditorul nu a respectat prevederile legii şi, recepţionând o notificare privind darea în plată, a refuzat să îi dea curs.

Acest drept de a sesiza instanţa cu o cerere în constatarea stingerii debitelor şi transferului dreptului de proprietate către creditor se naşte, deci, numai ulterior formulării unei notificări privind darea în plată şi refuzului corelativ al creditorului.

Conform art. 8 alin. (5) "Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite..."

De vreme ce legiuitorul a ales să plaseze acest text în cuprinsul aceluiaşi articol şi nu a înţeles să facă o derogare expresă în ceea ce priveşte condiţiile de naştere a acestui drept, este evident faptul că necesitatea urmării tuturor etapelor prevăzute de lege se aplică inclusiv debitorilor aflaţi în executare silită.

O interpretare contrară, în sensul că debitorii aflaţi într-o procedură execuţională nu ar fi obligaţi să notifice creditorului intenţia de a da în plată imobilul ipotecat, ar crea o situaţie discriminatorie între diferitele categorii de creditori: pe când creditorii ai căror debitori nu se află în procedură de executare ar putea negocia cu aceştia posibilitatea salvgardării contractului de credit sau ar putea accepta în plată imobilul, cu costuri logistice minime, creditorul al cărui debitor este executat silit s-ar vedea lipsit de această posibilitate, fiind obligat să se apere în procedura contencioasă, fără să fi exprimat anterior un refuz privind acceptarea procedurii de dare în plată.

Afirmă pârâta că notificarea transmisă de reclamant la data de 22.02.2017 nu îndeplineşte cerinţele Legii nr. 77/2016, sub următoarele aspecte: este formulată exclusiv de către reclamant, fără a fi semnată de către garantul N.M., care deţine calitatea de coproprietar al imobilului; notificarea nu a fost transmisă prin mijloacele prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, nefiind comunicată prin intermediul unui executor judecătoresc, avocat sau notar public; notificarea nu a fost însoţită de cazierul judiciar pentru fiecare dintre debitori, în vederea dovedirii îndeplinirii condiţiilor trasate de art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 77/2016.

b)  bunul imobil să se afle în patrimoniul debitorului executat silit.

Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, instanţa are posibilitatea de a pronunţa „o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor".

Aplicând metoda de interpretare sistemică, ipoteza reglementată la alin. 5 al aceluiaşi articol dă dreptul debitorului de a obţine, pe cale judecătorească, stingerea debitului şi transferul dreptului de proprietate, în mod cumulativ.

Or, în ipoteza în care debitorul aflat în procedură de executare silită nu mai este proprietarul imobilului pe care doreşte să îl dea în plată, acesta nu are posibilitatea de a beneficia de procedura reglementată de Legea nr. 77/2016.

La aceeaşi concluzie se ajunge şi prin metoda interpretării teleologice a acestor prevederi legale - însuşi actul normativ face trimitere la procedura dării în plată, iar raţiunea adoptării acestuia, cel puţin la nivel declarativ, este aceea a protejării debitorilor pe fondul căderii pieţei imobiliare şi scăderii valorilor imobilelor aduse în garanţie.

Or, în ipoteza în care debitorul nu mai este proprietarul imobilului ce a fost adus în garanţie, acesta ar putea solicita, cel mult, încheierea unui acord de iertare de datorie şi un act de dare în plată.

Întreaga reglementare a Legii nr. 77/2016 vizează exclusiv ipoteza în care debitorul oferă creditorului imobilul adus în garanţie, pentru a obţine stingerea tuturor debitelor şi nu situaţia în care creditorul, ale cărui drepturi sunt oricum profund lezate în cursul acestei proceduri, să fie obligat să renunţe la dreptul său de creanţă fără nicio contraprestaţie sau compensaţie.

Afirmă pârâta că în prezenta speţă nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative trasate de Legea nr. 77/2016 pentru admisibilitatea demersului procesual promovat de reclamant, întrucât acesta nu întruneşte cerinţa referitoare la imobilul ipotecat, întrucât nu mai este proprietarul imobilului ca urmare a adjudecării acestuia la licitaţie publică, în cadrul procedurii de executare silită.

Această soluţie a fost confirmată prin Decizia nr. 638 şi Decizia nr. 639, ambele pronunţate de Curtea Constituţională la data de 27.10.2016, instanţa de control constituţional statuând că efectul principal al Legii nr. 77/2016 condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat în favoarea creditorului.

