Refuz nejustificat organ fiscal de anulare a obligaţiilor fiscale, în condiţiile Legii nr. 209/2015. Obligarea organului fiscal la emiterea deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale principale şi accesorii stabilite anterior.

Legea nr. 209/2015

Legiuitorul nu face, nicio distincţie în art. 1 din Legea nr. 209/2015, referitoare la calificarea sumelor ce au determinat stabilirea suplimentară a obligaţiilor fiscale, ci stabileşte expres doar contextul stabilirii lor – ca urmare a reconsiderării unei activităţi ca dependentă. Prin urmare, unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu are voie să facă vreo distincţie (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus).

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 1352/CA/19.12.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL B. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice B..

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar C. IPURL, a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii.

În motivare, a arătat că hotărârea primei instanţe nu este motivată, deoarece nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, judecătorul fondului redând numai o parte din afirmaţiile părţilor, fără să arate motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, aspect de natură a împiedica exercitarea controlului judiciar, motiv pe care l-a încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.

Recurenta a mai invocat şi greşita aplicare a normelor de drept material de către prima instanţă, în condiţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Astfel, instanţa de judecată a reţinut că intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. a comunicat adresele nr. 9322/20.11.20.15 şi nr. 2699/29.04.2016 prin care a exprimat punctul de vedere că societatea nu beneficiază de anularea obligaţiilor fiscale, însă obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit solicitarea de anulare a actului administrativ fiscal 2699/29.04.2016 şi de obligare a pârâtului la emiterea deciziei de anulare în parte a obligaţiilor fiscale în temeiul art. 5 din Legea nr. 209/2015. Însă, opinia contrară a pârâtei nu poate conduce instanţa de judecată la aplicarea greşită a legii, normele de drept material aplicabile litigiului fiind, în mod evident, în favoarea recurentei reclamante, cu privire la sumele achitate către PFA D..

Recurenta a arătat că Legea nr. 209/2015, prin art. 1, a stabilit în mod clar şi fără echivoc faptul că societăţii i se recunoaşte dreptul de a nu achita sumele stabilite de către organele de inspecţie fiscală şi determinate expres de actul normativ, intimata fiind obligată, din oficiu, să anuleze aceste datorii. Faptul că intimata pârâtă refuză, nu poate duce la lipsirea societăţii de dreptul recunoscut de lege.

Recurenta a arătat că în chiar cuprinsul raportului de inspecţie fiscală, pag, 15, 17 şi urm., s-a reţinut „reconsiderarea ca activitate dependentă a PFA D. de la data de 01.01.2011 la data de 30.09.2014”, astfel că intimata pârâtă este de ea credinţă atunci când refuză acordarea acestui beneficiu, impunându-se aplicarea Legii nr. 209/2015 la situaţia sa concretă, astfel cum a solicitat prin acţiune.

În drept a fost invocată aplicarea art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B., prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 14-17), a solicitat respingerea recursului.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimata a arătat că prima instanţă a reţinut clar situaţia de fapt şi de drept aplicabilă litigiului, atât cu privire la cererea de suspendare, cât şi cu privire la fondul cauzei.

Pe fond, intimata pârâtă a arătat că a invocat excepţia inadmisibilităţii şi tardivităţii cererii reclamantei, invocând faptul că adresa nr. 2699/29.04.2016 nu este un act administrativ-fiscal prin care să se fi stabilit obligaţii de plată în sarcina reclamantei.

În ceea ce priveşte încadrarea în dispoziţiile Legii nr. 209/2015 a sumelor achitate de societate către PFA D., intimata a arătat că adresele nr. 9322/20.11.20.15 şi nr. 2699/29.04.2016 cuprind argumentele pentru care a considerat că aceste dispoziţii nu sunt incidente în cazul reclamantei.

Intimata a argumentat şi cu privire la restul petitelor cererii de chemare în judecată, deşi acestea nu au fost criticate prin cererea de recurs.

Recurenta reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, în condiţiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (fila 35), prin care a reiterat susţinerile din cererea de recurs şi, în plus, a invocat faptul că dispoziţiile Legii nr. 209/2015 nu condiţionează anularea obligaţiilor fiscale expres individualizate de faptul contestării sau nu a actelor fiscale prin care acestea au fost stabilite.

