Anulare act administrativ fiscal emis de Municipiu prin primar privind stabilirea unei obligaţii de plată - impozit pe mijloace de transport, teren şi clădiri

CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Anulare act administrativ fiscal emis de Municipiu prin primar privind stabilirea unei obligaţii de plată - impozit pe mijloace de transport, teren şi clădiri

- art. 456 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 227/2015

- pct. 23 din H.G. nr. 1/2016

- art. 250 alin. 1 pct. 3 din Legea nr. 571/2003

- pct. 23 din H.G. nr. 44/2004

- art. 456 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 227/2015

- Legea nr. 107/2017

Criticile recurentei referitoare la greşita interpretare şi aplicare în speţă a prevederilor art. 456, alin. (1), lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal şi a dispoziţiilor pct. 23 din H.G. nr.1/2016 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.227/2015 privind Codul Fiscal sunt întemeiate.

În concret, problema de drept ce necesită dezlegare în speţă se referă la stabilirea dacă imobilele ce în natură constituie case parohiale sunt sau nu scutite de la obligaţia de plată a impozitului pe clădiri, în funcţie de răspunsul la această chestiune, impunându-se menţinerea sau nu a obligaţiilor fiscale contestate de reclamantă.

În analiza acestei chestiuni, instanţa de recurs a apreciat necesar a urmări succesiunea în timp a normelor legale care reglementează obligaţia de plată a impozitului pe clădiri şi implicit categoriile de imobile scutite de plata acestuia.

Astfel, până la data de 01.01.2016, Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 571/2003 prevedea la art. 250 (1), punct. 3, că nu se datorează impozit, prin efectul legii, pentru: 3.clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial în România şi componentelor locale ale acestora, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice.

Potrivit punct. 23 din HG nr. 44/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, (1) Prin sintagma clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, menţionată la art. 250 alin. (1) pct. 3, se înţelege bisericile - locaşurile de închinăciune, casele de rugăciuni - şi anexele acestora. Termenul lăcaş este variantă a termenului locaş.

(2) Anexele bisericilor se referă la orice incintă care are elementele constitutive ale unei clădiri, proprietatea oricărui cult recunoscut oficial în România, cum ar fi: clopotniţa, cancelaria parohială, agheasmatarul, capela mortuară, casa parohială cu dependinţele sale, destinată ca locuinţă a preotului/preoţilor slujitori/personalului deservent, incinta pentru aprins lumânări, pangarul, troiţa, magazia pentru depozitat diverse obiecte de cult, aşezământul cu caracter social-caritabil, arhondaricul, chilia, trapeza, incinta pentru desfăşurarea activităţilor cu caracter administrativ-bisericesc, reşedinţa chiriarhului, precum şi altele asemenea; prin aşezământ cu caracter social-caritabil se înţelege căminul de copii, azilul de bătrâni, cantina socială sau orice altă incintă destinată unei activităţi asemănătoare.

Începând cu data de 01.01.2016, a intrat în vigoare Legea nr. 227/2015, care la art. 456 alin. 1 lit. d prevede că nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru: d) clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial şi asociaţiilor religioase, precum şi componentelor locale ale acestora, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice.

Potrivit 23 din HG nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, (1) Prin sintagma clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult se înţelege bisericile, locaşurile de închinăciune, casele de rugăciuni şi anexele acestora. Termenul lăcaş este variantă a termenului locaş.

(2) Anexele bisericilor se referă la orice incintă care are elementele constitutive ale unei clădiri, proprietatea unui cult recunoscut de lege sau a unei asociaţii religioasă, cum ar fi: clopotniţa, cancelaria parohială, agheasmatarul, capela mortuară, incinta pentru aprins lumânări, pangarul, troiţa, magazia pentru depozitat diverse obiecte de cult, aşezământul cu caracter social-caritabil, arhondaricul, chilia, trapeza, incinta pentru desfăşurarea activităţilor cu caracter administrativ-bisericesc, reşedinţa chiriarhului, precum şi altele asemenea; prin aşezământ cu caracter social-caritabil se înţelege serviciul social organizat în conformitate cu prevederile Nomenclatorului serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015.