Afirmă pârâta că aspectele reţinute în considerentele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii, conform Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr.1/1995, Deciziei nr.1.415/4.11.2009, Deciziei nr. 11/15/01.2015.

Astfel, acţiunea reclamantului, prin care se tinde la stingerea debitului faţă de bancă, întemeiată pe prevederile Legii nr. 77/2016, este inadmisibilă, de vreme ce nu suntem în prezenţa unui transfer patrimonial asupra imobilului.

Astfel, în ipoteza în care bunul ipotecat a fost adjudecat la licitaţie în cadrul executării silite, Legea nr. 77/2016 nu poate reprezenta un temei formal al acţiunii prin care se tinde la stingerea debitelor rămase ulterior valorificării imobilului ipotecat.

Având în vedere aspectele anterior învederate, este fără putinţă de tăgadă ca nu au fost respectate dispoziţiile imperative ale Legii nr. 77/2016 privind semnarea notificării de către consumator, prin urmare solicită respingerea cererii de chemare în judecată şi repunerea părţilor în situaţia anterioară (filele 35-56).

Reclamantul NI.M. a formulat răspuns la întâmpinarea paratei P.BANK ROMÂNIA S.A. Bucureşti, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor acesteia, considerând ca sesizarea Curţii Constituţionale ne se mai impune in cazul de fata, întrucât prin Decizia nr.623/2016 s-a constatat ca prevederile art.8 din Legea nr.77/2016, care interesează cauza de faţă, au fost declarate constituţionale, in măsura in care instanţa judecătoreasca verifica condiţiile referitoare la existenta impreviziunii.

Susţine că aceste condiţii au fost îndeplinite, întrucât a dovedit cu înscrisurile depuse la dosar ca, in calitate de consumator, cat si creditorul (Banca) fac parte din categoriile prevăzute de art.1 alin.1 din lege, ca apartamentul cu care a garantat împrumutul a avut destinaţia de locuinţa si nu de spaţiu comercial, ca suma împrumutata nu depăşeşte echivalentul lei al sumei de 250.000 Euro, la cursul BNR si ca nu a fost condamnat pentru infracţiuni in legătura cu creditul acordat.

Relativ la excepţia nulităţii relative a cererii de chemare in judecata, consideră că este o apărare formala, de complezenţă, întrucât prin notificarea emisa prin Cabinet de Avocat „Iuliana Steriu”, având nr. 20007050417/05.04.2017, a solicitat paratei-creditoare ca, in temeiul art.8 din Legea nr.77/2016, sa se prezinte la notar si sa constatate ca fiind stinse datoriile izvorâte din contractul de credit nr.42330000000028867/05.05.2008, prin care banca i-a acordat un credit pentru nevoi personale in suma de 288.500 CHF pentru o perioada ţie 10 ani, garantat cu ipoteca.

Parata nu a dat curs notificării, după cum rezulta din încheierea de certificare de fapte nr.61 din 04 mai 2017, emisa de Biroul Notarilor Publici "Rotărescu si Stefanescu" Bucureşti.

Fiind in culpa, prin neprezentarea nejustificata la notar, parata se face ca nu înţelege ceea ce este evident si probat cu înscrisuri, adică faptul ca reclamantul are calitatea de consumator si ca imobilul executat a avut destinaţia de locuinţa.

De aceea, s-a adresat instanţei de judecata, făcând dovada cu înscrisuri privind îndeplinirea condiţiilor cerute de lege.

Faţă de excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare in judecata, întrucât notificarea nu-si putea produce efectele, fiind necesar ca atât împrumutatul principal, N.I.M., cat si garantul ipotecar, respectiv soţia sa, N.M. sa-si exprime acordul cu privire la darea in plata a imobilului cu care a fost garantat creditul, reclamantul arată că potrivit art.8 alin.5 din Legea nr.77/2016, dreptul de a cere stingerea datoriilor izvorâte din contract aparţine consumatorului care a fost supus executării silite a imobilului ipotecat, iar potrivit art.1800 din Codul civil din 1864 raportat la art.168 din Legea nr.71/2011, ipotecile se sting "prin stingerea obligaţiei principale".

Daca Banca ar fi fost de buna credinţa, odată ce a primit notificarea, trebuia sa-si exprime poziţia, in sensul acceptării sau nu a invitaţiei la notar, cu motivarea de rigoare a refuzului sau. Dar nu a fost aşa, din rea credinţa si din poziţia de forţa afişată si cu acest prilej.