Părţile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.

Analizând recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar C. IPURL, prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, curtea reţine următoarele:

Primul motiv de recurs invocat de către recurenta reclamantă se referă la neîndeplinirea, de către instanţa de fond, a obligaţiei de a-şi motiva hotărârea adoptată, obligaţie consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425-427 Cod procedură civilă, motiv care ce va fi analizat prin prisma art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, dar care nu este întemeiat.

Verificând sub acest aspect hotărârea, Curtea constată că motivarea sentinţei recurate cuprinde argumente de fapt şi de drept, chiar dacă succinte, instanţa de fond indicând normele juridice pe care le-a considerat aplicabile situaţiei de fapt reţinute.

Hotărârea primei instanţe nu conţine motive contradictorii şi nici străine de natura pricinii, argumentele reţinute, atât în fapt, cât şi în drept, fiind în acord cu soluţia pronunţată prin dispozitiv.

Caracterul succint al considerentelor şi faptul că au fost redate argumentele invocate de pârâtă nu poate determina aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă, deoarece instanţa de control judiciar poate identifica raţionamentul instanţei de fond la pronunţarea hotărârii recurate şi, implicit, poate efectua propria analiză în ceea ce priveşte restul argumentelor invocate în cererea de recurs. 

Recurenta reclamantă invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii – art. 1 şi urm. din Legea nr. 209/2015, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă şi care este fondat.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată, recurenta reclamantă a solicitat instanţei de contencios administrativ următoarele: anularea actului administrativ - adresa nr. 2699/29.04.2016 comunicată lichidatorului judiciar în data de 10.05.2016, emisă de pârâtă prin care a refuzat să soluţioneze cererea referitoare la un drept conferit de lege şi cuvenit reclamantei, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale în parte în baza art. 5 din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale şi suspendarea actului administrativ atacat până la soluţionarea acţiunii fiscale, cu cheltuieli de judecată.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată şi a reţinut că, referitor la contravaloarea abonamentelor pe mijloace de transport în comun acordate salariaţilor, acestea reprezintă avantaje în natura neincluse în statele de salarii şi neimpozitate (în sumă de 76. 268 lei) şi nu se încadrează în prevederile Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale. În ceea ce priveşte sumele achitate de societatea PFA D., s-a reţinut că acestea sunt venituri de natură salarială şi nu se încadrează în prevederile Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale.

Recurenta reclamantă critică această soluţie a primei instanţe numai cu privire la soluţia adoptată în privinţa obligaţiilor fiscale aferente sumelor achitate PFA D. prin reconsiderarea ca activitate dependentă a acesteia de la data de 01.01.2011 la data de 30.09.2014, astfel că sentinţa primei instanţe va fi analizată de instanţa de recurs numai în aceste limite, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. 6 Cod procedură civilă care reglementează principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil.

În fapt, Curtea reţine, în acord cu prima instanţă, că prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. 983/28.11.2014, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală FBV nr. 699/28.11.2014, a fost stabilită în sarcina recurentei reclamante SC A. SRL obligaţia de plată a sumei totale de 15.008 lei cu titlu de CAS angajat şi de 1.929 lei cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere, prin „reconsiderarea ca activitate dependentă a PFA D. de la data de 01.01.2011-30.09.2014”, respectiv prin aceea că „valoarea abonamentelor lunare acordate angajaţilor – cheltuială deductibilă a societăţii neevidenţiată în statele de salarii ale angajaţilor”.

Prin cererea adresată la data de 27.08.2015, reclamanta SC A. SRL, prin lichidator judiciar C. IPURL a solicitat intimatei pârâte emiterea unei decizii de anulare a deciziei de impunere FBV nr. 983/28.11.2014, în temeiul art. 5 din Legea nr. 209/2015, însă prin adresele nr. 9322/20.11.20.15 şi nr. 2699/29.04.2016, instituţia pârâtă a refuzat.

Curtea consideră, contrar celor reţinute de instanţa de fond, că acest refuz este nejustificat.

