Recurs. Anulare decizie pentru angajarea răspunderii solidare emisă de a.j.f.p.

Recurs. Anulare decizie pentru angajarea răspunderii solidare emisă de A.J.F.P.

- art. 27 alin. 2 lit. b) din O.G. nr. 92/2003

Prin decizia nr. 349 din 06.02.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice (...), în temeiul art. 27 alin. 2 lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantului în limita sumei de 15.597 lei, pentru debitele înregistrate de debitorul SC (...) SRL, declarat insolvabil, în calitate de administrator al societăţii.

Criticile formulate de recurent împotriva sentinţei atacate se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod de procedură civilă.

Acesta susţine că în mod greşit a interpretat instanţa de fond dispoziţiile art. 27 alin.2 lit. b) din OG 92/2003, reţinând că poate fi angajată răspunderea sa solidară, deşi nu este îndeplinită condiţia relei credinţe.

Analizând aceste critici, instanţa de recurs a constatat că nu sunt întemeiate.

Reclamantul a fost numit administrator al societăţii SC (...) SRL, începând cu data de 01.07.2005, pentru a achita toate obligaţiile fiscale ale societăţii.

Conform prev. art. 27 alin. 2 lit. b) din OG 92/2003, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului.

Din interpretarea art. 27 alin. 2 lit. b) din OG nr. 92/2003, rezultă că pentru angajarea răspunderii administratorului în temeiul acestei dispoziţii legale, se impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: societatea să se afle în stare de insolvabilitate, administratorul să fi provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea activelor, iar această atitudine a administratorului să fie rezultatul relei credinţe.

În speţa de faţă, în perioada relevantă, societatea al cărei administrator este recurentul reclamant a declarat anual, prin bilanţ contabil, imobilizări corporale în sumă de 56.716 lei, constând în echipamente tehnologice, aparate şi instalaţii de măsură, mijloace de transport, mobilier, birotică şi stocuri în sumă de 132.097 lei, aspect necontestat, deşi acestea nu existau în materialitatea lor.

Reaua credinţă presupune o atitudine asumată de persoana în cauză, care conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale, săvârşeşte un act sau un fapt contrar legii sau al celorlalte norme de convieţuire socială.

A declara în calitate de administrator, în mod repetat, prin bilanţ contabil, că din activul societăţii fac parte bunuri cu privire la care ulterior se susţine că nu există, relevă o atitudine contrară bunei credinţe. O atitudine bazată pe buna credinţă, impune ca în situaţia în care se cunoaşte faptul că societatea deţine active doar scriptic, nu şi faptic, să se acţioneze în sensul clarificării situaţiei reale a activelor, prin întocmirea documentelor ce pot rectifica situaţia, care să conducă la reflectarea situaţiei reale a activelor în contabilitate.

Or, faptul de a declara ca inexistente active care ani de-a rândul au fost menţionate în bilanţul contabil, în mod firesc conduce la ideea că acestea au fost înstrăinate sau ascunse de administrator şi reprezintă o atitudine din care rezultă reaua credinţă.

Pentru aceste considerente, instanţa de recurs a constatat că în mod corect a interpretat instanţa de fond dispoziţiile art. 27 alin. 2 lit. b) din OG 92/2003, iar motivele da casare invocate de recurent sunt nefondate.

Decizia nr. 1847 din 22.09.2017

Prin Sentinţa nr. 2231/CA/29.11.2016, Tribunalul (...) a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată pe reclamantul (...) în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice (...) şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice (...), având ca obiect anulare act administrativ. Fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs recurentul (...), solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei, rejudecarea litigiului în fond şi admiterea acţiunii în contencios administrativ astfel cum a fost formulată. Fără cheltuieli de judecată.

În motivare, recurentul arată că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Menţionează că prin acţiune a solicitat anularea Deciziei nr. 349/06.02.2015 privind angajarea răspunderii sale, în calitate de administrator, în solidar cu S.C. (...) S.R.L. şi implicit, anularea Deciziei nr. 19/19.07.2015 privind soluţionarea contestaţiei formulată împotriva deciziei indicată mai sus.