Comparând conţinutul celor două reglementări, instanţa de recurs a reţinut că, începând cu data de 01.01.2016, casele parohiale nu se mai regăsesc în categoria anexelor bisericilor care sunt scutite de plata impozitului pe clădiri, ceea ce denotă intenţia legiuitorului de a supune acest tip de imobile impozitului pe clădiri.

În aprecierea instanţei de recurs, nu poate fi primită susţinerea intimatei-reclamante în sensul că intenţia legiuitorului de exceptare de la plata impozitului pe clădiri a casei parohială s-ar deduce din menţinerea în corpul textului din Normele metodologice a referirii la reşedinţa chiriarhului, însoţită de sintagma precum şi altele asemenea, deoarece dacă modificarea Normelor metodologice ar fi fost determinată de raţiuni ce ţin de rigoarea formulării textului legal, atunci, într-o logică juridică, firesc era să se menţină în corpul textului prima sintagma, respectiv casa parohială cu dependinţele sale, urmată de sintagma precum şi altele asemenea, întrucât casele parohiale depăşesc prin număr, imobilele cu destinaţie de reşedinţă a chiriarhului.

Prin urmare, interpretarea dată de instanţa de fond succesiunii modificărilor aduse textelor legale incidente în cauză este greşită, în opinia instanţei de recurs fiind lipsită de echivoc intenţia legiuitorului de a supune impozitării, începând cu data de 01.01.2016, casele parohiale, prin înlăturarea acestora din categoria clădirilor enumerate ca fiind anexe bisericeşti.

Modificarea opticii legiuitorului, concretizată în adoptarea Legii nr. 107/2017, prin care s-a modificat art. 456 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 227/2015, stipulându-se că nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru: d) clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial şi asociaţiilor religioase, precum şi componentelor locale ale acestora, precum şi casele parohiale, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice, nu poate produce efecte retroactiv, astfel încât, pentru perioada cuprinsă între 01.01.2016 şi data de la care urmează a se aplica prevederile Legii nr. 107/2017, cultele religioase datorează impozitul pe clădiri pentru casele parohiale pe care le deţin.

Decizia nr. 1608/06.09.2017

Prin sentinţa nr. 174/CA din 01.02.2017 Tribunalul (...) a admis acţiunea formulată de reclamanta EPISCOPIA (...) (...) cu sediul în (...), str. (...), nr. (...), CIF (...), judeţul (...) în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL (...), PRIN PRIMAR cu sediul în (...), (...), judeţul (...) şi în consecinţă:

A anulat Decizia nr. (...)/17.06.2016 emisă de pârât prin care s-a respins contestaţia reclamantei înregistrată sub nr. (...)/13.05.2016.

A anulat în parte actul administrativ fiscal „obligaţii de plată” având nr. (...)/06.05.2016 în ce priveşte obligaţia de plată a sumei de 130.282 lei stabilită pentru imobilele reclamantei situate în (...), (...) nr. 7; în (...), str. (...); în (...), str. (...) şi în (...), str. (...) nr. (...).

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin actul administrativ fiscal „Obligaţii de plată” nr. (...)/06.05.2016 (fil. 12) s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei totale de 133.030 lei reprezentând impozit pe mijloace de transport, teren şi clădiri, din care suma de 130.282 lei impozit pe clădiri.

Reclamanta a contestat actul administrativ fiscal „Obligaţii de plată” având nr. (...)/06.05.2016 pentru două considerente. În primul rând a susţinut că nu datorează impozit pentru imobilele situate în (...), (...) nr. (…); în (...), str. (...); în (...), str. (...) şi în (...), str. (...) nr. (...), ce în natură reprezintă case parohiale, considerând că acestea sunt scutite de la plata acestui impozit, conform art. 456 alin. 1 Cod fiscal. În al doilea rând, a susţinut că pentru imobilele din (...), str. (...) nr. (…) era îndreptăţită să obţină scutire în temeiul art. 456 al. 2 Cod fiscal.

Contestaţia formulată de reclamantă cu privire la imobilele situate în (...), (...) nr. 7; în (...), str. (...); în (...), str. (...) şi în (...), str. (...) nr. (...), a fost respinsă prin Decizia nr. (...)/17.06.2016. ( filele 8-9), fiind atacată în prezentul dosar.

