Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Art. 431 alin. 2 C.pr.civ.

Domeniu: Contracte

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Art. 431 alin. 2 C.pr.civ.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două aspecte. Pe de o parte, există efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, reglementat de art.431 alin.1 Cpc, care presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză şi care instituie un fine de neprimire, orice astfel de acţiune fiind respinsă fără a fi cercetată în fond. Aceasta întrucât nu poate avea loc o nouă judecată între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză.

Pe de altă parte, există şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reglementat de art.431 alin.2 Cpc, conform căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, care fac trimitere expresă la existenţa unei legături între cele două litigii, acestea presupun cu necesitate o diferenţiere de obiect sau de cauză întrucât, în caz contrar, ar fi incident efectul negativ al autorităţii de lucru judecat iar pricina nu ar mai fi soluţionată pe fond.

În prezenta cauză, prima instanţă a dat eficienţă tocmai efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, rezultat din sentinţa civilă nr.6264/01.10.2015, reţinând că cele în mod definitiv dezlegate în acea pricină nu mai pot fi repuse în discuţie în prezentul dosar, ci se impun a fi luate în considerare ca atare. 

(Decizia civilă nr.486A/09.03.2017, Dosar 15674/3/2016)

I. Hotărârea primei instanţe:

Prin sentinţa civilă nr. 3455/21.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. 15674/3/2016, instanţa a admis cererea formulată de reclamanta U A T Z, în contradictoriu cu pârâta  SC OMV P SA, şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 856.512 lei reprezentând contravaloare chirie conform facturilor fiscale nr. 115/16.02.2015, nr. 131/15.05.2015, nr. 146/19.08.2015, nr. 311/10.11.2015.

În motivare, instanţa a reţinut că pentru exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze la obiectivele OMV P SA, situate pe terenurile proprietatea comunei  Z, judeţul Bacău, au fost încheiate mai multe contracte de închiriere după cum urmează: nr. 19/1998 - pentru suprafaţa de 864 mp; nr. 4/1998 - pentru suprafaţa de 1164 m.p.; nr. 21/1998 - pentru suprafaţa de 864 m.p.; nr. 15/1998 - pentru suprafaţa de 864 m.p.; nr. 20/1998 - pentru suprafaţa de 860 m.p.; nr. 25/1998 - pentru suprafaţa de 558 m.p.; nr. 27/1998 - pentru suprafaţa de 460 m.p.; nr. 5/1998 - pentru suprafaţa de 164 m.p.; nr. 26/1998 - pentru suprafaţa de 300 m.p.; nr. 13/1998 - pentru suprafaţa de 3500 m.p.; nr. 29/1998 - pentru suprafaţa de 841 m.p.; nr. 4/1999 - pentru suprafaţa de 1273 m.p.; nr. 4/2001 - pentru suprafaţa de 1173 m.p.; nr. 6/2001 - pentru suprafaţa de 1351 m.p.; nr. 1/2005 - pentru suprafaţa de 860 m.p.; nr. 2/2005 - pentru suprafaţa de 740 m.p.; nr. 3/2005 - pentru suprafaţa de 1039 m.p.; nr. 4/2005 - pentru suprafaţa de 864 m.p.; nr. 6/2005 - pentru suprafaţa de 985 m.p.; nr. 1/2006 - pentru suprafaţa de 2111 m.p.; nr. 7/2007 - pentru suprafaţa de 780 m.p.; nr. 3/2007 - pentru suprafaţa de 1508 m.p.; nr. 6/2007 - pentru suprafaţa de 2764 m.p.; nr. 3350/2008 - pentru suprafaţa de 282 m.p.; nr. 6333/2009 - pentru suprafaţa de 1720 m.p.; nr. 7264/2009 - pentru suprafaţa de 1555 m.p.

La aceste contracte, în cursul execuţiei lor, părţile au încheiat acte adiţionale prin care au reexaminat nivelul chiriei anuale, ajustându-l prin luarea în calcul a coeficientului de instalaţie indicat în datele statistice anuale prezentate de INS.

