În situaţia în care norma de incriminare în baza căreia a fost pronunţată soluţia de condamnare a fost constatată neconstituţională, hotărârea definitivă la data deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi repusă în discuţie sub aspectul înlăturării, ...

În situaţia în care norma de incriminare în baza căreia a fost pronunţată soluţia de condamnare a fost constatată neconstituţională, hotărârea definitivă la data deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi repusă în discuţie sub aspectul înlăturării, modificării, stingerii pedepsei în temeiul art. 595 sau art. 598 al. 1 lit. d Cod procedură penală.

Tribunalul a reţinut în mod corect că pe calea contestaţiei la executare, care nu reprezintă o cale extraordinară de atac, nu pot să fie repuse în discuţie chestiuni intrate în puterea lucrului judecat. Contestaţia la executare reprezintă un remediu procedural ce vizează incidente ivite în cursul executării, strict legate de executare, iar aspectele invocate de condamnaţii A. şi B. reprezintă chestiuni definitiv tranşate prin sentinţa de condamnare în baza unor texte de lege care la acel moment se bucurau de prezumţia de constituţionalitate.

Inerţia legiuitorului, concretizată în lipsa de reacţie vreme de mai mult de un şi jumătate de a pune în acord prevederile neconstituţionale (art. 297 din Codul penal) cu dispoziţiile Constituţiei nu deschide însă posibilitatea pentru instanţele judecătoreşti de a analiza pe calea contestaţiei la executare situaţii ca cele ale condamnaţilor din prezenta cauză şi de a repune în discuţie, aplicând prin analogie  texte de lege de strictă interpretare, chestiuni cu privire la care există autoritate de lucru judecat.

În concluzie, curtea reţine că nu este permis să fie forţate dispoziţiile legale referitoare la contestaţia la executare pentru a deveni aplicabile la situaţii ce nu sunt vizate de această instituţie juridică, numai pentru a da o rezolvare aparent echitabilă unei situaţii apărute ca urmare a nerespectării de către Parlament a obligaţiei constituţionale de a pune în acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Constată că prin sentinţa penală nr. 123/S din 28.06.2017 a Tribunalului Braşov a fost respinsă contestaţia la executare formulată de condamnaţii A. şi B. cu privire la executarea sentinţei penale nr. 138/S/25.05.2015 pronunţată de Tribunalul Braşov, definitivă prin decizia penală nr. 897/Ap/16.12.2015 a Curţii de Apel Braşov.

În baza art. 275 alin. 2, 4 Cod procedură penală fiecare condamnat a fost obligat să plătească statului câte 100 lei cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la 25.04.2017 condamnaţii A. şi B. au solicitat instanţei să constate intervenţia legii penale mai favorabile în privinţa dispoziţiilor art. 248 Cod penal 1969 şi să dispună încetarea efectelor condamnării dispuse prin decizia penală nr. 897/Ap/2015 a Curţii de Apel Braşov.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că la data de 1.08.2014 prin rechizitoriul nr. xx/P/2011 al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov s-a dispus trimiterea lor în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu faptă prevăzută de art. 297 Cod penal în vigoare.

Prin decizia penală nr. 897/AP/2015 s-a dispus condamnarea contestatorilor la pedepse de câte 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 248 Cod penal anterior, dispunându-se suspendarea condiţionată a executării pedepselor pe durata câte unui termen de încercare de 1 an şi 6 luni.

Prin decizia nr. 405/2016 Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 297 alin. 1 Cod penal constatând că acestea sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”.  În considerentele deciziei se arată că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară: legi şi ordonanţe ale guvernului.

Contestatorii au precizat că dispoziţia de condamnare a vizat abuzul în serviciu prin neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, fără a fi menţionată încălcarea vreunei legi, ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă.

Invocând prevederile art. 4 Cod penal  şi ale art. 595 Cod procedură penală contestatorii au solicitat încetarea efectelor deciziei de condamnare.

Analizând contestaţia formulată în raport cu motivele invocate tribunalul a reţinut următoarele:

Potrivit art. 595 Cod procedură penală 

„(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură  educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal.

(2) Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a persoanei condamnate de către instanţa de executare, iar dacă persoana condamnată se află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către instanţa corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de detenţie.”

Potrivit art. 4 Cod penal „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.”