De asemenea, solicită ca, in condiţiile art.204 alin. 1 din Codul de procedura civila, hotărârea sa fie data in contradictoriu si eu garantul ipotecar, N.M., domiciliata in oraşul S. str. Călţunaşilor nr.6, jud. Prahova (filele 31-33).

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarele:

La data de 05.05.2008 între pârâta creditoare PI BANK ROMANIA SA, N.I.M., în calitate de împrumutat şi N.M. în calitate de  garant, s-a încheiat contractul de credit nr. 42330000000028867, având ca obiect un împrumut în valoare de 288.500 CHF, reprezentând „credit pentru nevoi personale”, astfel cum se menţionează în art. 2.1 din contract (filele 14-17).

Creditul a fost garantat cu ipoteca instituită asupra imobilului situat în or. Sinaia, str. Călţunaşilor nr. 6, compus din teren în suprafaţă de 499 mp şi construcţia edificată pe acest teren în suprafaţă construită la sol de 162 mp şi suprafaţă desfăşurată de 340,69 mp, potrivit contractului de ipotecă autentificat sub nr. 1080/05.05.2008 de BNP Asociaţi Rotărescu Elena şi Ştefănescu Alina Rozalia din Bucureşti, încheiat între creditoare, pe de o parte şi debitorul N.I.M. şi garantul N.M. pe de lată parte (filele 20-21, 23).

La data de 22.02.2017 debitorul N.I.M. şi garantul N. M. au transmis către creditoarea P Bank Romania SA notificarea (f. 93-94) prin care i-au comunicat faptul că vor proceda la darea în plată a imobilului ipotecat situat în or. Sinaia, str. Călţunaşilor nr.6, în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, apreciind că îndeplinesc cerinţele prev. de art.4 din Legea nr. 77/2016.

În cuprinsul notificării reclamanţii debitori au arătat că invită pe reprezentantul băncii să se prezinte la sediul BNP Asociaţi Rotărescu Elena şi Ştefănescu Alina Rozalia din Bucureşti, la data de 21.03.2017, orele 10-12 sau în ziua de 23.03.2017-24.03.2017, între orele 10-12, în vederea încheierii actului translativ de proprietate.

La data de 05.04.2017 debitorii au transmis o nouă notificare înregistrată sub nr. 20007050417, prin intermediul Cabinet Avocat Steriu Iuliana (filele 20-21), prin care i-a comunicat băncii creditoare intenţia de a stinge datoria izvorâtă din contractul de credit sus-menţionat prin darea în plată a imobilului ipotecat şi au invitat banca să se prezinte la data de 04.05.2017, între orele 10-12 si în 05.05.2017, în acelaşi interval orar, în vederea încheierii actului translativ de proprietate.

La data de 04.05.2017 debitorii s-au prezentat la sediul BNP Asociaţi Rotărescu Elena şi Ştefănescu Alina Rozalia din Bucureşti pentru semnarea actului de dare în plată, fără ca reprezentantul băncii să se prezinte, astfel cum reiese din încheierea de certificare de fapte nr.61  din 04.05.2017 emisă de notar public Rotărescu Elena (f. 22).

Potrivit art. 11 din Legea nr. 77/2016 „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată”, respectiv atât contractelor încheiate sub imperiul vechiului Cod Civil, cât si contractelor încheiate sub imperiul Noului Cod Civil.

Conform art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, în vederea aplicării acestei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.

Art. 4 din Legea nr. 77/2016 prevede că pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

(2) În situaţia în care executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului.”

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea 77/2016 instanţa reţine următoarele:

Reclamanţii debitori N.I.M. şi N.M. au calitatea de consumatori, astfel cum aceasta a fost definită în cuprinsul disp. art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 şi art. 2.2 din OG 21/1992, în conformitate cu care „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.

În acest sens, examinând cuprinsul contractului de credit, se constată că nu rezultă că împrumutul ar fi fost contractat în vederea realizării vreunui obiect de activitate de natură comercială, industrială sau producţie, artizanală sau liberală, iar pârâta este o instituţie de credit.

La momentul încheierii contractului de credit suma împrumutată a fost de 288.500 CHF (1 CHF=2,22 lei la data contractării), situându-se aşadar sub pragul valoric de 250.000 euro (1 euro=3,63 lei la data contractării), prevăzut de art. 4 alin. 1 lit. b din Legea 77/2016.