În baza hotărârii Consiliului Local al Comunei Z au fost încheiate contracte de închiriere şi contracte de concesiune pe durată nedeterminată, toate având aceleaşi clauze esenţiale relative la preţul închirierii, modalitatea de plată, obligaţiile părţilor şi încetarea contractelor, mai puţin clauza vizând obiectul concret, adică suprafaţa de teren şi amplasamentul acesteia.

Deşi în antetul fiecărui contract este consemnat Consiliul local al comunei, în art.I intitulat - părţile contractante apare Primarul care potrivit Legii 215/2001 a Administraţiei publice locale, reprezintă U A T – titulara dreptului de proprietate publică şi privată a terenurilor aflate în patrimoniul acesteia.

În clauza IV din fiecare contract, părţile au prevăzut că „Preţul închirierii este  de 3 lei mp/an, conform Hotărârii Consiliului Local nr.9 din 14.02.2008”.

Acest tip de contract pentru toate suprafeţele închiriate însoţit de actele adiţionale convenite a fost executat fără a exista divergenţe litigioase între cele două părţi.

Prin HCL nr. 209/28.11.2014 privind stabilirea taxelor de închiriere aplicabile în anul 2015 Consiliul Local al Comunei Z a aprobat, în baza art. 36 şi art. 45 din Legea 215/2001, următoarele taxe de închiriere pentru anul 2015: a) pentru închirierea terenurilor acceptate şi folosite în alte scopuri decât agricultură, taxa utilizată va fi de 3,00 lei mp/lună iar, b) pentru terenurile accidentale din  extravilan taxa va fi de 3,00 lei mp/lună.

Potrivit art.2 din HCL 209/2014 „Taxele de închiriere prevăzute la art.1 constituie preţul minim de la care începe negocierea în vederea închirierii”, iar conform art.3 aceste taxe se vor aplica atât pentru contractele aflate în derulare, cât şi pentru cele ce urmează a se încheia.

S-a reţinut că, înaintea adoptării, această hotărâre a Consiliului Local a fost publicată pe site-ul Consiliului Local şi supusă dezbaterii publice, iar pârâta a formulat propuneri de modificare care însă nu au primit avizul pozitiv al Comisiei de specialitate a Consiliului Local.

Împotriva HCL nr.  209/2014 pârâta a formulat acţiune având ca obiect anularea ca ilegal a acestui act administrativ (dosar 5164/3/2015 al Tribunalului Bucureşti Secţia a II-a Contencios, Administrativ şi Fiscal), iar prin sentinţa civilă nr. 6264 din 1.10.2015, rămasă definitivă, această acţiune a fost respinsă.

Tribunalul a reţinut că toate motivele invocate de pârâtă în acţiunea în contencios administrativ au fost reluate textual în întâmpinare şi prin concluziile scrise depuse în cauză.

Prin  sentinţa definitivă menţionată, instanţele au stabilit, în esenţă, că, potrivit art. 27 şi 36 din Legea nr. 215/2001, Consiliul Local are prerogativa de a apăra nivelul taxelor locale, că prin hotărârile acestuia s-a prevăzut taxa anuală de închiriere înscrisă apoi în contractele de închiriere semnate fără obiecţiuni de pârâtă.

Totodată instanţa de contencios administrativ a reţinut că dispoziţiile din Legea nr. 238/2004 nu au relevanţă în cauză cât timp prin contractele de închiriere părţile au convenit în mod irevocabil că preţul închirierii se va stabili prin Hotărârea Consiliului Local.

Totodată, instanţa a mai decis că dispoziţiile Codului fiscal invocate nu sunt aplicabile cât timp preţul chiriei terenurilor este stabilit în baza unui contract public şi nu constituie o taxă astfel cum este definită în codul fiscal.

Aşadar, temeiul juridic al acţiunii îl constituie contractele de închiriere şi hotărârea nr. 209/2014 a Consiliului Local, confirmată prin sentinţa civilă nr. 6264 din 01.10.2015, evocată în considerentele anterioare.

Ţinând seama de identitatea motivelor formulate de pârâtă, în calitate de reclamantă în acţiunea în contencios administrativ cu cele expuse ca mijloace de apărare în acţiunea de faţă, instanţa a dat eficienţă dispoziţiilor art. 430 alin.2 teza a II-a şi art. 431 alin.2 Cod procedură civilă relative la autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârii şi la efectele lucrului judecat într-o altă cauză care are legătură directă cu acţiunea de faţă.