Textele menţionate invocate în susţinerea contestaţiei la executare vizează ipoteza apariţiei unei legi noi prin care fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa nu mai este prevăzută ca infracţiune.

În cazul de faţă se invocă existenţa unei dezincriminări a faptelor pentru care au fost pronunţate soluţiile de condamnare pe calea intervenţiei unei decizii a Curţii Constituţionale, pronunţate şi publicate în Monitorul Oficial ulterior rămânerii definitive a sentinţei de condamnare.

În situaţia în care norma de incriminare în baza căreia a fost pronunţată soluţia de condamnare a fost constatată neconstituţională, hotărârea definitivă la data deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi repusă în discuţie sub aspectul înlăturării, modificării, stingerii pedepsei în temeiul art. 595 sau art. 598 alin. 1 lit. d Cod procedură penală.

Pentru remedierea erorilor de drept ce decurg din neconstituţionalitatea unui text de lege legiuitorul a pus la îndemâna părţilor din procesul penal calea de atac extraordinară a revizuirii, reglementând un caz de revizuire ce vizează această ipoteză, însă această cale de atac poate fi exercitată numai în condiţiile art. 453 alin. 1 lit. f Cod procedură penală.

În acest sens este decizia Curţii Constituţionale nr. 126/2016 în cuprinsul căreia se arată că o decizie a Curţii Constituţionale nu poate fi asimilată unei legi penale mai favorabile.

Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor". Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora.

În ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut în considerentele deciziei nr. 126/2016 că "decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor" (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial - facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (potrivit Deciziei nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (în acest sens, Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007), Curtea a reţinut că aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, Curtea reţine că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte - facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, astfel cum vom arăta, acele situaţii care au devenit facta praeterita.

În aceste condiţii, Curtea a reţinut că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia - cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes.

În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita, Curtea a reţinut că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut.

În considerentele deciziilor nr. 6/2017 şi respectiv nr. 18/2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a arătat:

-„efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia. Pe cale de consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 4 din Codul penal, în situaţia în care fapta anterioară nu este incriminată, nu poate subzista scopul sustragerii de la urmărirea penală, întrucât nu se poate efectua urmărirea penală a unei fapte neincriminate. Asemănător, nici atunci când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicităţii nu este întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate şi al constatării neconstituţionalităţii normei."

-“ în ipoteza în care o faptă este dezincriminată, ca efect al unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii, dezincriminarea operează retroactiv indiferent dacă fapta a fost săvârşită în varianta respectivă sub imperiul Codului penal anterior sau sub imperiul noului Cod penal,”

însă  tribunalul a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  a avut în vedere posibilitatea constatării dezincriminării în cadrul unui proces penal pendinte prin care să fie soluţionat fondul pricinii (art. 475 alin. 1 Cod procedură penală stabileşte obiectul sesizării completului din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi limitează posibilitatea de sesizare a acestui complet la chestiunile de drept  de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective)  şi nu în cadrul unei contestaţii la executare  sau unei alte proceduri care intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Cum contestaţia la executare nu reprezintă o cale extraordinară de atac prin care să fie repuse în discuţie chestiuni intrate în puterea lucrului judecat, ci reprezintă un remediu procedural ce vizează incidente ivite în cursul executării, strict legate de executare, iar aspectele invocate de condamnaţii A. şi B. reprezintă chestiuni definitiv tranşate prin sentinţa de condamnare în baza unor texte de lege care la acel moment se bucurau de prezumţia de constituţionalitate, tribunalul a constatat că raportat la actualul cadru legislativ contestaţia la executare, astfel cum a fost invocată, este inadmisibilă.

Nu sunt incidente în speţă prevederile art. 595 Cod procedură penală şi art. 4 Cod penal întrucât deciziile Curţii Constituţionale au caracterul unor acte jurisdicţionale şi nu pot fi asimilate sub aspectul naturii juridice conceptului de „lege”.

Împotriva sentinţei au formulat contestaţie, în termen, condamnaţii  A. şi B..

În motivarea contestaţiei, condamnaţii contestatori au susţinut că instanţa de fond a respins contestaţia formulată de către cei doi condamnaţi pe considerentul că, raportat la actualul cadru legislativ, contestaţia la executare este inadmisibilă, având în vedere faptul că art. 595 Cod procedură penală şi art. 4 Cod penal nu sunt aplicabile în speţă deoarece decizia Curţii Constituţionale nu are caracterul unor acte jurisdicţionale ca să aibă puterea de „lege”.

