Divorţ cu minori. Exercitarea autoritate părintească exclusiva admisă

Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 28.01.2016 sub nr. 2248/245/2016, reclamanta X a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Y, desfacerea căsătoriei având în vedere că părţile sunt separate din anul 2011.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de data de , căsătoria fiind înregistrată în Registrul de stare civilă a Primăriei comunei , sub nr. , din relaţie rezultând minorul Z, născut la data de .

Conform prevederilor art. 6 alin. 6 C.civ., dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, obligaţia legală de întreţinere. În acord cu dispoziţiilor art. 39 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispoziţiile Codului civil privind divorţul se aplică fără a deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare.

Instanţa a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 373 lit. b Cod civil, divorţul poate avea loc: b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă iar potrivit prevederilor art. 379 alin. 1 din acelaşi act normativ, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei, dispoziţii care se coroborează cu cele ale art. 934 C. pr. Civ., care prevăd că instanţa va pronunţa divorţul din culpa soţului pârât atunci când, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.

Instanţa a constatat întemeiată cererea reclamantei, din probele administrate în cauză reieşind vina exclusivă a pârâtului în destrămarea căsătoriei, instanţa având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 309 alin. 1 C.civ., soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral.

Aşa cum a reieşit din declaraţia martorului PCD, părţile nu se mai înţeleg, pârâtul era violent verbal cu reclamanta şi minorii, acestea s-au despărţit în fapt de aproximativ 8 ani de zile, deşi, din cauza situaţiei financiare, continuă să locuiască în acelaşi imobil. A declarat martorul că pârâtul este un consumator de băuturi alcoolice, că nu se ocupa de copii.

Din ansamblul probator administrat în cauză rezultă aşadar că pârâtul avea un comportament agresiv fizic, verbal şi psihic împotriva reclamantei, că această atitudine nu era una întâmplătoare, că, datorită atitudinii culpabile a pârâtului, care din cauza consumului de alcool îşi neglija îndatoririle zilnice pe care le are faţă de soţie şi copii, raporturile existente în prezent între cei doi soţi nu mai sunt conforme relaţiilor ce trebuie să caracterizeze viaţa de familie, în care buna înţelegere şi afecţiunea reciprocă trebuie să se afle pe primul plan.

Instanţa constată că ruptura apărută în relaţia părţilor s-a produs şi datorită separaţiei părţilor, relaţia acestora nu a supravieţuit, părţile înstrăinându-se unul de celălalt iar sentimentele de afecţiune, estompându-se.

În cauza de faţă, este evident că relaţiile dintre soţi nu mai corespund celor definite de articolul de lege menţionat anterior iar instanţa, constatând ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, în temeiul art. 373 lit. c C. civ., ale art. 379 alin. 2 C. civ. şi art. 934 C. proc. civ., va admite cererea şi va dispune desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului.

Sub aspectul capătului de cerere referitor la nume, instanţa va da efect dispoziţiilor art. 383 alin. 1 C.civ., care stipulează că la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, instanţa urmând a lua act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ. Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei iar dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi vor purta numele dinaintea căsătoriei, potrivit alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol. Având în vedere manifestarea de voinţă a reclamantei în sensul revenirii acesteia la numele purtat anterior căsătoriei, instanţa urmează a dispune ca aceasta să revină la numele anterior, acela de C.

În conformitate cu dispoziţiile art. 919 C. pr. Civ., la cerere, instanţa de divorţ se pronunţă şi cu privire la: a) exercitarea autorităţii părinteşti, contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, locuinţa copilului şi dreptul părintelui de a avea legături personale cu acesta; b) numele soţilor după divorţ; c) locuinţa familiei; d) despăgubirea pretinsă pentru prejudiciile materiale sau  morale suferite ca urmare a desfacerii căsătoriei; e) obligaţia de întreţinere sau prestaţia compensatorie între foştii soţi; f) încetarea regimului matrimonial şi, după caz, lichidarea comunităţii de bunuri şi partajul acestora.

De asemenea, când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ. Potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol, instanţa se va pronunţa din oficiu şi asupra numelui pe care îl vor purta soţii după divorţ, potrivit prevederilor Codului civil.