Aşa cum s-a arătat, obiectul acţiunii îl constituie contravaloarea chiriei înscrise în facturile fiscale nr. 115/2015, 131/2015, 146/2015, 311/2015, fiecare în cuantum de câte 214.128 lei, în total 856.512 lei, aferente anului 2015 şi emise în baza HCL nr. 209/2014, a cărei legalitate şi validitate a fost confirmată definitiv prin hotărârea judecătorească pronunţată de către instanţa de contencios administrativ.

Tribunalul a constatat că în speţă nu s-a încălcat principiul egalităţii contractuale cât timp pârâta a achiesat fără obiecţiuni la clauza IV standard în toate contractele în care s-a prevăzut că nivelul chiriei va fi stabilit anual prin hotărârea Consiliului local, iar prin clauza cuprinsă în art.2 din HCL nr.2/2014 s-a stabilit că taxele de închiriere de câte 3 lei/mp/lună constituie preţul minim de la care începe negocierea în vederea închirierii.

Prin urmare, autoritatea publică locală a stabilit un criteriu de negociere care este imperativ şi în interesul public şi nu a exclus negocierea şi aplicarea principiilor egalităţii contractuale şi bunei-credinţe.

Cum rezultă din întâmpinarea pârâtei şi din concluziile scrise, aceasta nu a contestat modalitatea de calcul şi sumele înscrise în cele patru facturi ca valori totale ale chiriilor datorate în  condiţiile ajustării sumelor prin aplicarea HCL nr. 209/2014.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a admis cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 856.512 lei reprezentând contravaloare chirie conform facturilor fiscale nr. 115/16.02.2015, nr. 131/15.05.2015, nr. 146/19.08.2015, nr. 311/10.11.2015.

II. Apelul formulat:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta OMV P S.A., schimbarea in întregime a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivare, apelanta-pârâtă a arătat în esenţă că întreaga acţiune formulata si precizata de intimata-reclamanta contravine dispoziţiilor art. 1270 NCC (art. 969 Cod civil 1865), si anume „contractul valabil încheiat are putere de lege intre părţile contractante", cat si dispoziţiilor art. 7 alin. 2 din Legea petrolului nr. 238/2004, respectiv dreptul de a plăti chiria pe baza convenţiei încheiate intre parti.

De asemenea, arată ca anterior adoptării HCL nr. 209/28.11.2014 de stabilire a preţului (taxei inchirierii de 3 lei mp/luna) pentru anul 2015, intre părţile contractante nu a intervenit nicio modificare ori incetare a clauzelor contractuale privind preţul inchirierii/redeventei/rentei anuale.

In schimb, prin HCL nr. 209/28.11.2014, act emis in regim de putere publica, ulterior incheierii contractelor menţionate si contrar practicii comune a părtilor contractante, s-au aprobat (conform Art. 1 si Art. 3 din HCL nr. 209/28.11.2014) in mod unilateral, de către Consiliul Local al Comunei Z, (un tert fata de contractele menţionate), taxele de inchiriere minime pentru anul 2015, in cuantum de 3 lei/mp/luna.

Arată că normele de drept substanţial incidente in cauza sunt dispoziţiile art. 7 si 10 din Legea petrolului nr. 238/2004, coroborate cu art. 969 Cod civil 1864 (1270 NCC), dar si dispoziţiile art. 121 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 si art. 44 alin. 2 teza i din Constituţie, fata de care acţiunea intimatei-reclamante este vădit nefondata. Apreciază că aceste dispoziţii legale au fost nesocotite de instanţa de fond, motiv pentru care sentinţa este lipsita de orice temei legal.

Învederează că pentru toate contractele de închiriere teren, încheiate anterior emiterii HCL nr. 209/28.11.2014, preţul închirierii a fost actualizat anual de către părţi cu indicele de inflaţie comunicat de Institutul National de Statistica pentru anul precedent, de fiecare data părţile încheind de comun acord acte adiţionale la contracte, inclusiv pentru anul fiscal 2014, fapt care reflecta continuitatea abordării comune a părţilor semnatare in ceea ce priveşte preţul închirierii.

