Alegere de domiciliu prin înscris depus ulterior închiderii dezbaterilor. Validitate. Art. 394 alin. 4 C.pr.civ.

Domeniu: Contracte

Alegere de domiciliu prin înscris depus ulterior închiderii dezbaterilor. Validitate. Art. 394 alin. 4 C.pr.civ.

Prevederile art.394 alin.4 din Codul de procedură civilă potrivit cu care, după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune nici un înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă, nu au în vedere notele scrise pe care părțile le formulează pentru a detalia concluziile formulate oral în cadrul dezbaterilor și pe care, de altfel, în prezenta cauză instanța de fond le-a solicitat când a dispus amânarea pronunțării. Textul legal privește înscrisuri care ar putea fi valorificate din punct de vedere probator sau cele care, prin cuprinsul lor, aduc în atenția instanței elemente de fapt și de drept noi, care nu au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii; or alegerea locului de comunicare nu reprezintă o cerere de acest fel.

(Decizia civilă nr.516A/14.03.2017, Dosar 13274/3/2015)

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bihor – Secţia a II-a Civilă, reclamanţii V.N. şi V.F. au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art.1.3 lit.c secţiunea 2 şi secţiunea 6 şi a clauzei prevăzute la art.6.3 din Condiţiile Speciale din contractul încheiat cu P B R S.A., înghețarea cursului de schimb valutar.

Prin sentinţa civilă nr.203/C/2015, pronunţată la data de 19.02.2015 în dosarul nr.5566/111/2014, Tribunalului Bihor Secţia a II-a Civilă  a admis excepţia de necompetenţă materială şi teritorială invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti Secţia a VI-a Civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a VI-a Civilă la data de 09.04.2015 sub nr. 13274/3/2015.

Prin sentința civilă nr.5406/07.10.2015, pronunțată în dosarul nr.13274/3/2015, Tribunalul a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în convenţia de credit  bancar  nr. 42190000000023 încheiat la data de 22.02.2008 la art.1.3 lit.c, art.2.2 şi art.6.3, a declarat nulitatea absolută a clauzelor menţionate anterior, a dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului sus menţionat, la valoarea de la momentul  semnării contractului, respectiv, la valoarea 2,2776 lei/CHF, acest curs urmând să fie valabil până la sfârşitul perioadei de contractare, a respins cererea reclamanților privind restituirea creditului in lei ca neîntemeiată, şi a respins cererea reclamanților de obligare a pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în lei ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța fondului a reținut că, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că banca pârâtă a cunoscut că suma împrumutată reclamanților rezultă dintr-un contract ”toxic” sau că suma împrumutată ar avea, la acel moment, caracterul unui produs defectuos, având în vedere că deprecierea ulterioară a cursului valutar leu-chf  ”nu s-a datorat” acesteia. A mai reţinut Tribunalul faptul că, din probele administrate în cauză pârâta, nu a făcut dovada schimbării/modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanții ar fi avut şi alte opţiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, nici în privinţa contractului care face obiectul prezentei cauze, deşi sarcina acestei probe le revene, potrivit art.4 alin.(2) din Lege.

Astfel, Tribunalul a avut în vedere răspunsul reclamanților la interogatoriul administrat în ședința publică din data de 16.09.2015 și din care rezultă că nu a existat nici un fel de discuție preliminară(a se vedea răspunsul la întrebările nr.3, 5 și nr.7), că au solicitat lămuriri cu privire la majorarea ratei dobânzii, fără să primească, însă și răspuns(a se vedea răspunsul la întrebarea nr.10), și că, deși au solicitat ca împrumutul să fie acordat în lei, li s-a spus că nu se încadrează(a se vedea răspunsul la întrebarea nr.13). În ceea ce privește clauza inserată în art.1.3 lit.c, Tribunalul a apreciat că motivul pentru care se percepe un astfel de comision nu este clar determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu. În aceste condiții, tribunalul a constatat că terminologia folosită – comision de conversie nu este descrisă în cuprinsul condiţiilor contractului încheiat de părți pentru ca reclamanții să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care ar fi percepută această sumă cu titlu de comision, din moment ce motivaţia perceperii acestui comision nu este detaliată în cuprinsul convenţiei de credit. Tribunalul a apreciat că perceperea comisionului de conversie (de 3,00% din soldul creditului) creează un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul reclamanților consumatori, şi contravine bunei-credinţe.