Contestaţia formulată de reclamantă cu privire la imobilele situate în (...), (...) nr. (…) a fost respinsă prin Decizia nr. (...)/17.06.2016, fiind atacată în dosarul nr. (...)/2016.

Chestiunea litigioasă ce se impune a fi tranşată în prezentul dosar priveşte interpretarea şi aplicarea art. 456 alin. 1 din Legea nr. 227/2015, în sensul stabilirii dacă imobilele ce în natură constituie case parohiale sunt sau nu scutite de la obligaţia de plată a impozitului pe clădiri.

Conform art. 456 alin. 1 lit. d) din legea nr. 227/2015 “ Nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru: ... d) clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial şi asociaţiilor religioase, precum şi componentelor locale ale acestora, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice.”

La art. 23 alin. 1-3 din Norma de aplicare cu referire la art. 456 alin. 1 lit. d) se reţine:

„(1) Prin sintagma clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult se înţelege bisericile, locaşurile de închinăciune, casele de rugăciuni şi anexele acestora. Termenul lăcaş este variantă a termenului locaş.

 (2) Anexele bisericilor se referă la orice incintă care are elementele constitutive ale unei clădiri, proprietatea unui cult recunoscut de lege sau a unei asociaţii religioasă, cum ar fi: clopotniţa, cancelaria parohială, agheasmatarul, capela mortuară, incinta pentru aprins lumânări, pangarul, troiţa, magazia pentru depozitat diverse obiecte de cult, aşezământul cu caracter social-caritabil, arhondaricul, chilia, trapeza, incinta pentru desfăşurarea activităţilor cu caracter administrativ-bisericesc, reşedinţa chiriarhului, precum şi altele asemenea; prin aşezământ cu caracter social-caritabil se înţelege serviciul social organizat în conformitate cu prevederile Nomenclatorului serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015.

(3) Beneficiază de scutirile prevăzute la art. 456 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal cultele şi asociaţiile religioase care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.”.

Spre deosebire de prevederea actuală, vechea reglementare de la punctul 23 alin. 2 din Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 44/2004 prevedea în mod expres că se include în categoria anexelor bisericeşti şi casa parohială, având următoarea redactare: „ (2) Anexele bisericilor se referă la orice incintă care are elementele constitutive ale unei clădiri, proprietatea oricărui cult recunoscut oficial în România, cum ar fi: clopotniţa, cancelaria parohială, agheasmatarul, capela mortuară, casa parohială cu dependinţele sale, destinată ca locuinţă a preotului/preoţilor slujitori/personalului deservent, incinta pentru aprins lumânări, pangarul, troiţa, magazia pentru depozitat diverse obiecte de cult, aşezământul cu caracter social-caritabil, arhondaricul, chilia, trapeza, incinta pentru desfăşurarea activităţilor cu caracter administrativ-bisericesc, reşedinţa chiriarhului, precum şi altele asemenea; prin aşezământ cu caracter social-caritabil se înţelege căminul de copii, azilul de bătrâni, cantina socială sau orice altă incintă destinată unei activităţi asemănătoare.

Deşi, textul actual nu prevede în mod expres includerea caselor parohiale în categoria anexelor bisericeşti, se impune a se observa că enumerarea de la art. 23 alin. 3 din Norma de aplicare a art. 456 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 227/2015 nu este una exhaustivă, ci una orientativă şi se referă la „orice incintă care are elementele constitutive ale unei clădiri, proprietatea unui cult recunoscut de lege”, în această categorie intrând în opinia instanţei fondului şi casele parohiale.

Pe de altă parte nu trebuie ignorată nici formularea textului art. 456 alin. 1 lit. d) care include în categoria imobilelor scutite de la impozit şi componentele locale ale lăcaşurilor de cult, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice, de unde se desprinde că intenţia legiuitorului a fost de a impozita numai acele componente ale lăcaşurilor de cult, folosite pentru activităţi economice. În speţă, casele parohiale impozitate sunt componente ale lăcaşului de cult „Episcopia (...) (...)” nefiind utilizate pentru activităţi economice ci pentru găzduirea parohilor.