Recurentul arată că a fost numit administrator al S.C. (...) S.R.L în data de 06.01.2005, până în 01.10.2006. Scopul numirii în funcţia menţionată, l-a vizat achitarea obligaţiilor fiscale ale societăţii, între anii 1999 şi 2005.

În data de 20.02.2015, i s-a comunicat Decizia nr. 349/06.02.2015 emisă de către DGRFP (...), prin AJFP (...), prin care se arată faptul că SC (...) SRL figurează în evidenţele fiscale cu obligaţii restante la buget în cuantum de 15.597 lei, iar el, în calitate de administrator al acestei societăţi, cu rea-credinţă a ascuns activele societăţii.

Împotriva Deciziei nr. 349/2015 a formulat în termen legal contestaţie în conformitate cu dispoziţiile art. 205 şi urm. din Codul de Procedură Fiscală.

Menţionează că în acţiunea formulată în primă instanţă, a menţionat că din anul 2005 S.C. (...) S.R.L. nu mai are bunuri în patrimoniu iar imobilul în care era stabilit sediul societăţii a fost vândut pentru a se plăti obligaţiile către stat. De asemenea, societatea nu mai funcţiona, nu mai avea angajaţi şi nici producţie la data numirii sale ca administrator.

Arată recurentul ca singurul activ corporal existent în firmă la data numirii sale ca administrator, a fost clădirea situată în (...) (sediul societăţii), imobil care a fost înstrăinat în 2007, cu scopul de a achita datoriile existente la bugetul de stat.

Chiar dacă în bilanţul anual au fost declarate bunuri aparţinând societăţii, acestea existau doar scriptic, nu şi faptic. Acest aspect este întărit şi de nota de constatare întocmită de executorul fiscal în anul 2013 potrivit căreia nu au putut fi identificate bunuri.

Recurentul consideră că atât timp cât societatea nu mai deţinea bunuri din anul 2005, excepţie făcând clădirea din (...), care a fost vândută în 2007, nu se poate reţine reaua sa credinţă şi ca atare, nu se poate antrena răspunderea administratorului în solidar cu cea a firmei debitoare.

În ceea ce priveşte răspunderea administratorului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 3204/09.06.2009, a apreciat că pentru a fi antrenată răspunderea administratorului unei societăţi comerciale, în temeiul dispoziţiilor Codului de Procedură Fiscală, trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile: provocarea insolvabilităţii societăţii debitoare prin înstrăinare sau ascundere, cu rea credinţă a unor bunuri ale societăţii.

În speţa de faţă, nu se poate vorbi de înstrăinarea şi nici de ascunderea cu rea-credinţă a bunurilor aparţinând societăţii SC (...) SRL, deoarece, aşa cum s-a menţionat mai sus, firma nu mai deţinea bunuri.

Răspunderea administratorului societăţii comerciale, nu poate fi atrasă prin simpla emitere a unei decizii în temeiul art. 27 Cod Procedură Fiscală, legea instituind posibilitatea angajării acestei răspunderi numai după administrarea dovezilor în sensul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.

Tot Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în decizia nr. 1587/27.03.2014, apreciază că pentru atragerea răspunderii administratorului în solidar cu firma, „organul fiscal este dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societăţii, înstrăinare sau ascundere a bunurilor mobile, imobile aflate în proprietatea acesteia, precum şi reaua credinţă a persoanei obligate solidar”.

Precizează că nu s-a făcut dovada modalităţii prin care recurentul a provocat starea de insolvabilitate a societăţii, înstrăinarea sau ascunderea bunurilor şi cu atât mai mult, nu s-a făcut dovada relei credinţe.