În privința clauzelor inserate în art.2.2 și art.6.3 din convenția de credit bancar nr. 42190000000023 încheiat la data de 22.02.2008, referitoare la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat, în suportarea riscului valutar doar de una din părți, de dreptul pârâtei de a debita conturile reclamanților, Tribunalul a apreciat că dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului rezultă din conduita pârâtei care a preformulat clauzele inserate în articolele sus menționate și prin care a prevăzut pentru ea o serie de drepturi fără să existe și obligații corelative.

Totodată, Tribunalul a reţinut că, deși la momentul încheierii contractului cursul valutar leu-CHF era de 2,2776  lei/CHF, în prezent acesta depășește valoarea de 4 lei/CHF, fără ca, în această perioadă pârâta să informeze consumatorul cu privire la evoluția pieţei valutare, preferând să lase consumatorul să suporte singur riscul valutar.

Tribunalul a considerat că pârâta nu a respectat obligaţia de informare a clienţilor, la dosar nefiind depuse probe din care să rezulte că riscurile de majorare a cursului valutar au fost discutate cu reclamanții, aceștia neavând posibilitatea reală de a reflecta, de a analiza riscurile la care se expune în cazul accesării unui împrumut în CHF, înainte de încheierea contractului (a se vedea răspunsul la întrebările 4, 5, 6, 7 și 10 din interogatoriul administrat reclamanților).

S-a mai reţinut de către instanţa de fond faptul că dezechilibrul major constă în  imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi de a anticipa întinderea obligaţiilor sale. Pârâta a stipulat în convenţia încheiată cu reclamanții obligaţia acestora de a suporta exclusiv eventualele diferenţe de schimb valutar, fără vreo distincţie sau limitare a întinderii acestei obligaţii. Aşadar, în cazul dublării/triplării valorii CHF în raport cu moneda naţională, convenţia de credit încheiată de părţi dobândeşte un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut. Or, având în vedere că nu doar debitul principal dar şi dobânda percepută pentru credit sunt plătite în CHF la cursul de schimb de la momentul plăţii, se creează, în opinia Tribunalului un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi, pe fondul dublării valorii francului elveţian, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat, speculativ chiar, în dauna consumatorului.

Tribunalul nu a împărtăşit opinia reclamanților potrivit căreia restituirea sumei împrumutate ar trebui să fie făcută în moneda națională,  având în vedere că, pe de o parte, contractul are ca obiect moneda CHF, acest aspect fiind cunoscut de reclamanți, iar pe de altă parte, prin denominare, în opinia Tribunalului s-ar nesocoti dispozițiile art.1579 C.civ. dar și cele ale art. 6 și 7 din Legea nr.193/2000. În această situație și obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în lei a fost apreciată de Tribunal ca fiind neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel şi cerere de repunere în termenul de apel P B R S.A., prin care a solicitat admiterea cererii de repunere în termenul de apel şi constatarea formulării căii de atac în termenul procedural de 30 zile, admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte cererea de repunere în termenul de apel, s-a solicitat să se aibă în vedere dispoziţiile art. 186 alin. (1) şi (2) C.pr.civ. prin coroborare cu dispoziţiile art. 158 C.pr.civ., respectiv art. 394 C.pr.civ. 

În acest sens, s-a precizat că aşa-zisa alegere de domiciliu pe care apărătorul CIA L a indicat-o în cuprinsul concluziilor scrise este inoperantă, în condiţiile în care a fost realizată ulterior închiderii dezbaterilor şi luării cauzei în pronunţare, moment începând cu care instanţa nu se mai putea pronunţa asupra niciunei cereri noi a părţii, instanţa fiind învestită a se pronunţa strict asupra cererilor formulate în faţa acesteia până la momentul încheierii cercetării judecătoreşti. De asemenea, s-a arătat că în cauză nu există nicio dispoziţie a judecătorului de la Tribunalul Bucureşti cu privire la soluţionarea cererii noi de alegere a sediului pentru comunicarea actelor de procedură, ceea ce înseamnă că grefierul a realizat comunicarea hotărârii în lipsa unei dispoziţii a instanţei. Totodată, s-a arătat că CIA L nici nu a primit mandat din partea clientului său P pentru a solicita instanţei schimbarea sediului procesual ales iniţial, ci mandatul său a vizat exclusiv asistenţa juridică şi reprezentarea în respectiva cauză.

