Decizie de imputare. Termenul în care trebuie emisă. Contestare.

Rezumat:

Conform dispoziţiilor generale din art. 32 şi 33 din Legea nr. 94/1992 atunci când auditorii publici externi desemnaţi să auditeze conturile constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, comunică conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate.

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că actul  prin care ordonatorului principal de credite i-au fost aduse la cunoştinţă eventualele prejudicii constatate de auditori este actul prin care se finalizează acțiunea de audit.

De la data acestui act curge deci şi termenul de 30 de zile de emitere a dispoziţiei de imputare.

Hotărârea:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 26.01.2017 sub nr. 497/86/2017, reclamanţii funcţionari publici la Primăria municipiului H.: A., B., C., D., E., F., şi G. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului H. – I., au solicitat anularea  dispoziţiilor cu nr: 14/20.01.2017 - A., 15/20.01.2017 - B., 16/20.01.2017 - C., 17/20.01.2017 - D., 18/20.01.2017 - E., 19/20.01.2017 - F., 20/20.01.2017 - G.

În principal, ca excepţie, a invocat tardivitatea emiterii dispoziţiilor având în vedere prevederile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 şi consideră că formularea din art. 85 alin (1) este imperativă (termenul de 30 de zile nu este de recomandare) aşa încât dispoziţiile sunt ilegale, fiind aplicabile regulile prescripţiei extinctive iar termenul prevăzut de art. 5 alin. (3) se referă la 3 ani de la producerea pagubei, scopul edictării termenului de 3 ani de la data producerii pagubei, fiind acela de a stabili o limită temporală maximă în raport cu o dată fixă, respectiv data producerii pagubei dar, spre deosebire de termenul de 3 ani de la data producerii pagubei, termenul de 30 de zile prevăzut în art. 85 alin (1) se calculează de la constatarea pagubei, moment determinant care poate fi înainte sau după trecerea a 3 ani de la data producerii pagubei, căci în lipsa termenului de 3 ani de la data producerii pagubei ar fi fost posibilă emiterea dispoziţiei şi după 3 ani dacă paguba s-a constatat în această perioadă. 

Prin sentinţa nr. 952 din 6 aprilie 2017 Tribunalul Suceava a admis acţiunea având ca obiect „anulare act administrativ”, formulată de reclamanţii funcţionari publici la Primăria municipiului H: A., B., C., D., E., F., şi G., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului H. şi a anulat Dispoziţiile nr.14/20.01.2017, 15/20.01.2017, 16/20.01.2017, 17/20.01.2017, 18/20.01.2017, 19/20.01.2017 şi 20/20.01.2017 emise de Primarul Municipiului H.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Primarul Municipiului H.

În motivare a arătat că, art. 85 alin. 1 din legea nr. 188/1999, prevede ca dispoziţia de imputare să fie emisă în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, iar art. 85 alin. (3) din aceeaşi lege stabileşte că dreptul conducătorului instituţiei publice de a emite dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la producerea pagubei.

Legea nr. 188/1999 instituie norme speciale derogatorii de la dreptul comun (dreptul civil, dreptul muncii) cu privire la răspunderea civilă a funcţionarilor publici, reglementând un termen de prescripţie de 3 ani de la data producerii pagubei pentru emiterea ordinului sau deciziei de imputare. Potrivit art. 85 alin. (3), dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

Plata nelegală a drepturilor salariale (în care sunt incluse clasele de salarizare) a fost făcută în lunile octombrie şi noiembrie 2015 (conform statelor de plată pe care le anexăm). Dispoziţiile de imputare au fost emise în data de 20.01.2017, fără a se depăşi termenul de prescripţie de 3 ani de la data producerii pagubei.

Având în vedere cele menţionate, pârâtul recurent solicită admiterea recursului, casarea sentinţei nr. 952/06.04.2017 a Tribunalului Suceava cu privire la tardivitatea emiterii dispoziţiilor de imputare şi trimiterea cauzei pentru judecarea pe fond.

În drept a invocat disp. art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinare, reclamanţii au arătat că cererea de recurs cuprinde aceleaşi susţineri ca şi cele prezentate în întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, susţineri care au fost dovedite ca fiind neîntemeiate.

În consecinţă, au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi nefondat.

Examinând legalitatea sentinţei recurate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi motivelor de recurs invocate, respectiv cele prevăzute de disp. art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 Cod de procedură civilă, Curtea constată că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei” .

Curtea apreciază că acest text trebuie interpretat în coroborare cu art. 425 alin. 1 lit. b Cod de procedură civilă potrivit căruia ,,Hotărârea va cuprinde: b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată de dispoziţiile enunţate, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În practica judiciară s-a statuat că judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care  s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia.

