Răspunderea materială a angajatorului. Prescripție. Cauze de întrerupere a termenului de prescripție.

Art. 2537 Cod civil

Conform art. 2.537 pct. 1 din Codul civil, prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia.

Recunoaşterea trebuie să fie neîndoielnică şi fără nicio rezervă din partea autorului ei. 

În speţă pârâtul a recunoscut expres doar o parte din prejudiciul invocat de reclamantă, respectiv o parte a datoriei pretinsă de aceasta, pe care a şi achitat-o nu se poate susţine că această plată are valoarea unei recunoaşteri integrale a debitului stabilit în urma inventarului, respectiv că plata făcută are efect întreruptiv de prescripţie.

Prin sentinţa civilă nr. 502 din 20 iunie  2017, pronunţată de Tribunalul Mureş, Secţia civilă, în dosarul nr. 93/102/2017, s-a respins  excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta S.N.T.G.N. „T.” S.A., cu sediul în Mediaş în contradictoriu cu pârâtul M.F.A. , pârâtul fiind obligat la plata în favoarea reclamantei a sumei de 4894,70 lei, cu titlu de despăgubiri.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 ianuarie 2017, reclamanta S.N.T.G.N.T.S.A., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul  M.F.A. , ca prin hotărâre judecătorească să fie obligat acesta la plata sumei de 4.894,70 lei, reprezentând diferenţă contravaloare ţeavă de dimensiunea de DN 600 mm în lungime de aproximativ  40,74 ml.

Cercetând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. 1 cod procedură civilă, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată în cauză, instanţa de fond a apreciat că aceasta este neîntemeiată.

În acest sens, s-a constatat că data de 02.12.2014 (data înregistrării procesului-verbal nr. 45846/02.12.2014), este data la care se cunoaşte persoana răspunzătoare de prejudiciul creat.

Pe de altă parte s-a reţinut că termenul  de prescripţie a fost întrerupt, conform art. 2537 pct. 1 din Codul civil, prin acte voluntare de executare şi de  recunoaştere ale pârâtului. Astfel acesta a recunoscut săvârşirea faptei ilicite şi producerea prejudiciului prin declaraţia nr. 925/17.11.2014, respectiv a efectuat acte voluntare de executare, prin achitarea unei părţi din prejudiciul stabilit în sarcina sa, ultimul act de executare (ultima plată), fiind efectuat în data de 25.11.2015, potrivit chitanţei seria SBSD nr. 20150030/25.11.2015.

Având în vedere prevederile art. 2541 alin. 1 - 2 din Codul civil, conform cărora efectele întreruperii prescripţiei constau în ştergerea prescripţiei începute înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere şi curgerea unei noi prescripţii de la data întreruperii, în realitate noua prescripţie a dreptului material la acţiune a început să curgă la data de 25.11.2015 şi pentru aceste motive, s-a apreciat că se impune respingerea excepţiei menţionate.

În ceea ce priveşte fondul cauzei s-a reţinut că  pârâtul este angajatul SNTGN T.  SA, în funcţia de inginer, conform contractului individual de muncă nr. 3844/13.09.2007, încheiat pe durată nedeterminată şi că acesta a ocupat funcţia de Şef Sector Târnăveni până la data de 22.12.2014, data eliberării din funcţie, conform deciziei nr. 994/22.12.2014, emisă de către Directorul General al SNTGN T.  SA Mediaş, atribuţiile de serviciu fiind-i stabilite prin fişa postului.

Instanţa de fond a mai reţinut că în cauză sunt întrunite toate condiţiile legale impuse de art. 254 alin. 1 din Codul muncii coroborate cu art. 1 şi art. 23 - 24 şi art. 25 din Legea nr. 22/1969 pentru angajarea răspunderii salariatului -  pârât.

Astfel instanţa a reţinut că la data de 29.10.2014, echipa de control din cadrul S.C.F.  de Gestiune al SNTGN T.  SA, a efectuat inventarierea inopinată a gestiunii de materiale din cadrul Sectorului Târnăveni, în urma căreia s-a întocmit „Raportul nr. 40614/31.10.2014, privind inventarierea inopinată a gestiunii de materiale din cadrul Sectorului Târnăveni”, în cuprinsul căruia s-a consemnat faptul că au fost găsite lipsă din gestiune bunuri materiale şi anume ţeavă de DN 610 mm, în cantitate de 101,34 ml, din care cantitatea de 18,9 ml, în valoare de 1831,41 lei a fost recuperată de la alţi angajaţi, rămânând astfel o diferenţă cantitativă de 82,44 ml, pârâtul recunoscând  că a luat o cantitate de 24 ml, conform declaraţiei nr. 925/17.11.2014.