Totodată, acesta a fost garantat cu un imobil cu destinaţia de locuinţă,  iar banca nu a contestat destinaţia imobilului, cu atât mai mult cu cât aceasta este în prezent proprietara imobilului, ca urmare a adjudecării acestuia la data de 19.04.2016, în cadrul procedurilor de executare silită a contractului de credit, executare ce a făcut obiectul dosarului nr. 1631/2013 al SCPEJ Pavel şi Muşat din Ploieşti, fiind emis actul de adjudecare din data de 20.05.2016 (filele 89-92).

Cu privire la cerinţa prev. de art. 4 lit.d) din lege – „consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi”, se reţine că ea implică dovedirea unui fapt negativ, probă care se poate face prin dovedirea faptului pozitiv contrar. Or, nu s-a susţinut şi, cu atât mai mult, nu s-a dovedit de către creditoare că cei doi debitori ar fi fost condamnaţi definitiv pentru infracţiuni în legătură cu creditul, cu atât mai mult cu cât, în ipoteza în care ar fi fost săvârşită o astfel de infracţiune, creditoarea ar fi cunoscut existenţa ei, întrucât ea ar fi fost vătămată prin comiterea respectivei fapte.

De altfel, se constata ca legea nu face vorbire despre depunerea vreunui cazier judiciar pentru a proba ca intimaţii nu ar fi fost condamnaţi printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea legii.

Instanţa mai reţine că prima notificare expediată de debitorul N.I.M. şi garantul N.M. la data de 22.02.2017 NU respectă condiţiile prevăzute de art. 5 din Legea 77/2016, respectiv NU a fost transmisă prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, chiar dacă detaliază condiţiile de admisibilitate ale cererii, astfel cum sunt prevăzute de art. 4 din lege.

De asemenea, notificarea, deşi este semnată atât de debitorul N.I.M, cât şi de garantul N.M, soţia sa, nu respectă nici cerinţa celor 30 de zile libere, ea fiind recepţionată de creditoare la data de 22.02.2017, potrivit codului de bare aplicat pe antetul notificării, iar primul termen pentru prezentarea la biroul notarial a fost fixat la data de 21.03.2017.

Datorită acestui fapt, debitorul N.I.M şi garantul N.M. aleg să transmită a doua notificare băncii creditoare, cea din data de 05.04.2017, prin intermediul Cabinet Avocat Steriu Iuliana, în care, de asemenea, au detaliat condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt prevăzute de art. 4 din lege.

Instanţa apreciază neîntemeiat motivul invocat de creditoare prin întâmpinarea depusă la dosar, în sensul că notificarea nu îndeplineşte cerinţele legale, câtă vreme prin cea de-a doua notificare din data de 05.04.2017 debitorul N.I.M şi garantul N.M. şi-au exercitat dreptul potestativ prevăzut de art. 3 din Legea 77/2016, respectiv de a stinge datoria izvorâtă din contractul de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat, fără a se putea aprecia că este inadmisibilă o a doua notificare, câtă vreme textul legal nu prevede un termen pentru exercitarea acestui drept şi nici nu interzice formularea mai multor notificări, cu atât mai mult cu cât pârâta creditoare nu a contestat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de Legea nr. 77/2016 în termenul legal de 10 zile de la comunicare, astfel cum dispune art. 7 alin.1 din lege.

Cu privire la analizarea îndeplinirii condiţiilor de fond ale notificării emise, prin aplicarea teoriei impreviziunii, se reţin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale 623/25.10.2016 (pct. 120), în conformitate cu care: „în  aceste condiţii, Curtea constată că prevederile art. 11 teza întâi raportate la cele ale art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească, în condiţiile manifestării opoziţiei creditorului, poate şi trebuie să facă aplicarea teoriei impreviziunii la contractele în derulare. Astfel, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege”.

Totodată, vor fi avute în vedere şi considerentele expuse la par. 119 din aceeaşi decizie, prin care se arată: „ (…)singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.

Deşi impreviziunea nu a fost reglementată în mod expres prin dispoziţiile Codului Civil din 1864, în practica judiciară aceasta a fost aplicată prin prisma dispoziţiilor art. 970 C.Civ., în conformitate cu care „convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă...ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce obiceiul, echitatea sau lege dă obligaţiei, după natura sa”.