În ce priveşte apărarea pârâtului referitoare la considerarea caselor parohiale ca fiind locuinţe rezidenţiale, tribunalul a reţinut că, într-adevăr punctul 5 lit. f) din Norma de aplicare a art. 453 din Legea nr. 227/2015 defineşte ca fiind clădire rezidenţială “ construcţie alcătuită din una sau mai multe camere folosite pentru locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii”. Deşi, casa parohială întruneşte caracteristicile menţionate anterior, în raport cu lăcaşul de cult, casa parohială este o anexă a acestuia, iar nu o clădire de sine stătătoare, pentru a fi considerată locuinţă rezidenţială, cum susţine pârâtul.

Faţă de considerentele ce preced, instanţa fondului a apreciat că eronat s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a impozitului pentru imobilele situate în (...), (...) nr. (…); în (...), str. (...); în (...), str. (...) şi în (...), str. (...) nr. (...), ce în natură constituie case parohiale.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 281 alin. 7 din Legea nr. 207/2015 a admis acţiunea formulată, a anulat Decizia nr. (...)/17.06.2016 emisă de pârât prin care s-a respins contestaţia reclamantei înregistrată sub nr. (...)/13.05.2016, a anulat în parte actul administrativ fiscal „obligaţii de plată” având nr. (...)/06.05.2016 în ce priveşte obligaţia de plată a impozitului, stabilită pentru imobilele reclamantei situate în (...), (...) nr. (…); în (...), str. (...); în (...), str. (...) şi în (...), str. (...) nr. (...).

Cheltuieli de judecată nu s-au acordat nefiind solicitate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Municipiul (...), prin Primar, solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material întrucât se reţine de către instanţa de judecată faptul că "deşi casa parohială întruneşte caracteristicile clădirii rezidenţiale, în raport cu lăcaşul de cult, casa parohială este o anexă a acestuia, iar nu o clădire de sine stătătoare, pentru a fi considerată locuinţă rezidenţială" şi că "intenţia legiuitorului a fost de a impozita numai acele componente ale lăcaşurilor de cult, folosite pentru activităţi economice, iar în speţă, casele parohiale impozitate sunt component ale lăcaşului de cult "Episcopia (...) (...)", nefiind utilizate pentru activităţi economice, ci pentru găzduirea parohilor."

De asemenea, opinează că în mod greşit a apreciat instanţa de fond faptul că intră în categoria anexelor bisericeşti şi casele parohiale, cu toate că textul actual (spre deosebire de vechea reglementare) nu prevede în mod expres includerea caselor parohiale în categoria anexelor bisericeşti, considerând că enumerarea de la art. 23, alin (2) din Norma de aplicare a art. 456, alin. (1), lit. d) din Legea nr. 227/2015 nu este una exhaustivă, ci una orientativă şi se referă la "orice incintă care are elementele constitutive ale unei clădiri, proprietatea unui cult recunoscut de lege."

Cu privire la aceste aspecte reţinute de instanţă, apreciază că este mai mult decât evident faptul că începând cu anul fiscal 2016 în materia scutirilor de la plata impozitului pe clădire, au fost efectuate o scrie de modificări de substanţă care au adus1 o serie de consecinţe fiscale în patrimoniul unor categorii de contribuabili.

Astfel, una dintre modificările importante vizează eliminarea scutirii de la plata impozitului pentru casele parohiale cu dependinţele lor, destinate ca locuinţă a preotului/preoţilor slujitori/personalului deservent, altele decât reşedinţa chiriarhului.