Aceste date rezultă din Situaţia materialelor constatate lipsă la Sectorul Târnăveni, conform Raportului CFG nr. 40614 din 31.10.2014, întocmit de către personalul de specialitate din cadrul SNTGN T.  SA în vederea recuperării restului de cantitate de ţeavă, în cantitate de 58,44 ml. Conform legislaţiei în vigoare, această cantitate a fost împărţită între angajata în funcţia de gestionar, d-na C.L. şi pârât, în mod egal.

Reclamanta  a încercat să recupereze acest prejudiciu prin acordul părţilor, întocmindu-se astfel, gestionarului: factura seria SB nr. 2014/0015/30.12.2014 - pentru cantitatea de 29.22 ml, în valoare de 3.510,96 lei, sumă pe care aceasta a achitat-o, (conform chitanţei seria SBSD nr.  20150012/18.05.2015 şi a chitanţei seria SBSD nr. 20150028/18.11. 2015) şi pârâtului: factura seria SB nr. 20140016 din data de 30.12.2014 pentru cantitatea de 29.22 ml + 24 ml = 53.22 ml, în valoare de 6.394,70 lei. 

În acest context s-a reţinut că pârâtul şi-a însuşit debitul, a recunoscut suma pe care o avea de plătit, iar începând cu data de 14.01.2015 până la data de 25.11.2015, a achitat suma de 1.500 lei, reprezentând contravaloarea a 12,48 ml de ţeavă, după cum rezultă din înscrisurile întocmite de personalul de specialitate din cadrul SNTGN T.  S.A.

Începând cu data de 26.11.2015 pârâtul a refuzat să plătească diferenţa de 4.894,70 lei, care reprezintă contravaloarea cantităţii rămase de 40,74 ml ţeavă, deşi această cantitate a fost recunoscută, prin actele precedente, implicit prin faptul ca a achitat o parte din debit.

Prin adresa nr. 3710/14.06.2016, unitatea reclamantă a somat pârâtul să achite diferenţa de 4.894,70 lei, însă acesta nu s-a conformat.

Instanţa de fond a reţinut că faptele ilicite au fost săvârşite în timp ce pârâtul era angajatul societăţii reclamante şi constau  în încălcarea  art. 39 alin. 2 lit. a din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, art. 84 pct. 1 din Regulamentul Intern pentru salariaţii SNTGN T.  SA Mediaş, art. 157 lit. a din Contractul Colectiv de Muncă încheiat la nivelul SNTGN T.  SA Mediaş, în vigoare la acea dată, a prevederilor de la lit. M, pct. 2, lit. a, b şi f din Contractul Individual de Muncă nr. 3844/13.09.2007 şi a prevederilor Capitolului 5 – „Atribuţii, lucrări, sarcini” şi Capitolului 7-„Responsabilităţi” din fişa postului, anexă la Contractul Individual de muncă nr. 3844/13.09.2007.

Totodată s-a reţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 22/1969, coroborate cu prevederile art. 254, alin. 1 din Codul muncii.

În baza art. 27 din Legea nr. 22/1969, cuantumul prejudiciului calculat a fost împărţit în mod egal între pârât şi gestionar, acest mod de calcul fiind însuşit de către pârât, care a achitat o parte din suma facturată, rămânând în sarcina pârâtului plata sumei de 4.894,70 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului neachitat.

Raportul de cauzalitate dintre faptele ilicite imputate pârâtului şi prejudiciul invocat de reclamantă rezultă din declaraţia dată de pârât şi situaţia denumită „Materiale constatate lipsă l Sectorul T-veni conform Raport CFG nr. 40614/31.10.2014”, din care reiese că pârâtul recunoaşte starea de fapt.

Vinovăţia pârâtului rezultă din faptul că acesta şi-a însuşit cantitatea de 40,74 ml de ţeavă cu dimensiunea de DN 600 MM, fără să-i achite reclamantei contravaloarea acesteia.