Curtea constată că motivarea instanţei privind soluţia dată este concludentă în raport de obiectul cererii analizate, aşa încât apreciază că nu este dat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă.

Analizând în continuare, argumentele din cererea de recurs, Curtea reţine că potrivit art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, casarea unor hotărâri se poate cere „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Textul vizează acele situaţii în care instanţa evocă normele de drept substanţial incidente situaţiei de fapt în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate.

Pentru a verifica acest motiv de nelegalitate, Curtea reţine că reclamanții au învestit instanţa cu o cerere în anularea deciziilor de imputare emise la data de 20.01.2017 prin care li s-au imputat sumele primite cu titlu de drepturi salariale, prejudiciu constatat de Curtea de Conturi.

De acest prejudiciu autoritatea pârâtă a luat cunoştinţă la data 15.04.2016 când s-a întocmit raportul de audit financiar de către Camera de Conturi.

Conform dispoziţiilor generale din art. 32 şi 33 din Legea nr. 94/1992 atunci când auditorii publici externi desemnaţi să auditeze conturile constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, comunică conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate.

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că actul de control prin care ordonatorul principal de credite i-a adus la cunoştinţă de eventualele prejudicii constatate de auditori este actul prin care se finalizează acțiunea de audit.

De la data acestui act curge deci şi termenul de 30 de zile de emitere a dispoziţiei de imputare.

Acest termen limită consacră legislativ principiul securităţii raporturilor juridice fundamentat de practica CEDO dar şi de dreptul comunitar.

Contrar susţinerii recurentei – pârâte Curtea reţine că termenul de 30 de zile prevăzut de dispoziţiile art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 nu reprezintă un termen de recomandare, ci un termen imperativ, de decădere.

Raţiunea instituirii unui asemenea termen rezidă din necesitatea înlăturării stării de incertitudine ce planează asupra situaţiei patrimoniale a funcţionarului care prin fapta sa a cauzat un prejudiciu instituţiei publice angajatoare. Astfel se dă eficienţă principiului securităţii raporturilor juridice prin menţinerea unui just echilibru între scopul urmărit: apărarea bugetului de stat şi mijloacele utilizate: emiterea în mod unilateral a unui titlu executoriu, fără intervenţia instanţei de judecată, însă cu respectarea unui termen de decădere de 30 de zile, previzibil şi accesibil pentru ambele părţi.

În conformitate cu dispoziţiile art. 185 alin. 1 din Codul de procedură civilă decăderea intervine atunci când legea prevede un termen fix pentru efectuarea unui anumit act iar cel care trebuia să efectueze actul a lăsat să expire termenul fără să beneficieze de el. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate (art. 185 alin. 1 teza finală). Din formularea dispoziţiilor art. 185 alin. 1 teza finală rezultă că această nulitate este absolută şi nu relativă, cum susţine recurenta.

În speţă, dispoziţiile art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 stabileşte un termen de 30 de zile de la constatarea pagubei în care Primarul Municipiului H. avea dreptul să emită decizia de imputare. În cazul în care acesta nu îndeplineşte acest act în termenul de 30 de zile intervine decăderea din dreptul de a emite decizia de imputare.

Fiind un termen de decădere nu-i sunt aplicabile dispoziţiile legale privind întreruperea ori suspendarea termenului, recurenta putând cel mult să invoce o repunere în termen pentru motive temeinic justificate care au determinat întârzierea în emiterea deciziei de imputare.

Cât priveşte apărările pe care le-a formulat pârâtul, privitoare la termenul de 3 ani de la data producerii pagubei despre care face vorbire art. 85 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, acestea nu pot fi primite de către instanţă întrucât acest text reglementează un alt termen de prescripţie, "de 3 ani de la data producerii pagubei". Spre deosebire de termenul de 30 de zile, care se calculează de la data constatării pagubei, termenul de 3 ani se calculează de la data producerii pagubei şi prin urmare, scopul edictării termenului de 3 ani de la data producerii pagubei a fost acela de a stabili o limită temporală maximă, în raport cu o dată fixă – respectiv data producerii pagubei. Distincţia dintre cele două termene este clară şi impune autorităţii emiterea deciziei de imputare în termen de 30 de zile de la data când a cunoscut producerea pagubei sub condiţia să nu fi trecut 3 ani de la data producerii pagubei.

Dar, în condiţiile în care termenul de 30 de zile de emitere a dispoziţiei de impunere, calculat de la data când s-a cunoscut paguba nu a fost respectat, este lipsită de relevanţă juridică data producerii prejudiciului.

În concluzie, Curtea reţine că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 188/1999, astfel că în temeiul art. 496 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare