Contestaţie la executare

Sentinţă civilă 542 din 06.06.2017


Prin cererea formulată la data de 07.09.2016 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Mizil sub nr……/259/2016, contestatoarea S.C.U.P.SRL - Filiala Urlaţi a chemat în judecată intimata Administraţia Fondului pentru Mediu - Direcţia Generală de Administrare Fiscală şi Gestiune Financiară - Direcţia Evidenţă şi Colectare, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să  se dispună: anularea titlului executoriu nr.1389 din data de 10.08.2016, a somaţiei de executare din data de 17.08.2016 şi a întregii executări silite, ca fiind nelegală; suspendarea executării în temeiul art. 233 Cod Pr.Fiscală, coroborat cu art. 719 alin 1 Cod procedură civilă, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea în fapt a contestaţiei formulate şi a solicitărilor sale, contestatoarea S.C.U.P.SRL-Filiala Urlaţi a expus următoarele considerente:

În ceea ce priveşte cadrul legal, contestatoarea a arătat că, în speţă, sunt aplicate dispoziţiile H.G.621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, în vigoare până la data de 30.10.2015; Ordin nr. 2742 din 21 noiembrie 2011 pentru aprobarea procedurii, criteriilor de autorizare, reautorizare, revizuire, avizare anuală, emitere şi anulare a licenţei de operare, a procentajului minim de valorificare a deşeurilor de ambalaje preluate de la populaţie, a operatorilor economici, în vederea preluării obligaţiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje, precum şi pentru aprobarea componenţei şi atribuţiilor comisiei de autorizare şi OUG 196/2005 privind Fondul pentru mediu.

În continuare, contestatoarea a făcut o prezentare succintă a situaţiei de fapt în raport de dispoziţiile legale invocate.

Astfel, contestatoarea a arătat, în esenţă, că, în vederea realizării obiectivelor de reciclare stabilite la nivel naţional prin anexa nr. 3 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, a fost conceput un mecanism juridic bazat fie pe implicarea directă în procesul de reciclare a operatorului economic ce comercializează produsele ambalate, fie prin instituţia denumită „Transferul de responsabilităţi” către un OTR (Operator economic autorizat pentru preluarea responsabilităţii privind reciclarea deşeurilor de ambalaje).

A apreciat contestatoarea că, acest transfer de responsabilităţi către OTR, prezintă importanţă din perspectiva angajării răspunderii pentru nerealizarea obiectivelor de reciclare prevăzute în anexa 3 a OUG nr. 196/2005, sens în care, potrivit actului normativ analizat, se identifică două situaţii:

1. În cazul în care procesul de colectare şi reciclare a ambalajelor introduse pe piaţă se va realiza în mod individual de către comerciantul produsului ambalat, acesta va răspunde pentru nerealizarea obiectivului de reciclare, revenindu-i obligaţia de a achita potrivit art. 9 lit. d) din OUG 196/2005 o contribuţie de 2 lei/kg, pentru diferenţa dintre cantităţile de deşeuri de ambalaje corespunzătoare obiectivelor minime de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare recuperare de energie şi de valorificare prin reciclare prevăzute în anexa nr. 3 şi cantităţile de deşeuri de ambalaje efectiv valorificate sau incinerate în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie şi valorificate prin reciclare.

2. În situaţia în care operatorul economic care comercializează produsul ambalat optează pentru transferul responsabilităţii de reciclare către un OTR, atunci acesta din urmă va fi cel responsabil pentru atingerea obiectivelor prevăzute în anexa 3 a OUG 196/2005, cu consecinţa achitării de către acesta a unei contribuţii de 2 lei/kg pentru cantităţile nereciclate, în caz de nerealizare a obiectivelor menţionate, conform art.9 lit. v din OUG 196/2005.

Aceasta situaţie rezultă din dispoziţiile art. 16 alin. (4) din HG nr. 621/2005, în raport de care: Operatorii economici prevăzuţi la alin. (2) - operatori economici care pun pe piaţă produse ambalate sau OTR –uri - sunt obligaţi să îndeplinească cel puţin obiectivele prevăzute în anexa nr. 3 la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu aplicate la deşeurile de ambalaje rezultate de la ambalajele introduse pe piaţa naţională/preluate pe bază de contract cu asigurarea trasabilităţii acestora.

De asemenea, a arătat contestatoarea că în executarea şi aplicarea HG nr.621/2005, a fost emis Ordinul comun al Ministerului Mediului şi Pădurilor, Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Ministerul Administraţiei şi Internelor nr. 2742/2011, nr.3190/20111 şi nr. 305/2011 pentru aprobarea Procedurii, criteriilor de autorizare, reautorizare, revizuire, avizare anuala, emitere şi anulare a licenţei de operare, a procentajului minim de valorificare a deşeurilor de ambalaje preluate de la populaţie, a operatorilor economici în vederea preluării obligaţiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje, precum şi pentru aprobarea componentei şi atribuţiilor comisiei de autorizare, care stabileşte, în esenţă, că operatorii economici care preiau responsabilitatea realizării obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor sunt autorizaţi şi avizaţi anual de către o Comisie numită din cadrul Ministerului Mediului şi Pădurilor, care decide acordarea licenţei de operare pe baza dosarului de autorizare depus de solicitanţi şi în urma îndeplinirii criteriilor de autorizare, iar conform art.23 lit. a - v, obligaţiile acestor operatori, după licenţiere, constau, în principal, în obligaţia de preluare a responsabilităţilor operatorilor economici prevăzuţi la art. 16 al.1, precum şi obligaţii de organizare, finanţare, valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje, de informare a Comisiei cu privire la activitatea lor, precum şi alte obligaţii specifice scopului pentru care au fost autorizaţi.