A fost invocată decizia nr. 110/A/4.04.2017 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală  care în esenţă a concluzionat faptul că, contestaţia la executare formulată în baza art. 595 Cod procedură penală poate fi invocată dezincriminarea, chiar dacă dezincriminarea a fost cauzată de admiterea unei excepţii  de neconstituţionalitate. Astfel cum reţine şi instanţa de fond în considerentele hotărârii, respectiv preia din deciziile Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nr.6/2017 şi nr. 18/2016,  în ipoteza în care o faptă este dezincriminată ca efect  a unei decizii de constatare a neconstituţionalităţii, dezincriminarea lucrează retroactiv, indiferent dacă fapta a fost săvârşită sub vechiul Cod penal sau sub actualul Cod penal. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine în decizia nr.110/A/4.04.2017 faptul că această cale de atac, această contestaţie la executare, prevăzută de art. 595 Cod procedură penală, extinde posibilitatea  de a benefica de  efectul unei legi, deci de dezincriminare, dincolo de termenul în care acesta putea fi invocată pe calea unui recurs în casaţie sau indiferent de persoana care ar invoca această dezincriminare, pentru că dezincriminarea poate fi invocată chiar de către instanţă din oficiu. Pentru aceste considerente,  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine faptul că  după rămânerea definitivă a unei hotărârii de condamnare, contestaţia întemeiată pe dispoziţiile art. 595 Cod procedură penală este perfect aplicabilă în cauză, condamnatul putând beneficia de prevederile acestui text de lege, raportat la art. 4 Cod penal şi astfel contestaţia ar părea ca fiind admisibilă.

Dacă în urma modificării legii intervine o dezincriminare, condamnatul, chiar dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă împotriva sa, poate profita de pe urma aceste dezincriminări. Practic prin decizia Curţii Constituţionale a intervenit o dezincriminare, întrucât legiuitorul nu a intervenit asupra textului de lege privind abuzul în serviciu pentru al redefinii şi pentru al pune în acord cu decizia Curţii Constituţionale. Apreciază că în momentul de faţă textul de lege în baza căruia condamnaţii A. şi B. au fost condamnaţi nu mai există ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale şi practic respingerea contestaţiei ar prejudicia părţile şi ar crea o discriminare faţă de toţi ceilalţi care beneficiază printr-o modificate şi nu printr-o lege.

Examinând cauza din perspectiva contestaţiilor formulate, având în vedere  dispoziţiile art. 4251 şi art. 597 din Codul de procedură penală, se constată că sunt nefondate contestaţiile formulate de inculpaţii  A. şi B. pentru următoarele considerente:

Tribunalul a reţinut în mod corect că pe calea contestaţiei la executare, care nu reprezintă o cale extraordinară de atac, nu pot să fie repuse în discuţie chestiuni intrate în puterea lucrului judecat. Contestaţia la executare reprezintă un remediu procedural ce vizează incidente ivite în cursul executării, strict legate de executare, iar aspectele invocate de condamnaţii A. şi B. reprezintă chestiuni definitiv tranşate prin sentinţa de condamnare în baza unor texte de lege care la acel moment se bucurau de prezumţia de constituţionalitate.

Curtea subliniază faptul că în mod normal, în situaţia în care Curtea Constituţională declară neconstituţional (în totalitate sau în parte) un text de lege, Parlamentul are obligaţia constituţională de a pune în acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Dacă această obligaţie nu este respectată, dispoziţia din lege constatată ca fiind neconstituţională îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, potrivit art. 147 alin. 1 din Constituţie.

Situaţia este cu atât mai complicată cu cât în speţă nu este vorba despre o decizie care a constatat pur şi simplu neconstituţionalitatea unui text de lege, ci s-a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. 1 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii”.

Dacă decizia Curţii Constituţionale se limita la a declara neconstituţional, în tot sau în parte, textul legal, acest text şi-ar fi încetat efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, fără a mai fi imperios necesară acţiunea Parlamentului pentru punerea în acord a textului. În situaţia de faţă, determinată de intervenţia Curţii Constituţionale asupra textului art. 297 din Codul penal în maniera arătată mai sus, această acţiune a Parlamentului era necesară pentru a asigura legiferarea incriminării abuzului în serviciu într-un mod conform cu decizia menţionată.