Susţine că prevederile art. 36 alin. 2 lit. c) si art. 36 alin. 5 lit. b) din Legea nr. 215/2005 prevăd dreptul consiliului de a aproba inchirierea, iar nu pe acela de a stabili unilateral contravaloarea prestaţiei chiriaşului. Un asemenea drept nici nu ar putea fi prevăzut pentru consiliul local, având in vedere dispoziţiile art. 44 alin. 2 teza I din Constitutie si art. 121 din Legea nr. 215/2001.

Învederează că Legea petrolului nr. 238/2004 prevede condiţiile in care se stabileşte renta/chiria pentru dreptul de servitute instituit asupra terenurilor necesare accesului in perimetrele de explorare sau exploatare si asupra terenurilor necesare oricăror activităţi pe care acestea le implica, respectiv prin act juridic incheiat intre proprietar (locator) si operatorul petrolier (chiriaş) care constituie regula, sau, in cazul in care aceştia nu se inteleg, va stabili instanţa de judecata (excepţia).

Esenţial este, în opinia apelantei-pârâte, faptul ca OMV P S.A. nu a acceptat niciodată in niciun mod preţul de inchiriere propus de intimata-reclamanta si care constituie obiectul prezentei acţiuni.

De asemenea, arată că desfăşoară o activitate strategica pentru economica naţionala, fiind o activitate de utilitate publica, având o obligaţie legala de a exploata zăcămintele petroliere si, prin urmare, exista o constrângere suplimentara si nelegala a sa in privinţa asigurării accesului pe terenurile care reprezintă perimetre petroliere. In acest context, atitudinea Consiliului Local de constrângere a apelantei, in calitate de operator petrolier, prin stabilirea in mod unilateral a unui cuantum disproporţionat al preţului folosinţei terenurilor asupra cărora este obligata sa-si asigure accesul, apare ca fiind abuziva.

Mai mult decât atat, arată că prin stabilirea acestui cuantum este încălcat si art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului.

Susţine că părţile au încheiat contracte de inchiriere in condiţiile dreptului privat, astfel că preţul chiriei unor terenuri aflate in proprietatea privata nu poate fi stabilit si impus in mod unilateral prin hotărâre de consiliul local, asemenea taxelor si impozitelor. In plus, are dreptul sa folosească terenurile in temeiul dreptului special de servitute legala instituit prin art. 7 din Legea petrolului nr. 238/2004.

Atâta vreme cat exista un contract valabil incheiat, instanţa de judecata nu poate suplini acordul de voinţa al părtilor, obligând una din parti la o contraprestatie, respectiv la plata unui pret majorat de 12 ori, care nu isi are izvorul in raportul obligaţional bilateral, in caz contrar s-ar incalca principiul forţei obligatorii a contractului.

Arată că a instanţa de fond in mod nelegal a reţinut in speţa incidenţa art. 430 alin. 2 teza a II-a si art. 431 alin. 2 Cod proc. civ., potrivit cărora s-ar impune autoritatea lucrului judecat a considerentelor Sentinţei civile nr. 6264/01.10.2015. Intre cauza ce a format obiectul dosarului nr. 5164/3/2015 si prezenta cauza - dosar nr. 15674/3/2016 nu exista tripla identitate de părti care sa stea in proces in aceeaşi calitate, in temeiul aceleiaşi cauze si in acelaşi timp ambele dosare sa aibă acelaşi obiect. Astfel, in ceea ce priveşte dosarul nr. 5164/3/2015, Tribunalul Bucureşti a fost investit cu o acţiune in contencios administrativ, prin care OMV P S.A., având calitate procesuala de reclamanta si calitate substanţiala de persoana vătămata intr-un drept legitim in sensul dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, a solicitat instanţei de contencios anularea actului administrativ nelegal, respectiv HCL nr. 209/28.11.2014. In acest proces, calitate procesuala pasiva a avut CONSILIUL LOCAL Z, ca autoritate publica emitenta a actului administrativ contestat, iar cauza juridica a procesului, fiind reprezentata de incalcarea de către autoritatea publica emitenta a actului administrativ a unor norme imperative al Legii administratiei publice locale nr. 215/2001, ale Legii petrolului nr. 238/2004, ale Legii nr. 52/2003 privind transparenta decizionala si ale Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale.

