Tichete de vacanta

Sentinţă civilă 879 din 06.06.2017


Pe rol judecarea cauzei contencios administrativ şi fiscal privind pe reclamanta PI, reprezentată legal de SINDICATUL, pe pârâta UAT PRIN PRIMAR, având ca obiect despăgubire contravaloare vouchere.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data de 13.03.2017, reclamanta PI, reprezentată prin Sindicat, în contradictoriu cu pârâta UAT, a solicitat instanţei obligarea acesteia să-i acorde o despăgubire echivalentă cu contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanţă cuvenite începând cu anul 2014, în sumă de 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată, în cuantumul prevăzut pentru fiecare an dedus judecăţii, astfel cum a fost stabilit prin actele normative speciale.

În motivarea cererii, s-a arătat că dreptul la acordarea tichetelor de vacanţă (redenumite „vouchere prin art. III din Legea nr.94/2014) a fost recunoscut bugetarilor prin adoptarea O.U.G. nr.8/18.02.2009, publicată în Monitorul Oficial nr.110/24.02.2009.

Dispoziţiile legale adoptate în ceea ce priveşte voucherele de vacanţă au născut în sarcina pârâtei o obligaţie simplă, neafectată de termen sau condiţie, ce putea fi executată imediat cu votarea bugetului anual pentru fiecare an în parte, începând cu 2014, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului, conform art.1397 Cod civil. Cu toate acestea, până în prezent nu au fost îndeplinite obligaţiile angajatorului faţă de reclamantă.

Valoarea tichetelor/voucherelor de vacanţă a fost stabilită de art.1 alin.4 din ordonanţă, în care se prevede că „Nivelul maxim al sumelor care pot fi acordate salariaţilor sub formă de vouchere de vacanţă reprezintă contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe tară garantate în plată, pentru un salariat, în decursul unui an fiscal".

În aceste condiţii, se impune neplata despăgubirii, echivalentă cu contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanţă neacordate, având în vedere că, pentru perioada 2014-2015, reclamanta nu mai poate beneficia de tichetele/voucherele de vacanţă cuvenite, nici de un alt concediu în care să folosească aceste tichete/vouchere. 

Având în vedere toate aceste motive, faţă de împrejurarea că nu se mai poate dispune restabilirea situaţiei anterioare sau repunerea părţilor în situaţia anterioară, s-a solicitat instanţei admiterea acţiunii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.192-art.194 C.proc.civ., O.U.G. nr.8/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr.94/2014, art.8 alin.2, art.39 alin.1, art.40 alin.2 lit.c şi art.166 alin.4 din Codul Muncii, HG nr.614/2015 şi pe prevederile Codului civil.

În dovedire s-a solicitat instanţei administrarea probei cu înscrisuri.

În temeiul art.223 alin.3 şi art.411 alin.1 pct.2 teza finală din Codul de procedură civilă, reclamanta a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare, depusă la dosar la data de 06.04.2017, prin care a învederat instanţei să analizeze cauza din perspectiva actelor normative indicate în cuprinsul întâmpinării.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa de contencios administrativ reţine următoarele:

În ceea ce privește pretențiile privind acordarea contravalorii tichetelor/voucherelor de vacanță, prin prisma prevederilor art.1 din OUG nr.8/2009, în forma în vigoare în fiecare an pentru care se solicită despăgubirea prin echivalent, se constată că dispozițiile legale invocate sunt aplicabile și reclamantei, funcționar public în cadrul aparatului administrativ al Comunei.

Dreptul la a primi tichete/vouchere de vacanță are o bază legală, prin raportare la prevederile art.1 alin.1 și 2 din OUG nr.8/2009, însă acordarea dreptului este condiționată de legiuitor de existența resurselor financiare și de alocarea acestora anual, astfel cum rezultă din prevederile art.1 alin.3 din OUG nr.8/2009: ”Voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul bugetar, şi în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.”

Dreptul la a primi tichetele de vacanță sau executarea prin echivalent a acestui drept nu are caracter absolut, fiind limitată acordarea prin însăși norma de reglementare, exprimarea legiuitorului, imperativă de altfel („...se acordă în limitele sumelor” - s.n.), fiind fără echivoc. Lipsa alocărilor financiare care să stea la baza acordării tichetelor de vacanță, reprezintă o condiție pur potestativă impusă de legiuitor dreptului prevăzut în favoarea angajaților care, în caz de neîndeplinire a elementului condițional (inexistența resurselor financiare necesare) înlătura obligația angajatorului de acordare a tichetelor de vacanță și, implicit, a despăgubirii prin echivalent.

Pe cale de consecință, raportat la prevederile art.1 alin.3 din OUG nr.8/2009 și având în vedere că, din materialul probator administrat în cauză, nu rezultă că pârâtei i-au fost alocate resurse financiare pentru acordarea tichetelor de vacanță, se constată că, în situația membrului de sindicat reprezentat în cauză, nu au fost îndeplinite condițiile legale pentru acordarea tichetelor de vacanță în perioada 2014-2015, neîndeplinirea condițiilor legale pentru acordare afectând și posibilitatea de acordare a echivalentului valoric al tichetelor de vacanță.

Faptul că dispozițiile legale privind acordarea dreptului la tichete de vacanță a făcut obiectul suspendării de la aplicare prin acte normative succesive (art.15 alin.2 din OUG nr.80/2010, art.9 din OUG nr.84/2012, art.9 alin.2 din OUG nr.103/2013, art.8 alin.5 din OUG nr.83/2014, art.10 alin.4 din OUG nr.57/2015) nu este de natură a influența condițiile de acordare, astfel cum acestea au fost analizate anterior, constituind simple măsuri de politică bugetară ale legiuitorului.

Referirile reclamanților la Constituţia României, la Codul muncii şi la Codul civil nu pot susţine acţiunea în mod temeinic, având în vedere că, prin dispozițiile de reglementare, legiuitorul a condiționat expres acordarea tichetelor de vacanță, nealocarea sumelor necesare constituind o cauză de neacordare, reclamanta interpretând greșit prevederile art.1 alin.3 din OUG nr.8/2009.

Față de considerentele anterior expuse, tribunalul va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.