De asemenea, instanţa de fond a constatat că potrivit deciziei nr. 931/02.12.1014, pârâtul a fost sancţionat şi în urma finalizării cercetării disciplinare a fost întocmit procesul-verbal nr. 45846/02.12.2014, potrivit căruia pentru lipsa bunurilor materiale din gestiune s-a propus atât  sancţionarea pârâtului cu reducerea salariului de bază pe o durată de 1 lună cu 5%, cât şi iniţierea demersurilor privind recuperarea prezentului prejudiciu, iar această decizie nu a fost contestată de către pârât.

Având în vedere probele administrate în cauză, instanţa de fond a constatat că prejudiciul a fost recunoscut şi însuşit de către pârât, iar acesta a şi achitat o parte din el şi ca atare a apreciat că sunt întrunite toate condiţiile legale impuse de art. 254 alin. 1 din Codul muncii pentru angajarea răspunderii salariatului - pârât.

În consecinţă, în temeiul art. 1, art. 23-24 şi art. 25 alin. 1 din Legea nr. 22/1969 coroborat cu art. 254 alin. 1 din Codul muncii, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul la plata în favoarea acesteia reclamantei a sumei de 4894,70 lei, cu titlu de despăgubiri.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâtul M.F.A.  şi a solicitat desființarea sentinţei atacate şi rejudecând cauza, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi, pe cale de consecinţă, respingerea acțiunii  ca prescrisă.

În motivarea apelului pârâtul a invocat în primul rând faptul că acţiunea promovată de reclamantă este prescrisă, apreciind că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost nelegal respinsă.

Pârâtul a invocat incidenţa în cauză a prevederilor art. 211 lit. c din Legea nr. 62/2011, care a modificat implicit art. 268 alin. 1 litera c din Codul Muncii, conform cărora termenul de prescripţie de 3 ani curge „de la dala producerii pagubei”. Pârâtul a susţinut că în acest termen legal, angajatorul reclamant era obligat să identifice autorii pagubei şi să introducă acţiunea în justiţie împotriva acestora,  sub sancţiunea prescripţiei extinctive.

De asemenea, s-a susţinut incidenţa în cauză a prevederilor art. 2523 şi art. 2524 din  Codul civil.

Pârâtul a mai arătat că răspunderea patrimonială a salariatului, reglementată prin art. 254 Codul muncii, are ca izvor contractul individual de muncă, fiind o răspundere contractuală, căreia trebuie să îi fie aplicate dispoziţiile privind prescripţia extinctivă invocate. Pârâtul a solicitat însă a se constata faptul că prin sentinţa atacată a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune fundamentată pe dispoziţiile art. 2528 alin. 1 din Codul civil, care reglementează „Dreptul Ia acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită”, şi ca atare fiind vorba de un „delict civil”, pârâtul a susţinut că respectivele dispoziţii nu sunt incidente în cauză.

Totodată pârâtul a arătat că prin aceste dispoziţii se prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În opinia pârâtului distincţia dintre cele două ipoteze este esenţială, deoarece numai în cazul răspunderii delictuale persoana prejudiciată trebuie să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, momentul la care începe să curgă termenul fiind stabilit în favoarea acestuia. În cazul răspunderii contractuale, se prezumă că angajatorul în calitatea sa de persoană prejudiciată, trebuia să cunoască prejudiciul la momentul în care s-a înregistrat rezultatul inventarierii anuale, având informaţii privind persoana responsabilă în cuprinsul fişei postului.

În ceea ce priveşte momentul la care angajatorul a avut cunoştinţă despre lipsa în gestiune s-a invocat faptul că acesta este data înregistrării procesului-verbal de inventariere a patrimoniului nr. 699/27.11.2013, în care se consemnează în mod expres lipsa din inventarul SRM B.  a 101,43 m ţeavă de 600 mm, provenită din reabilitarea conductei Corunca - Tătârlaua din iulie 2012, această lipsă reieşind şi din procesul-verbal de inventariere nr. ETMED 7908/28.11.2013, care consemnează acelaşi minus în inventar. Pârâtul a relevat că instanţa de judecată nu a analizat conţinutul acestui proces-verbal de inventariere şi nu a motivat de ce procesul-verbal respectiv nu a fost luat în considerare ca moment de la care începe cursul prescripţiei.