Faţă de aceste precizări, comunicarea Sentinţei apelate, în opinia apelantei, se impunea a fi realizată la unicul sediu procesual ales, indicat cu respectarea rigorilor legii, cel iniţial, stabilit la apărătorii SCA J Z şi A. De asemenea, apelanta a precizat că a luat cunoştinţă de Sentinţa apelată la data de 17.11.2016, când apărătorii acesteia au solicitat fotocopierea înscrisurilor existente la dosarul cauzei, inclusiv hotărârea judecătorească.

Cu privire la fondul apelului, s-a arătat că în mod nefundamentat prima instanţă a reţinut caracterul abuziv al clauzelor contestate din perspectiva legii nr.193/2000. În acest sens, s-a arătat că nu au fost îndeplinite cumulativ cele trei condiţii stabilite de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, în acord cu art.3 alin.1 din Directiva nr.93/13, respectiv condiţia clauzei nenegociate cu consumatorul, condiţia clauzei contrare bunei-credinţe şi condiţia creării unui dezechilibru contractual semnificativ. De asemenea, s-a arătat că în mod nelegal, prima instanţă a reţinut că prevederile contractuale privind riscul valutar, respectiv comisionul de conversie pot face obiectul analizei din perspectiva caracterului abuziv. S-a precizat că, în mod eronat prima instanţă a reţinut că respectivele clauze 6.3 privind restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, respectiv 1.3 lit. c), deşi fac parte din preţul contractului, pot fi totuşi supuse cenzurii instanţei pe motiv că nu ar fi exprimate într-un limbaj clar şi uşor inteligibil.

Totodată, s-a arătat că, în mod nefundamentat, prima instanţă a reţinut caracterul abuziv al clauzelor 2.2 şl 6.3 privind rambursarea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, reţinând, în mod eronat, neîndeplinirea de către P a obligaţiilor legale de informare cu privire la existenţa riscului aprecierii monedei CHF faţă de RON. în acest sens, s-a arătat că intimaţii au fost în mod corect şi complet informaţi asupra costului creditului şi asupra tuturor riscurilor care decurg din încheierea Contractului dedus judecăţii, optând în deplină cunoştinţă de cauză pentru un credit în CHF cu dobândă variabilă, motiv pentru care se impune reformarea hotărârii apelate.

A evidențiat apelanta faptul că acest credit a fost acordat de Bancă în CHF, pus la dispoziţie în CHF, astfel că în mod firesc s-a stipulat restituirea sa tot în CHF, în conformitate cu art. 1578, art. 1584 şi 1585 C.civ. 1864 (dreptul comun în materia contractelor de împrumut, aplicabil în lipsa unei dispoziţii contrare convenţionale sau din legea specială).

Referitor la suportarea riscului valutar de către împrumutat, s-a precizat că este firesc ca împrumutatul să îşi asume riscul valutar generat de deprecierea monedei în care îşi realizează veniturile faţă de moneda în care a contractat de natura juridică a contractului de împrumut, dar care este de la sine înţeleasă în orice societate de consum.

De asemenea, s-a susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut caracterul abuziv al clauzei 1.3 lit. C) privind comisionul de conversie pe motiv că nu ar fi justificat, întrucât, după cum rezultă şi din denumirea sa, acest comision este perceput pentru modificări ale condiţiilor de creditare, precum prelungirea perioadei de creditare, valutei sau a altor condiţii ale creditului, evenimente ce presupun destabilizarea previziunilor sale economice efectuate de Bancă la momentul acordării creditului, astfel că pentru menţinerea unui echilibru între venituri atrase şi credite acordate perceperea unui comision de conversie avea o logică financiară. S-a susţinut că, potrivit art. 969 C.civ. 1864 aplicabil Contractului de Credit, acesta nu poate fi modificat de către instanţă, chiar dacă executarea devine mai oneroasă decât ceea ce anticipase una dintre părţi. Ca urmare, instanţa nu putea interveni în convenţia părţilor pentru a dispune modificarea Contractului, întrucât instanţa nu beneficiază de această prerogativă nici atunci când analiza obligaţiilor părţilor se face pe tărâmul dreptului consumaţiei, în acest sens fiind şi jurisprudenţa instanţelor naţionale .

În drept, au fost invocate prevederile art. 186 alin. (2) C.pr.civ. şi art. 466 şi urm. C.pr.civ., precum şi toate celelalte dispoziţii legale la care s-a făcut referire în cuprinsul prezentului apel.