În speţă, recurentul arată că nu a fost de rea credinţă, deoarece nu a desfăşurat niciuna din activităţile ilicite mai sus indicate, respectiv nu a provocat insolvabilitatea SC (...) SRL ascunzând sau înstrăinând activele societăţii. Precizează că nu activitatea sa a determinat neachitarea la scadentă a obligaţiilor fiscale, ci dificultăţile financiare cu care s-a confruntat societatea debitoare.

În drept, recurenta invocă art. 483 şi urm. Cod Procedură Civilă, art. 20 din Legea 554/2004.

Intimaţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice (...) şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice (...) nu au formulat întâmpinare.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Prin decizia nr. 349 din 06.02.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice (...), în temeiul art. 27 alin. 2 lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, s-a dispus atragerea răspunderii solidare a reclamantului în limita sumei de 15.597 lei, pentru debitele înregistrate de debitorul SC (...) SRL, declarat insolvabil, în calitate de administrator al societăţii.

Criticile formulate de recurent împotriva sentinţei atacate se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod de procedură civilă.

Acesta susţine că în mod greşit a interpretat instanţa de fond dispoziţiile art. 27 alin.2 lit. b) din OG 92/2003, reţinând că poate fi angajată răspunderea sa solidară, deşi nu este îndeplinită condiţia relei credinţe.

Analizând aceste critici, instanţa de recurs a constatat că nu sunt întemeiate.

Reclamantul a fost numit administrator al societăţii SC (...) SRL, începând cu data de 01.07.2005, pentru a achita toate obligaţiile fiscale ale societăţii.

Conform prev. art. 27 alin. 2 lit. b) din OG 92/2003, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului.

Din interpretarea art. 27 alin. 2 lit. b) din OG nr. 92/2003, rezultă că pentru angajarea răspunderii administratorului în temeiul acestei dispoziţii legale, se impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: societatea să se afle în stare de insolvabilitate, administratorul să fi provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea activelor, iar această atitudine a administratorului să fie rezultatul relei credinţe.

În speţa de faţă, în perioada relevantă, societatea al cărei administrator este recurentul reclamant a declarat anual, prin bilanţ contabil, imobilizări corporale în sumă de 56.716 lei, constând în echipamente tehnologice, aparate şi instalaţii de măsură, mijloace de transport, mobilier, birotică şi stocuri în sumă de 132.097 lei, aspect necontestat, deşi acestea nu existau în materialitatea lor.

Reaua credinţă presupune o atitudine asumată de persoana în cauză, care conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale, săvârşeşte un act sau un fapt contrar legii sau al celorlalte norme de convieţuire socială.

A declara în calitate de administrator, în mod repetat, prin bilanţ contabil, că din activul societăţii fac parte bunuri cu privire la care ulterior se susţine că nu există, relevă o atitudine contrară bunei credinţe. O atitudine bazată pe buna credinţă, impune ca în situaţia în care se cunoaşte faptul că societatea deţine active doar scriptic, nu şi faptic, să se acţioneze în sensul clarificării situaţiei reale a activelor, prin întocmirea documentelor ce pot rectifica situaţia, care să conducă la reflectarea situaţiei reale a activelor în contabilitate.

Or, faptul de a declara ca inexistente active care ani de-a rândul au fost menţionate în bilanţul contabil, în mod firesc conduce la ideea că acestea au fost înstrăinate sau ascunse de administrator şi reprezintă o atitudine din care rezultă reaua credinţă.

Pentru aceste considerente, instanţa de recurs a constatat că în mod corect a interpretat instanţa de fond dispoziţiile art. 27 alin. 2 lit. b) din OG 92/2003, iar motivele da casare invocate de recurent sunt nefondate.

În consecinţă, în temeiul art. 496 Cod de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul (...), împotriva sentinţei nr. 2231/CA/29.11.2016 pronunţată de Tribunalul (...), pe care a menţinut-o în totalitate, fără cheltuieli de judecata, nefiind formulată solicitare în acest sens.

Domenii speta

Spete similare