Pârâtul a mai arătat că în motivarea sentinţei pronunţate de instanţa de fond nu s-a explicat de ce după „inventarierea anuală” a mai fost necesară o „inventariere inopinată”, ale cărei concluzii au fost înregistrate la data de 02.12.2014 (procesul-verbal nr. 45846). Fiind două documente contabile cu acelaşi conţinut, în opinia pârâtului trebuie luat în considerare primul document înregistrat, nicidecum cel înregistrat ulterior.

Totodată s-a invocat faptul că instanţa de judecată nu a avut în vedere declaraţiile directorului P.Z. şi a gestionarei C.L., care consolidează afirmaţia potrivit căreia minusul în inventar a fost constatat de către aceste organe încă în luna noiembrie 2013.

Ca atare, societatea reclamantă a cunoscut paguba şi pe cei vinovaţi (gestionara C.L.  şi şeful ierarhic superior al acesteia, salariatul pârât), încă din luna noiembrie 2013.

S-a mai susţinut că în mod nelegal instanţa de judecată a reţinut faptul că ar fi fost întrerupt termenul de prescripţie, deşi pârâtul nu a încheiat un acord bilateral cu angajatorul, potrivit art. 254 alin. 3 din Codul muncii, prin care acesta să fi recunoscut minusul în inventar de 40,74 m ţeavă. Dimpotrivă, prin declaraţie scrisă, pârâtul a arătat faptul că a luat în folosul său propriu doar 3x4 m ţeavă, al cărei preţ de cumpărare (1.500 lei) a fost de acord să îl plătească şi l-a şi achitat, pârâtul nefiind însă de acord să contribuie la acoperirea lipsei în gestiunea numitei C.L. . Prin urmare nu există absolut niciun act de recunoaştere integrală a datoriei aferente minusului în inventar de 40,74 m ţeavă, iar plata contravalorii ţevii cumpărate nu poate echivala cu recuperarea unei lipse în gestiune.

În ceea ce priveşte întreruperea cursului prescripţiei, prevăzută de art. 2537 pct. 1 din Codul civil, s-a arătat că pentru a fi întrerupt cursul prescripţiei, plata făcută de debitor trebuie să reprezinte o tranşă din datorie, pentru că numai în aceste condiţii ar echivala cu o recunoaştere de natură a întrerupe cursul prescripţiei.

Pârâtul a precizat că reclamanta a recunoscut că pentru ţeava cumpărată a achitat preţul stabilit, astfel că suma plătită de el nu poate reprezenta „plata parţială a sumei imputate”, fiind greşită „adăugarea” la pretinsa cotă de ½ din lipsa în gestiunea Sectorului Târnăveni, de 29,22 m ţeavă, a celor 24 m ţeavă pe care i-a cumpărat. 

Pe fondul cauzei, s-a invocat faptul că pârâtul nu a avut atribuţii efective de gestiune a conductelor recuperate, în accepţiunea dispoziţiilor Legii nr. 22/1969, astfel că nu i-a cauzat angajatorului un prejudiciu din vina şi în legătură cu munca sa, întreaga responsabilitate pentru gestionarea conductelor recuperate revenind persoanei angajate pe postul de gestionar – C.L. .

Cu privire la atribuţiile de serviciu invocate de reclamantă în cuprinsul acţiunii pârâtul a arătat faptul că acestea au fost introduse ulterior derulării acţiunilor privind recuperarea conductelor, abia la 03.02.2014, când i s-a cerut să semneze fişa  postului, el neparticipând la preluarea în gestiune a acestor conducte şi nesemnând documentele întocmite cu acest prilej.

Referitor la  pretinsul prejudiciu invocat în acţiune s-a relevat că materialul tubular de 610 mm a fost recuperat cu prilejul unei lucrări de reabilitate şi înlocuire a conductei de transport gaz metan efectuată în localitatea Tătârlaua, începută în anul 2011 şi terminată în anul 2012. Din cantitatea recuperată numai o parte a fost depozitată la S.R.M. B. , restul fiind lăsat în custodie la constructor - S.C. C. S.R.L, iar diferenţa, din dispoziţia conducerii societăţii, respectiv a directorului Z.P. , în prezent decedat, a fost transferată la Sectoarele din Mediaş, Sibiu, Braşov pentru efectuarea unor diverse lucrări de mentenanţă. De asemenea, au fost predate cantităţi de conducte pentru construcţia de poduri şi podeţe la Primăria comunei Axente Sever  şi la Primăria comunei Hoghilag, tot din dispoziţia directorului Z.P. , aspect cunoscut de martorul Raţiu, cel care a efectuat transportul.