Această concluzie rezultă tocmai din simpla comparare a textului art 250, alin. (11 pct.3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal care prevedea: "(1) Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: 3. clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial în România şi componentelor locale ale acestora, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;" şi pct. 23 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, care prevedea: (1) Prin sintagma clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, menţionată la art. 250 alin. (1) pct. 3, se înţelege bisericile - locaşurile de închinăciune, casele de rugăciuni - şi anexele acestora. Termenul lăcaş este variantă a termenului locaş. (2) Anexele bisericilor se referă la orice incintă care are elementele constitutive ale unei clădiri, proprietatea oricărui cult recunoscut oficial în România, cum ar fi: clopotniţa, cancelaria parohială, agheasmatarul, capela mortuară, casa parohială cu dependinţele sale, destinată ca locuinţă a preotului/preoţilor slujitori/personalului deservent incinta pentru aprins lumânări, pangarul, troiţa, magazia pentru depozitat diverse obiecte de cult, aşezământul cu caracter social-caritabil, arhondaricul, chilia, trapeza, incinta pentru desfăşurarea activităţilor cu caracter administrativ-bisericesc, reşedinţa chiriarhului, precum şi altele asemenea; prin aşezământ cu caracter social-caritabil se înţelege căminul de copii, azilul de bătrâni, cantina socială sau orice altă incintă destinată unei activităţi asemănătoare."), în vigoare până la data de 31.12.2015, cu textul pct. 23 din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.227/2015 privind Codul Fiscal, care prevede: “Prin sintagma clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult se înţelege bisericile, locaşurile de închinăciune, casele de rugăciuni şi anexele acestora. Termenul lăcaş este variantă a termenului locaş. (2) Anexele bisericilor se referă la orice incintă care are elementele constitutive ale unei clădiri, proprietatea unui cult recunoscut de lege sau a unei asociaţii religioasă, cum ar fi: clopotniţa, cancelaria parohială, agheasmatarul, capela mortuară, incinta pentru aprins lumânări, pangarul, troiţa, magazia pentru depozitat diverse obiecte de cult, aşezământul cu caracter social-caritabil, arhondaricul, chilia, trapeza, incinta pentru desfăşurarea activităţilor cu caracter administrativ-bisericesc, reşedinţa chiriarhului, precum şi altele asemenea; prin aşezământ cu caracter social-caritabil se înţelege serviciul social organizat în conformitate cu prevederile Nomenclatorului serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015.".

Sintagma "casa parohială cu dependinţele sale, destinată ca locuinţă a preotului/preoţilor slujitori/personalului deservent" a fost eliminată din textul pct. 23 din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.227/2015 privind Codul Fiscal, din enumerarea anexelor bisericilor, astfel că începând cu anul fiscal 2016, casa parohială cu dependinţele sale, destinată ca locuinţă a preotului/preoţilor slujitori/personalului deservent nu mai este scutită de la plata impozitului.

Normele enumeră ce anume se înţelege prin sintagma anexele bisericilor. Până în 31.12.2015, lista cuprindea în mod expres şi casa parohială cu dependinţele sale, pe când în noua reglementare lista cuprinzând anexele bisericilor nu mai cuprinde casa parohială cu dependinţele sale.

Apreciază că dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a nu elimina din textul de lege scutirea de la plata impozitului pe clădire pentru casa parohială cu dependinţele sale, destinată ca locuinţă a preotului/preoţilor slujitori/personalului deservent, nu ar fi menţionat în textul actual doar reşedinţa chiriarhului, care se regăsea de altfel enumerată şi în vechea reglementare, alături de casa parohială.

În drept, recurentul a invocat prevederile art. 223; art. 411, alin.(l), pct. 2; art. 488, alin. (1), pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă; dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrative; prevederile art. 456, alin. (1), lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal; dispoziţiile; pct. 23 din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.227/2015 privind Codul Fiscal; prevederile art. 250, alin. (1), pct.3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal; dispoziţiile pct. 23 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca fiind nelegal şi netemeinic şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 174/CA/2017 şi a încheierii de îndreptare a erorii materiale din 14.03.2017.

În esenţa, arată intimata că în mod just, instanţa de fond a admis cererea sa şi a dispus anularea parţială a Deciziei nr. (...)/06.05.2016 emisă de către Municipiul (...), în sensul scutirii instituţiei de la plata taxei pe clădiri în baza art. 456 alin. 1 lit. d) Cod fiscal, pentru imobilele care au destinaţia de locuinţe parohiale.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a aplicat şi a interpretat corect normele legale în vigoare. Coroborând actele normative şi procedând la interpretarea acestora, este evident faptul că intenţia legiuitorului a fost aceea de a scuti de la plata impozitului pe clădiri acele imobile care sunt folosite cu destinaţia de locuinţe ale preoţilor parohi în casele parohiale.