La data de 27.12.2016 a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinarea depusă de către intimaţii-reclamanţi V.N. şi V.F., prin care au solicitat respingerea apelului formulat şi menţinerea sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În ceea ce priveşte cererea de repunere în termenul de apel s-a solicitat, în principal, respingerea cererii ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi au solicitat admiterea excepţiei tardivităţii şi respingerea apelului dedus judecăţii ca fiind tardiv formulat. În acest sens, s-a arătat că astfel cum rezultă din documentele existente la dosarul cauzei, sentinţa primei instanţe a fost comunicată la sediul procesual ales al reprezentantului convenţional al apelantei - pârâte încă din data de 27.09.2016.

De asemenea, s-a susţinut că nu prezintă relevanţă în speţa de faţă faptul că prin întâmpinarea formulată în dosarul nr. 1862/111/2014 de către P B R S.A. a fost făcută alegerea sediului procesual pentru comunicarea actelor de procedură cu atât mai mult cu cât, în cauza de faţă, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 13274/3/2015, reprezentantul convenţional al apelantei pârâte a indicat în mod expres sediul procesual ales pentru comunicarea hotărârii ce urma a fi pronunţată în cauză la adresa Cabinetului de avocat Leahu - în temeiul prevederilor art. 158 din Noul Cod de procedură civilă - în Bld. … nr. ... bl. ... sc. ... et. .., ap. ... sector 1, Bucureşti, cu arătarea persoanelor însărcinate cu primirea corespondenţei precum şi cu menţiunea expresă: “adresă la care rugăm a fi citaţi si a ne fi comunicate toate actele de procedură.”

Referitor la motivele de apel formulate, s-a arătat că, contrar susţinerilor apelantei-pârâte, clauzele atacate nu se circumscriu obiectului principal al contractului, nefiind exceptate de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, prima instanţă reţinând în mod corect spre analiză prevederile contractuale privind riscul valutar. S-a susţinut că instanţa este învestită cu analiza unei probleme survenite la momentul încheierii contractului şi nu ulterior acestui moment, pe parcursului derulării acestuia, riscul valutar nefiind în fond decât o consecinţă nefastă a atitudinii de care banca a înţeles să dea dovadă la acordarea creditelor.

Totodată, s-a solicitat respingerea motivului de apel referitor la nelegalitatea hotărârii pronunţate din perspectiva reţinerii de către instanţă a încălcării de către apelanta-pârâtă a obligaţiei de informare a reclamanţilor. S-a mai arătat faptul că nerespectarea de către Bancă a obligaţiilor de informare, consiliere şi avertizare anterior încheierii contractelor de credit cu subsemnaţii reprezintă o încălcare a legii şi circumstanţiază săvârşirea, de către aceasta, a unei fapte ilicite de natură a atrage nulitatea clauzelor referitoare la obligaţia împrumutatului la restituirea creditului în franci elveţieni (CHF) la paritatea leu-franc elveţian de la data achitării fiecărei rate, precum şi a clauzelor vizând suportarea riscului valutar de împrumutatul-consumator.

De asemenea, s-a arătat că, clauzele de risc valutar din contractele de credit sunt clauze abuzive, în speţă fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, contrar susţinerilor apelantei-pârâte, întrucât, clauzele nu au fost negociate direct cu reclamanţii, au fost încălcate exigenţele bunei credinţe, creându-se în detrimentul reclamanţilor un dezechilibru semnificativ. Astfel, s-a precizat că acest contract încheiat cu pârâta este un contract de adeziune, în care clauzele sunt pre-formulate şi incluse, într-o redactare similară, în cvasitotalitatea contractelor, fiind impuse de către bancă împrumutaţilor. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da consumatorului posibilitatea să influenţeze natura ei.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă, s-a susţinut că neexecutarea obligaţiilor arătate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ce reveneau băncii anterior momentului încheierii contractului, a făcut imposibilă înţelegerea la acel moment de către reclamanţi a riscurilor pe care un credit în CHF le prezenta pentru aceştia, element ce evidenţiază reaua-credinţă cu care a acţionat banca la momentul la care le-a impus acordarea creditului în CHF.

Referitor la dezechilibru semnificativ, s-a menţionat că din jurisprudenţa CJUE rezultă că dezechilibrul semnificativ este prezumat, prin urmare, dacă este vorba de prezumţii, banca ar fi trebuit să răstoarne prezumţia. Or, în speţa de faţă, banca nu a făcut asta.