La 07.01.2015 pârâtului i s-a comunicat factura cu seria SB nr. 20140016 din 30.12.2014 privind cantitate de 53,320 m ţeavă de 600 mm, conform procesului-verbal de constatare nr. 45846 din 02 decembrie 2014, cu indicarea valorii de 6.394 lei. Din această sumă pârâtul a achitat 1.500 lei, contravaloarea conductei pe care a ridicat-o, cu aprobarea directorului. Pârâtul a considerat că nu există niciun temei legal pentru facturarea diferenţei de cantitate care nu i-a fost vândută.

În ceea ce priveşte modalitatea „constatării” pretinsului prejudiciu, pârâtul a arătat faptul că înţelege să conteste în integralitate constatările controlului, în condiţiile în care, personal, el nu a participat la această inventariere, fiind suspendat din funcţie în intervalul 22.10 - 22.12.2014 şi nici nu a delegat o altă persoană să participe. Au fost încălcate regulile privind inventarierea patrimoniului, astfel cum sunt reglementate în Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, republicată şi actualizată prin Legea nr. 121/2015 si prin O.U.G. nr. 57/2015.

La data de 29.10.2014 a fost efectuat un control al gestiunii Sectorului Târnăveni, iar rezultatele au fost consemnate în Raportul nr. CFG 4061/31.10.2014, conform căruia s-a constatat o diferenţă în minus de 101,34 m ţeavă conductă recuperată de 610 mm în valoare de 9.809,71 lei, la preţul de 96,9 lei/m şi, de asemenea, s-a constatat un plus în gestiune.

Pârâtul a invocat faptul că nu a participat la inventariere, la momentul respectiv fiind suspendat din funcţie, astfel că nu îi sunt opozabile constatările făcute. Pe de altă parte, raportul privind inventarierea inopinată de gestiunii de materiale din cadrul Sectorului Târnăveni, anexat acţiunii nu cuprinde şi anexele privind lista cu produsele găsite în plus cu indicarea valorii acestora şi nu se cunoaşte motivul pentru care corpul de control nu a procedat la compensarea valorilor lipsă cu plusul în gestiune şi nici de ce a fost calculat şi T.V.A., fiind inclusă în lipsa în gestiune.

De asemenea, pârâtul a contestat modul de stabilire a pretinsului prejudiciu, în condiţiile în care nu i s-a adus la cunoştinţă modul în care aceste conducte au fost evaluate la suma de 96,9 lei/m, deşi starea tehnică în care se aflau recomandau predarea lor ca „fier vechi” sau folosirea la lucrări de consolidare construcţii.

Pârâtul a invocat şi faptul că nu cunoaşte documentele în baza cărora s-au înregistrat în contabilitate aceste bunuri, fiind în discuţie ţevi uzate, care nu mai puteau fi folosite conform destinaţiei lor, iar nu ca „mijloace fixe”.

Reclamanta S.N.T.G.N. T.  S.A. Mediaş a formulat întâmpinare faţă de apelul declarat de pârâtul M.F.A.  şi a solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei atacate.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune reiterată de către apelantul pârât s-a solicit respingerea acesteia ca fiind neîntemeiată, reclamanta susţinând că instanţa de fond în mod judicios a constatat întreruperea prescripţiei prin acte voluntare de executare şi recunoaştere ale pârâtului.

Reclamanta a relevat, că în opinia sa, chiar şi în ipoteza admiterii raţionamentului pârâtului privind curgerea prescripţiei de la momentul producerii pagubei, în speţă data de 27.11.2013, care este data înregistrării procesului-verbal nr. 699/2013, încheiat cu ocazia inventarierii patrimoniului Sectorului Târnăveni pentru anul 2013, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu poate fi admisă, deoarece a fost întreruptă prin acte voluntare de executare, ultimul act de executare, după cum a constatat în mod temeinic instanţa de fond, fiind efectuat în data de 25.11.2015, potrivit chitanţei seria SBSD nr. 20150030/25.11.2015, depusă în probaţiune.