A menţionat contestatoarea că, în vederea îndeplinirii obligaţiilor legale de reciclare, a optat pentru transferul responsabilităţii către un OTR autorizat şi anume SC Eco-Rom Ambalaje S.A, îndeplinindu-şi în continuare obligaţia prevăzută de art.10 al.3 din OUG 196/2005, în sensul că a declarat lunar până la data de 25 a lunii următoare celei în care s-a desfăşurat activitatea, cantităţile de ambalaje introduse pe piaţa, precum şi a cantităţilor valorificate şi respectiv cele reciclate conform raportărilor lunare efectuate de OTR cu care a încheiat contractul, conform raportărilor lunare ce i-au fost transmise de către acesta.

La data de 22.08.2016, a precizat contestatoarea, i s-a adus la cunoştinţă prin intermediul titlului executoriu şi a unei somaţii, faptul că figurează în evidenţele Direcţiei Generale de Administrare Fiscală şi Gestiune Financiară din cadrul AFM, cu datorii la Fondul de Mediu în cuantum de 66.568 lei.

În ceea ce priveşte natura obligaţiei fiscale, a apreciat contestatoarea că, din conţinutul titlului executoriu se deduce că aceasta reprezintă cuantumul total al unei contribuţii de 2 lei/kg datorată Fondului de Mediu, în virtutea dispoziţiilor din OUG 196/2005, ce a fost stabilită în baza declaraţiilor întocmite de către aceasta, în conformitate cu dispoziţiilor art. 10 alin.(3) din OUG 196/2005.

Cu privire la nelegalitatea actelor de executare invocată de către contestatoare în cuprinsul acţiunii introductive, a arătat următoarele:

1.Declaraţia lunară întocmită de aceasta cu privire la cantităţile de ambalaje introduse pe piaţă şi efectiv valorificate nu reprezintă o declaraţie de impunere în condiţiile legii, care ar fi îndreptăţit pârâta să emită titlul executoriu şi somaţia de plată.

A arătat contestatoarea, că intimata, în mod nelegal, a ignorat faptul ca a optat pentru transferul responsabilităţii reciclării deşeurilor pentru ambalajele introduse pe piaţă către un OTR autorizat şi licenţiat de Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului. Mai mult, a asimilat total greşit declaraţia lunară prin care contestatoarea îşi îndeplinea obligaţiile de raportare a cantităţilor de ambalaje introduse pe piaţă cu declaraţia de impunere, astfel cum este prevăzută de art.95 al.4, coroborat cu art.102 din Codul de procedură fiscală şi art. 11 al.2 din OUG 196/2005.

De asemenea, contestatoarea a susţinut că relevante, în acest sens,  sunt dispoziţiile art. 10 al.3 şi 4 din OUG 196/2005, conform cărora, operatorii economici care introduc pe piaţa bunuri ambalate sunt obligaţi să declare lunar până pe 25 ale lunii următoare celei în care s-a desfăşurat activitatea doar cantităţile de ambalaje introduse şi cele valorificate şi nu şi sumele datorate pentru ceea ce nu s-a reciclat,  iar potrivit art. 10 al.4, OTR - urile sunt obligate să declare trimestrial situaţia contractelor încheiate/ reziliate şi nu şi sumele datorate.

Din punct de vedere tehnic, declararea cantităţilor de ambalaje puse pe piaţă se face de către operatorul economic ce pune pe piaţa ambalaje, într-o aplicaţie electronică denumită „ATLAS”, aplicaţie realizată şi gestionată de către autoritate. Calculul sumelor de plată, ca urmare a nerealizării integrale a obiectivelor anuale de valorificare/reciclare se realizează în mod automat de către aplicaţie, aceasta neputând însă să fie echivalată cu o declaraţie dată de către operatorul economic, ea fiind în esenţă doar un algoritm de calcul introdus într-un program informatic de către deţinătorul programului din raţiuni ce îl privesc pe acesta şi nu pe cei care introduc date în sistem.

Pe de altă parte, a arătat contestatoarea, că, în conformitate cu art.11 din OUG 196/2005, al.2 sumele datorate de către operatorii economici se declară şi se plătesc anual pentru respectivele activităţi până la data de 25 ianuarie a anului următor, ceea ce înseamnă că pentru aceste sume trebuia întocmit un formular specific care trebuia să aibă în vedere în principal opţiunea operatorului economic în ceea ce priveşte transferul responsabilităţilor şi abia acest formular reprezenta declaraţia de impunere care constituia titlu executoriu şi îndreptăţea intimata să solicite executarea silită.

