Litigiu de muncă si asigurări sociale Drepturi bănești derivând din Contractul Colectiv de Muncă. Prescripția dreptului material la acțiune

Art. 268 Codul muncii

Faţă de prevederile art. 268 lit. c din Codul muncii, pretenţiile reclamanţilor aferente perioadei 1 februarie 2013 – 09 februarie 2013 sunt prescrise.

În conformitate cu prevederile art. 229 alin. 4 din Codul muncii, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor, iar potrivit dispoziţiilor art. 9 din contractele colective de muncă în litigiu, prevederile acestora produc efecte pentru toţi salariaţii.

Prin Sentinţa civilă nr. xxxx, Tribunalul Harghita a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte drepturile băneşti aferente perioadei 1 februarie 2013 – 09 februarie 2013 şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul S.L.S.P. , în reprezentarea membrilor de sindicat, evidenţiaţi la pct. I. al cererii de chemare în judecată, precum şi de reclamanţii F.D. , K.I., K.A. , …., în contradictoriu cu pârâta S.N.S. S.A. – Sucursala Salina Praid.

Tribunalul a obligat pârâta să plătească membrilor de sindicat, evidenţiaţi la pct. I. al cererii de chemare în judecată, precum şi reclamanţilor F.D. , K.I., K.A. , …, diferenţele de drepturi salariale, rezultate din sumele cuvenite ca urmare a aplicării art. 145 din Contractul Colectiv de Muncă Unic, încheiat la nivelul S.N.S. S.A., pentru anii 2012 – 2013, respectiv 2014 – 2015 şi cele efectiv plătite, pentru perioada 10 februarie 2013 – 20 august 2014.

De asemenea, a admis în parte acţiunea formulată de către intervenienţii K.I.  şi I.I. , în contradictoriu cu pârâta S.N.S. S.A. – Sucursala Salina Praid, şi a obligat pârâta să plătească intervenienţilor K.I.  şi I.I. , diferenţele de drepturi salariale, rezultate din sumele cuvenite ca urmare a aplicării art. 145 din Contractul Colectiv de Muncă Unic, încheiat la nivelul S.N.S. S.A., pentru anii 2012 – 2013, respectiv 2014 – 2015 şi cele efectiv plătite, pentru perioada 10 februarie 2013 – 20 august 2014.

Pârâta a mai fost obligată să procedeze la actualizarea sumelor datorate membrilor de sindicat, reclamanţilor nereprezentaţi prin organizaţia sindicală, precum şi intervenienţilor, cu indicele de inflaţie, calculate până la data plăţii efective, precum şi să  plătească membrilor de sindicat, reclamanţilor nereprezentaţi prin organizaţia sindicală, precum şi intervenienţilor, dobânda legală, aferentă drepturilor băneşti mai sus menţionate, calculată începând cu data scadenţei şi până la data plăţii efective.

Prima instanţă a respins celelalte pretenţii ca fiind prescrise şi a obligat pârâta să plătească sindicatului reclamant, reclamanţilor evidenţiaţi la fila 10 din dosar, precum şi intervenienţilor, suma de 6000 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că faţă de prevederile art. 268 lit. c din Codul muncii, pretenţiile reclamanţilor aferente perioadei 1 februarie 2013 – 09 februarie 2013 sunt prescrise.

Pe fond, Tribunalul a reţinut că prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanţii au invocat refuzul societăţii angajatoare de a le acorda drepturile băneşti conferite prin dispoziţiile art. 145 din contractele colective de muncă pentru anii 2012 - 2013, respectiv 2014 - 2015,  dispoziţii potrivit cărora „salariul de bază minim brut lunar pentru un program complet de lucru la nivelul ramurii industriei miniere şi geologiei este de 1,5 x salariul minim brut pe economie”.

Prima instanţă a avut în vedere caracterul special şi derogatoriu al prevederilor art. 145 din contractele colective de muncă evocate, prevederi care stabilesc în mod expres şi neechivoc modalitatea de determinare a  nivelului salariului de bază minim brut la nivel de unitate-pârâtă, iar în condiţiile în care, limitele minime prevăzute în Anexa nr. 4 sunt inferioare, şi din adeverinţele de venit depuse la dosar rezultă că nivelul salariului de bază al reclamanţilor nu a fost stabilit prin multiplicarea cu 1,5 a salariului minim brut pe economie din perioada în litigiu, a reţinut că sunt întemeiate pretenţiile formulate în cauză.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta S.N.S. - Sucursala Praid, solicitând schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.