Referitor la „cumpărarea” materialului tubular în cauză, s-a invocat faptul că atât prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, cât şi prin declaraţiile martorilor, nu s-a dovedit existenţa vreunui contract de vânzare încheiat între reclamantă şi pârât.

În consecinţă, în opinia reclamantei, plăţile voluntare efectuate de către pârât, reprezintă în fapt achitarea de bună-voie a unei părţi din prejudiciul stabilit în sarcina acestuia cu ocazia cercetării disciplinare efectuate în anul 2014, iar prin aceste acte voluntare de executare prescripţia a fost întreruptă.

S-a mai relevat că pârâtul, pentru prima dată prin cererea de apel, a motivat lipsa recunoaşterii întregului prejudiciu stabilit în sarcina sa şi prin urmare neachitarea voluntară a unei părţi din acesta, invocând lipsa încheierii unui acord bilateral cu reclamanta potrivit art. 254, alin. 3 din Codul muncii, însă normele cuprinse în conţinutul acestui articol sunt norme dispozitive permisive, prin care nu se impune, ci se permite ca subiectele de drept sa aibă o anumită conduită, care depinde de voinţa lor.

Motivul principal pentru care reclamanta nu a intentat acţiunea în termen de 3 ani de la data producerii pagubei a fost tocmai achitarea benevolă de către pârât a unei părţi din prejudiciu la intervale diferite de timp, după cum rezultă din conţinutul chitanţelor seria SBSD nr. 10150003/14.01.2015, seria SBSD nr. 20150013/15.05.2015, seria SBSD nr. 20150023/16.09.2015, seria SBSD nr. 20150030/25.11.2015, admise în probaţiune în faţa instanţei de fond.

Având în vedere prevederile art. 2537 pct. 1 din Codul civil, reclamanta a susţinut că legiuitorul nu condiţionează actul voluntar de executare de natură a întrerupe prescripţia, respectiv recunoaşterea dreptului de încheierea unui acord bilateral potrivit art. 254 alin. 3 din Codul muncii, deşi conferă şi această posibilitate părţilor implicate.

Totodată reclamanta a apreciat că pârâtul, pe lângă acte de executare voluntare, constând în achitarea unei părţi din prejudiciul stabilit în sarcina sa, a avut şi o conduită din care a rezultat fără echivoc recunoaşterea tacită atât a prejudiciului, cât şi a dreptului reclamantei de a obţine repararea acestuia.

Reclamanta a mai arătat că pârâtul şi-a însuşit fără rezerve, în calitate de „responsabil mijloace fixe”, procesul-verbal nr. 699/27.11.2013, încheiat cu ocazia inventarierii patrimoniului Sectorului Târnăveni pentru anul 2013, prin care se constată lipsa unei cantităţii de 101,43 ml de ţeava. Reclamanta a reiterat faptul  că această lipsă a fost menţionată atât în procesul - verbal privind rezultatele inventarierii anuale a patrimoniului SNTGN T.  S.A. Exploatarea Teritorială Mediaş nr. ETMED 7908/28.11.2013, cât şi în Raportul CFG nr. 40614/31.10.2014, privind inventarierea inopinată a gestiunii de materiale din cadrul Sectorului Târnăveni, întocmit de către personalul de specialitate din cadrul SNTGN T.  SA.

S-a invocat şi faptul că în urma constatării prejudiciului de către reclamantă, pârâtul a fost sancţionat disciplinar potrivit deciziei nr. 931/02.12.2014, efectuându-se şi iniţierea demersurilor pentru recuperarea prejudiciului stabilit în sarcina sa, însă acesta nu a contestat decizia de sancţionare şi nici nu a manifestat vreo opoziţie demersurilor privind recuperarea prejudiciului, acceptând imputaţia fără rezerve, după cum rezultă din conţinutul facturii fiscale seria SB nr. 20140016/30.12.2014, comunicată acestuia şi din conţinutul chitanţelor eliberate de subscrisa în urma plăţilor parţiale efectuate.

Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte susţinerile pârâtului privind lipsa unor atribuţii efective de gestiune a conductelor recuperate, reclamanta a precizat că susţine argumentele expuse în faţa instanţei de fond.