De asemenea, contestatoarea a arătat că, în conformitate cu prevederile art.102 din Codul fiscal, declaraţia fiscală se întocmeşte prin completarea unui formular pus la dispoziţie gratuit de organul fiscal, în care contribuabilul/plătitorul trebuie să calculeze cuantumul obligaţiei fiscale, dacă acest lucru este prevăzut de lege.

În realitate, a susţinut contestatoarea, că aceasta nu a calculat nicio sumă şi nu a completat un formular specific, ci intimata a calculat în numele său anumite sume de bani ca fiind datorate, ceea ce a condus contestatoarea la concluzia că se află în situaţia unei declaraţii de impunere astfel cum este definită de lege.

A menţionat contestatoarea că intimata, în mod greşit, a considerat că declaraţia aferentă lunii decembrie, emisă în baza art.10 al.3 este o declaraţie de impunere în conformitate cu art.11 al.2 din OUG 196/2005.

Pe de altă parte, contestatoarea a susţinut că  nu a avut reprezentarea faptului că declaraţia întocmită pentru luna decembrie cu privire la cantităţile de deşeuri introduse pe piaţa şi efectiv valorificate reprezintă o declaraţie de impunere prin care declara şi îşi asuma sumele datorate fondului de mediu, pe care să le considere titlu de creanţă.

În altă ordine de idei, a  apreciat  contestatoarea că intimata trebuia să emită un formular reprezentând declaraţie de impunere în condiţiile art.11 al.2 din OUG 196/2005 ce ar fi urmat să fie completat doar de operatorii economici care optaseră pentru reciclarea individuală a deşeurilor pentru că doar în această situaţie se năştea obligaţia de plată prevăzută de art.9 lit. d din OUG 196/2005 (plata de 2 lei kg de deşeuri nereciclate faţă de cantitatea minimă obligatorie) şi obligaţia corelativă de a declara până la 25 ianuarie anului următor desfăşurării activităţii.

Contestatoarea a susţinut că, în cazul în care, organele de control din cadrul autorităţii centrale de specialitate, ar fi considerat în urma raportărilor efectuate de contestatoare, cât şi de OTR - uri că aceasta datorează anumite sume de bani cu titlu de taxă la fondul de mediu, atunci ar fi emis o decizie care era supusă controlului judiciar pe cale administrativă, întrucât emana de la un organ de control şi astfel dădea posibilitatea contribuabilului să o conteste.

În final, a arătat contestatoarea, că declaraţia întocmită lunar de operatorii economici nu este o declaraţie de impunere în condiţiile legii, deci nu este un titlu de creanţă, respectiv titlul executoriu şi somaţia de plata sunt lovite de nulitate.

2. Totodată, contestatoarea a arătat că intimata nu a ţinut seama de faptul că a optat pentru transferul responsabilităţii reciclării deşeurilor şi a reţinut în mod greşit în sarcina sa obligaţia de plată a taxei de mediu de 2 lei/ kg de deşeuri nereciclate faţă de obiectivele minime anuale de reciclare. Obligaţia de plată a taxei de mediu revenea OTR – ului, în opinia contestatoarei, cu care aceasta a încheiat contract de transfer al responsabilităţilor, predând către acesta responsabilitatea realizării obiectivului anual de valorificare/reciclare a deşeurilor de ambalaje, pe cale de consecinţă, nerealizarea de către acesta a obligaţiei asumate i se va imputa exclusiv OTR - ului. În acest sens, contestatoarea a invocat prevederile art.9 lit. d şi v din

A apreciat contestatoarea, că, în scopul perceperii contribuţiei arătate, intimata era obligată să verifice dacă aceasta în calitate de operator economic a optat pentru îndeplinirea obiectivului de reciclare a propriilor ambalaje prin mijloace individuale sau prin transfer de responsabilităţi, iar în funcţie de opţiunea identificată, să stabilească cui îi revine obligaţia de plată a contribuţiei de 2 lei/kg la Fondul de Mediu. Or, în speţă, având în vedere existenţa contractului încheiat între contestatoare şi OTR - ul S.C. Eco-Rom Ambalaje S.A având ca obiect transferul de responsabilităţi privind asigurarea obiectivului de reciclare, intimata era obligată, ca, pe baza unei decizii, să stabilească plata contribuţiei arătate direct în sarcina societăţii Eco-Rom Ambalaje S.A. Fondul de Mediu are cunoştinţa de existenţa contractelor încheiate, atât prin prisma validării acestora, cât şi prin raportările care trebuie făcute trimestrial de către OTR - uri către Fond. 

În ciuda acestor aspecte precis reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 249/2015 şi art. 9 din OUG nr. 196/2005, a susţinut contestatoarea, că intimata Administraţia Fondului pentru Mediu a procedat în mod nelegal la emiterea actelor de executare pe numele contestatoarei, în vederea recuperării contribuţiei în cuantum de 2 lei/ kg deşi aceasta a optat pentru reciclarea prin transfer de responsabilităţi către OTR, în acest sens încheind contractul nr. 2074225/19.12.2007 modificat prin act adiţional, cu societatea SC Eco-Rom Ambalaje S.A.