Astfel, art. 1 din Legea nr. 209/2015 prevede că „(1) Se anulează diferenţele de obligaţii fiscale principale, precum şi obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a reconsiderării/reîncadrării unei activităţii ca activitate dependentă, pentru perioadele fiscale de până la 1 iulie 2015 şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) Organul fiscal nu reconsideră /reîncadrează o activitate ca activitate dependentă şi nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de reconsiderare/reîncadrare pentru perioada anterioară datei de 1 iulie 2015”.

De asemenea, art. 5 din Legea nr. 209/2015 stabileşte că „(1) Anularea obligaţiilor fiscale prevăzute la art. 1-4 se efectuează din oficiu de către organul fiscal competent, prin emiterea unei decizii de anulare a obligaţiilor fiscale, care se comunică contribuabilului.”

Din interpretarea coroborată a acestor norme rezultă că legiuitorul a adoptat o măsură de amnistie fiscală, prin anularea obligaţiilor fiscale principale şi accesorii datorate pentru perioade anterioare datei de 01.07.2015, rezultate din „reconsiderarea/reîncadrarea unei activităţii ca activitate dependentă”.

Or, recurenta reclamantă, în ceea ce priveşte obligaţii fiscale aferente sumei totale de 66.658 lei achitată către PFA D., determinate prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. 983/28.11.2014, se încadrează în aceste dispoziţii, deoarece astfel cum reţine chiar instituţia intimată în actele fiscale de individualizare a acestor obligaţii, a fost „reconsiderată ca activitate dependentă” activitatea PFA D. „de la data de 01.01.2011-30.09.2014”, dispoziţiile evocate anterior fiind pe deplin aplicabile.

Prin urmare, refuzul intimatei de a anula aceste obligaţii fiscale este nelegal.

Justificarea inserată de intimată în adresele de răspuns, în sensul că sumele respective reprezintă venituri de natură salarială şi nu se încadrează în prevederile Legii nr. 209/2015 este greşită.

Legiuitorul nu face, nicio distincţie în art. 1 din Legea nr. 209/2015, referitoare la calificarea sumelor ce au determinat stabilirea suplimentară a obligaţiilor fiscale, ci stabileşte expres doar contextul stabilirii lor – ca urmare a reconsiderării unei activităţi ca dependentă. Prin urmare, unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu are voie să facă vreo distincţie (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus).

Referitor la solicitarea de anulare a celorlalte obligaţii fiscale individualizate în decizia de impunere FBV nr. 983/28.11.2014 ca urmare a faptului că „valoarea abonamentelor lunare acordate angajaţilor – cheltuială deductibilă a societăţii nu a fost evidenţiată în statele de salarii ale angajaţilor”, Curtea constată că aspectele reţinute de prima instanţă nu au fost contestate în recurs. În plus, aceste obligaţii fiscale exced cadrului legal invocat – art. 1 din Legea nr. 209/2015.

În ceea ce priveşte solicitarea de anulare a adresei nr. 2699/29.04.2016, care consacră refuzul nejustificat al pârâtei de a anula obligaţiile fiscale stabilite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 209/2015, Curtea constată, de asemenea, că aspectele reţinute de prima instanţă nu au fost contestate în recurs şi că, în plus, această adresă nu reprezintă un act administrativ-fiscal, în sensul art. 1 pct. 1 din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală şi nici un act administrativ, în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Aceste adrese reprezintă corespondenţa purtată de părţi referitoare la dreptul invocat de societate şi contestat de autoritatea publică, reprezentând manifestarea refuzului instituţiei de a recunoaşte acest drept. Or, odată manifestat acest refuz, dreptul invocat de reclamantă poate fi solicitat a fi recunoscut direct în faţa instanţei de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile art. 1, 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, curtea va  admite recursul declarat de recurenta reclamantă SC A. SRL, prin lichidator judiciar C. IPURL împotriva sentinţei civile nr. 1352/CA/19.12.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa în parte şi, în rejudecare, în condiţiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va admite în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, societate în faliment în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B şi va obliga pârâta la emiterea deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale principale şi accesorii stabilite prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. 983/28.11.2014, obligaţii fiscale aferente sumei totale de 66.658 lei achitată către PFA D., ca urmare a reconsiderării activităţii acesteia ca activitate dependentă.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată în recurs,

Domenii speta

Spete similare