Drept urmare, chiar dacă nu este menţionata expres decât reşedinţa chiriarhului, este evident faptul că legiuitorul nu a înţeles să adopte un act normativ discriminator, care să vizeze doar o anumită religie şi doar un anumit grad în ierarhia bisericească, astfel cum rezultă din adăugirea sintagmei precum şi altele asemenea, interpretarea logică a acestei sintagme fiind tocmai aceea că vor fi scutite toate locuinţele preoţilor, indiferent de funcţia acestora în cadrul bisericii şi indiferent de religia căruia îi aparţin.

De altfel, şi în vechiul cod fiscal casele parohiale erau scutite de la plata impozitului pe construcţii. Diferenţa în Noul cod fiscal a fost aceea că normele metodologice nu au mai fost la fel de explicite, ceea ce a dat posibilitatea unora dintre autorităţile locale de a interpreta eronat aceste norme legale.

Subliniază faptul că, în prezent, această exprimare deficitară a legiuitorului a fost corectată, fiind adoptată la 29.04.2017 o Lege de modificare a Codului fiscal, în cuprinsul căreia se precizează expres că şi casele parohiale intră în categoria celor scutite de impozit, fără ca aceasta să reprezinte altceva decât o clarificare, nicidecum nu se completează legea cu o nouă categorie de imobile scutite de la plata impozitului, ci se explicitează mai clar sintagma de anexă bisericească, deoarece unele primării au emis în anul 2016 decizii de impunere pentru casele parohiale, chiar dacă acestea fuseseră până atunci scutite de impozit (în baza vechiului Cod Fiscal) şi chiar dacă interpretarea corectă şi logică a Normelor Metodologice aferente noului Cod fiscal conduceau la aceeaşi concluzie, respectiv a scutirii de la impunerea pe clădiri a caselor parohiale, acestea fiind locuinţele preoţilor parohi.

Instanţa de recurs, analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, a actelor si lucrărilor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, a constatat următoarele:

Criticile recurentei referitoare la greşita interpretare şi aplicare în speţă a prevederilor art. 456, alin. (1), lit. d) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal şi a dispoziţiilor pct. 23 din H.G. nr.1/2016 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.227/2015 privind Codul Fiscal sunt întemeiate.

În concret, problema de drept ce necesită dezlegare în speţă se referă la stabilirea dacă imobilele ce în natură constituie case parohiale sunt sau nu scutite de la obligaţia de plată a impozitului pe clădiri, în funcţie de răspunsul la această chestiune, impunându-se menţinerea sau nu a obligaţiilor fiscale contestate de reclamantă.

În analiza acestei chestiuni, instanţa de recurs a apreciat necesar a urmări succesiunea în timp a normelor legale care reglementează obligaţia de plată a impozitului pe clădiri şi implicit categoriile de imobile scutite de plata acestuia.

Astfel, până la data de 01.01.2016, Codul fiscal adoptat prin Legea nr. 571/2003 prevedea la art. 250 (1), punct. 3, că nu se datorează impozit, prin efectul legii, pentru: 3.clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial în România şi componentelor locale ale acestora, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice.

Potrivit punct. 23 din HG nr. 44/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, (1) Prin sintagma clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, menţionată la art. 250 alin. (1) pct. 3, se înţelege bisericile - locaşurile de închinăciune, casele de rugăciuni - şi anexele acestora. Termenul lăcaş este variantă a termenului locaş.

(2) Anexele bisericilor se referă la orice incintă care are elementele constitutive ale unei clădiri, proprietatea oricărui cult recunoscut oficial în România, cum ar fi: clopotniţa, cancelaria parohială, agheasmatarul, capela mortuară, casa parohială cu dependinţele sale, destinată ca locuinţă a preotului/preoţilor slujitori/personalului deservent, incinta pentru aprins lumânări, pangarul, troiţa, magazia pentru depozitat diverse obiecte de cult, aşezământul cu caracter social-caritabil, arhondaricul, chilia, trapeza, incinta pentru desfăşurarea activităţilor cu caracter administrativ-bisericesc, reşedinţa chiriarhului, precum şi altele asemenea; prin aşezământ cu caracter social-caritabil se înţelege căminul de copii, azilul de bătrâni, cantina socială sau orice altă incintă destinată unei activităţi asemănătoare.