Prin intermediul memoriului de apel, pârâta a arătat că prima instanţă a reţinut ca fiind relevantă soluţia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. xxx, însă situaţia reclamanţilor din prezenta cauză este diferită. Apelanta a arătat că hotărârea Tribunalului Alba este anterioară  modificării prin act adiţional a Contractului colectiv de muncă.

Apelanta a arătat că, întrucât coeficientul de 1,5 ce se adaugă la salariul minim brut pe economie, coeficient prevăzut de art. 145 din contractele colective de muncă invocate,  este aplicabil pentru ramura industriei miniere şi geologiei, părţile semnatare şi-au dat seama că respectivele prevederi au fost menţinute din eroare în cuprinsul contractului, astfel că prevederile art. 145 din contractul colectiv de muncă în discuţie au fost abrogate prin Actul adiţional nr. 1.

S-a mai arătat că situaţia dedusă judecăţii ţine de interpretarea unor clauze din Contractul colectiv de muncă, clauze contrare şi nesusţinute de acte normative la acea dată. Părţile au interpretat adevărata lor voinţă prin semnarea actelor adiţionale la Contractul colectiv de muncă.

 Apelanta a mai arătat că acest coeficient ce se adaugă la salariul de bază nu are susţinere după expirarea Contractului colectiv de muncă pe ramură încheiat pentru anii 2008 -2012, iar legislaţia privind fondul de salarii pentru anii 2008 -2012 prevedea restricţii pentru creşteri salariale de orice fel.

Apelanta a mai criticat hotărârea atacată şi sub aspectul actualizării sumelor acordate cu indicele de inflaţie şi acordării dobânzii legale, arătând că nu sunt incidente prevederile art. 166 alin. 4 din Codul muncii şi nici Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin întâmpinarea formulată, reclamanţii au solicitat respingerea apelului ca nefondat şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, arătând că abrogarea dispoziţiilor art. 145 nu poate avea efect retroactiv, iar aplicarea prevederilor art. 147 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă nu exonerează pârâta de la respectarea art. 145.

În ceea ce priveşte actualizarea cu rata inflaţiei şi dobânda legală, intimaţii au arătat că au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit în temeiul prevederilor art. 1531 alin. 1 şi 2 din Codul civil.

Apelanta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că art. 145 şi art. 147 alin. 3 sunt contrare şi nu se completează. Este vorba de reglementări neclare ale Contractului colectiv de muncă în contextul în care art. 145 se referă la ramura industriei miniere şi geologiei, însă odată cu intrarea în vigoare a Legii dialogului social nr. 62/2011 a dispărut noţiunea de „ramură”.

În ceea ce priveşte interpretarea clauzelor contractului, apelanta a arătat că potrivit art. 1266 alin. 2 din Codul civil, la stabilirea voinţei concordante se ţine seama şi de comportamentul ulterior al părţilor, or, sindicatul, ca parte semnatară, nu a solicitat aplicarea art. 145 până la iniţierea acestui proces.

Apelanta a mai arătat că aplicarea art. 145 nu poate produce efecte, întrucât face referire la un element salarial ce nu există în legislaţia actuală şi nici în cea în vigoare la data încheierii Contractului colectiv de muncă (21.02.2012).

Analizând apelul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate şi în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 - 478 din Codul de procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:

Prin acţiunea formulată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata drepturilor de natură salarială cuvenite pentru perioada februarie 2013 - august 2014, reprezentând diferenţa dintre sumele efectiv primite de către aceştia cu titlu de salariu de bază şi cele la care erau îndreptăţiţi în conformitate cu prevederile art. 145 din Contractul colectiv de muncă unic pentru anii 2012 - 2013 şi 2014 - 2015, încheiat la nivelul S.N.S. S.A., precum şi  la actualizarea cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale aferente drepturilor băneşti menţionate, calculate începând cu data scadenţei şi până la data plăţii efective.