In schimb, in prezenta cauza, dosar nr. 15674/3/2016, OMV P S.A. are calitate procesuala pasiva si calitate substanţiala de locatar (chiriaş), calitate procesuala activa are U.A.T. COMUNA Z (reprezentata prin Primar) care a promovat acţiunea in calitatea substanţiala de locator. Pe de alta parte, obiectul acestei cauze il reprezintă acţiunea in pretenţii, prin care reclamanta locator solicita obligarea paratei locatar la plata chiriei stabilita in mod unilateral. Reclamanta invoca drept temei al pretenţiilor reclamate contractele încheiate de parti si dispoziţiile Noului Cod Civil privind locatiunea.

Aşadar, intre cele doua cauze nu sunt îndeplinite condiţiile triplei identităţi, nici individual si nici simultan si, in consecinţa, apreciază că sentinţa civila nr. 3455/ 21.06.2016 este lipsita de orice temei legal inclusiv cu privire la acest aspect.

În drept, apelul se întemeiază pe dispoziţiile art.466 şi urm. Cpc.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisurile administrate în etapa fondului.

III. Apărările formulate:

Intimata-reclamantă U A-T Z a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat şi obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, intimata a arătat în esenţă că prin contractele de închidere care stau la baza pretenţiilor formulate s-a convenit ca preţul închirierii să fie stabilit conform "Hotărârii Consiliului Local al Comunei Z". Prin Hotărârea Consiliului local nr 209/2014, s-a hotărât utilizarea unor taxe de închiriere, avute în vedere la emiterea facturilor fiscale deduse judecăţii.

Arată că HCL nr.209/2014 a fost contestata in instanţa de către OMV P, instanţa respingând contestaţia în dosarul nr 5164/3/2015 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti. In aceste condiţii, HCL nr.209/2014 este legala si produce efecte sub aspectul cuantumului chiriei.

Învederează că apelanta neaga cele statuate cu putere de lucru judecat de către Tribunalul Bucureşti, dar si de către Curtea de Apel Bucureşti, care arata ca acel cuantum al chiriei este legal, ca este opozabil OMV P, ca a fost respectat contractul dintre părţi si ca nu se poate vorbi despre Consiliul local ca fiind un terţ fata de contract, având dreptul legitim de a stabili cuantumul chiriei.

În drept, au fost invocate prevederile art.205 Cpc.

În probaţiune, intimata-reclamantă a solicitat proba cu înscrisuri.

IV. Răspunsul la întâmpinare:

Apelanta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că a contestat însăşi existenţa creanţei, reiterând, în esenţă, cele expuse în cadrul cererii de apel.

V. Soluţia instanţei de apel:

Constată Curtea că obiectul acţiunii de faţă îl reprezintă pretenţiile formulate de reclamanta U A T Z, reprezentând chirie în temeiul unor contracte încheiate între părţi. Contravaloarea chiriei care face obiectul judecăţii a fost determinată de către reclamantă prin raportare la cuantumul stabilit prin Hotărârea Consiliului Local Z nr.209/2014, care a modificat sumele stabilite prin contracte.

Apelanta-pârâtă a contestat dreptul reclamantei de a percepe aceste sume cu titlu de chirie, invocând stabilirea lor unilaterală, prin Hotărârea Consiliului Local Z, contrar celor convenite prin contracte. În opinia apelantei-pârâte, obligarea sa la plata sumelor stabilite prin această hotărâre a consiliului local este de natură a contraveni principiului forţei obligatorii a contractului instituit de art.1270 Cod civil 2010 (art.969 Cod civil 1864), prevederilor art.7 alin.2 şi 3 şi art.10 din Legea nr.238/2004 (conform cărora, pentru stabilirea chiriei, este necesar un act adiţional sau intervenţia instanţei, în caz de neînţelegere între părţi), art.36 alin.2 lit.c şi alin.5 lit.b, art.121 din Legea nr.215/2001 (în temeiul cărora consiliul local nu are dreptul de a stabili unilateral chiria, iar contractelor li se aplică regimul juridic de drept privat), art.44 alin.2 din Constituţia României, art.1 din Protocolul 1 CEDO, fiind contrară şi practicii anterioare a părţilor, constând în încheierea actelor adiţionale prin care preţul a fost actualizat în raport de rata inflaţiei.