Începând cu data de 01.01.2016, a intrat în vigoare Legea nr. 227/2015, care la art. 456 alin. 1 lit. d prevede că nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru: d) clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial şi asociaţiilor religioase, precum şi componentelor locale ale acestora, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice.

Potrivit 23 din HG nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, (1) Prin sintagma clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult se înţelege bisericile, locaşurile de închinăciune, casele de rugăciuni şi anexele acestora. Termenul lăcaş este variantă a termenului locaş.

(2) Anexele bisericilor se referă la orice incintă care are elementele constitutive ale unei clădiri, proprietatea unui cult recunoscut de lege sau a unei asociaţii religioasă, cum ar fi: clopotniţa, cancelaria parohială, agheasmatarul, capela mortuară, incinta pentru aprins lumânări, pangarul, troiţa, magazia pentru depozitat diverse obiecte de cult, aşezământul cu caracter social-caritabil, arhondaricul, chilia, trapeza, incinta pentru desfăşurarea activităţilor cu caracter administrativ-bisericesc, reşedinţa chiriarhului, precum şi altele asemenea; prin aşezământ cu caracter social-caritabil se înţelege serviciul social organizat în conformitate cu prevederile Nomenclatorului serviciilor sociale, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 867/2015.

Comparând conţinutul celor două reglementări, instanţa de recurs a reţinut că, începând cu data de 01.01.2016, casele parohiale nu se mai regăsesc în categoria anexelor bisericilor care sunt scutite de plata impozitului pe clădiri, ceea ce denotă intenţia legiuitorului de a supune acest tip de imobile impozitului pe clădiri.

În aprecierea instanţei de recurs, nu poate fi primită susţinerea intimatei-reclamante în sensul că intenţia legiuitorului de exceptare de la plata impozitului pe clădiri a casei parohială s-ar deduce din menţinerea în corpul textului din Normele metodologice a referirii la reşedinţa chiriarhului, însoţită de sintagma precum şi altele asemenea, deoarece dacă modificarea Normelor metodologice ar fi fost determinată de raţiuni ce ţin de rigoarea formulării textului legal, atunci, într-o logică juridică, firesc era să se menţină în corpul textului prima sintagma, respectiv casa parohială cu dependinţele sale, urmată de sintagma precum şi altele asemenea, întrucât casele parohiale depăşesc prin număr, imobilele cu destinaţie de reşedinţă a chiriarhului.

Prin urmare, interpretarea dată de instanţa de fond succesiunii modificărilor aduse textelor legale incidente în cauză este greşită, în opinia instanţei de recurs fiind lipsită de echivoc intenţia legiuitorului de a supune impozitării, începând cu data de 01.01.2016, casele parohiale, prin înlăturarea acestora din categoria clădirilor enumerate ca fiind anexe bisericeşti.

Modificarea opticii legiuitorului, concretizată în adoptarea Legii nr. 107/2017, prin care s-a modificat art. 456 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 227/2015, stipulându-se că nu se datorează impozit/taxă pe clădiri pentru: d) clădirile care, prin destinaţie, constituie lăcaşuri de cult, aparţinând cultelor religioase recunoscute oficial şi asociaţiilor religioase, precum şi componentelor locale ale acestora, precum şi casele parohiale, cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice, nu poate produce efecte retroactiv, astfel încât, pentru perioada cuprinsă între 01.01.2016 şi data de la care urmează a se aplica prevederile Legii nr. 107/2017, cultele religioase datorează impozitul pe clădiri pentru casele parohiale pe care le deţin.

Pentru aceste considerente, reţinând incidenţa în speţă a motivului de casare prevăzut de art. 488 punct 8 Cod procedură civilă, Curtea, în temeiul art. 496 Cod procedură civilă, a admis recursul şi a casat sentinţa, cu consecinţa respingerii acţiunii, fără cheltuieli de judecată, nefiind solicitate în nicio fază procesuală.

Domenii speta

Spete similare