Reclamanţii au fost în perioada din litigiu angajaţii Sucursalei Salina Praid din cadrul S.N.S. S.A., unitate la nivelul căreia s-a încheiat Contractul colectiv de muncă unic pentru anii 2012 - 2013, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti sub nr. 34/21.02.2012 şi Contractul colectiv de muncă unic pentru anii 2014 - 2015, înregistrat sub nr. 90/03.03.2014, ambele contracte fiind asumate prin semnare şi de către directorul Sucursalei Salina Praid.

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanţii au invocat refuzul societăţii angajatoare de a le acorda drepturile băneşti conferite prin dispoziţiile art. 145 din contractele colective de muncă amintite, dispoziţii potrivit cărora „salariul de bază minim brut lunar pentru un program complet de lucru la nivelul ramurii industriei miniere şi geologiei este de 1,5 x salariul minim brut pe economie”. Dispoziţiile art. 145 anterior evocat au fost abrogate prin Actul adiţional nr. 1, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti sub nr. 02/21.08.2014.

În conformitate cu prevederile art. 229 alin. 4 din Codul muncii, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor, iar potrivit dispoziţiilor art. 9 din contractele colective de muncă în litigiu, prevederile acestora produc efecte pentru toţi salariaţii S.N.S. S.A., inclusiv ai sucursalelor acesteia.

Din această perspectivă Curtea a inlăturat susţinerile apelantei în sensul că acţiunea reclamanţilor ar fi neîntemeiată pentru că la stabilirea salariilor de bază brute ale acestora au fost respectate limitele minime prevăzute în Anexa nr. 4 la contractul colectiv de muncă, în acord cu prevederile art. 147 alin. 3 din acesta.

În acest sens, a avut în vedere caracterul special şi derogatoriu al prevederilor art. 145 din contractele colective de muncă evocate, prevederi care stabilesc în mod expres şi inechivoc modalitatea de determinare a  nivelul salariului de bază minim brut la nivel de unitate.

În contextul în care limitele minime prevăzute în Anexa nr. 4 sunt inferioare iar din adeverinţele de venit depuse la dosarul primei instanţe rezultă că nivelul salariului de bază al reclamanţilor nu a fost stabilit prin multiplicarea cu 1,5 a salariului minim brut pe economie din perioada în litigiu, nu poate fi primită susţinerea netemeiniciei pretenţiilor formulate în cauză de reclamanţi.

De asemenea, Curtea a constatat că sunt neîntemeiate susţinerile apelantei în sensul că aplicarea art. 145 nu poate produce efecte juridice, întrucât face referire la un element salarial care nu exista în legislaţie nici la data încheierii Contractului colectiv de muncă şi nu există nici la acest moment, în contextul în care noţiunea de ramură nu mai există din anul 2011, tocmai datorită prevederilor art. 229 alin.4 din Codul muncii menţionate anterior.

În cauză nu sunt relevante nici argumentele referitoare la art. 1266 alin. 2 din Codul civil, instanţa neputând reţine din conduita sindicatului faptul că ar fi fost de acord cu aplicarea prevederilor art. 147 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă.

Curtea a înlăturat şi argumentele apelantei referitoare la împrejurarea că prima instanţă ar fi reţinut ca fiind relevantă soluţia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. xxx, întrucât în considerentele sentinţei ce face obiectul prezentei analize, Tribunalul nu şi-a întemeiat soluţia pe hotărârile  pronunţate în dosarul menţionat.

În vederea reparării integrale a prejudiciului suferit prin neachitarea la termen a drepturilor salariale cuvenite, în mod legal Tribunalul a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 166 alin. 4 din Codul muncii şi ale art. 1535 din Codul civil, actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie şi acordarea dobânzii legale aferente drepturilor băneşti acordate.

În acest sens, instanţa a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din Codul civil.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a constatat că hotărârea atacată era temeinică şi legală, motiv pentru care în temeiul prevederilor art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă a păstrat-o, urmând a respinge ca nefondat apelul declarat în cauză.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul prevederilor art. 453 din Codul de procedură civilă, apelanta a fost obligată la plata către intimatul S.L.S.P.  a sumei de 2327,64 lei, iar către intimatul N.I. B. a sumei de 647,36 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, conform facturilor şi extrasului de cont aflate la filele 166-168.

Domenii speta

Spete similare