Prima instanţă a reţinut autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr.6264/01.10.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr.5164/3/2015, rămasă definitivă, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de OMV P SRL în contradictoriu cu Consiliul Local al Comunei Z, având ca obiect anularea Hotărârii Consiliului Local al Comunei Z nr.209/28.11.2014.

Soluţia pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică, în mod judicios aceasta reţinând în cauză autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti.

Astfel cum reiese din cuprinsul sentinţei menţionate (f. 43-48 dosar fond), OMV P a contestat hotărârea Consiliului Local Z nr.209/28.11.2014 invocând, în esenţă, aceleaşi motive ca şi cele care stau la baza solicitării de respingere a pretenţiilor reclamantei în prezentul dosar, respectiv: practica părţilor contractante de actualizare a preţului închirierii prin acte adiţionale în raport de indicele de inflaţie; aplicarea preţului stabilit prin contract, conform acordului de voinţă al părţilor; calitatea de terţ a Consiliului Local Z faţă de contractele de închiriere; încălcarea prevederilor art.1270 NCC (art.969 Cod civil1864), art.7 alin.2 din Legea nr.238/2004 etc.

Acestor argumente li s-a oferit răspuns prin sentinţa civilă nr.6264/01.10.2015, menţionându-se, în esenţă, următoarele:

- potrivit art.27, art.36 alin.5 lit.a şi b din Legea nr.215/2001, UAT Z are competenţa de a stabili cuantumul taxelor locale şi răspunde de administrarea bunurilor aflate în proprietatea publică şi privată a unităţii administrativ-teritoriale;

- prin clauza cuprinsă în capitolul IV al contractelor, părţile au convenit că preţul închirierii se stabileşte potrivit hotărârilor consiliului local; contractele au fost semnate fără obiecţiuni de reprezentanţii OMV P, ceea ce conduce implicit la concluzia că aceasta a acceptat ca preţul contractelor de închiriere să fie stabilit prin hotărâre a consiliului local, şi nu prin negociere;

- referirile reclamantei la dispoziţiile Legii nr.238/2004 nu au relevanţă în cauză, atât timp cât prin contractele încheiate părţile au prevăzut, de comun acord, că preţul contractului se va stabili prin hotărârea consiliului local;

- contractul a fost încheiat în regim de putere publică;

- art.1 din Protocolul 1 CEDO nu îşi găseşte aplicabilitate în cauză, întrucât reclamantul nu deţinea un bun în sensul reglementat de norma europeană, ci achiesase practic la condiţiile impuse prin contractul de închiriere semnat cu autoritatea publică locală;

Aşadar, în ceea ce priveşte modalitatea în care părţile au convenit stabilirea chiriei prin contractele care stau la baza pretenţiilor intimatei-reclamante din prezenta cauză, precum şi în ceea ce priveşte legalitatea Hotărârii Consiliului Local Z nr.209/28.11.2014, o instanţă a statuat în mod definitiv, într-un litigiu purtat între aceleaşi părţi. În atare condiţii, în mod legal prima instanţă a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art.430 şi 431 Cpc, referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Criticile apelantei-pârâte din această perspectivă, raportate la lipsa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, nu pot fi reţinute. După cum rezultă din prevederile legale menţionate, astfel cum s-a statuat unanim şi în doctrină şi în jurisprudenţă, autoritatea de lucru judecat cunoaşte două aspecte. Pe de o parte, există efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, reglementat de art.431 alin.1 Cpc, care presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză şi care instituie un fine de neprimire, orice astfel de acţiune fiind respinsă fără a fi cercetată în fond. Aceasta întrucât nu poate avea loc o nouă judecată între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză.

Pe de altă parte, există şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reglementat de art.431 alin.2 Cpc, conform căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. După cum reiese din aceste prevederi legale, care fac trimitere expresă la existenţa unei legături între cele două litigii, acestea presupun cu necesitate o diferenţiere de obiect sau de cauză întrucât, în caz contrar, ar fi incident efectul negativ al autorităţii de lucru judecat iar pricina nu ar mai fi soluţionată pe fond.