Singura obligaţie a contestatoarei, în raport cu Administraţia Fondului de Mediu, este aceea de a declara lunar, cantităţile de ambalaje introduse pe piaţă şi cantităţile de deşeuri de ambalaje valorificate de către OTR. (art. 10 alin.3 OUG196/2005)

Odată primite aceste informaţii şi având evidenţa centralizată a situaţiei contractelor încheiate între operatorii economici producători şi OTR - uri, Administraţiei Fondului pentru Mediu îi revine obligaţia de a stabili în sarcina OTR - ului, pe bază de decizie, obligaţia de plată a contribuţiei de 2 lei/kg calculată ca diferenţa dintre cantităţile de deşeuri de ambalaje corespunzătoare obiectivelor minime de valorificare şi reciclare şi cantităţile de deşeuri de ambalaje efectiv valorificate şi reciclate.

Totodată, a învederat contestatoarea, faptul că acest mecanism de asigurare a obiectivului de reciclare prin transfer de responsabilităţi, pe bază de contract oneros îi este impus prin dispoziţiile legale, în cazul în care producătorii nu au posibilitatea reală de a le recicla propriile ambalaje, astfel fiind obligată să încheie contracte cu OTR - uri anume autorizate de AFM, în acest sens fiind dispoziţiile art.26 alin. (5) din Legea nr. 249/2015. În cazul în care OTR - ul nu realizează obiectivul de reciclare, acesta este singurul care va plăti contribuţia de 2 lei/kg în baza dispoziţiilor art. 9 alin.(1) lit. v din OUG 196/2005.

Prin urmare, contestatoarea a solicitat instanţei să constate că aceasta nu datorează contribuţia de 2 lei/kg reglementată în cuprinsul dispoziţiilor art. 9 alin.(1) lit. d, din OUG 196/2005 care a stat la baza cuantificării debitului în valoare de 66.568 lei, pentru care s-a emis titlul executoriu contestat.

În aceste condiţii, având în vedere inexistenţa obligaţiei fiscale stabilite în mod eronat în sarcina sa, contestatoarea a solicitat anularea titlului executoriu nr. 1389/10.08.2016.

Cu privire la cererea de suspendare a executării, în temeiul art. 233 Cod Pr.Fiscală, coroborat cu art. 719 alin 1 Cod procedura civilă, a învederat contestatoarea că, în ceea ce priveşte contestaţia la executare formulată, aceasta vizează nelegalitatea titlului executoriu fiind în fapt o contestaţie la titlu şi nu o contestaţie cu privire la nelegalitatea actelor de executare.

A arătat contestatoarea că, titlul executoriu în baza căruia a început executarea nu a fost supus controlului judecătoresc în prealabil, ceea ce îi conferă acestuia doar o prezumţie de legalitate, or chiar acest aspect îl contestă, respectiv faptul că titlul executoriu este unul nelegal, emis ca urmare a aplicării şi interpretării greşite a legii de către intimată.

Cu privire la impactul măsurilor asigurătorii, blocarea conturilor şi respectiv a activităţii societăţii, a arătat contestatoarea că se impune suspendarea executării silite întrucât executarea asupra conturilor unei societăţi comerciale, a cărei activitate depinde de efectuarea plăţilor la timp, achiziţionarea de bunuri, este o măsură extremă care afectează însăşi existenţa societăţii, cu atât mai mult cu cât suma asupra căreia poarta executarea este de 66.568 lei, o sumă foarte mare, care nefiind folosită atrage prejudicii foarte mari pentru societate, mai ales că aceasta consideră în mod întemeiat că titlul executoriu este nelegal.

În situaţia de faţă, a arătat contestatoarea, prin instituirea unor măsuri asigurătorii s-ar produce o blocare a activităţii societăţii, ducând practic la încetare de plăţi, ceea ce poate duce la procedura insolvenţei atâta vreme cât aceasta se află în încetare de plăţi, în acest sens fiind prevederile  Legii nr.85/2014. De asemenea, contestatoare a invocat recomandarea nr. R(89) 8 din 13.09.1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Comisiei Europei.

În drept, contestatoarea a invocat dispoziţiile art.260-262 Cod procedură fiscală, ale OUG nr.196/2005, ale Legii 249/2015, Ordinul 932/2016, art. 233 Cod pr. Fiscală, coroborat cu art. 719 alin 1 Cod procedură civilă.

Contestatoarea a anexat contestaţiei următoarele: titlul executoriu nr. 1389 din data de 10.08.2016; somaţia de executare din data de 17.08.2016; deciziile accesorii din data de 21.03.2016 şi 06.06.2016; contractul încheiat cu SC Eco-Rom SA modificat prin act adiţional; declaraţie luna decembrie 2015; raportări Eco-Rom; centralizator şi împuternicire avocaţială.

La data de 16.09.2016, Administraţia Fondului pentru Mediu a formulat întâmpinare, solicitând instanţei respingerea contestaţiei formulată de contestatoarea S.C.U. P. S.R.L. – Filiala Urlaţi.