Astfel, reclamanta a învederat că pârâtul, din data de 01.02.2012 şi până în prezent a avut ca şi atribuţie de serviciu urmărirea recuperării şi recondiţionarea materialelor provenite de la lucrări şi dezmembrări de mijloace fixe. În vederea îndeplinirii în mod diligent a atribuţiilor de serviciu, pârâtul ar fi trebuit să supervizeze activitatea numitei C.L. , încadrată în funcţia de gestionar şi totodată să colaboreze cu ea în vederea ţinerii unei evidenţe corespunzătoarea cu realitatea. Pârâtul a semnat în mod obişnuit procese - verbale de predare primire materiale, efectuând în mod concret acte privind gestionarea materialelor, atât alături de C.L. , cât şi în lipsa ei.

S-a susţinut că instanţa de fond în mod temeinic a constatat încălcarea de către pârât prevederilor menţionate expres în considerentele sentinţei atacate, precum şi a atribuţiilor relevante din fişa postului.

Referitor la susţinerile pârâtului privind contestarea cuantumului prejudiciului şi modalitatea stabilirii acestuia, s-au reiterat cele expuse în faţa instanţei de fond şi totodată s-a subliniat că inventarierea şi gestiunea bunurilor s-a realizat cu respectarea tuturor prevederilor legale, întocmindu-se documente justificative pentru fiecare operaţiune de intrare-ieşire în gestiune.

Cu privire la modalitatea stabilirii prejudiciului în sarcina pârâtului s-a arătat că cuantumul prejudiciului calculat a fost împărţit în mod egal între pârât şi gestionar, acest mod de calcul fiind însuşit de către pârât, care a şi achitat o parte din suma facturată.

Examinând apelul dedus judecăţii prin prisma motivelor de apel invocate şi în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 - 478 din Codul de procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:

Prin acţiunea introductivă, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, reclamanta S.N.T.G.N. „T. ” S.A., cu sediul în Mediaş a solicitat în contradictoriu cu pârâtul M.F.A.  obligarea acestuia la plata sumei de 4.894,70 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând diferenţă contravaloare ţeavă de dimensiunea de DN 600 mm în lungime de aproximativ  40,74 ml.

Reclamanta a invocat faptul că în urma efectuării la data de 29.10.2014 a inventarierii inopinate a gestiunii de materiale din cadrul Sectorului Târnăveni a fost găsită lipsă din gestiune ţeavă de DN 610 mm, în cantitate de 101,34 ml, din care o parte a fost recuperată, la data introducerii acţiunii, rămânând nerecuperată cantitatea de ţeavă sus-menţionată.

Cu ocazia judecării cauzei în primă instanţă, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că acţiunea promovată de reclamantă este prescrisă în condiţiile în care angajatorul a cunoscut lipsa în gestiune pretinsă de reclamantă încă din anul 2013, când s-a efectuat inventarierea patrimoniului, iar acţiunea a fost introdusă în luna ianuarie 2017.

Reclamanta, la rândul său, a susţinut că deşi lipsa în gestiune a fost constatată în anul 2013, conducerea societăţii a luat cunoştinţă de constatările comisiei de inventariere doar la data de 02.12.2014, când s-a înregistrat raportul privind inventarierea inopinată a gestiunii de materiale de la Sectorul Târnăveni. Pe de altă parte, reclamanta a invocat faptul că ulterior datei de 02.01.2014 pârâtul a recunoscut debitul pretins şi a achitat o parte din acesta şi ca atare termenul de prescripţie a fost întrerupt.

Având în vedere că pârâtul a reiterat în apel excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar reclamanta şi-a menţinut aceeaşi poziţie cu cea exprimată în faţa instanţei de fond, ceea ce trebuie determinat în speţă este deci momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru promovarea acţiunii în răspundere patrimonială formulată de reclamantă împotriva pârâtului.

Conform prevederilor art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul răspunderii patrimoniale a angajaţilor faţă de angajator.

De asemenea, prin art. 211 lit. c din Legea dialogului social nr. 62/2011 cererile pentru plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

Din actele dosarului rezultă că prin procesul-verbal nr. 699 din 27.11.2013, încheiat cu ocazia inventarierii patrimoniului Sector Târnăveni, s-a consemnat în mod expres lipsa din inventarul SRM B.  a 101,43 ml ţeavă de 600 mm, provenită din reabilitarea conductei Corunca - Tătârlaua din iulie 2012. De asemenea, în procesul-verbal privind rezultatele inventarierii anuale a patrimoniului reclamantei pe anul 2013, înregistrat sub nr. ETMED 7908/28.11.2013, s-a consemnat aceeaşi lipsă la inventar de 101,43 ml ţeavă.