În prezenta cauză, prima instanţă a dat eficienţă tocmai efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, rezultat din sentinţa civilă nr.6264/01.10.2015, reţinând că cele în mod definitiv dezlegate în acea pricină nu mai pot fi repuse în discuţie în prezentul dosar, ci se impun a fi luate în considerare ca atare. 

În mod judicios prima instanţă a procedat astfel, având în vedere că aspectele privind interpretarea clauzelor din contractele de închiriere referitoare la modalitatea de stabilire a chiriei şi legalitatea Hotărârii Consiliului Local Zemeş au fost în mod definitiv dezlegate prin această sentinţă. Atât timp cât, pe cale principală, au fost reţinute toate aceste aspecte, ele se impun cu autoritate de lucru judecat şi în cazul acţiunii de faţă, având ca obiect pretenţii izvorâte din respectivele contracte de închiriere şi conform Hotărârii Consiliului Local Z nr.209/28.11.2014, iar faptul că părţile au fost aceleaşi în cele două litigii determină caracterul absolut al prezumţiei de lucru judecat.

Ca atare, art.430 şi 431 Cpc împiedică instanţele învestite cu prezentul litigiu să reexamineze aspectele definitiv soluţionate prin sentinţa civilă nr.6264/01.10.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr.5164/3/2015. Cum criticile aduse hotărârii primei instanţe de către apelanta-pârâtă se suprapun întocmai motivelor invocate în cadrul dosarului nr.5164/3/2015, astfel cum reiese din cele anterior expuse, Curtea nu poate decât să reţină, ca atare, cele statuate de instanţa de contencios administrativ şi fiscal şi să reţină că, în baza contractelor de închiriere încheiate, apelanta-pârâtă şi-a asumat obligaţia de a plăti chiria stabilită prin hotărâre a consiliului local şi că HCL Z nr.209/28.11.2014 este legală, putând constitui temei pentru obligarea pârâtei la plata chiriei solicitate de reclamantă în prezentul litigiu.

Acesta este şi motivul pentru care nu era justificată nici cererea de suspendare a judecăţii, formulată de apelanta-pârâtă la termenul de judecată din data de 09.03.2017, soluţia din prezentul dosar neputând fi influenţată de eventuale soluţii ce se vor pronunţa în alte cauze.

Consecutiv, faţă de soluţia şi considerentele instanţei de contencios administrativ, nu pot fi reţinute susţinerile apelantei-pârâte conform cărora, prin solicitarea chiriei stabilite conform HCL Z, intimata-reclamantă ar comite un abuz. Atât timp cât actul administrativ respectiv a fost considerat legal, în acord şi cu contractele încheiate între părţi, nu se poate reţine, în prezenta pricină, existenţa unui abuz.

De asemenea, aceleaşi considerente, întemeiate pe autoritatea de lucru judecat a sentinţei instanţei de contencios administrativ, sunt valabile şi în ceea ce priveşte invocarea de către apelanta-pârâtă a încălcării prevederilor art.44 alin.2 din Constituţia României, precum şi raportat la critica apelantei conform căreia instanţa nu poate proceda la modificarea contractului. În condiţiile în care s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că dreptul consiliului local de a stabili unilateral chiria îşi are temei contractual, fiind acceptat de către apelanta-pârâtă prin semnarea contractelor, nu se mai poate reţine încălcarea dreptului de proprietate al acesteia şi nici faptul că această modificare ar fi operată de instanţă.

Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa primei instanţe este legală şi temeinică, în temeiul art.480 alin.1 Cpc, Curtea a respins apelul ca nefondat.

Potrivit art. 453 alin. 1 NCPC, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând aceste dispoziţii legale, precum şi faptul că apelanta-pârâtă a pierdut procesul prin respingerea ca nefondată a cererii sale de apel, Curtea a dispus obligarea acesteia la plata către intimata-reclamantă a sumei de 149,95 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând cheltuieli de transport, conform dovezii de la dosar (f.81).

Domenii speta

Spete similare