Intimata a  invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei, întrucât cu privire la anularea obligaţiei fiscale, se pronunţă instanţa de contencios administrativ. Constatarea faptului că, în speţă, contestatoarea are sau nu calitatea de debitor la bugetul Fondului pentru Mediu, o poate face doar instanţa de contencios după ce, în prealabil, contestatoarea a utilizat calea recursului graţios, în acest sens invocă prevederile art. 712 C.proc.civ.

Obiectul contestaţiei la executare, apreciază intimata, trebuie să se limiteze la viciile de formă ale titlului executoriu, la neregularitatea actelor săvârşite cu ocazia executării etc., dar nu şi la motive de fond care pun în discuţie existenţa şi validitatea titlului care se execută.

Cât priveşte motivele de fond care pun în discuţie existenţa şi validitatea actelor de executare emise în Dosarul de Executare nr. 1389/2016, a precizat intimata că desfiinţarea titlului executoriu şi a somaţiei pe calea contestaţiei la executare nu poate fi admisibilă deoarece contestatoarea avea la îndemână o altă cale de atac, şi anume contestaţia împotriva actului administrativ fiscal reglementată de art. 175 şi urm, din Codul de procedură fiscală şi, ulterior, acţiunea în contencios.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 260 alin. 3 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, rezultă că poate fi făcută contestaţie la executare şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă, pentru contestarea lui, nu există o altă procedură prevăzută de lege. În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile art. 712 alin. 2 din C.proc.civ. care prevăd că în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac.

În cazul de faţă, a arătat intimata, nu sunt îndeplinite cele două condiţii imperative, cumulative, pentru formularea contestaţiei la titlu, pentru că titlul executoriu atacat emană de la un organ jurisdicţional şi pentru că era prevăzută o altă cale de atac.

Astfel, din interpretarea coroborată a art. 268 şi 272 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, rezultă că S.C. U.P. S.R.L. avea posibilitatea contestării (pe cale administrativă) la organul fiscal emitent, a titlului de creanţă şi a actelor administrative fiscale (în speţă Decizia Accesorii nr.35814/06.06.2016, Decizia Accesorii nr.22353/21.03.2016), decizia de soluţionare a contestaţiei putând fi atacată ulterior la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, potrivit art. 281 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Cu privire la fondul cauzei, intimata a arătat că motivele invocate de S.C. U.P.S.R.L.-Filiala Urlaţi nu sunt de natură a atrage anularea actelor de executare emise în Dosarul execuţional nr.1389/2016 întrucât, aspectele invocate de contestatoare nu pot face obiectul analizei în cadrul unei contestaţii la executare, instanţa de executare nefiind competentă să se pronunţe asupra modalităţii de stabilire a obligaţiilor fiscale stabilite prin Deciziile de accesorii nr. 35814/06.06.2016, respectiv nr. 22353/21.03.2016, ci doar asupra unor eventuale vicii care ar viza procedura executării silite demarată împotriva contestatoarei, însă astfel de nereguli nu sunt invocate în cuprinsul prezentei acţiuni.

A menţionat intimata că, întrucât obligaţiile de plată la Fondul pentru Mediu au fost declarate şi achitate cu întârziere de societate, intimata, A.F.M. a emis Decizia Accesorii nr.35814/06.06.2016 (act în sumă de 1.479 lei), respectiv Decizia Accesorii nr. 22353/21.03.2016 (act în sumă de 1.075 lei), cu respectarea prevederilor O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Referitor la accesorii, a precizat intimata că acestea au fost calculate până la data achitării integrale a creanţelor, conform prevederilor Titlului VIII, cap. III din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, a precizat intimata că a calculat majorări şi penalităţi conform prevederilor legislaţiei aplicabile: O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările; art. 119 alin. 1, potrivit căruia „…Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere”; art. 120, potrivit căruia „…(1) Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate inclusiv.

Totodată, intimata a invocat şi dispoziţiile art. 12 alin. 3 din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată, cu modificările şi completările ulterioare, care au incidenţă în speţă: „ (3) Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitori a obligaţiilor de plată prevăzute la art. 9 alin. (1) se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere, potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În acest sens, a menţionat intimata, cotele majorărilor de întârziere ( a dobânzilor) luate în calcul la stabilirea obligaţiilor societăţii pentru neplata la termen a obligaţiilor de plată către bugetul Fondului pentru mediu sunt conforme cu : Legea nr. 210/2005, respectiv 0,1% aplicat pentru perioada 01.01.2006 - 30.06.2010; O.U.G. nr. 39/2010, respectiv 0,05 % aplicat pentru perioada 01.07.2010 -30.09.2010; O.U.G. nr. 88/2010, respectiv 0,04 % aplicat pentru perioada 01.10.2010 -05.04.2011; Legea nr. 46/2011, respectiv 0,04 % aplicat pentru perioada 06.04.2011 – prezent, cote care se aplică pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua următoare datei scadente.

Totodată, a precizat intimata faptul că penalităţile de întârziere au fost calculate conform cu dispoziţiile O.U.G. nr. 39/2010 pentru modificarea şi completarea O.G. 92/2003, republicata, privind Codul de procedură fiscală şi sunt în procent de 5 % între 30-90 zile de la data scadenţei si 15 % pentru întârzieri peste 90 zile, începând cu 01.07.2010.