Procedând la verificarea, cu prioritate, a cererii de repunere în termenul de apel, raportat la conținutul prevederilor art.186 din Codul de procedură civilă, Curtea reține următoarele:

Din cercetarea actelor și lucrărilor dosarului Curtea constată că la data de 9 aprilie 2014 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, sub nr.5565/111/2014, cererea reclamanților V.N. şi V.F. care au solicitat instanței constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art.1.3 lit.c secţiunea 2 şi secţiunea 6 şi a clauzei prevăzute la art.6.3 din Condiţiile Speciale din contractul încheiat cu P B R S.A., înghețarea cursului de schimb valutar.

Notează Curtea că intimata pârâtă P B a formulat întâmpinare (filele 69-143 vol.I dosar 5565/111/2014), în cadrul căreia a indicat că este reprezentată convențional prin SCA Ț Z și A și prin Ca L alegându-și sediul procesual în Șos…. nr…., clădirea …, A, et…., sector 1, București la sediul SCA Ț Z și A.

După declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București și înregistrarea cererii sub nr.13274/3/2015, în fața instanței de fond s-a prezentat avocat D.V.L. din cadrul Ca L, care a depus împuternicire avocațială (fila 12 dosar fond), pentru a face dovada calității sale de reprezentant convențional al pârâtei în cadrul dosarului nr.13274/3/2015, alături de d-nul avocat O.L. Același avocat a reprezentat pârâta la toate termenele stabilite în cauză (27.05.2015, 10.06.2015, 16.09.2015), punând concluzii cu ocazia dezbaterilor ce au avut loc la data de 16.09.2015. Ulterior închiderii dezbaterilor, dar în interiorul termenului stabilit de către instanță pentru pronunțarea hotărârii (23.09.2015) și în scopul depunerii de concluzii scrise de către părți, la dosarul cauzei au fost transmise și înregistrate concluziile formulate de pârâta P B R SA, prin reprezentant convențional CA L (filele 150 și urm. dosar fond), prin care partea pârâtă a indicat un nou sediu procesual ales în temeiul art.158 din Codul de procedură civilă, respectiv în Bld…. nr…., bl…., sc…., et…., ap…., sector 1 București, la sediul CA L, indicând ca persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură pe avocat Oleg Leahu și solicitând citarea și comunicarea tuturor actelor de procedură la acest sediu.

Sentința pronunțată în cauză a fost comunicată la acest sediu la data de 27.09.2016 (fila 221 dosar fond), dovada de comunicare menționând că aceasta este adresa aleasă de corespondență.

Apelul a fost formulat în cauză de către pârâta P B la data de 25.11.2016 (data poștei plic, verso fila 58 apel).

Premergător, Curtea reține că prin motivarea cererii de repunere în termenul de apel se susține de către apelanta pârâtă o greșită comunicare a sentinței ce face obiectul apelului, partea considerând că termenul pentru promovarea căii de atac nu a curs împotriva P, atât timp cât această comunicare a fost realizată cu încălcarea normelor de procedură. Această chestiune se impune a fi analizată cu prioritate, din perspectiva faptului că cercetarea temeiniciei unei solicitări de repunere în termenul de apel implică premisa unei comunicări valide din punct de vedere procedural.

Raportat la situația anterior expusă, Curtea consideră, contrar celor afirmate de apelantă, că în prezenta cauză sentința civilă nr.5406/07.10.2016 a fost comunicată cu respectarea normelor procedurale incidente. Astfel, apelanta pârâtă reclamă inoperabilitatea alegerii de domiciliu realizată de către reprezentatul său convențional în cadrul concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei la data de 23.09.2015, motivat de faptul că alegerea a fost făcută printr-un înscris depus ulterior închiderii dezbaterilor, în cauză nu există o dispoziție a judecătorului cu privire la soluționarea cererii noi de alegere a sediului, iar CIA L nu a primit mandat din partea clientului său pentru a solicita instanței schimbarea sediului ales inițial.

În opinia Curții, niciunul dintre argumentele părții nu poate determina concluzia că alegerea de sediu, realizată în condițiile expuse prin considerente anterioare, este inoperabilă.