Deşi Decizia nr. 405/15.06.2016 a Curţii Constituţionale a fost publicată la data de 8.07.2016, nici până în prezent Parlamentul nu şi-a îndeplinit obligaţia care îi revenea potrivit Constituţiei.

Inerţia legiuitorului, concretizată în lipsa de reacţie vreme de mai mult de un şi jumătate de a pune în acord prevederile neconstituţionale (art. 297 din Codul penal) cu dispoziţiile Constituţiei nu deschide însă posibilitatea pentru instanţele judecătoreşti de a analiza pe calea contestaţiei la executare situaţii ca cele ale condamnaţilor din prezenta cauză şi de a repune în discuţie, aplicând prin analogie texte de lege de strictă interpretare, chestiuni cu privire la care există autoritate de lucru judecat.

Potrivit art. 595 alin. 1 Cod procedură penală „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal.”

Legiuitorul a prevăzut deci foarte clar în ce situaţie este aplicabil acest text legal şi anume în situaţia intervenţiei unei legi de dezincriminare, nu şi în situaţia intervenţiei unei decizii a Curţii Constituţionale. Această din urmă instituţie nu se poate subroga legiuitorului şi să adopte norme de dezincriminare, deoarece numai Parlamentul legiferează ce fapte constituie infracţiuni şi care fapte nu mai constituie, din diferite raţiuni, infracţiuni. Curtea Constituţională are atribuţiile clar prevăzute în Constituţie şi în legea sa de organizare, printre ele fiind şi soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate (sigur, este de discutat dacă practica adoptată de Curtea Constituţională de a pronunţa decizii prin care constată că un anume text legal este constituţional „numai în măsura în care…” se interpretează într-un fel sau altul nu excede cumva competenţelor constituţionale ale acestei instituţii; dar această chestiune nu se poate tranşa în actualul cadru procesual). Aşadar, deciziile Curţii Constituţionale nu pot avea aceleaşi efecte ca legile adoptate de Parlament, din perspectiva incidenţei dispoziţiilor art. 595 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Calea de urmat într-o astfel de situaţie ca cea din prezenta cauză ar trebui să fie revizuirea, cale de atac extraordinară reglementată de legiuitor tocmai pentru remedierea unor erori judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Însă, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală, revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când (…)  hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Această reglementare, care limitează incidenţa cazului de revizuire menţionat la cauza în care a fost invocată acea excepţie, este urmarea soluţiei adoptate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 126/2016.  Sigur, Curtea Constituţională a argumentat într-o anumită manieră  în considerentele deciziei de ce a adoptat această soluţie, dar nimic nu împiedică instanţa de contencios constituţional să analizeze din nou, mai atent, într-o eventuală viitoare sesizare cu o excepţie de neconstituţionalitate, toate implicaţiile practice ale unei astfel de soluţii, în special dacă nu cumva tocmai această din urmă decizie conduce la apariţia unor discriminări şi la o limitare a accesului la justiţie.

În ceea ce priveşte decizia nr. 110/A din 4.04.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocată de către contestatori, se constată în primul rând că aceasta este o decizie de speţă. În al doilea rând, Înalta Curte nu a pronunţat o soluţie de admitere a contestaţiei la executare, ci doar a analizat natura cererii formulate de petent şi a calificat-o ca fiind o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală, trimiţând cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Iaşi.

În concluzie, curtea reţine că nu este permis să fie forţate dispoziţiile legale referitoare la contestaţia la executare pentru a deveni aplicabile la situaţii ce nu sunt vizate de această instituţie juridică, numai pentru a da o rezolvare aparent echitabilă unei situaţii apărute ca urmare a nerespectării de către Parlament a obligaţiei constituţionale de a pune în acord prevederile declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 4251 alin. 7 pct. 1 lit. b din Codul de procedură penală, curtea va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de contestatorii A. şi B. împotriva sentinţei penale nr. 123/S din 28.06.2017 a Tribunalului Braşov, pe care o va menţine.

În baza art. 275 alin. 2 şi 4 din Codul de procedură penală, contestatorii A. şi B. vor fi obligaţi la plata sumei de câte 100 de lei către stat fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare.

Domenii speta

Spete similare