Intimata a arătat că art.1 pct. 37 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, defineşte titlu de creanţă fiscală ca fiind „actul prin care, potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează creanţa fiscală”.

Art. 93 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prevede că „ (…) (2) Creanţele fiscale se stabilesc astfel: a) prin declaraţie de impunere, în condiţiile art. 95 alin. (4) şi art. 102 alin. (2); b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri. iar conform art. 102 alin. (2) şi (3). 2) În declaraţia de impunere contribuabilul/plătitorul trebuie să calculeze cuantumul obligaţiei fiscale, dacă acest lucru este prevăzut de lege. (3) Contribuabilul/Plătitorul are obligaţia de a completa declaraţia fiscală înscriind corect, complet şi cu bună-credinţă informaţiile prevăzute de formular, corespunzătoare situaţiei sale fiscale. Declaraţia fiscală se semnează de către contribuabil/plătitor sau, după caz, reprezentantul legal ori împuternicitul acestuia”.

Interpretând aceste dispoziţii legale, a apreciat intimata, că reprezintă titluri de creanţă nu doar deciziile de impunere, ci şi declaraţiile fiscale.

De altfel, a mai arătat intimata, că în formularul de declaraţie aprobat prin Ordinul M.M.G.A nr. 549/05.06.2006 exista menţiunea „Prezenta declaraţie reprezintă titlu de creanţa si produce efectele juridice ale înştiinţării de plată de la data depunerii acesteia, în condiţiile legii”. În conformitate cu prevederile acestui act normativ, în conţinutul formularelor de declaraţii aprobate se face menţiunea potrivit căreia declaraţia privind veniturile la Fondul pentru mediu se întocmeşte pe propria răspundere, de către reprezentantul contribuabilului în numele societăţii, cu respectarea prevederilor art. 292 Cod penal privind falsul în declaraţii şi constituie titlu de creanţă.

A susţinut intimata că declaraţiile depuse de contestatoare reprezintă titluri de creanţă care, conform art. 226 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, devin titluri executorii la data la care s-a împlinit scadenţa sau termenul de plată prevăzut de lege, cu precizarea că societatea contestatoare a depus declaraţii privind obligaţii de plată aferente contribuţiei la Fondul pentru mediu, prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu.

A menţionat intimata că prevederile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ dispun: „Sumele prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. c), d), i), j), p) şi s) se declară şi se plătesc anual de către persoanele juridice care desfăşoară respectivele activităţi, până la data de 25 ianuarie a anului următor”, iar contestatoarea a completat şi a transmis la A.F.M. Declaraţia aferentă lunii decembrie 2015, prin care şi-a asumat obligaţii de plată în sumă totală de 64.014 lei.

Referitor la capătul de cerere privind suspendarea executării, intimata a solicitat respingerea acestuia.

La data de 03.10.2016, contestatoarea S.C. U.P. S.R.L. - Filiala Urlaţi a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea susţinerilor intimatei. 

În ceea ce priveşte admisibilitatea contestaţiei la executare, contestatoarea a invocat prevederile art. 260 din Codul de procedură fiscală şi a arătat că, înscrisul care a stat la baza emiterii titlului executoriu nr. 1389/2016 şi al somaţiei îl constituie declaraţia pe luna decembrie 2015 întocmită de aceasta, care nu poate fi contestată în procedura administrativă ca celelalte titluri de creanţă. De asemenea, a menţionat Decizia nr. XIV/2007 pronunţată de I.C.C.J. în soluţionarea recursului în interesul legii.

Referitor la fondul cauzei contestatoarea a solicitat admiterea contestaţiei la executare.

Prin încheierea pronunţată la data de 16.11.2016, instanţa a admis cererea de suspendare a executării silite formulată de contestatoarea şi a dispus suspendarea executării silite începută de intimată împotriva acesteia, în temeiul titlului executoriu  nr.1389 din 10.08.2016 şi a somației nr.50404 din 17.08.2016 până la soluționarea prezentei contestații la executare. Totodată, a dispus unirea excepţiei inadmisibilităţii contestaţiei invocată de intimata Administraţia Fondului pentru Mediu, cu fondul cauzei.

Împotriva acestei încheieri, intimata Administraţia Fondului pentru Mediu a exercitat calea de atac a apelului, Tribunalul Prahova – Secţia I Civilă, prin decizia nr.436/28.03.2017 respingându-l ca nefondat.

Analizând cu prioritate, față de prevederile art.248 alin.1 C.proc.civ.,excepţia inadmisibilității invocată de intimata Administrația Fondului pentru Mediu, instanţa a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, contestatoarea U. P. SRL Filiala Urlați a formulat contestație la executare împotriva titlului executoriu nr.1389 din data de 10.08.2016 emis de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Administrația Fondului pentru Mediu-Direcția Generală de Administrare Fiscală și Gestiune Financiară/Direcția Evidență și Colectare și împotriva executării silite desfășurate în dosarul de executare nr.1389/2016, solicitând anularea titlului executoriu nr.1389/10.08.2016, anularea somației de executare din data de 17.08.2016 și a întregii executări silite.