Astfel, prevederile art.394 alin.4 din Codul de procedură civilă potrivit cu care, după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune nici un înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă, nu au în vedere notele scrise pe care părțile le formulează pentru a detalia concluziile formulate oral în cadrul dezbaterilor și pe care, de altfel, în prezenta cauză instanța de fond le-a solicitat când a dispus amânarea pronunțării. Textul legal privește înscrisuri care ar putea fi valorificate din punct de vedere probator sau cele care, prin cuprinsul lor, aduc în atenția instanței elemente de fapt și de drept noi, care nu au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii; or alegerea locului de comunicare nu reprezintă o cerere de acest fel.

Nici împrejurarea potrivit cu care în cauză nu există nicio dispoziție a judecătorului de la Tribunalul București cu privire la soluționarea cererii noi de alegere a sediului pentru comunicarea actelor de procedură nu atrage inoperabilitatea. Această concluzie se impune raportat la faptul că demersul părții de alegere a unui nou sediu în temeiul art.158 Cod procedură civilă nu reprezintă un act contencios care să implice, în mod obligatoriu, o dispoziție explicită a instanței de judecată.

Referitor la limitele mandatului acordat CIA L, despre care se afirmă că nu includeau și schimbarea sediului procesual ales inițial, Curtea observă că împuternicirea avocațială nr.2439116/2015 nu detaliază activitățile pe care acest cabinet era împuternicit să le exercite în numele clientului său P B R SA. În acest context, se prezumă în aplicarea art.87 alin.1 Cod procedură civilă că acest mandat include toate activitățile pe care le implică reprezentarea convențională prin avocat ales, cu excepția celor pentru care legea impune un mandat special. Deși împuternicirea avocațială menționează emiterea sa în baza contractului de asistență nr.411597 din 7.05.2014, nici cu ocazia susținerii solicitării de repunere în termenul de apel partea nu a dovedit că respectivul contract excludea alegerea de sediu, în condițiile în care o astfel de cerere este foarte frecventă în practica judiciară.

În acest context, pentru considerentele expuse, Curtea concluzionează că actul de comunicare a fost realizat cu respectarea legii, astfel încât se justifică cercetarea condițiilor impuse de prevederile art.186 alin.1 și 2 din Codul de procedură civilă.

Prioritar, Curtea nu consideră că cererea de repunere în termen este inadmisibilă, astfel cum se afirmă de către intimații reclamanți, întrucât invocarea art.178 alin.2 din Codul de procedură civilă privește nu atât cererea formulată în temeiul art.186 din același cod, cât argumentele privind actul de procedură al comunicării, demersuri procesuale distincte.

În verificarea incidenței art.186 din Codul de procedură civilă, constată Curtea că prin declararea căii de atac la data de 25.11.2016 pârâta P B R SA nu a respectat termenul procedural imperativ prevăzut de dispozițiile art.468 alin.1 din Codul de procedură civilă, față de comunicarea sentinței la data de 27.09.2016.

În ceea ce privește cerința potrivit căreia nerespectarea termenului s-ar datora unor motive temeinic justificate, aceasta nu este întrunită în cauză. Astfel cum s-a arătat în expunerea anterioară, partea motivează imposibilitatea formulării căii de atac prin aceea că sentința nu i-a fost comunicată la sediul inițial ales, indicat în întâmpinarea depusă la Tribunalul Bihor. Această împrejurare nu poate fi considerată unu motiv temeinic justificat, atât timp cât partea a ales, ulterior, un alt sediu de comunicare pentru actele de procedură, respectând condițiile art.158 din Codul de procedură civilă, împrejurare evocată în întâmpinare, în mod pertinent, de către intimații reclamanți. Prin urmare, aspectul invocat de partea apelantă derivă din propria sa inițiativă procesuală, fapt care determină ca pârâta să nu se poată prevala de art.186 din Codul de procedură civilă.

În consecință, Curtea a respins cererea de repunere în termenul de apel, constatând că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art.186 Cod procedură civilă.

În ceea ce privește excepția tardivității apelului, care se impune a fi analizată în considerarea prevederilor art.248 alin.1 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că, față de declararea căii de atac la data de 25.11.2016, în condițiile comunicării sentinței la data de 27.09.2016, a fost depășit termenul legal prevăzut de dispozițiile art.468 alin.1 din Codul de procedură civilă, motiv pentru care excepția a fost admisă, cu consecința respingerii apelului, ca tardiv.

Domenii speta

Spete similare