Potrivit anchetei sociale efectuate în cauză, minora locuieşte împreună cu mama într-un imobil din sat V, că minora urmează cursurile şcolare ale şcolii din localitate.

Instanţa va avea în vedere măsurile ce urmează a fi luate cu privire la copiii minori prin prisma principiului interesului minorilor, astfel cum este consacrat prin prevederile art. 2 din Legea nr. 272 din 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care stabilesc că orice act juridic emis sau încheiat în domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului şi ale art. 263 alin. 1 Cod civil, care prevăd că orice măsură privitoare la copil trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 6 din acelaşi act normativ, în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele: a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; b) opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate; c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor; d) capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; e) menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.

Potrivit dispozițiilor art. 483 Cod civil, autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţine în mod egal ambilor părinţi. Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate. Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori.

Conform dispozițiilor art. 397 din Noul Cod Civil, după divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel iar dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.

Dispoziţiile art. 36 din Legea 272/2004 stabilesc că ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor, exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său. Se consideră motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.

Instanţa a apreciat că cererea de exercitare exclusiva a autoritatii parintesti este întemeiată, dat fiind ca dezinteresul si lipsa de implicare a paratului în creşterea şi educarea minorului şi perioada lunga de timp in care această stare s-a perpetuat a dus la întreruperea comunicării intre părinţi in ceea ce priveşte deciziile importante din viaţa copilului, mama asumându-şi in fapt toate drepturile si obligaţiile cu privire la copil, astfel că o eventuala autoritate părintească comuna este de natura a aduce atingere interesului superior al minorilor. Instanţa are în vedere şi dezinteresul pârâtului la soluţionarea cererii, pârâtul neînţelegând să îşi prezinte poziţia procesuală ori să combată în vreun fel susţinerile reclamantei. De asemenea, instanţa reţine din probatoriul administrat că pârâtul este un consumator de băuturi alcoolice şi că acesta se manifestă violent fizic şi verbal faţă de reclamantă.

De asemenea, în ceea ce priveşte locuinţa minorilor, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 496 C. civil, copilul minor locuieşte la părinţii săi iar dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului.

În temeiul art. 400 alin. 1 C.civ., instanta va stabili locuinta minorului la domiciliul mamei, având în vedere principiul interesului superior al copilului, nevoia de stabilitate şi echilibru a acestora, vârsta minorelor, nevoile emoţionale şi psihologice specifice vârstei, faptul că reclamanta le poate oferi copilului condiţii materiale şi spirituale bune, precum şi concluziile raportului de anchetă psihosocială.

Referitor la plata pensiei de întreţinere, instanţa reţine că, în conformitate cu prevederile art. 402 C. civil, instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, dispoziţiile titlului V privind obligaţia de întreţinere aplicându-se în mod corespunzător. Potrivit art. 499 Cod civil, tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională. Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională. Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani. Întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii (art. 529 C. civil).

Întrucât legea prezumă starea de nevoie a minorului (art. 499 si 525 C.civ.),  va obliga pârâtul să achite pensie de întreţinere lunară în favoarea minorului BMA, născut la data de 2006, în cota procentuală de 1/4 raportată la veniturile lunare nete ale pârâtului dar nu mai puţin de 1/4 din cuantumul net raportat la salariul de bază minim brut pe ţară garantat începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată (28.01.2016) şi până la majoratul minorului.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. 1 C. pr. Civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, însă, ţinând cont de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţa urmează a lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Conform prevederilor art. 18 din OUG 51/2008, cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale iar partea căzută în pretenţii va fi obligată la plata către stat a acestor sume. Având în vedere că reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru precum şi sub forma asigurării unui apărător din oficiu, şi, ţinând cont că acţiunea a fost admisă şi căsătoria desfăcută din culpă exclusivă a pârâtului, instanţa urmează a obliga pârâtul la plata către stat a sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru şi la plata sumei de 520 lei cu titlu de onorariu apărător din oficiu.

Domenii speta

Spete similare