Instanța a reținut că, în materia valorificării prin executare silită a creanțelor fiscale, condiția existenței unui titlu executoriu, este prevăzută expres în dispozițiile art. 226 alin.1 C.pr.fisc. coroborat cu art.226 alin.2 C.pr.fisc., potrivit cărora executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează numai în temeiul unui titlu executoriu emis, potrivit Codului de procedură fiscală, de către organul de executare competent, sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Potrivit art.226 alin.2 teza I C.pr.fisc., în titlul executoriu fiscal emis de organul de executare se înscriu creanțele fiscale, principale și accesorii, neachitate la scadență, stabilite și individualizate în titluri de creanță fiscală întocmite și comunicate în condițiile legii, precum și creanțele bugetare individualizate în alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii.

Mai mult, în condițiile tezei a II-a a alin.2 al art.226 C.pr.fisc., niciun titlu executoriu nu se poate emite în absența unui titlu de creanță fiscală emis și comunicat în condițiile legii sau a unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Regula principală în materie, potrivit art.226 alin.4 C.pr.fisc., este aceea că titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care se împlinește scadența sau termenul de plată prevăzut de lege. Iar modificarea titlului de creanță atrage modificarea titlului executoriu, în mod corespunzător (art.226 alin.5 C.pr.fisc.)

 Cu privire la natura juridică a titlului executoriu fiscal, plecând de la analiza dispozițiilor legale, se constată că acesta este înscrisul care se emite în temeiul titlului de creanță fiscală ajuns la scadență, având astfel o existență materială distinctă  de titlul de creanță fiscală legal comunicat și ajuns la scadență.

Instanța a apreciat că un act administrativ fiscal, a cărui creanță fiscală a ajuns la scadență, dobândește statutul unui titlu executoriu, având un regim juridic distinct de cel al actului administrativ fiscal.  Astfel, dacă titlul de creanță și orice alt act administrativ pot fi contestate la organul fiscal competent, contestația împotriva titlului executoriu va urma procedura specială stabilită în codul de procedură fiscală, instanța competentă să judece contestația fiind judecătoria, ca instanță de executare.

Întrucât pe calea contestației la executare formulată, contestatoarea Un. P.SRL Filiala Urlați a contestat titlul executoriu, somația și întreaga executare efectuată în cadrul dosarului de executare nr.1389/2016, iar nu titlul de creanță și deciziile nr.1/21.03.2016, nr.2/06.06.2016, pentru a fi incidente dispozițiile art.268 C.pr.fisc., instanța apreciază că excepția inadmisibilității invocată de intimată este neîntemeiată și o va respinge.

Cu privire la fondul cauzei, instanța  a reținut că la data de 10.08.2016, a fost emis de către intimata Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor- Administrația Fondului pentru Mediu-Direcția Generală de Administrare Fiscală și Gestiune Financiară/Direcția Evidență și Colectare, titlul executoriu nr.1389/10.08.2016 împotriva contestatoarei U. P. SRL Filiala Urlați, în calitate de debitor, pentru executarea silită a creanței în cuantum total de 66.568 lei, iar la data de 17.08.2016, intimata a emis somația nr.50404 în cadrul dosarului de executare nr.1389/2016.

În cuprinsul titlului executoriu și al somației, emise de intimată, s-a făcut referire la Deciziile accesorii 35814/06.06.2016, 22353/21.03.2016 și declarația din 12.2015.

De asemenea, s-a menționat în somație că debitele au fost stabilite în baza declarațiilor privind obligațiile la Fondul de mediu, întocmite pe propria răspundere de contribuabil și înregistrate la Administrația Fondului de Mediu în baza Procesului-verbal/Raportului de inspecție, întocmit de inspectori ai AFM și în baza Deciziei de impunere, Deciziei de accesorii.

Cu privire la nelegalitatea actelor de executare, contestatoarea a invocat că declarația lunară întocmită de aceasta cu privire la cantitățile de ambalaje introduse pe piață și efectiv valorificate nu reprezintă o declarație de impunere în condițiile legii, deci nu este un titlu de creanță, care să constituie temei pentru a se emite de către intimată titlul executoriu și somația.

Conform art.1 pct. 37 din C.pr.fisc. titlul de creanță fiscal este actul prin care, potrivit legii, se stabilește și se individualizează creanța fiscală.

Potrivit art.110 alin.3 din vechea reglementare a Codului de procedură fiscală, titlurile de creanță fiscală puteau fi, spre exemplu: decizia de impunere; declarația fiscală; decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii; declarația vamală; etc.

Deși noul Cod de procedură fiscală nu a păstrat enumerarea orientativă a categoriilor de titluri de creanță fiscală, din economia legislației fiscale, această enumerare își găsește încă actualitatea, întrucât evidențiază existența altor categorii de acte juridice care sunt considerate de lege titluri de creanță fiscală, pe lângă actele administrative de autoritate cu caracter individual-acte administrative fiscale.

Conform art.93  C.pr.fisc., creanțele fiscale se stabilesc prin declarația de impunere, în condițiile art.95  alin.4 și art.102 alin.2 și prin decizia de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.