În contextul în care prin cele două procese-verbale de inventariere încheiate în anul 2013 s-a consemnat existenţa unor lipsuri la inventar, cu referire expresă la lipsa cantităţii de ţeavă care a determinat formularea acţiunii introductive, susţinerile reclamantei în sensul că doar la data de 02.12.2014, când s-a efectuat inventarierea inopinată, conducerea societăţii a luat cunoştinţă de constatările comisiei de inventariere nu pot fi primite. Sub acest aspect trebuie avut în vedere şi faptul că în ambele procese-verbale menţionate anterior s-a consemnat că situaţia lipsei cantităţii de 101,43 m ţeavă de la Sectorul Târnăveni este în cercetare la SNTGN – Serviciul Control Intern.

Prin urmare, faţă de prevederile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii şi art. 211 lit. c din Legea nr. 62/2011, Curtea apreciază că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că în speţă  momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru acţiunea în răspundere patrimonială promovată împotriva reclamantului trebuie raportat la data încheierii procesului-verbal de inventariere din anul 2014 şi nu la data încheierii proceselor-verbale de inventariere a patrimoniului din anul 2013.

Având în vedere că paguba invocată de reclamantă a fost cunoscută încă din luna noiembrie 2013, iar acţiunea introductivă a fost promovată în luna ianuarie 2017, instanţa de apel reţine că la momentul înregistrării acestei acţiuni termenul de prescripţie de 3 ani era împlinit şi ca atare excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât este fondată.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune instanţa de fond a mai reţinut că termenul  de prescripţie a fost întrerupt prin acte voluntare de executare şi de  recunoaştere ale pârâtului.

Din actele dosarului reiese că prin declaraţia dată de pârât, înregistrată sub nr. 925 din 17.11.2014, la care s-a făcut referire în sentinţa atacată, acesta a recunoscut expres că a luat, cu acordul conducerii, doar cantitatea de 3x4 ml ţeavă, fiind de acord cu plata doar a contravalorii cantităţii respective, plată care a şi fost efectuată ulterior.

Contrar susţinerilor reclamantei, pârâtul nu a recunoscut că se face vinovat şi pentru lipsa cantităţii de ţeavă de 40,74 ml, invocată prin acţiunea introductivă şi nici nu a achitat vreo sumă de bani din valoarea acesteia.

Conform art. 2.537 pct. 1 din Codul civil, prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia.

În sensul prevederilor legale sus-menţionate recunoaşterea trebuie să fie neîndoielnică şi fără nicio rezervă din partea autorului ei. 

Având în vedere că în speţă pârâtul a recunoscut expres doar o parte din prejudiciul invocat de reclamantă, respectiv o parte a datoriei pretinsă de aceasta, pe care a şi achitat-o nu se poate susţine că această plată are valoarea unei recunoaşteri integrale a debitului stabilit în urma inventarului, respectiv că plata făcută are efect întreruptiv de prescripţie.

În consecinţă, atâta timp cât manifestarea de voinţă a pârâtului a fost doar în sensul recunoaşterii neechivoce doar a unei părţi din paguba susţinută de reclamantă, respectiv a unui debit determinat, instanţa de apel apreciază că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de fond că termenul de prescripţie a fost întrerupt.

În acest context, pentru considerentele sus-menţionate, Curtea a reținut că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât este fondată şi ca atare acţiunea introductivă se impune a fi respinsă ca prescrisă. În atare situaţie, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei, celelalte motive de apel invocate de pârât şi care privesc fondul cauzei nu se mai impun a fi analizate.

Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a dispus admiterea apelului dedus judecăţii şi schimbarea în tot a  sentinţei atacate, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât şi în consecinţă a respins, ca prescrisă, acţiunea civilă formulată de reclamantă împotriva pârâtului.

În temeiul art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă reclamanta a fost obligată să-i plătească pârâtului suma de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial, achitat cu ocazia judecării cauzei în primă instanţă.

Domenii speta

Spete similare