De asemenea, susţinerea creditoarei făcută prin întâmpinare, în sensul că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative trasate de Legea nr. 77/2016 pentru admisibilitatea demersului procesual promovat de reclamant, dat fiind faptul că acesta nu întruneşte cerinţa referitoare la imobilul ipotecat, întrucât nu mai este proprietarul imobilului ca urmare a adjudecării acestuia la licitaţie publică, în cadrul procedurii de executare silită, soluţie confirmată prin Decizia nr. 638 şi Decizia nr. 639, ambele pronunţate de Curtea Constituţională la data de 27.10.2016, nu poate fi reţinută ca întemeiată, câtă vreme, sub acest aspect Curtea Constituţională a statuat fără echivoc prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017 că indiferent dacă bunul imobil constituit drept garanţie pentru executarea contractului de credit a fost vândut anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, „legiuitorul ordinar a recurs la o ficţiune juridică, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanţiei a fost vândut la un preţ mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituţia de credit. Practic, legiuitorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obţinute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum şi, după caz, de sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit. O asemenea ficţiune juridică, departe de a fi arbitrară, valorifică un element accesoriu al contractului de credit, ipoteca, definită, în cazul de faţă, ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii sumei de bani împrumutate, şi este de natură să asigure echilibrul contractual dintre părţi în limitele riscului inerent unui contract de credit, eliminând din sfera raporturilor dintre debitor şi creditor riscul supraadăugat.”

În cuprinsul aceleiaşi Decizii nr. 95/2017 se reţine la par. „44. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate, formulate din perspectiva art. 44 din Constituţie, a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, Curtea reţine că mecanismul procedural reglementat de legiuitorul ordinar în vederea aplicării art. 8 alin. (5) din lege are în vedere, ca şi în cazul art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, două etape cu o semnificaţie deosebită în economia acesteia. Astfel, o primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părţi şi priveşte procedura notificării reglementate de art. 5 alin. (1) din lege, părţile putând, ele însele, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului. Această etapă se aplică şi trebuie parcursă indiferent că bunul imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul unei proceduri execuţionale la data intrării în vigoare a legii. Cea de-a doua etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenţia instanţelor judecătoreşti la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit. Astfel, debitorul obligaţiilor de plată a sumelor de bani în cadrul unui contract de credit trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, prima etapă procedurală, în sensul ajungerii la un consens cu creditorul şi al evitării, pe cât posibil, a intervenţiei în cadrul raporturilor contractuale a instanţei judecătoreşti. Legiuitorul a reglementat acest mecanism procedural în două etape pentru a da posibilitatea încetării contractului, ca rezultat al acordului de voinţă al părţilor, fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, apelarea la forţa de constrângere a statului realizându-se, în mod evident, numai atunci când părţile nu ajung la un consens.”

La par. se statuează că „48. Prin urmare, Curtea constată că textul criticat nu încalcă art. 44 din Constituţie, în măsura în care acesta este aplicat în condiţiile intervenirii impreviziunii. În caz contrar, s-ar accepta, pe de o parte, ruina debitorului şi îmbogăţirea fără justă cauză a creditorului, contractul de credit nemaiputând constitui temeiul îmbogăţirii acestuia, ci situaţia imprevizibilă intervenită, iar, pe de altă parte, s-ar crea o vădită inegalitate între debitorii care, având în vedere aceeaşi situaţie de impreviziune, au reuşit să reziste acesteia pe un interval temporal mai extins sau mai restrâns. Or, acest criteriu, coroborat cu data intrării în vigoare a legii, este unul artificial şi arbitrar, întrucât impreviziunea trebuie evaluată în exclusivitate în funcţie de echilibrul contractual dintre părţi, fiind, aşadar, o chestiune ce ţine de dezechilibrarea prestaţiilor la care acestea s-au obligat datorită unui element exterior conduitei lor a cărui amploare nu putea fi prevăzută. Aşadar, stingerea datoriei prin darea în plată a imobilului ipotecat reprezintă o ficţiune juridică aplicabilă tuturor procedurilor de executare silită începute anterior sau ulterior intrării în vigoare a legii, indiferent că bunul aferent garanţiei a fost vândut în cadrul acestei proceduri anterior/ulterior intrării în vigoare a legii, singura condiţie impusă de legiuitor fiind ca acestea să fie în curs la data depunerii notificării. Aşa fiind, ca urmare a stingerii datoriilor prin darea în plată a bunului în condiţiile legii criticate, executarea contractului încetează.”