 Potrivit art.102 alin.2 și 3 C.pr.fisc., în declarația de impunere contribuabilul/plătitorul trebuie să calculeze cuantumul obligației fiscale, dacă acest lucru este prevăzut de lege. Contribuabilul/Plătitorul are obligația de a completa declarația fiscală înscriind corect, complet și cu bună-credință informațiile prevăzute de formular, corespunzătoare situației sale fiscale. Declarația fiscală se semnează de către contribuabil/plătitor sau, după caz, reprezentantul legal ori împuternicitul acestuia.

Instanța a  apreciat că declarația privind obligațiile la Fondul de mediu dată de către contestatoarea Unicom Production SRL Filiala Urlați și semnată de administratorul societății, în cuprinsul căreia s-au menționat obligația de plată la Fondul pentru mediu, respectiv suma de 64.014 lei, precum și cantitatea introdusă pe piața națională și cantitatea valorificată și care a constituit alături de cele două decizii accesorii, temeiul emiterii titlului executoriu nr.1389/10.08.2016, constituie un titlu de creanță fiscală.

În acest sens,  instanța a avut în vedere chiar mențiunea inserată în cuprinsul acesteia, conform căreia declarația constituie titlu de creanță și produce efectele juridice ale înștiințării de plată de la data depunerii acesteia, în condițiile legii.

În ceea ce privește susținerea contestatoarei că a optat pentru transferul responsabilității reciclării deșeurilor, iar obligația de plată a taxei de mediu revenea OTR, instanța  a reținut că prin H.G. nr.621/2005, s-a instituit în sarcina operatorilor economici, persoane juridice române, obligația de a fi responsabili pentru cantitatea de deșeuri generate de ambalajele pe care aceștia le introduc pe piața națională.

Pentru deșeurile de ambalaje rezultate de la ambalajele introduse pe piața națională, acești operatori economici trebuie să îndeplinească cel puțin obiectivele prevăzute în Anexa 3 din OUG nr.196/2005, respectiv să valorifice prin reciclare minim 60% din cantitatea totală de deșeuri de ambalaje rezultate de la ambalajele introduse pe piața națională.

HG nr.621/2005 a fost înlocuită de Legea nr.249/2015 care prevede la art.16 aceleași obligații, făcând referire la aceeași Anexă nr.3 din OUG nr.196/2005.

Potrivit ambelor reglementări legislative, operatorii economici au două opțiuni pentru realizarea acestui grad de valorificare: individual, pentru deșeurile de ambalaje rezultate de la propriile produse pe cale le introduc pe piața națională sau prin transferarea responsabilității, pe bază de contract, către un operator economic autorizat de autoritatea publică centrală pentru protecția mediului (OTR).

 Conform art.9 alin.1 lit.d din OUG nr.196/2005, pentru diferența rezultată dintre cantitățile de deșeuri ambalaje corespunzătoare obiectivelor minime de valorificare sau incinerare și cantitățile efectiv valorificate sau incinerate, operatorii trebuie să achite către Administrația Fondului de Mediu o contribuție de 2 lei/kg.

Contestatoarea U. P. SRL Filiala Urlați în vederea îndeplinirii gradului de valorificare a optat pentru transferul responsabilității și a încheiat în acest sens contract cu SC Eco-Rom Ambalaje SA.

De asemenea, instanța a reținut că, potrivit art.24 din Ordinul nr.578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul de mediu, date în aplicarea OUG nr.196/2005, operatorii economici responsabili care au optat pentru realizarea obiectivelor anuale de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie a deșeurilor de ambalaje, prin contract încheiat  cu un operator economic autorizat potrivit prevederilor art.16 alin.2 lit.b din Hotărârea Guvernului nr.621/2005, sunt obligați: d) să declare și să plătească anual, până la data de 25 a lunii ianuarie a anului următor celui în care s-a desfășurat activitatea suma datorată, potrivit Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.196/2005, pentru neîndeplinirea obiectivului anual de valorificare.

De asemenea, instanța a avut în vedere și Legea nr.249 din 28.10.2015, în vigoare de la 2 noiembrie 2015, care prevede la art.16 alin.4 că, operatorii economici prevăzuți la alin.1 sunt obligați să îndeplinească cel puțin obiectivele prevăzute în anexa nr.3 la Ordonanța de urgență a Guvernului nr.196/2005 privind Fondul pentru mediu, aplicate la deșeurile de ambalaje rezultate de la ambalajele introduse pe piața națională/preluate pe bază de contract cu asigurarea trasabilității acestora.

În consecință, instanța a apreciat, în raport de aceste dispoziții legale că, obligația de îndeplinire a gradului de valorificare, cu toate consecințele care decurg, inclusiv plata contribuției, este în sarcina operatorului economic, în speță, contestatoarea SC U. P. SRL Filiala Urlați chiar în cazul în care a operat un transfer de responsabilitate. 

În raport de aceste considerente, instanța a respins contestația la executare formulată de contestatoarea S.C.U.P.SRL Filiala Urlați, ca neîntemeiată.

ÎNTOCMIT,

Judecător Florea Nicoleta