Prin urmare, în vederea aplicării teoriei impreviziunii, instanţa va analiza întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:

-schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;

-schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

-debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;

-debitorul a încercat renegocierea în vederea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului manifestate într-un termen rezonabil şi cu bună credinţă.

În ceea ce priveşte împrejurările avute în vedere, instanţa apreciază că acestea trebuie să fie străine executării contractului, şi prin urmare străine persoanei creditorului şi a debitorului. Instanţa constată că debitorii reclamanţi nu au făcut dovada intervenţiei unei circumstanţe extraordinare, de natură a face imposibilă executarea obligaţiei, deşi sub acest aspect le revenea sarcina probei.

Aşadar, instanţa constată că nu s-a dovedit că veniturile debitorilor au suferit modificări faţă de momentul încheierii convenţiei de credit, iar faptul că debitorul reclamant N.I.M. a fost încadrat în grad de handicap accentuat prin certificatul nr. 3217/27.03.2009 eliberat de Consiliul Judeţean Prahova (f. 13), beneficiind de o pensie de invaliditate de 757 lei lunar (f. 12) nu este de natură a dovedi că la momentul încheierii contractului de credit – 05.05.2008, prin care a contractat suma de 288.500 CHF, deţinea împreună cu soţia sa, garant al creditului, veniturile necesare pentru achitarea unei rate lunare de 1.852,41 CHF, astfel cum a fost stabilită prin scadenţarul contractului (f. 66-70), aceste elemente fiind de natură a caracteriza o supraîndatorare asumată a debitorilor încă de la momentul încheierii contractului de credit.

De altfel, instanţa apreciază că acest element nu este unul suficient în dovedirea intervenii unei împrejurări exterioare executării contractului, de natură a produce adaptarea efectelor acestuia, concretizate cu darea în plată a imobilului ipotecat.

De altfel, debitorii reclamanţi nu au făcut nici dovada faptului că au încercat renegocierea contractului cu banca pentru a adapta rezonabil şi echitabil efectele contractului, renegociere manifestată într-un termen rezonabil şi cu bună credinţă.

În ce priveşte criteriul devalorizării bunului, instanţa reţine că în par. 122 al Deciziei Curţii Constituţionale 623/2016 s-a statuat că în condiţiile în care art. 11 teza întâi prevede ca un criteriu de sine stătător criteriul devalorizării bunurilor imobile ce fac obiectul garanţiei aduse de debitor, se ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate privată asupra sumelor de bani ale împrumutătorului (instituţiei de credit), drept prevăzut de art. 44 din Constituţie. Curtea a constatat că un astfel de criteriu care a fost prevăzut alternativ cu cel al riscurilor ce izvorăsc din contractul de credit şi, deci, folosit de sine stătător este incompatibil cu aplicarea impreviziunii de către instanţa judecătorească, astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Faptul că garanţia adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit.

Cu privire la excepţia lipsei coparticipării procesuale active invocată de pârâta-creditor P. BANK ROMANIA SA, faţă de împrejurarea că prin contractul de credit a acordat reclamantului N.I.M, în calitate de împrumutat şi soţiei acestuia, N.M., în calitate de garant ipotecar, un credit în valoare de 288.500 CHF, iar cererea de chemare în judecată a fost promovată doar de reclamantul N.I.M, se reţine că la primul termen de judecată reclamantul a chemat în judecată şi pe soţia sa, procedând la modificarea în acest sens  a cererii sale de chemare în judecată, modificare de care instanţa a luat act, constatând incidenţa şi a disp. art. 78 alin.2 Cod proc.civilă, fiind vorba despre o intervenţie forţată în proces a unei alte persoane care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, reglementată de art. 68 Cod proc.civilă.

În consecinţă, instanţa apreciază că nu a fost dovedită condiţia impreviziunii de către cei doi debitori reclamanţi, pentru considerentele anterior menţionate, sens în care va fi respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, cu consecinţa obligării acestora la plata cheltuielilor de judecată către pârâta P. Bank România S.A., în temeiul art. 453 Cod proc.civilă, constând în onorariul avocatului ales în cuantum de 1.648,23 lei, potrivit dovezilor depuse la dosar (f. 102-104).